CLUJUST vă prezintă motivarea mult așteptată a unei sentințe de la Tribunalul Specializat Cluj, prin care a fost înghețat cursul CHF – RON la valoarea de la data semnării contractului de credit din 2007. Sentința a fost pronunțată și motivată chiar de președintele Tribunalului Specializat Cluj, Flavius Iancu Moțu. Reclamantul care a dat în judecată Banca Românească a fost reprezentat de avocații Gabriela Bucătariu și Raul Moscovits de la socieatea de avocatură Lăpușan, Moscovits, Steopan și Asociații.

Tânăra avocată Gabriela Bucătariu, despre începuturile căreia în firma LMS puteți citi aici, ne-a oferit un scurt comentariu pe marginea motivării:

”Motivarea sentinței confirmă importanța soluției obținute în acest dosar. Spun că este o soluție importantă pentru noi pentru că este cel mai bun rezultat pe care l-am fi putut obține pentru clientul nostru, cel puțin până la acest moment. Mă refer aici în special la acea parte a hotărârii care are ca finalitate stabilizarea cursului valutar  CHF – RON, adică aplicarea cursului valabil la data încheierii contractului, pentru durata contractuală.

În mod evident, și în continuare vom face tot ce ține de noi pentru a menține acest rezultat, pentru că soluția nu este definitivă și cel mai probabil va fi atacată de către bancă. Totuși, din punctul meu de vedere nu pot fi susținute în mod valabil critici care să invalideze argumentele juridice solide reținute de către instanță în motivarea hotărârii. Din contră, vorbim de o analiză juridică coerentă și fundamentată, care deși pe alocuri inovativă, este una corectă.

În esență, instanța a considerat că sunt corecte argumentele noastre cu privire la necesitatea aplicării cursului BNR CHF – RON de la momentul încheierii contractului, din moment ce nu există clauze contractuale din care să rezulte că clientul ar fi fost informat în mod clar și că și-ar fi asumat riscul valutar, adică că a fost conștient că își asumă cu titlu de costuri pentru creditare nu doar dobânda stabilită de bancă, dar și costurile rezultând din operațiunile de schimb valutar pe care va fi nevoit să le facă pentru a achita ratele lunare și că va suporta orice depreciere a leului față de CHF.

Firesc, au avut relevanță și motivele prin care ne-am referit la scopul pentru care a fost contractat creditul și conduita băncii. Altfel spus, în niciun moment clientul nu a solicitat și nu a avut nevoie să primească suma împrumutată în franci elvețieni; din contră, chiar în cuprinsul contractului se menționa că împrumutul este solicitat pentru cumpărarea unei locuințe, pentru care prețul nu era stabilit și nici nu putea fi achitat în CHF, suma fiind de altfel virată de către banca în lei, direct vânzătorului.

S-a mai reținut în acest context și reaua – credință a băncii, întrucât aceasta a promovat creditele în CHF, de altfel ca unică alternativă pentru obținerea creditului, fără să îi informeze pe clienți cu privire la instabilitatea acestei valute și tendința de a se aprecia pe fondul crizei economice. Or, băncile în general, nu doar în cazul de față, chiar au dezinformat consumatorii, promovând creditele în CHF ca fiind sigure, întrucât această valută ar fi una stabilă.

Motivarea hotărârii este evident mai vastă, instanța analizând în mod minuțios și argumentat atât susținerile noastre, cât și apărările băncii. Totuși motivele la care am făcut referire reflectă soluția aplicată de către instanța pentru a corecta consecințele grave pe care consumatorii, neinformați cu privire la riscul valutar semnificativ, le suportă în prezent, ca urmare a contractării unor împrumuturi în CHF, deși nu aveau nevoie și nu au folosit suma împrumutată în această valută și nici nu obțin venituri în CHF.

Deci, revenind la ce am spus încă la început, este o soluție importantă, raportat la impactul ei pentru clienții noștri și la faptul că am obținut o validare a argumentelor pe care le-am construit încercând să obținem un remediu efectiv pentru imposibilitatea lor de a mai plăti ratele lunare, în cele mai multe cazuri dublate.”, a precizat avocata Gabriela Bucătariu.

Motivarea instanței (am îngroșat partea referitoare strict la înghețarea cursului)

”Analizând ansamblul materialului probator aflat la dosar, tribunalul reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, tribunalul are în vedere faptul că prezenta acţiune a fost introdusă la data de 16 martie 2015 şi are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, încheiată între pârâtă, în calitate de împrumutător, şi reclamant, în calitate de împrumutat.

Prin raportare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi şi la prevederile art. 6, alin. 2 şi alin. 6 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv prin raportare la prevederile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul reţine că raporturile juridice dintre părţi s-au născut înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, fapt care atrage aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor vechiului Cod civil din 1864 (VCC), ca lege generală şi a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, ca lege specială, respectiv a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în sens material.

Din perspectivă procedurală, tribunalul reţine că prezenta cerere a fost înregistrată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), astfel încât normele procedurale aplicabile sunt cele ale Legii nr. 134/2010 (NCPC).

Din perspectiva stării de fapt, tribunalul reţine că între pârâta SC BANCA ROMÂNEASCĂ SA membră a GRUPULUI NATIONAL BANK OF GREECE şi reclamantul C. I. s-a încheiat contractul de credit bancar ipotecar nr. …../20 decembrie 2007, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 135.800 CHF, rambursabil în 360 de luni. Contractul în discuţie a fost încheiat în temeiul Legii nr. 190/1990.
Clauzele atacate ca fiind abuzive de către reclamant sunt cele cuprinse în art. 1, pct. 2, art. 8 şi art. 9 pct. 1, art. 5 pct. 1 lit. b şi c, art. 6 pct. 1, teza finală şi pct. 3 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007.

În conformitate cu prevederile art. 1 din contract, „ 1. Banca, prin prezentul contract, acordă împrumutatului, un împrumut, denumit în continuare „credit”, în sumă de 135.800,00 (în litere: unasutătreizecişicincimiioptsute) CHF; 2. Creditul va fi restituit în aceeaşi valută”.

Potrivit art. 8 din acelaşi contract, „1. Orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul. 2. Rambursarea creditului se va face în conformitate cu graficul de rambursare, în rate de credit lunare, rata fiind compusă din principal şi dobânda aferentă perioadei calculate până la scadenţa lunară, împrumutatul / codebitorul datorând lunar şi comisioanele datorate conform prezentului contract prevăzut la art. 5 pct 1; 3. Împrumutatul poate face rambursări anticipate ale ratelor de credit, comisioanelor şi a oricăror sume datorate, parţial sau total, contra unui comision de rambursare în avans conform art. 5 lit. c. Plăţile anticipate sunt admise şi considerate valabile numai după plata integrală a dobânzilor penalizatoare, a dobânzilor curente, a comisioanelor şi altor cheltuieli datorate băncii şi a ratelor de credit restante. În acest sens, împrumutatul va solicita expres şi în scris băncii rambursarea anticipată a creditului, care va debita contul împrumutatului cu suma solicitată a fi achitată drept rambursare anticipată şi cu condiţia debitării a comisionului de rambursare anticipată; 4) Împrumutatul şi codebitorul se obligă, în solidar, să alimenteze contul de disponibilităţi al împrumutatului deschis la bancă cu sumele necesare onorării obligaţiilor contractuale faţă de bancă, la fiecare scadenţă, conform Anexei 1; 5. Pentru neplata integrală şi la scadenţă a oricăror sume datorate, împrumutatul şi codebitorul sunt consideraţi de drept, automat, în întârziere, fără a fi nevoie de altă formalitate prealabilă.

Potrivit art. 9 pct. 1 din acelaşi contract „Alte condiţii de plată”, „1. Împrumutatul / codebitorul autorizează banca să preia din disponibilităţile deţinute de acesta în conturile sale în lei/valută deschise la bancă sumele datorate conform prezentului contract, pe măsură ce acestea devin scadente, prin debitarea automată a conturilor respective. În limita sumelor datorate, împrumutatul / codebitorul autorizează banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat/codebitor în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării. Eventualele diferenţe de schimb valutar sunt în sarcina împrumutatului. Dacă există mai multe conturi de disponibilităţi ale împrumutatului / codebitorului la bancă, ordinea de îndestulare a băncii este mai întâi din contul în valuta prezentului contract.”

Potrivit art. 5, pct. 1 din contract „COMISIOANE” 1. Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: … b) Comision de administrare a creditului: 1,00 % flat calculat asupra sumei creditului contractat; se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit; c) Comision de rambursare în avans: 4,00% flat calculat asupra sumei rambursate în avans; se achită din sursele proprii ale împrumutatului la data rambursării în avans, în valuta creditului.

În conformitate cu prevederile art. 6, pct. 1 din contract, „DOBÂNZI”, „1. Pentru creditul pus la dispoziţie de bancă, împrumutatul va plăti: a) o dobândă fixă de 0,0000%, pentru primele 6 luni din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR 3M la care se adaugă marja de 3,25, dobânda variabilă fiind revizuibilă în datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR 3M – determinat pe baza monedei creditului, conform valorii indicelui de referinţă valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 decembrie. Dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii, ea va informa clientul despre noua valoare a ratei lunare de plată şi noua rată de dobândă aplicabilă … 3. La modificarea nivelului de dobândă, noua dobândă se aplică asupra soldului existent la data modificării acesteia. Având în vedere prevederile de la art. 6.1. din prezentul contract privind modificarea ratei dobânzii în funcţie de indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR, banca îşi rezervă dreptul de a comunica ulterior modificarea nivelului dobânzii curente fie prin notificare scrisă cu confirmare de primire, fie prin includerea noii valori a dobânzii, în extrasul de cont. Împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă, iar împrumutatul renunţă la orice plângere, apărare sau reclamaţie ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau inadecvată. În cazul în care, în urma modificării dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa ratele nescadente / restul din creditul angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării modificării dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă.”

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor la acţiune în sens material, tribunalul reţine următoarele:
Astfel cum a reținut și instanța supremă în jurisprudența sa constantă, sancțiunea aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea absolută. Stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea-credinţă, care trebuie să fie calificată drept cauză ilicită, sancţionată cu nulitatea absolută. În conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Cât privește petitele având ca obiect restituirea sumelor încasate de pârâtă în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, tot instanța supremă a reținut, într-o jurisprudență constantă, că „consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, astfel încât, în mod corect instanța de fond a dat eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, dispunând just restituirea prestațiilor/ sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive”. În consecință, excepția prescripției dreptului reclamantului la acțiune în sens material nu este incidentă în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect restituirea sumelor mai sus arătate şi va fi respinsă, ca neîntemeiată, conform dispozitivului.

Mai mult, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, prevăd în mod neechivoc că clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului… Directiva 93/13/CEE este un act normativ comunitar care se adresează statelor membre ale UE, în vederea implementării dispoziţiilor sale prin norme naţionale care să atingă obiectivele fixate de directivă. Dată fiind diversitatea sistemelor de drept naţionale, nicio directivă nu particularizează metodele legislative de folosit pentru atingerea obiectivelor stabilite, lăsând această chestiune la latitudinea statelor membre. Sistemele de drept continental, cum este şi cel român, în vederea atingerii obiectivului stabilit prin art. 6 teza I din Directiva 93/13/CEE (clauzele abuzive nu trebuie să fie obligatorii pentru consumator), au sancţionat includerea de clauze abuzive de către profesionişti în contractele încheiate cu consumatorii cu nulitatea absolută a acestor clauze, iar regimul juridic al nulităţii absolute în dreptul român include imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea acesteia şi a acţiunii în repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Pârâta a invocat, prin întâmpinare, inadmisibilitatea prezentei cereri prin raportare la art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 şi la faptul că prezentul contract de credit este unul ipotecar, guvernat de dispoziţiile Legii nr. 190/1999.

Într-adevăr, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor Legii nr 190/1999.

Secţiunea 1 a Legii nr. 1990/1999, în forma în vigoare la 20 decembrie 2007, impune anumite clauze contractuale contractelor de credit ipotecar pentru protecţia împrumutaţilor:

„ART. 8 – Înainte de semnarea contractului de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, instituţia autorizată va pune la dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condiţiile contractului şi termenul de valabilitate a acesteia, care nu va fi mai mic de 10 zile de la momentul primirii ofertei de către potenţialul debitor.

ART. 9 – Contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare nu va putea fi modificat decât în scris de către părţi, cu respectarea prevederilor prezentei legi.

ART. 10 (1) Suma creditului acordat poate fi exprimată în contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare în lei sau în valută convertibilă şi va fi pusă la dispoziţie împrumutatului eşalonat ori integral. (2) În cazul în care lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare vor fi efectuate în regie proprie de către împrumutaţi, sumele de bani se vor disponibiliza acestora conform unui plan de finanţare stabilit prin contract.

ART. 11 – Este interzisă acordarea de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare condiţionată de acceptarea de către client a altor servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă sau de vânzarea ori cumpărarea de valori mobiliare emise de instituţia autorizată care acordă creditul.

ART. 12 – Clauzele de exigibilitate înainte de termen, precum şi cazurile în care urmează să fie aplicabile aceste clauze trebuie prevăzute în contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare într-un articol distinct.

ART. 13 – (1) Împrumutaţii au dreptul de a rambursa anticipat creditul primit, în condiţiile stabilite de părţi prin contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare. (2) În caz de faliment, lichidare voluntară a creditorului ipotecar sau în alte cazuri de lichidare prevăzute de lege, împrumutaţii au dreptul de a rambursa anticipat creditul ipotecar primit pentru investiţii imobiliare.

ART. 14 – În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract; b) contractul poate să prevadă că rata dobânzii nu variază decât atunci când modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează, faţă de rata iniţială a dobânzii, o diferenţă minimală determinată; c) modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate, cu excepţia situaţiei reglementate la lit. a).

ART. 15 – În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz.”

În aplicarea art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, tribunalul reţine că, în măsura în care prin prezenta cerere reclamantul ar fi solicitat constatarea caracterului abuziv al unei clauze inserate în contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 în temeiul secţiunii 1 din Legea nr. 190/1999 care i-ar fi acordat protecţia stabilită prin Legea nr. 190/1999, cererea ar fi fost inadmisibilă. În realitate, însă, reclamantul nu a solicitat constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii vreunei astfel de clauze urmărind obţinerea unui nivel mai ridicat de protecţie decât cel oferit de Legea nr. 190/1999, ci, dimpotrivă, aşa cum se va arăta în continuare, chiar dacă anumite clauze atacate se încadrează în categoria celor prevăzute de secţiunea 1 din Legea nr. 190/1999, obiectul cererii reclamantului nu este circumscris de protecţia minimală acordată de Legea nr. 190/1999.

Astfel, cât priveşte posibilitatea exprimării sumei împrumutate în lei sau în valută convertibilă, reclamantul nu a atacat exprimarea creditului în CHF, ci clauza implicită de suportare exclusiv de către el a riscului valutar derivată din clauza explicită cuprinzând obligaţia sa de restituire a creditului în CHF.

În mod similar, reclamantul nu a atacat modalitatea de stabilire a dobânzii: marjă fixă plus indice independent de voinţa pârâtei, ci clauza care nu impune pârâtei, ci lasă la latitudinea acesteia modificarea dobânzii în situaţia variaţiei indicelui independent.
În acelaşi sens, reclamantul nu a atacat posibilitatea includerii unui comision de rambursare anticipată şi a unui comision de administrare, ci le-a contestat din perspectiva lipsei contraprestaţiei în prezenta speţă, fapt generator (în opinia reclamantului) a dezechilibrului între prestaţiile părţilor.

În consecinţă, tribunalul nu poate primi nici inadmisibilitatea invocată de pârâtă în temeiul art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
Pe fond, tribunalul reţine că reclamantul are calitatea de consumator în cadrul raportului juridic rezultat din încheierea cu pârâta a contractului de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, fiind o persoană fizică care a contractat împrumutul pentru satisfacerea unor nevoi personale, acţionând într-un scop din afara activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Corelativ, pârâta bancă are, în cadrul aceluiaşi raport juridic, calitatea de comerciant / profesionist, acţionând în cadrul activităţii sale comerciale.

În acelaşi sens, tribunalul reţine că contractului de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 este un contract încheiat între un profesionist şi consumator pentru prestarea de servicii financiare.

Cu privire la susţinerea pârâtei în sensul că admiterea cererii ar fi contrară principiului libertăţii contractuale, tribunalul reţine că regula pacta sunt servanda, consacrată prin dispoziţiile art. 969 VCC, aplicabile raportului juridic născut între părţi, este un principiu de drept care impune respectarea acordului de voinţă al părţilor, atât de către părţile care au încheiat actul juridic supus analizei, cât şi de către terţe persoane, inclusiv de către organele cu atribuţii jurisdicţionale care ar fi sesizate, prin ipoteză, cu un eventual litigiu între părţi, în legătură cu raportul juridic respectiv. Acest principiu, consacrat printr-o normă legală din dreptul comun, nu se opune însă examinării unui eventual caracter abuziv al clauzelor contractuale, din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorilor. Normele juridice din dreptul protecţiei consumatorului au fost edictate atât în dreptul comunitar, cât şi în dreptul intern, din nevoia de reglementare într-un domeniu de actualitate, în condiţiile în care raporturile juridice între profesionişti şi consumatori au cunoscut o amploare deosebită în ultima perioadă, atât din punct de vedere al numărului de contracte încheiate între aceşti subiecţi de drept, cât şi a complexităţii raporturilor juridice astfel stabilite.

Normele juridice de dreptul protecţiei consumatorului nu au fost concepute să intre în contradicţie cu normele legale de drept comun, ci formează un corp de norme destinat să ocrotească drepturile şi interesele economice ale consumatorului şi care permit analizarea caracterului eventual abuziv al unor clauze înscrise într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, cu consecinţa ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. Acesta este motivul pentru care, analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale, la solicitarea consumatorului, se face din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorilor, ca norme cu caracter special, iar nu din perspectiva normelor de drept comun. Acest fapt nu are semnificaţia ignorării dispoziţiilor legale ce consacră principiul forţei obligatorii a contractului sau principiul libertăţii contractuale, ci acordarea de eficienţă normelor de drept al consumului de care consumatorul s-a prevalat în susţinerea acţiunii şi care au fost edictate de legiuitor în considerarea poziţiei mai vulnerabile a acestuia în raport cu profesionistul cu care a contractat, norme care, de asemenea, fac parte din dreptul pozitiv.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de profesionişti pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Din analiza normelor mai sus citate, tribunalul reţine că o primă limită în analiza caracterului abuziv al clauzelor atacate de reclamant o constituie eventuala încadrare a obiectului lor în obiectul principal al contractului, respectiv o eventuală solicitare a reclamantului de a se analiza caracterul lor abuziv prin raportare la calitatea obiectului de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, sau produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Dobânda, ca element cheie al contractului, constituie, din perspectiva pârâtei, cauza încheierii acestei convenţii de credit, fiind, pârâta urmărind obţinerea dobânzii ca preţ al folosirii capitalului de către reclamant. Dacă dobânda, respectiv stipularea ei, caracterul său variabil şi cuantumul ei sunt excluse de la analiza caracterului abuziv al clauzelor care le conţin, mecanismul de variaţie al dobânzii poate fi analizat de instanţa naţională, aşa cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-472/10 (Invitel) şi în cauza C-143/13 (Matei). „… este de competența instanței naționale care se pronunță în cadrul procedurii în încetare, inițiată în interes public, în numele consumatorilor, de un organism desemnat de legislația națională, să aprecieze, în raport cu articolul 3 alineatele (1) și (3) din directivă, caracterul abuziv al unei clauze care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare. În cadrul acestei aprecieri, instanța menționată va trebui să verifice în special dacă, în lumina tuturor clauzelor care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum și a legislației naționale care prevede drepturile și obligațiile care s‑ar putea adăuga celor prevăzute de condiţiile generale în cauză, sunt specificate într‑un limbaj clar și inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații și, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.”.

În conformitate cu prevederile Anexei Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul … p) prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preţurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit;

Clauzele cuprinse în art. 6, pct. 1, teza finală şi art. 6 pct. 3 din contract prevăd un mecanism contractual clar şi neechivoc în ceea ce priveşte stabilirea dobânzii: „Pentru creditul pus la dispoziţie de bancă, împrumutatul va plăti: a) o dobândă fixă de 0,0000%, pentru primele 6 luni din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR 3M la care se adaugă marja de 3,25, dobânda variabilă fiind revizuibilă în datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR 3M -determinat pe baza monedei creditului, conform valorii indicelui de referinţă valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 decembrie.”

Clauzele îşi pierd, însă, claritatea şi lasă loc echivocului prin următoarea teză: „Dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii, ea va informa clientul despre noua valoare a ratei lunare de plată şi noua rată de dobândă aplicabilă”. Contractul nu conţine nicio prevedere în temeiul căreia reclamantul ar putea şti dacă şi când pârâta bancă s-ar decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii.

Prin urmare, clauzele cuprinse în art. 6, pct. 1, teza finală şi art. 6 pct. 3 din contract pot fi supuse analizei caracterului lor abuziv.
Cu privire la acest element contractual, tribunalul reţine că clauzele cuprinse în art. 6, pct. 1, teza finală şi art. 6 pct. 3 din contract nu au fost negociate de părţile în litigiu. Clauzele menţionate au caracter preformulat, astfel încât pârâtei i-a revenit obligaţia de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000. Pârâta nu a făcut însă o asemenea probă. Ceea ce a susţinut pârâta a fost doar faptul că a prezentat reclamantului o ofertă de a contracta, iar acesta a acceptat-o prin formularea unei cereri de acordare a creditului, fără să manifeste vreo nemulţumire.

Împrejurarea că părţile au negociat şi stabilit clauzele principale ale contractului (privitoare la cuantumul sumei împrumutate, durata creditului şi garanţiile propuse) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezenta cauză ar fi fost negociate. Or, tribunalul constată că necesitatea negocierii trebuie să privească fiecare clauză în parte, iar faptul că anumite clauze ale contractului au fost negociate nu justifică omisiunea profesionistului de a supune negocierii şi restul clauzelor, întrucât caracterul negociat al clauzelor se impune a fi respectat pentru fiecare clauză în parte. Mai mult, nu prezintă relevanţă faptul că reclamantul nu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de conţinutul unora dintre clauze cu ocazia încheierii contractului, câtă vreme nu s-a probat de către profesionist faptul că obiecţiunile consumatorului ar fi putut influenţa modul de redactare a clauzelor cu privire la care au fost ridicate. În acelaşi timp, deşi este real faptul că reclamantul, în calitatea sa de consumator, a avut posibilitatea de a studia ofertele diferitelor instituţii de credit privitoare la tipurile de contract de credit propuse de acestea şi de a opta pentru una dintre aceste oferte, această împrejurare nu echivalează cu faptul negocierii contractului de credit încheiat în final de către consumator. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituţie de credit sau de a renunţa la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract, întrucât libertatea de a decide încheierea unui contract de credit şi de a opta pentru persoana partenerului contractual nu are aceeaşi semnificaţie cu luarea unei decizii în ce priveşte conţinutul clauzelor contractuale.

Aşadar, faptul că reclamantul s-a adresat pârâtei, exprimându-şi intenţia de a încheia un anumit contract de credit care să răspundă nevoilor sale, nu are semnificaţia acceptării libere şi necondiţionate a ofertei propuse de bancă, cu privire la fiecare clauză în parte. Atâta timp cât pârâta nu a dovedit faptul că ar fi negociat cu consumatorul reclamant clauzele contractuale pretins abuzive, simplul fapt că respectivul consumator a avut iniţiativa încheierii contractului de credit şi simplul fapt că ar fi putut renunţa la încheierea contractului, refuzând oferta băncii, rămân lipsite de relevanţă, prin prisma celor expuse anterior.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 6 pct. 1 „Dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii, ea va informa clientul despre noua valoare a ratei lunare de plată şi noua rată de dobândă aplicabilă”, care să dreptul băncii pârâte să decidă unilateral dacă alege să revizuiască nivelul ratei dobânzii, tribunalul reţine că această clauză are potenţialul de a crea, în detrimentul reclamantului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, în ipoteza în care nivelul indicelui LIBOR 3M CHF ar scădea, iar pârâta nu ar alege să revizuiască nivelul ratei dobânzii, reclamantul ar continua să plătească o rată a dobânzii superioară celei care ar rezulta din adiţionarea indicelui LIBOR 3M CHF cu marja fixă, cu eludarea mecanismului transparent şi independent de voinţa băncii în ceea ce priveşte nivelul dobânzii, fapt care, desigur, ar cauza reclamantului un prejudiciu şi pârâtei un venit necuvenit, contrar ipotezelor exoneratoare de caracter abuziv descrise în Anexa Legii nr. 193/2000 la literele a şi p. Acest fapt califică clauza analizată şi ca fiind cauzatoare a unui dezechilibru contractual în contra bunei credinţe.

Prin „motiv întemeiat” sau „motivaţie întemeiată” în sensul lit. a şi p din Anexa Legii nr. 193/2000 se înţelege o situaţie clar descrisă în contract, care să ofere clientului posibilitatea de a şti, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanţă. În contractul preformulat, însă, pârâta nu a definit „motivul întemeiat” care ar determina-o să decidă să revizuiască nivelul ratei dobânzii.

În mod similar, modalitatea de comunicare a noii rate a dobânzii prin includerea noii valori a dobânzii, în extrasul de cont, nu respectă exigenţele impuse de lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, astfel încât clauza potrivit căreia „împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă, iar împrumutatul renunţă la orice plângere, apărare sau reclamaţie ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau inadecvată” se impune a fi lipsită de efecte, conform art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000.

Contrar celor invocate de pârâtă, analiza caracterului abuziv al clauzelor unui contract nu este limitată la acele clauze care, în executarea contactului, au provocat prejudicii consumatorului, ci, ţinând cont de imprescriptibilitatea sancţiunii nulităţii absolute care se asociază caracterului abuziv al unei clauze contractuale, ea poate avea ca obiect şi acele clauze care sunt abuzive dar care nu şi-au produs efectele prejudiciabile. În acelaşi sens, modificarea acestei clauze prin actul adiţional de la f. 112-15 nu înlătură îndreptăţirea instanţei de a verifica caracterul abuziv al acestei clauze, nulitatea ei absolută putând fi constatată oricând.

Concluzionând, tribunalul, în temeiul art. 14, coroborat cu art. 1 alin. 3 şi alin. 4 şi art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 din acelaşi act normativ, va reţine caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzelor cuprinse în art. 6 pct. 1 teza finală şi pct. 3 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, având următorul cuprins: “Dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii…” şi “…banca îşi rezervă dreptul de a comunica ulterior modificarea nivelului dobânzii curente fie prin notificare scrisă cu confirmare de primire, fie prin includerea noii valori a dobânzii în extrasul de cont. Împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă, iar împrumutatul renunţă la orice plângere, apărare sau reclamaţie ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau inadecvată.”, în măsura în care pârâta are doar dreptul, nu şi obligaţia, de a revizui nivelul dobânzii după primele 6 luni din perioada de creditare, respectiv în măsura în care pârâta nu ar avea obligaţia de a aduce la cunoştinţa reclamantului, prin notificare scrisă cu confirmare de primire, modificarea nivelului dobânzii curente conform formulei din cuprinsul art. 6 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007.

Cu toate acestea, tribunalul va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor pretins plătite în plus ca urmare a pretinsei nerevizuiri a ratei dobânzii conform formulei din cuprinsul art. 6 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, cu dobânda legală / legală penalizatoare aferentă, reţinând faptul că reclamantul nu a făcut dovada că pârâta ar fi omis să aplice sau ar fi întârziat să modifice dobânda percepută conform formulei de calcul LIBOR 3M CHF + marja fixă de 3,25%.
Cât priveşte comisionul de administrare prevăzut de art. 5 lit. b, tribunalul reţine în primul rând că acesta nu face parte din obiectul principal al contractului, caracterul său abuziv putând fi analizat din perspectiva art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Astfel cum a reţinut în mod neechivoc CJUE în decizia din 26 februarie 2015 pronunţată în cauza C-143/13 (Matei), art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea.

Mutatis mutandis, tribunalul reţine, cu titlu general, că comisioanele percepute de un furnizor de servicii financiare nu fac parte din obiectul principal al contractului, chiar dacă acestea sunt incluse în dobânda anuală efectivă (DAE). În speţă, prin natura lor, serviciile comisionate atacate sunt servicii de o importanţă mai redusă decât cel principal, de punere a creditului la dispoziţia reclamantului, nefiind astfel cuprinse în obiectul principal al contractului.

Noţiunea de „obiect principal” al contractului în sensul prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE. Având în vedere scopul directivei menţionate, transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, anume acela de obligare a statelor membre de a reglementa un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pe fond pentru a se putea evalua eventualul său caracter abuziv, în scopul asigurării protecţiei care trebuie asigurată consumatorului, orice excepţii de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive se impun a fi analizate într-o manieră strictă. Ca urmare, după cum s-a arătat de către CJUE în hotărârea anterior menţionată, domeniul de aplicare exact al noţiunilor de „obiect” şi „preţ” în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii de „cost total al creditului pentru consumator” în accepţiunea art. 3 lit. g din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepţia de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuşi obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13/CEE.

Dacă criteriile de definire a noţiunii de „obiect” şi „preţ” al creditului în sensul art. 3 lit. i din Directiva 2008/48, cât şi cele ale art. 7 pct. 6 din OUG nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în materia reglementării clauzelor abuzive, se impun a fi verificate criteriile proprii, cu care instanţa poate opera în examinarea unor clauze pretins abuzive în materia reglementată de Legea nr. 193/2000. În acest sens, se impune a se avea în vedere faptul că în Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai (C-26/13), CJUE a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului” în accepţiunea art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, revenind instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta.

În consecinţă, ar urma ca instanţa să aplice aceste criterii în cauza dedusă judecăţii, stabilind dacă obligaţia de achitare a comisionului de administrare se înscrie printre prestaţiile esenţiale ce revin debitorului şi care, ca atare, caracterizează contractul de credit sau reprezintă doar o obligaţie cu caracter accesoriu în raport de cele care definesc esenţa însăşi a contractului încheiat de părţi.

O asemenea verificare nu poate fi însă realizată într-o manieră cât se poate de clară şi exactă din punct de vedere juridic, în condiţiile în care comisionul de administrare nu a fost definit prin contract, fiind imposibil de a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acesta, în contrapartidă. Nicăieri în contract comisionul de administrare nu a fost definit, fiind menţionate doar cuantumul şi modul de calcul şi plată a acestuia. Aşadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii unui asemenea comision, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale. Această omisiune îi este pe deplin imputabilă pârâtei, întrucât menţionarea comisionului de administrare s-a făcut în contractul preformulat şi redactat de către aceasta. Or, în condiţiile unei atare omisiuni, instanţa nu poate verifica raţiunile avute în vedere de bancă la perceperea acestui comision, serviciile pretins prestate de către aceasta consumatorului şi pentru a căror plată s-a stabilit comisionul în discuţie şi, prin urmare, nici chiar dacă acest comision se referea la o prestaţie esenţială a debitorului, stabilită în contrapartidă cu o prestaţie principală, în economia contractului, ce revenea instituţiei de credit. Efectul principiului de drept „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” constă în faptul că prevederile contractuale referitoare la comisionul de administrare nu vor fi considerate ca fiind circumscrise noţiunii de „obiect principal al contractului” şi fiind, ca urmare, excluse de la mecanismul de verificare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În acelaşi context se impune şi observaţia că pârâta a avansat în cursul judecării litigiului pe fond o definiţie a comisionului de administrare, susţinându-se că acesta ar acoperi costurile de analiză a documentaţiei aferente creditului. Desigur, această definire post hoc efectuată cu ocazia redactării întâmpinării, ignoră sensul denotativ al noţiunii de „administrare” şi faptul că în contract a fost stabilit un comision de analiză, cu valoare nulă.

Alegaţiile pârâtei cu privire la serviciile prestate de bancă, al căror cost ar fi reprezentat de comisionul de administrare supus analizei, nu pot fi primite şi nici nu vor fi examinate pe fond, întrucât prevederile contractuale referitoare la comisionul de administrare se impuneau a fi redactate într-un limbaj clar şi transparent, cu ocazia încheierii contractului, orice explicaţii ale uneia din părţile contractante cu privire la conţinutul şi semnificaţia unora dintre clauzele contractuale, ulterioare încheierii acestui contract, având un caracter artificial şi îndepărtat de scopul pretins urmărit de ambele părţi la semnarea contractului.

În raport de toate considerentele expuse anterior, tribunalul apreciază că nu pot fi reţinute susţinerile pârâtei în sensul că clauzele privitoare la comisionul de administrare ar intra în domeniul de aplicare al excepţiilor de la mecanismul de control al clauzelor abuzive, astfel cum este reglementat de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Reţinând deplina aplicabilitate şi în ceea ce priveşte comisionul de administrare a considerentele anterior expuse cu privire la lipsa negocierii clauzei care îl conţine (şi care nu vor fi repetate, brevitatis causa), tribunalul, prin prisma aceloraşi considerente, care evidenţiază caracterul obscur al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de administrare, reţine şi că prevederile contractuale în discuţie au un caracter abuziv, fiind totodată prezente şi celelalte elemente prin care se identifică o clauză abuzivă: crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, conform celor mai sus arătate, precum şi reaua-credinţă a pârâtei la includerea acestui comision în contractul preformulat. În realitate, acest comision nu este altceva decât o dobândă mascată, percepută într-o singură tranşă, care generează un dezechilibru vădit în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000 prin lipsa oricărei contraprestaţii din partea pârâtei.

În consecinţă, în temeiul art. art. 14, coroborat cu art. 1 alin. 3 şi alin. 4, art. 4 şi art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, tribunalul va constată caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, având următorul cuprins: “Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane: … b) comision de administrare a creditului: 1,00% flat calculat asupra sumei creditului contractat; se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit”, precum şi caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 8 pct. 2 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 în măsura în care se referă la acest comision de administrare.

Subsecvent, tribunalul o va obliga pe pârâtă să restituie reclamantului suma de 1358,00 CHF, percepută cu titlu de comision de administrare conform clauzei abuzive cuprinse în art. 5.1 lit. b din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, împreună cu dobânda legală aferentă pentru perioada 7 ianuarie 2008 – 31 august 2011, respectiv cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. 2 din OG nr. 13/2011 pentru perioada cuprinsă între 1 septembrie 2011 şi ziua plăţii.

În ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată, tribunalul reţine că, aşa cum s-a arătat mai sus, nici acesta nu este exceptat de la verificarea caracterului abuziv, nefiind cuprins în obiectul principal al contractului. În mod similar, nici clauza care îl cuprinde, art. 5 lit. c din contract, nu a fost negociată, pârâta nefăcând dovada vreunor demersuri concrete în acest sens.

Cu toate acestea, tribunalul nu poate reţine, în ceea ce priveşte acest comision, crearea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi stipularea sa în contra bunei credinţe.

Contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 este un contract cu dobândă variabilă, fapt care, din perspectiva pârâtei creditoare, are efecte asupra sumei încasate cu titlu de dobândă, această sumă depinzând de variaţia ratei dobânzii. Părţile au convenit la încheierea contractului asupra unei durate a restituirii sumei împrumutate, în rate de principal şi dobândă, iar pârâta şi-a prefigurat fluxurile de venituri şi cheltuieli, între altele, şi în funcţie de elementele esenţiale ale prezentei convenţii, atât în ceea ce priveşte numărul şi întinderea ratelor, cât şi în ceea ce priveşte o estimare a dobânzii.

Îndreptăţirea reclamantului de a rambursa anticipat creditul, cu dobânda calculată la data opţiunii sale, reprezintă o modificare unilaterală a contractului şi o executare conformă cu această modificare, care poate aduce atingere drepturilor şi intereselor pârâtei. Corelativ, pârâta este îndreptăţită să perceapă un comision de rambursare anticipată pentru exercitarea de către reclamant a dreptului de a efectua rambursarea anticipată.

Cât priveşte adecvarea întinderii acestui comision la exerciţiul dreptului reclamantului de a rambursa anticipat creditul, tribunalul reţine că reclamantul nu a contestat acest aspect, ci a alegat lipsa cauzei juridice a comisionului de rambursare anticipată.

De altfel, OUG nr. 50/2010 permite în continuare furnizorilor de servicii financiare perceperea unei astfel de compensaţii, sub rezerva ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. (art. 67 din OUG nr. 50/2010)
În consecinţă, în temeiul art. 249 NCPC, tribunalul va respinge, ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, a nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. c din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 privind comisionul de rambursare anticipată, valabilă pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 şi momentul încheierii actului adiţional la acest contract întocmit ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, reţinând faptul că contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, în urma încheierii actului adiţional, nu mai cuprinde un astfel de comision.

În fine, analizând petitele alternative formulate de reclamant cu privire la clauza privind suportarea riscului valutar, tribunalul reţine, cu titlu preliminar, următoarele:

Ipotezele pe care şi-a fundamentat reclamantul aceste capete de cerere se exclud reciproc. Astfel, în măsura în care clauzele cuprinse în art. 1, pct. 2, art. 8 şi art. 9 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 sunt abuzive, ele sunt lovite de nulitate absolută şi nu produc efecte juridice.

Dimpotrivă, în măsura în care ar fi necesară intervenţia instanţei pentru reechilibrarea prestaţiilor părţilor, pretins dezechilibrate în prezent ca urmare a impreviziunii, instanţa nu ar putea interveni decât într-un contract care, prin definiţie, a fost valabil încheiat.

Dat fiind faptul că, din perspectivă procedurală, valabilitatea unei convenţii se analizează înaintea verificării efectelor ei, tribunalul va proceda la analiza cu prioritate a caracterului abuziv al clauzelor atacate de reclamant referitoare la riscul valutar.

În contextul verificării incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, pârâta a invocat principiul nominalismului monetar ca regulă de drept aplicabilă contractului de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, regulă care, conform art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, ar exclude aplicabilitatea Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauzele atacate de reclamant. Această susţinere a pârâtei nu poate fi primită.

Art. 1578 VCC prevede că „Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Art. 1579 VCC prevede că regula cuprinsă în articolul precedent nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte. În acest caz, debitorul nu trebuie să restituie decât aceeaşi calitate şi cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea preţului lor. Asemenea când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Art. 1578 VCC se referă la bani, respectiv la moneda naţională (leu) şi nu la monedele altor state (valute). Distincţia este cu atât mai clară cu cât art. art. 1579 VCC se referă la împrumuturi de alte bunuri decât banii (monedele şi bancnotele cu putere circulatorie pe teritoriul României), cărora, în cazurile particulare prevăzute de art. 1579 VCC, li se aplică alte reguli decât cea a nominalismului monetar.

Regula de principiu pentru împrumuturile de alte bunuri decât banii, care se aplică şi valutelor, este aceea prevăzută de art. 1576 VCC, potrivit căreia împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate.

Dacă principiul nominalismului monetar instituit prin art. 1578 VCC poate fi acceptat ca normă imperativă (cu excepţia aferentă, a impreviziunii) prevederile art. 1576 VCC sunt supletive, astfel încât excepţia prevăzută de art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă, clauza de restituire a împrumutului contractat în CHF în aceeaşi monedă din contractul în speţă nr. 13073592/20 decembrie 2007, cu corolarul suportării riscului valutar de către reclamantul împrumutat consumator putând fi analizată din perspectiva caracterului său abuziv.
Desigur, faptul că un împrumut în valută nu este, din punctul de vedere al art. 1578 VCC, un împrumut în bani, ci un împrumut de bunuri fungibile, nu califică contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 drept o operaţiune în afara legii. Împrumuturile în valută au fost şi sunt permise de lege, având însă un regim juridic diferit de cel al împrumuturilor în lei, cel puţin din perspectiva regulii nominalismului monetar. De altfel, obţinerea (ipotetică) de către împrumutatul reclamant a sumei de 135.800,00 CHF nu i-ar fi permis să plătească bunuri sau servicii pe teritoriul României în CHF, ci reclamantul avea nevoie de încheierea unui alt contract, în baza căruia să obţină lei pentru CHF.

Art. 3 din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR prevede expres că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 „Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută”, care se pot efectua şi în valută.

Rezultă că, în speţă, plata de către reclamanţii C I şi C M (rezidenţi) către SC LAV & M SRL (rezidentă) a preţului contractului de vânzare-cumpărare a imobilului apartament nr. … situat în Cluj-Napoca, str. Bună Ziua, nr. ….., jud. Cluj putea fi efectuată, în mod valabil, doar în lei, conform dispoziţiilor legale precitate din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR.

În conformitate cu prevederile art. 4 pct. 1 şi 2 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 „UTILIZAREA CREDITULUI”, utilizarea creditului se poate face numai după ce au fost constituite în favoarea băncii garanţiile prevăzute la art. 10 din prezentul contract (cu excepţia cazului în care utilizarea creditului se face prin constituirea unui depozit escrow la bancă). Împrumutatul poate solicita utilizarea într-o singură tranşă sau în mai multe tranşe a creditului, în interiorul perioadei prevăzute la art. 4, pct. 2, conform planului de finanţare, anexă la prezentul contract. Împrumutatul se obligă să utilizeze creditul conform destinaţiei prevăzute la art. 2.1. şi după prezentarea documentelor prin care face dovada contribuţiei proprii respectiv suma de 45.267,00 CHF.

1.2. Plăţile din credit se fac prin virament bancar:
(a) direct către vânzător (în contul său escrow deschis la bancă) – în cazul creditului acordat pentru cumpărarea unui imobil;
(b) direct către constructor – în cazul creditului acordat pentru construirea/extinderea unui imobil;
(c) direct către furnizorul de materiale, pe baza planului de finanţare anexă la prezentul contract şi a documentelor justificative – în cazul creditului acordat pentru construirea/extinderea unui imobil, în regie proprie. În situaţia în care destinaţia creditului o reprezintă construcţia în regie proprie împrumutatul va putea utiliza cash o parte din credit cu condiţia ca suma astfel utilizată să fie acoperită de garanţii în proporţie de cel puţin 133 % din soldul creditului, conform evaluării, dar nu mai mult de 25% din valoarea creditului aprobat, împrumutatul fiind obligat să prezinte documente justificative pentru suma utilizată înainte de a efectua o altă tragere din credit, fără a depăşi o perioadă de 45 zile calendaristice de la data tragerii din credit.”.

Prin art. 2 din acelaşi contract, părţile au convenit următoarele: „DESTINAŢIA CREDITULUI” „Creditul este acordat pentru: achiziţionarea imobilului format din apartament situat în localitatea Cluj-Napoca, str. Bună Ziua, 34-36, ap. 10, jud. Cluj …, astfel:
– plata comisioanelor băncii aferente creditului acordat în sumă de 1.358 CHF
– plata rest preţ de vânzare cumpărare: 134.442 CHF

Împrumutatul se obliga să-l utilizeze numai pentru acest scop, în temeiul Legii 190/1999.”

Din coroborarea celor două prevederi contractuale mai sus citate şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR, reţinând şi faptul că vânzătorul imobilului este o persoană juridică română, care poate primi în mod valabil doar plăţi în lei, respectiv cumpărătorii sunt reclamantul şi soţia sa, persoane fizice române care pot efectua în mod valabil doar plăţi în lei, tribunalul reţine că părţile contractului de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 au prefigurat efectuarea de către pârâtă a unei plăţi de 279.850 lei către vânzătoarea SC LAV & M SRL, în condiţiile art. 1.2 lit. a din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, pentru a stinge obligaţia reclamantului şi a soţiei sale de a plăti restul de preţ din contractul de vânzare cumpărare a imobilului.

Astfel, prin art. 2 şi 3 din contract, reclamantul şi pârâta au exclus tragerea creditului sub forma punerii sumei împrumutate la dispoziţia împrumutatului, convenind asupra plăţii directe de către pârâtă către vânzătoarea imobilului a restului de preţ, cu excluderea oricărei alte forme de tragere a creditului. Desigur, în condiţiile în care atât banca, cât şi vânzătoarea sunt persoane juridice române de drept privat (rezidente române), această plată putea fi efectuată în mod valabil doar în lei, în cuantumul de 279.850 lei.

În consecinţă, pârâta bancă – profesionist a avut de la momentul încheierii contractului prefigurarea faptului că va împrumuta lei şi nu CHF, CHF fiind doar o monedă utilizată pentru denominarea creditului în cadrul raporturilor contractuale cu reclamantul, aşa cum acesta a arătat în mod expres în răspunsurile la interogatoriu, învederând că i s-a prezentat permanent de către angajaţii pârâtei faptul că creditul în CHF este cel mai avantajos.

Faptul că pârâta a virat 135.800 CHF într-un cont în CHF al reclamantului deschis la propria sa sucursală din Cluj-Napoca şi a efectuat (chiar la cererea reclamantului, deşi acest aspect nu a fost dovedit de către pârâtă) schimbul acestei sume în RON la data tragerii, 7 ianuarie 2008, nu face altceva decât să dovedească că acordarea creditului în CHF a reprezentat o operaţiune pur scriptică.

În mod indubitabil, moneda împrumutului reprezintă un element care face parte din obiectul contractului, astfel încât analiza clauzei care reglementează moneda împrumutului şi obligaţia de restituire a împrumutului în moneda stabilită contractual poate fi efectuată, din perspectiva Legii nr. 193/2000, doar dacă este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 – clauza să nu fi fost redactată în termeni clari şi inteligibili.

În acest context, tribunalul are în vedere hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014 pronunţată în cauza C-26/13 (Kasler), unde Curtea, reamintind practica sa din cauza C-180/13 (RWE Vertrieb), a statuat că „prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește … Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Or, în speţa de faţă, contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 nu cuprinde nici măcar o dispoziţie expresă în sensul suportării riscului valutar de către reclamantul împrumutat, pârâta prevalându-se de clauzele cuprinse în art. 1, pct. 2, art. 8 şi art. 9 pct. 1 din contract în conjuncţie cu principiul nominalismului monetar pentru a îi pretinde reclamantului restituirea sumei numerice împrumutate în CHF. A fortiori, contractul nu cuprinde nicio prevedere care să îi permită reclamantului consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Nicio clauză contractuală nu se referă la modificarea cursului de schimb CHF/RON, respectiv nicio clauză contractuală nu prevede consecinţele în plan contractual ale unei astfel de variaţii.

În consecinţă, tribunalul reţine că clauzele cuprinse în art. 1, pct. 2, art. 8 şi art. 9 pct. 1 din contract nu îndeplinesc condiţia de a fi redactate într-o manieră clară și inteligibilă care să le excludă din sfera de aplicare a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Lipsa negocierii acestor clauze este dovedită ca efect al prezumţiei instituite prin dispoziţiile art. 4 alin. 3 teza finală. Pârâta, căreia îi incumba sarcina probei negocierii acestor clauze, nu a dovedit nici măcar că i-ar fi prezentat reclamantului vreo variantă alternativă de creditare, într-o altă valută sau în moneda naţională.

Cât priveşte dezechilibrul prestaţiilor determinat de aplicarea acestor clauze, tribunalul reţine că acesta este evident, în condiţiile în care reclamantul, rezident român, este ţinut să procure în prezent CHF pentru a restitui împrumutul efectuând schimburi valutare din lei în CHF, la un curs prezent de peste 4 RON / 1 CHF, în condiţiile în care la momentul încheierii contractului, 20 decembrie 2007, cursul de schimb era de 2,1231 RON / 1 CHF.

În fine, tribunalul mai reţine că pârâta a stipulat în contractul preformulat clauzele cuprinse în art. 1, pct. 2, art. 8 şi art. 9 pct. 1 cu rea-credinţă. Tendinţa CHF de a se aprecia pe fondul crizelor economice este deja un loc comun în analizele economice (e.g. statisticile de pe site-ul Băncii Naţionale Elveţiene www.snb.ch ), iar pârâta profesionist cunoştea acest lucru când a lansat produsul său de creditare în franci elveţieni.

Toate aceste considerente conduc tribunalul la concluzia caracterului abuziv şi al nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 1, pct. 2, art. 8 şi art. 9 pct. 1 din contract. Consecinţa nulităţii absolute este desigur, lipsa oricăror efecte ale acestor clauze, însă eliminarea lor din contract ar conduce la rezilierea acestuia din culpa pârâtei, în absenţa clauzelor mai sus menţionate şi, în special a clauzei de la pct. 8, obligaţia de restituire a împrumutului de către reclamant devenind imposibil de executat, în absenţa unor repere care să determine întinderea acesteia. Desigur, reclamantul nu a optat pentru rezilierea contractului, fiind în situaţia de a nu putea să restituie creditul acordat.

Într-o astfel de situaţie, în cauza C-26/13 (Kasler), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în cazul în care, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție cu caracter supletiv, instanța fiind obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care rezultă din anularea contractului ar risca să fie compromis.

Astfel, o asemenea anulare are în principiu drept consecință scadența imediată a sumei împrumutului care rămâne datorată în proporții care riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, din această cauză, tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător, care, pe cale de consecință, nu ar fi descurajat să insereze astfel de clauze în contractele pe care le propune.

În aceste condiţii, CJUE a decis că înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive.

Dispoziţia supletivă din dreptul naţional este tocmai cea cuprinsă în art. 1576 VCC, potrivit căreia împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate. Prin urmare, reclamantul va fi ţinut să restituie pârâtei tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate. În condiţiile în care pârâta s-a obligat prin contract să facă pentru reclamant o plată în lei, într-o sumă echivalentă cu 138.500,00 CHF la cursul de 1 CHF = 2,1231 RON, obligaţia de restituire a reclamantului va fi ajustată prin stabilizarea ei („îngheţarea ei”, conform unei expresii intrate deja în jurisprudenţă) la aceeaşi valoare.

În consecinţă, tribunalul, în temeiul art. art. 14, coroborat cu art. 1 alin. 3 şi alin. 4, art. 4 şi art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, va constata caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1 pct. 2 şi, respectiv, art. 8 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, având următorul cuprins: “Creditul va fi restituit în aceeaşi valută” şi, respectiv, “Orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul”.

Va constata caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 9 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, având următorul cuprins: “… Împrumutatul / Codebitorul autorizează banca să facă numele său şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat / codebitor în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării…”, în măsura în care această clauză autorizează pârâta să efectueze schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat / codebitor la o altă cotaţie decât cea de la data încheierii contractului, 1 CHF = 2,1231 RON.

Pentru restabilirea echilibrului contractual, tribunalul va dispune stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, 20 decembrie 2007, de 1 CHF = 2,1231 RON, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului, 20 decembrie 2007 şi momentul sesizării instanţei, 16 martie 2015, cât şi pentru viitor, de la momentul sesizării instanţei şi până la încetarea contractului de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007.

Subsecvent, o va obliga pe pârâtă să recalculeze, fără aplicarea comisionului de rambursare anticipată prevăzut de art. 5 pct. 1 lit. c din contract, şi să comunice reclamantului noile rate de restituire a împrumutului, cu aceleaşi scadenţe lunare convenite prin contractul de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007, ţinând cont de toate sumele achitate în plus până la pronunţarea prezentei hotărâri, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul avut în vedere la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar stabilizat, mai sus arătat, de 1 CHF = 2,1231 RON.

Dată fiind soluţia asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, tribunalul, reţinând că în speţă nu este incidentă ipoteza unui contract de credit valabil încheiat ale cărui prestaţii au ajuns să fie dezechilibrate ulterior încheierii sale pe fondul unor evenimente imprevizibile, în temeiul art. 249 NCPC va respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revizuirea pe cale judiciară a contractului de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 în sensul stabilizării cursului de schimb valutar CHF-RON pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, 20 decembrie 2007, de 1 CHF = 2,1231 RON, ca urmare a impreviziunii.

Subsecvent, va respinge, ca neîntemeiată, şi cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, în cuantum de 6417,28 lei, deoarece această sumă a fost plătită de reclamant cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru capătul de cerere având ca obiect revizuirea pe cale judiciară a contractului de credit bancar ipotecar nr. 13073592/20 decembrie 2007 în sensul stabilizării cursului de schimb valutar CHF-RON pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, 20 decembrie 2007, de 1 CHF = 2,1231 RON, ca urmare a impreviziunii

Având în vedere principiul disponibilităţii în procesul civil şi art. 453 alin. 1 NCPC, tribunalul va lua act de intenţia reclamantului de a îşi recupera celelalte cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, pe cale separată.”

Comments

comentarii