De Ziua mondială a libertății presei, o Sentință pentru presă și libertatea de exprimare

De Ziua mondială a libertății presei (3 mai), CLUJUST vă prezintă o sentință recentă prin care o publicație a câștigat procesul intentat de către o profesoasă care s-a simțit defăimată. Instanța i-a respins cerere de chemare în judecată și pretențiile. ”În cauză nu a fost dovedită încălcarea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi vieţii private ale reclamantei şi nici fapta ilicită a pârâţilor (ziaristul și firma care deține publicația – n.red) deoarece articolul menţionat se înscrie în limitele unei normale exercitări a dreptului la liberă exprimare”, se arată în motivare.

Sentința civilă nr. 848  din 25 aprilie 2024 a Tribunalului Iași (sublinierile aparțin Clujust):

”Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 08.02.2023, filele 10-15, în cadrul publicaţiei online www.bzi.ro a fost publicat un articol intitulat „Scandal la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” din Iași! O elevă ar fi fost jignită şi înjosită de profesoara de matematică: „M-a făcut ţigancă şi mi-a zis că port pălărie de bulibaşă!”.

Cu privire la acest articol, reclamanta supune atenţiei instanţei ca relevante pentru acţiunea de faţă următoarele formulări: „o elevă ar fi fost jicnită şi înjosită de profesoara de matematică”.

În drept, potrivit art.1.349 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Potrivit art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare; autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Potrivit art.70 Cod civil, orice persoană are dreptul la libera exprimare; exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art.75.

Potrivit  art.71 alin.1, 2 Cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private; nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art.75.

Potrivit  art.72 Cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale; este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art.75.

Potrivit art.73 Cod civil, orice persoană are dreptul la propria imagine; în exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri; dispoziţiile art.75 rămân aplicabile.

Potrivit art.74 lit.e, f, h Cod civil, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege; difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană.

Potrivit art.75 Cod civil,  nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte; exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Potrivit art.252 Cod civil, orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.

Potrivit art.253 Cod civil, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c). Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Potrivit art.26 din Constituţie, autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată; potrivit art.30 din Constituţie, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă…Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.  Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege; potrivit art.53 Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică; măsura trebuie sa fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

În Constituţia României, demnitatea este consacrată ca valoare prin art.1 alin. 3 în care se specifică următoarele: România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. Este vorba, aşadar, de o formulare mult mai extinsă şi de un context mai larg faţă de Codul civil. Conform art.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.

Din perspectiva normelor de drept internaţionale, relevante sunt şi dispoziţiile art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conform cărora Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale şi ale art.10 din acelaşi act potrivit cărora Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. …2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru … protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora”.

Potrivit paragrafelor 59, 65 din Decizia ÎCCJ nr.1/2023- Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 337 din 21 aprilie 2023 „din analiza dispoziţiilor art. 253 din Codul civil rezultă că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate are la dispoziţie mai multe mecanisme alternative şi independente de apărare, prevăzute de alin. (1) lit. a)-c), respectiv la alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, mecanisme ce pot fi cumulate”… „Cu alte cuvinte, cererea prin care persoana prejudiciată solicită, în temeiul art. 253 alin. (4) din Codul civil, despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat poate fi formulată concomitent cu cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, întrucât persoana interesată nefiind obligată să opteze pentru una dintre ele, rezultă că fiecare dintre aceste cereri îşi păstrează caracterul autonom şi distinct”.

Se poate observa că reclamanta în cauză se prevalează, pe de o parte de o încălcare/ameninţare a unui drept nepatrimonial, iar pe de altă parte, de un caz de răspundere civilă delictuală, reclamând săvârşirea unei fapte ilicite, cu vinovăţie, de pârâţi, faptă care i-ar fi cauzat acesteia un prejudiciu de imagine, reputaţie, onoare şi demnitate, astfel încât instanţa se va raporta, pe de o parte, la dreptul oricărei persoane la demnitate, onoare, reputaţie şi imagine în societate şi familie, iar pe de altă parte, la dreptul la libertatea de exprimare.

Potrivit paragrafelor 66, 67 din decizia mai sus citată „pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei, trebuie să fi avut loc o încălcare ori o ameninţare a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice şi tulburarea trebuie să persiste, în timp ce, pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirii sau, după caz, a reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, este necesară o condiţie suplimentară, expres prevăzută de alin. (4) al art. 253 din Codul civil, şi anume ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei ilicite. Cu alte cuvinte, pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei nu este neapărat necesară îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în concret, accesul la acest mijloc de apărare fiind garantat pentru simpla încălcare sau ameninţare a dreptului nepatrimonial, dar, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri, cerinţele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie să fie îndeplinite.”

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, reglementată de art.1357 Cod civil, poate fi antrenată în următoarele condiţii: să existe o faptă ilicită; să se cauzeze un prejudiciu prin aceasta; fapta să fie săvârşită cu vinovăţie; să existe un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Pentru acordarea daunelor morale este necesară dovedirea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale. Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei pârâtei, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta pârâtei.

Preliminar, instanţa notează că reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile deduse judecăţii în raport de articolul de presă din 08.02.2023 publicat pe site-ul www.bzi.ro, limitate în care, raportat la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, va proceda la analiza cererii de faţă.

Se mai notează că prin demersul juridic de faţă, raportat la construcţia juridică a cererii de chemare în judecată, reclamanta invocă răspunderea civilă directă a pârâţilor care au publicat articolul denunţat, dar fără a particulariza fapta ilicită în raport de fiecare pârât chemat în judecată şi fără a detalia cerinţele necesare a fi întrunite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a fiecărui pârât astfel chemat în judecată.

Instanţa reţine că în discuţie în cauză este dreptul reclamantei la protejarea imaginii sale văzută ca dimensiune externă a fiinţei sale/aspect moral al personalităţii (reputaţie, demnitate, onoare, cinste, percepţie publică asupra persoanei). Fiinţă socială, individul nu poate fi indiferent faţă de modul în care este perceput în anturajul său, în relaţiile pe care le are cu cei din jur.

Viaţa privată a individului nu poate fi restrânsă numai la procesele sale psihice şi fizice interioare ci priveşte şi relaţiile interumane, raporturile dezvoltate cu cei din jur, acţiuni exteriorizate. În aceste raporturi, individul se recomandă prin anumite trăsături de caracter, prin principii, prin comportament. Fiinţă socială, individul nu poate fi indiferent faţă de modul în care este perceput în anturajul său, în relaţiile pe care le are cu cei din jur.

Imaginea oricărei persoane este o sumă a modurilor în care aceasta se raportează şi este percepută în mediile cu care interacţionează şi în care trăieşte. Prejudiciul de imagine este influenţat de gradul de implicare al persoanei în viaţa publică a comunităţii, mediatizarea acestuia, ocupaţie, vârstă, cerc de cunoscuţi. Desigur, imaginea fiecărui individ în parte, constituie o valoare fundamentală, primordială, ce nu poate fi lezată.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, instanţa reţine că în cauză, în discuţie, este dreptul lor la libertatea sa de exprimare.

În prezenta cauză, instanţei îi revine sarcina de a stabili dacă s-a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, demnitatea, onoarea, cinstea şi percepţia publică asupra persoanei, aspect ce ţine de dreptul la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare a pârâţilor protejată de art. 10 (Von Hannover contra Germaniei, paragraful 70); în consecinţa, trebuie introduse în balanţă interesele aflate în joc, aspecte statuate şi de Hotărârea Filip contra României, paragrafele 30, 31.

Aşadar, trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art.8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (….)

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesității respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (..), interesul public pentru tema dezbătută (..), buna-credinţă a jurnalistului (..), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (..)

În primul rând instanţa reţine că dreptul reclamantei la protejarea imaginii sale, este, fără doar şi poate, o parte componentă a dreptului, cu un conţinut mai larg, la viaţă privată. Viaţa privată este un concept sintetic care înglobează toate aspectele care ţin de individualitatea fiinţei umane, inclusiv dreptul persoanei de a-şi proteja imaginea faţă de ochii publicului, de a o proteja contra denaturării sau prezentării într-o lumină falsă.

Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art.8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (Von Hannover contra Germaniei, paragraful 50).

Dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art.8 din Convenţie (a se vedea Abeberry contra Franţei şi Leempoel & S.A. ED Ciné Revue contra Belgiei, paragraful 67); în cauza Lingens contra Austriei, paragraful 35, Curtea a considerat că reputaţia unei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală şi fizică, care privesc viaţa sa, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri publice.

În decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Niemietz contra Germaniei, Curtea a considerat că noţiunea de viaţă privată nu poate fi limitată la cercul cel mai intim în care se derulează viaţa personală. Respectul vieţii private poate să înglobeze, într-o anumită măsură, dreptul unui individ de a crea şi dezvolta relaţii cu alte persoane. Curtea a considerat că nu există nicio raţiune de principiu pentru a exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale sau comerciale, în condiţiile în care la locul de muncă majoritatea oamenilor iau şi păstrează un contact cu lumea exterioară şi în condiţiile în care uneori este dificil de trasat o linie între viaţa profesională şi cea personală a persoanei sau de distins între un act profesional şi unul privat. De aceea, Curtea a considerat în această decizie că art.8 oferă protecţie unei persoane nu doar în cercul său intim, ci şi în timpul şi parcursul activităţii sale profesionale.

Aşadar se va concluziona asupra faptului că viaţa privată, inclusiv imaginea, onoarea şi demnitate persoanei, este protejată nu numai în timpul în care persoana stă în domiciliul său ori în cercul cel mai restrâns de rude şi cunoştinţe ci şi atunci când aceasta se află la locul său de muncă deoarece şi aici individul are dreptul la o relativă intimitate.

Odată stabilit faptul că imaginea, onorarea şi demnitatea reclamantei se bucură de protecţie pe tărâmul art.71, art.72 din Codul civil român şi art.8 din CEDO, instanţa are de stabilit în ce măsură acţiunea pârâţilor care la data de 08.02.2023 au publicat articolul „Scandal la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” din Iași! O elevă ar fi fost jignită şi înjosită de profesoara de matematică: „M-a făcut ţigancă şi mi-a zis că port pălărie de bulibaşă!” reprezintă o încălcare nejustificată a dreptului său la protejarea vieţii private.

Rolul de câine de pază public al presei a fost pentru prima dată subliniat de către CEDO în speţa Lingens contra Austriei. Examinând motivele condamnării ziaristului, Curtea a subliniat importanţa libertăţii presei în dezbaterea politică: „… Aceste principii sunt cu atât mai importante când în discuţie este presa. Însă presa nu trebuie să depăşească, între alte limite, şi pe cea a „protecţiei reputaţiei altora”, este de datoria ei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligaţiei presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei, i se alătură dreptul publicului de a le primi…”

Aşadar, astfel cum rezultă şi din cauza Kovesi contra Romaniei, pentru a se pronunţa în cauză, instanţa trebuie să ţină seama de un element deosebit de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Însă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general.

Mai mult, libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de “câine de pază” şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas contra Norvegiei). Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens contra Austriei).

Libertatea de exprimare constituie fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi condiţia esenţială de progres a acesteia. Sub rezerva clauzei justificative din paragraful 2, Curtea a considerat că ea acoperă nu numai informaţiile şi ideile favorabile cuiva sau considerate drept inofensive ori indiferente, ci şi acelea care lezează, şochează sau irită. Doar astfel se poate descoperi şi proteja pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există o societate democratică.

În această privinţă, trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia este necesar, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase” capabile a justifica o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare,  să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Deși materialitatea faptelor poate fi dovedită, exactitatea judecăţilor de valoare nu poate fi demonstrată (De Haes şi Gijsels contra Belgiei şi Harlanova contra Letoniei).

Aşadar, Curtea face distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Deși concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art.10 (cauza Lingens, paragraful 46 şi ######## contra României).

Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (..)

Totodată, hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare în situaţia în care se analizează o acuzaţie de denigrare, elementul determinant trebuind să fie buna credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate. În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului în raport cu adevărul afirmaţiilor sale (în sensul de a verifica dacă a cunoscut sau nu caracterul neveridic al faptelor afirmate şi dacă a depus diligenţele necesare pentru verificarea autenticităţii), dar şi cu scopul demersului, în sensul de verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia. Astfel înţeleasă, buna credinţă a autorului studiului îi atrage protecţia articolului 10 al Convenţiei.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art.10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art.10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite „ingerinţe” în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească însă anumite condiţii, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerințe, li s-a adăugat și condiția privind proporționalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă și legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalității sau repararea prejudiciilor produse. „Scopul legitim” în virtutea căruia poate fi aplicată o anumită ingerință este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

În analiza încălcării dreptului la liberă exprimare, Curtea a considerat că, în cazul în care se pun în balanţă libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private, criteriile relevante în exerciţiul de punere în balanţă includ următoarele elemente: contribuţia la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate; obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei în cauză; modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora; conţinutul, forma şi consecinţele publicării; gravitatea sancţiunii impuse (..) 

Totodată, mai trebuie precizat că potrivit art. 2 din Codul deontologic al ziaristului „ziaristul poate da publicităţii numai informaţii de a căror veridicitate este sigur”, iar potrivit art. 3 din acelaşi cod „ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.”

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, în exercitarea libertății sale de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

Examinând afirmaţiile litigioase în lumina cererii reclamantei în ansamblul său, instanţa consideră că ne găsim în faţa unei îmbinări între judecăţi de valoare şi de elemente factuale; redactorul articolului pentru a-şi justifica afirmaţiile, a făcut referire la informaţiile furnizate de eleva I.M. şi de mama acesteia, la calitatea reclamantei de cadrul didactic şi la afirmaţiile pe care le-ar fi făcut în această calitate.

Cu toate acestea,  noţiunile utilizate în cadrul articolului din 08.02.2023  sunt considerate ca adecvate, nedepăşind limitele exagerării şi ai provocării acceptabile; contrar susţinerilor reclamantei care a arătat că prin articolul dedus judecăţii se încearcă să se pună în dezbatere publică moralitatea şi competenţele sale profesionale, fiind defăimată reputaţia sa de profesor, în realitate, aşa cum sugerează şi denumirea, redactorul articolului s-a rezumat la informarea publicului asupra unei situaţii din timpul orelor de matematică ale clasei a XII-a din cadrul Colegiului Tehnic „Gheorghe Asachi” din Iași.

Deși neindicat în cadrul cererii de chemare în judecată, redactorul articolului s-a rezumat la simpla informare a publicului asupra orelor de matematică din cadrul colegiului tehnic din Iași şi nu a demarat o adevărată campanie de defăimare a reclamantei prin redactarea articolului din 08.02.2023.

Reclamanta a arătat că aceasta nu este o ştire de interes public, iar modul în care a fost prezentată denotă intenţia de a exprima senzaţionalul, de a împroşca cu noroi în ea fără ca autorul să fi fost atent la corectitudinea informaţiei transmise, dar din întreg articolul ataşat cauzei nu se desprinde ideea unei campanii de denigrare la adresa reclamantei, ci în concluziile acestuia se subliniază că la nivelul conducerii şcolii se vor verifica informaţiile.

Contrar susţinerilor reclamantei, articolul publicat în temeiul libertăţii de exprimare şi în temeiului dreptului cetăţeanului de acces la informaţiile de interes public nu ar putea constitui fundament pentru reclamantă în susţinerea existenţei vreunei vătămări a unui drept personal nepatrimonial atât timp cât articolul denunţat ca defăimător nu este construit în jurul persoanei reclamante.

Subiectul este unul de interes public atât timp cât în discuţie se pune sistemul de învăţământ public- Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” din Iași şi comportamentul profesorului de matematică din cadrul unităţii şcolare respective.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei potrivit căreia afirmaţiile din cuprinsul articolului nu au nicio bază factuală, sunt pure invenţii cu caracter prejudiciator, se reţine că în acord cu jurisprudenţa CEDO este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului în raport cu adevărul afirmaţiilor sale (în sensul de a verifica dacă a cunoscut sau nu caracterul neveridic al faptelor afirmate şi dacă a depus diligenţele necesare pentru verificarea autenticităţii).

În  cauza Thorgeirson împotriva Islandei Curtea a apreciat „ exigenţa veridicităţii ca fiind o probă nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă şi a declarat că presa nu ar fi în stare să publice aproape nimic dacă va fi obligată să publice numai fapte integral verificate.”

Transpunând aceste considerente la spaţa dedusă judecăţii, se notează că în cadrul declaraţiei înregistrată sub nr.815/08.02.2023 şi ataşată la dosar, filele 20-24,  reclamanta arată că „am făcut o remarcă de genul „ ce pălărie frumoasă! Seamănă cu o pălărie de-a regelui ţiganilor”.

Afirmația reclamantei, fie și doar în această formă, este una tendențioasă și în mod justificat, orice om, se poate simți păgubit de ea, cu atât mai mult un elev în plenul clasei.

Deși analizat singular, termenul de ”jignit și înjosit” ar putea fi considerat un atac personal și gratuit la adresa demnității reclamante drept profesoară de matematică, nu se poate omite contextul în care a fost folosit acest termen şi scopul demersului jurnalistic, respectiv pentru a descrie situația dintr-un colegiu tehnic, sintagmă nedisproporționată cu mesajul transmis de acesta.

În cauză nu i se poate imputa redactorului articolului reaua-credinţă şi faptul că articolul a fost redactat fără nicio bază factuală atât timp cât situația este prezentată ca o declarație a mamei elevei și a conducerii școlii, fiind atașate și capturi de ecran ale mesajelor dintre elevă și mama sa.

Dovadă stând formulările: „acuzaţiile sunt aduse de mama fetei, care a făcut plângere şi la directorul şcolii, însă fără rezultat”; „…   este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” din Iași, iar fata susţine că în cursul orelor de matematică este mereu jignită şi înjosită de profesoara Carmen Anton”; „Mama fetei susţine că şi alţi elevi ai clasei sunt ameninţaţi că nu vor intra în examenul de Bacalureat”; „Mama elevei se plânge că toată lumea îi râde în faţă şi că nu se ia nicio măsură”.

Din întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă că mai degrabă între reclamantă, pe de o parte, şi colectivul de elevi din care face parte şi eleva …., pe de altă parte, mocneşte un conflict mai vechi pe fondul viziunilor diferite asupra sistemului de învăţământ actual, asupra rigorilor impuse de calitatea de elev de clasa a XII-a şi asupra pregătirii slabe de care dau dovadă candidaţii din acest an terminal.

Analizând scopul demersului jurnalistic şi raportat la construcţia articolului, se concluzionează că redactorul articolului şi deţinătorul publicaţiei on-line justifică interesul publicului pentru şcolile publice din România,  pentru conduita profesorului de matematică şi pentru atitudinea elevilor la ore, iar procedând astfel, aceştia nu au acţionat cu rea credinţă ci doar au urmărit să informeze opinia publică, şi-au îndeplinit datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate şi nu au avut intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei.

Concluzionând, contrar susţinerilor reclamantei, nu se poate reţine în sarcina pârâţilor reaua-credinţă atât timp cât există suficiente argumente pentru a se afirma că aceştia au depus diligenţele necesare pentru verificarea autenticităţii afirmaţiilor făcute la adresa reclamantei, ataşând în cuprinsul articolului capturi de ecran ale mesajelor dintre elevă şi mama sa şi solicitând şi punctul de vedere al conducerii şcolii.

Concluziile cercetărilor efectuate la nivelul unităţii de învăţământ şi concretizate în răspunsul adresă nr.1339/21.03.2023 emis de Colegiul tehnic Gh. Asachi, fila 18, nu sunt de natură să conducă la o concluzie contrară atât timp cât reclamanta însăşi a depus declaraţia înregistrată sub nr.815/08.02.2023 potrivit căreia „am făcut o remarcă de genul „ce pălărie frumoasă! Seamănă cu o pălărie de-a regelui ţiganilor”.

Totodată, deşi nu poate fi ignorată protecţia care trebuie acordată autorilor care dezbat aspecte de interes general şi la limitele criticii acceptabile, care sunt mai largi în privinţa unui funcţionar public sau al unei persoane publice decât în privinţa unei persoane private (cauza (…) Eiðsdóttir contra Islandei, paragrafele 62–65, Oberschlick contra Austriei (nr. 2), paragraful 29), aşa cum este şi cazul reclamantei-profesor de matematică la un colegiu renumit din Iași, contrar susţinerilor acesteia, libertatea de exprimare se aplică şi pentru „informaţii” sau „idei” care ofensează, şochează sau deranjează (Janowski contra Poloniei, Observer şi Guardian versus Marea Britanie).

Aşadar, atât timp cât reclamanta prin calitatea sa de profesor de matematică la o unitate  de învăţământ publică s-a expus în mod conştient acordării unei atenţii deosebite din partea opiniei publice, raportat la scopul şi nota articolului din 08.02.2023, prin folosirea expresiilor denunţate de reclamantă ca defăimătoare, autorul articolului nu a depăşit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, neaducând atingere demnităţii persoanei.

Contrar susţinerilor reclamantei, articolul din 08.02.2023 nu este prin însuşi unul vexatoriu,  nu este pur insultător şi este justificat de dezbaterea unui subiect de interes public, nota articolului încadrându-se în limitele dozei de exagerare şi provocare permise de art.10 CEDO şi jurisprudenţa Curţii EDO.

Deși instanţa apreciază rezonabilă prezumţia că orice persoană, publică sau nu, atunci când identifică un articol în care apare numele său, se poate simţi jignită, în cauză reclamanta s-a rezumat să invoce un prejudiciu personal, dar pur formal deoarece nu a adus nicio dovada în acest sens, deşi sarcina probei îi revenea în acord cu prevederile art.249 Cod procedură civilă.

Cu alte cuvinte, instanţa retine că ansamblul probelor administrate în cauză relevă exercitarea dreptului la liberă exprimare de către pârâţi în mod neabuziv în privinţa articolului din 08.02.2023 mai sus menţionat, ce nu a fost de natură a leza onoarea şi demnitatea reclamantei.

Aşa fiind, instanţa reţine că în cauză nu a fost dovedită încălcarea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi vieţii private ale reclamantei şi nici fapta ilicită a pârâţilor deoarece articolul menţionat se înscrie în limitele unei normale exercitări a dreptului la liberă exprimare, iar  a considera că afirmaţiile făcute de redactorul articolului constituie o faptă ilicită nu poate decât să dăuneze unei societăţi democratice.

Instanţa se raliază întru totul jurisprudenţei instanţei supreme potrivit căreia, fapta persoanei care acţionează cu bună credinţă în exercitarea dreptului la libera exprimare şi libertatea de informare a publicului în probleme de interes general, nu întruneşte elementele constitutive ale calomniei prin presă, deoarece lipseşte intenţia, obligaţia verificării sursei de informare nerevenind ziariştilor (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală decizia nr. ###/28.01.2004) . În sens larg, libertatea dezbaterii politice este esenţa conceptului de societate democratică, concept care domină Convenţia în întregul său.

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că publicul are dreptul să primească, prin intermediul presei, informaţii asupra unui subiect, chiar dacă  faptele în cauză şi problemele ridicate sunt litigioase, atunci când este vorba de interesul public ( Hotărârea din 26.04.1979 în cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit ) .

Aşadar, opinia redactorului articolului nu a fost  făcută cu încălcarea normelor deontologiei jurnalistice, instanţa având în vedere dispoziţiile Rezoluţiei nr. 1003 din 1 iulie 1993 cu privire la etica jurnalistică care, la punctul 5 menţionează că : „Exprimarea opiniilor poate consta în reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau în observaţii privind informaţii având legătura cu evenimente concrete. Deși opiniile sunt inevitabil subiective şi, prin urmare, nu pot şi nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuşi exprimate într-o maniera onestă şi etică”; în acelaşi sens sunt şi Normele  Consiliului Europei privind libertatea de expresie şi de informare.

Constatând neîntrunită cerinţa existenţei faptei ilicite dată de redactarea articolului respectiv de publicarea aceluiaşi articol de către pârâţi, apare ca de prisos analiza celorlalte cerinţe necesare pentru constatarea încălcării drepturilor nepatrimoniale deduse judecăţii şi pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi pentru a se reţine răspundere civilă directă a fiecărui pârât chemat în judecată; cererea apare ca neîntemeiată şi dintr-o altă perspectivă.

Sub acest aspect, instanţa reţine însă că nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile  delictuale a pârâţilor doar dovada săvârşirii unei fapte ilicite,  ci este necesar să se facă dovada producerii unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate al acestuia cu fapta ilicită astfel săvârşită.

Desigur, prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.  Relevantă  este producerea unei atingeri valorilor ce definesc personalitatea umană, în sensul de consecinţe negative, suferite pe plan fizic şi psihic. Ca atare, prejudiciul  moral s-ar  traduce printr-o atingere adusă relaţiilor sociale – onoare, reputaţie – precum şi a celor care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, ca atare, tot ceea  ce depăşeşte limitele unei realităţi obiective şi comensurabile.

Instanţa mai reţine că dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri, în lipsa dovezilor că persoana a suferit efectiv un prejudiciu moral cauzat de încălcarea dreptului subiectiv sau a unui interes.

Acceptând susţinerea reclamantei în sensul că s-a produs prin fapta ilicită a pârâţilor o încălcare a drepturilor sale, pentru obligarea pârâţilor la plata daunelor morale solicitate este necesar să  se fi produs efectiv un prejudiciu moral ca urmare a încălcării unui drept subiectiv.

Simpla încălcare a unui drept subiectiv nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului subiectiv şi la naşterea obligaţiei corelative la despăgubiri a autorului faptei ilicite, fapta ilicită şi prejudiciul moral fiind condiţii distincte în cazul răspunderii civile delictuale.

Desigur, dovada unui atare prejudiciu (elementul de ordin procesual) împrumută din particularităţile sale (elementul de drept substanţial, condiţie a răspunderii civile delictuale), deducându-se, în anumite situaţii, din însăşi materialitatea faptei ilicite săvârşite.

Se impune, însă, efectuarea unei distincţii între dovada prejudiciului moral cu particularităţile arătate (aplicarea unui sistem de prezumţii) şi dovada întinderii acestuia, care nu este posibilă, stabilirea întinderii daunelor morale realizându-se pe considerente de echitate). În alte situaţii,  fapta ilicită, prin chiar natura ei, nu este de natură să conducă per se la concluzia producerii unei atingeri  unuia din atributele esenţiale ale persoanei, cum este şi cazul de faţă.

Cuantumul daunelor se stabileşte faţă de noţiunea de „prejudiciu cert” adică a cărui existenţă este neîndoielnică şi a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Daunele morale sunt prejudiciile cauzate unei persoane, constând în suferinţe de ordin psihic. Normele eticii şi echităţii interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.

Se observa că reclamanta s-a rezumat pur formal să  specifice în cererea  de chemare în judecată în ce mod a fost afectat, făcând trimitere doar la calitatea sa de cadru didactic, aserţiune insuficientă atât timp cât nu s-a invocat şi nici probat efectivitatea pretinsului prejudiciu.

Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicaţiile morale,  implicaţii pe plan afectiv legate de articolul denunţat. Reclamanta nu a probat în ce a constat, în concret, atingerea adusă onoarei şi reputaţiei sale.

Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relaţia de cauzalitate între prejudiciul suferit de aceasta şi prejudiciul moral. În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii neconstituind venituri nejustificate acordate reclamantei.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, faţă de faptul că în cauză nu sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de lege pentru a se reţine caracterul ilicit şi pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a pârâţilor pentru fapta proprie, apare ca neîntemeiată solicitarea reclamantei, astfel cum a fost modificată, urmând a fi respinsă ca atare.

Comments

comentarii