fbpx

Din închisoare, avocatul Robert Roșu câștigă definitiv daune morale de 25.000 lei împotriva DNA

ÎCCJ menține dcizia Curții de Apel București, prin care i s-au acordat avocatului Robert Roșu daune morale de 25.000 de lei în procesul civil contra DNA pentru divulgarea, fără drept, a unor interceptări și date personale din dosarul de urmărire penală și prin comunicatele de presă.

Minuta ÎCCJ: ”Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Rosu Robert Mihaita si de paratul Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directia Nationala Anticoruptie împotriva deciziei nr. 149 A din 17 februarie 2020 a Curtii de Apel Bucuresti-Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie. Definitiva.

Curtea de Apel București a obligat pârâta DNA la plata sumei de 25 000 lei, reprezentând ”prejudiciu moral produs prin divulgarea, fără drept, a unor interceptări și date personale din dosarul de urmărire penală și prin comunicatele de presă”

De asemenea, a respins pretențiile privind prejudiciul produs prin aplicarea unor măsuri de încătușare excesivă.

Extra din motivarea Curții de Apel București privind acordarea despăgubirilor împărție în trei sume  de 2000 , 2000 și 21.000 lei acordate pentru fapte diferite care i-au adus prejudicii lui Robert Roșu:

”B.Antrenarea răspunderii civile delictuale pentru divulgarea/scurgerea de interceptări, informații în presă și prezentarea ca certă a vinovăției reclamantului, precum și dezvăluirea domiciliului și adresei proprietăților reclamantului (pctele 44 și următoarele din cererea de apel).

Instanța de fond a reținut că nu se poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste informații presei, întrucât nu a fost dovedit de către reclamant căruia, conform art. 249 C od procedură civilă, îi revenea sarcina probei, că intimatul ar fi transmis către presă interceptările cu un conținut nereal și care nu corespundeau celor aflate în dosarul penal, neputând fi, de plano, considerat că ar fi procedat cu rea credință. La data la care au fost publicate informații cu privire la bunurile asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii în procesul penal, dosarul fusese deja înregistrat la instanță, sfera persoanelor care puteau avea acces la dosar, fiind mult mai extinsă, iar în lipsa unor dovezi neechivoce ale divulgării de către pârâtă a acestor informații anterior publicării, nu se poate presupune dincolo de orice dubiu că pârâta a nesocotit obligația legală cu privire la gestionarea datelor cu caracter personal.

Apelantul reclamant a criticat acest raționament, invocând în calea de atac prevederile art. 6 alin.2 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum acestea au fost interpretate de către instanța europeană în situații faptice similare celei din prezenta cauză (hotărârea din 10 iunie 2014 pronunțată în cauza V.împotriva României, hotărârea din 16 aprilie 2013 pronunțată în cauza C.împotriva României, hotărârea din 17 iulie 2003 pronunțată în cauza Craxi împotriva Italiei)

Însă, analiza criticilor aduse hotărârii instanței de fond nu poate fi realizată în afara cadrului intern, identificat de către partea reclamantă în cuprinsul acțiunii introductive, respectiv art. 58, art.71 alin.1 și 2, art. 72, art. 73 din Codul civil, art. 12 alin.1 din Legea nr.544/2001, art. 5 și art. 285 din Codul de procedură penală, menit să asigure protecția dreptului, dar și pe prevederile art. 1349, 1357 și 221 din Codul civil care trasează coordonatele de analiză a pretențiilor.

Pe de altă parte, conținutul faptei ilicite reclamate de către partea apelantă cuprinde trei conduite ce urmează a fi analizate distinct atât din perspectiva modalității de săvârșire, a caracterului personal al faptei cât și al răspunderii civile ce intervine.

B.1 Fapta de divulgare/scurgere de interceptări de convorbiri telefonice , informații din dosarul de urmărire penală în presă a fost susținută de anexele 29-30 volum II și III dosar fond reprezentând stenograme apărute în presă (sursa de știri, ziare.com, nașul tv, hot news, libertatea, agerpres) și preluate în toate cotidianele naționale și locale, în perioada 10.12.2015, în privința reclamantului fiind relatată o discuție purtată cu M.M. în data de 19.10.2011 și redată în toate înscrisurile menționate anterior, fila 3 din volum III.

Conform art. 285 din Codul de procedură penală “urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică “.

Raportat la particularitatea acestei funcții judiciare, legiuitorul i-a conferit și o trăsătură specifică, caracterul nepublic, înțelegând prin publicitate în procesul penal prezența oricărei persoanei, care nu este participant, sub nici o formă, în cadrul acestuia. Caracterul nepublic al urmăririi penale nu înseamnă că aceasta este secretă, ci doar că nu există publicitatea specifică judecății, deoarece martorii și martorii asistenți, experții, persoanele cercetate, avocații, etc., au posibilitatea luării la cunoștință a materialului de urmărire penală, cu respectarea prevederilor legale specifice.

Urmărirea penală apare ca esențială prin prisma necesității restabilirii ordinii de drept și sancționării celor vinovați pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei ce a săvârșit fapta prevăzută de legea penală și a vinovăției acesteia, iar atributul nepublicității are în principal funcția de a proteja procurorul în acest demers. Însă, în cursul urmăririi penale, procurorul întrunește în persoana sa funcțiile procesuale de învinuire, de apărare și de soluționare a cauzei, potrivit art. 5 alin.2 din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că lipsa caracterului public este menită să protejeze și drepturile persoanei anchetate, inclusiv a prezumției de nevinovăție. Această caracteristică a urmăririi penale impune în sarcina autorității învestite luarea tuturor măsurilor pentru a asigura păstrarea confidențialității dosarului penal pe durata cercetărilor.

Din acest punct de vedere, Curtea reține eronată aplicarea art. 249 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care reclamantul a făcut dovada publicării în presa scrisă și televizată a unor interceptări de convorbiri telefonice, componente ale dosarului de urmărire penală, aflat în custodia intimatului. Ceea ce reclamă apelantul este tocmai inacțiunea intimatului de asigurare a caracterului secret a probei, fiind permisă (indiferent de modalitate, în dreptul civil este acceptată și cea mai ușoară culpă, neglijență) și chiar tolerată (în absența unor dovezi din care să rezulte întreprinderea de cercetări față de persoanele responsabile) prezentarea stenogramelor către public, prin intermediul presei. În această situație, intimatului îi revenea sarcina probei privind demersurile întreprinse în vederea respectării obligației impuse de lege sau existența unor cauze exoneratoare de răspundere. De altfel, trebuie remarcat că în cuprinsul actelor de procedură depuse pe parcursul judecății, intimatul nu a formulat niciun fel de apărări cu privire la această lipsă de conduită imputată.

Instanța de fond a reținut că nu se poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste informații presei și nu a fost dovedit de către apelantul reclamant modul în care se pretinde că pârâta ar fi acționat. Însă, intimatul avea obligația de a lua toate măsurile care se impun pentru a păstra caracterul nepublic al dosarului de urmărire penală. Reclamantul a dovedit că această obligație nu a fost respectată, întrucât piese din cadrul dosarului au ajuns în posesia presei și date publicității. În această situație nu se pune problema aplicării unei prezumții absolute, căci intimatul avea posibilitatea de a face dovada întreprinderii tuturor măsurilor legale care ar fi împiedicat scurgerea de informații din dosarul penal. Simpla apărare că nu se face răspunzător de transmiterea informațiilor către presă nu este suficientă pentru a inversa sarcina probei către reclamant, acesta dovedind faptul pozitiv contrar. Relevant din perspectiva atragerii răspunderii civile delictuale nu este dovedirea de către reclamant a subiectului faptei ilicite, fiind suficient a se proba că specificitatea urmăririi penale, care reprezintă atributul exclusiv al procurorului și al organului de cercetare penale supravegheat de acesta, a fost încălcată. Din acest punct de vedere revenea instituției sarcina de a dovedi că a luat toate măsurile specifice care să conducă la împiedicarea transmiterii de date din dosar cu nerespectarea cadrului legal.

În cauza C. împotriva României, hotărârea din 16 aprilie 2013, par. 94-97, Curtea a reținut că este de maximă importanță să se stabilească dacă statul și-a organizat serviciile și și-a instruit angajații astfel încât să se prevină eludarea procedurilor oficiale și dacă reclamantul dispunea de mijloace să obțină reparații pentru încălcarea drepturilor sale. Curtea a observat lipsa unei reacții oficiale publice în acest caz. Nu s-a întreprins nicio acțiune pentru identificarea instituției sau persoanei responsabile; nu s-a făcut nicio declarație oficială pentru disocierea autorităților de acest comportament; nu a avut loc nicio condamnare publică a unei asemenea acțiuni. Prin urmare, Curtea nu este în măsură să constate existența unui angajament din partea statului pentru o mai bună conștientizare de către instituțiile sale a acestei probleme. Curtea reamintește că a stabilit că reclamantul nu dispunea de mijloace pentru a solicita autorităților reparații pentru scurgerea informațiilor. Statul nu și-a îndeplinit obligația de a păstra în siguranță informațiile de care dispunea pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și totodată nu și-a îndeplinit obligația de a asigura mijloace pentru a obține reparații după ce a avut loc încălcarea drepturilor acestuia.

Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat un ghid de bune practici pentru cooperarea între instanțe, parchetele de pe lângă acestea și mass media prin Hotărârea nr. 573/06.05.2014, aplicabil la data pretinsei fapte ilicite. Acesta indică, la nivel de principiu, modalitățile în care sistemul judiciar poate asigura transparența în comunicarea publică, în condițiile respectării normelor procedurale și fără afectarea drepturilor persoanelor implicate în proces, dar și adoptarea unor măsuri de natură să contribuie la uniformizarea modului de comunicare a informațiilor de interes public de către instituțiile din sistemul judiciar, în funcție de un set de criterii cu privire la procedurile judiciare (corecta informare a opiniei publice, buna desfășurare a procesului, protecția vieții private și de familie, prezumția de nevinovăție, conservarea probelor, evitarea presiunii suplimentare în derularea procedurilor).

Recomandarea § 5 pct. (4) din ghid prevede următoarele: „informațiile furnizate reprezentanților mass-media nu trebuie să pericliteze bunul mers al activităților judiciare, să afecteze principiul confidențialității sau să ducă la încălcarea altor drepturi, în conformitate cu legile interne, pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.” Recomandarea § 9 din ghid, „Studierea dosarelor”, prevede: „(1) jurnaliștii nu au dreptul de a studia dosarele în faza de urmărire penală, decât în condițiile prevăzute de lege și regulamentul de ordine interioară. (2) În instanță, dosarele și registrele privitoare la activitatea de judecată sunt publice și pot fi consultate de orice persoană solicitantă care justifică un interes legitim, precum și de ziariști […] Sunt exceptate: dosarele […] privind […] confirmarea și autorizarea interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice, care pot fi consultate numai de procurorul, părțile, experții și interpreții desemnați în cauză, avocații sau reprezentanții părților […].”

Astfel, intimata avea instituită o modalitate de lucru, dacă era cazul în situația de fapt invocată, în ceea ce privește transmiterea informațiilor din cursul urmăririi penale către mass-media, maniera involuntară sau acceptată de divulgare a unor mijloace de probă, fără a fi demarate cercetări care să penalizeze un astfel de comportament, fiind interzisă.

În hotărârea din 10 iunie 2014 pronunțată în cauza V. împotriva României , par.85-89, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că discuțiile telefonice  de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 (a se vedea hotărârea din 17 iulie 2003 pronunțată în cauza Craxi împotriva Italiei pct. 57 și hotărârea din 31 iulie 2012 pronunțată în cauza Drakšas împotriva Lituaniei, nr. xxxxx/04, pct. 52). “Deși nu este lipsit de relevanță pentru procedura penală, conținutul înregistrărilor a divulgat informații despre afacerile private are reclamantului și astfel l-a pus într-o lumină nefavorabilă, dând impresia că a săvârșit fapte ilegale înainte ca autoritățile naționale să aibă posibilitatea de a cerceta învinuirile . Faptul că în presă au apărut informații din dosarul penal care nu aveau caracter public poate fi considerat așadar ca fiind un amestec în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private. Simplul fapt că, potrivit legislației interne, condiția păstrării confidențialității dosarului penal pe durata cercetărilor este în principal menită să îi protejeze pe procurori în eforturile acestora de a strânge probe și nu pe învinuiți, nu este suficientă în sine să permită Curții să concluzioneze că reclamantul nu a fost afectat de publicarea informațiilor. Cât privește consecințele scurgerii de informații către presă suferite de reclamant, Curtea observă că, odată ce informațiile au fost publicate, reclamantul s-a aflat în incapacitatea de a întreprinde acțiuni imediate pentru apărarea reputației sale deoarece fondul cauzei nu făcea obiectul unei examinări de către instanță, iar autenticitatea sau acuratețea convorbirilor telefonice și interpretarea acestora nu puteau fi astfel contestate. Curtea a stabilit totodată că reclamantul nu dispunea de mijloace pentru a se plânge autorităților cu privire la scurgerea informațiilor. Prin urmare, se poate concluziona că reclamantul a fost prejudiciat ca urmare a amestecului în dreptul său la respectarea vieții sale private prin faptul că fragmente din convorbirile sale telefonice cu co-inculpatul au apărut în presă”.

Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată (art. 26 din Constituție). Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege (art. 58 din Codul civil) Nu constituie o încălcare atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte (art. 75 din Codul civil).

De asemenea, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, corespondentul european al dreptului intern, impune obligații negative din partea autorităților statului, în sensul de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării acestui drept, dar și obligații pozitive, inerente asigurării efective a dreptului.

Pasivitatea intimatului care nu a depus toate diligențele pentru a asigura caracterul nepublic al urmăririi penale, dar nici nu a întreprins acțiuni care să vizeze identificarea persoanelor responsabile, a reprezentat o ingerință în dreptul la viață privată, neprevăzută de lege ce a cauzat apelantului reclamant un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei, imaginii și reputației, ca părți componente ale dreptului enunțat.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând a unei satisfacții morale, pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Determinarea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, neexistând un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând în lezarea demnit ății, onoarei.

Totuși, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Solicitarea apelantului privind acordarea sumei de 250.000 euro depășește limitele unui cuantum rezonabil luând în calcul raportul conduita ilicită-prejudiciu. Este adevărat că o ingerință neprevăzută de lege a autorității în dreptul la viață privată cauzează un prejudiciu, însă acesta nu poate fi apreciat în abstract și nici global. Însă, argumentația cuantumului din cuprinsul acțiunii introductive vizează conduita intimatei cu privire la întreaga situație de fapt, dar și la neparticipanți ai raportului juridic. Aprecierea circumstanțiată exclusiv la fapta ilicită analizată impune o reducere drastică a cuantumului solicitat, ținând cont că în privința apelantului reclamant a fost divulgată o singură conversație telefonică, fără impact major, chiar acesta afirmând conținutul banal al informației reale, lipsit de orice conotație penală (pct.101 din acțiune) .

Totodată, caracterul personal al prejudiciului, împiedică, în evaluarea acestuia, analiza cantității de material probator depuse cu referire la alți participanți din dosarului penal. Însă trebuie avut în vedere că fapta ilicită a intimatei a reprezentat premisa publicării intense de către mass-media a interceptării, apelantul fiind în imposibilitate de a avea drept la replică și de a-și apăra reputația. În consecință, Curtea apreciază că suma de 2000 lei este suficientă pentru a acoperi consecințele negative suferite în plan psihic, produse prin conduita intimatei, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu fiind evidentă.

B.2 Fapta de mediatizarea excesivă și accentuată a interceptărilor reprezentate de convorbiri telefonice și modalitatea în care au fost ele prezentate în fața publicului de către presă nu ține de conduita autorității intimate. În privința acestei premise faptice nu poate fi răspunzătoare instituția pârâtă, presa având libertatea de a prezenta informațiile pe care le apreciază relevante pentru opinia publică, modalitatea în care o realizează și conținutul real/denaturat al informației transmisă neputând fi atribuită celui ce are sarcina păstrării informației. Nefiind învestită cu o acțiune privind modalitatea de exercitare a dreptului la liberă exprimare de către informatorii publicului, Curtea reține că nu poate fi inclusă în conținutul faptei ilicite imputate intimatului Ministerul Public, conduita ziariștilor.

B.3 Fapta de divulgare/scurgere în presă a datelor personale privind domiciliul și adresa proprietăților apelantului reclamant ține tot de caracterului nepublic al urmăririi penale, dar și de respectarea exigențelor impuse de liberul acces la informațiile de interes public.

Accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public, definite prin Legea nr. 544/2001, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul României. Prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezulta din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației. Prin informație cu privire la datele personale se înțelege orice informație privind o persoana fizică identificată sau identificabilă (art. 2 lit.b și c).

Se exceptează de la accesul liber al cetățenilor, prevăzut la art. 1 informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii (art. 12 alin.1 lit.d). Informațiile cu privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informații de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice. Informațiile publice de interes personal nu pot fi transferate între autoritățile publice decât în temeiul unei obligații legale ori cu acordul prealabil în scris al persoanei care are acces la acele informații potrivit art. 2 (art.14).

Noțiunea de date cu caracter personal a fost definită de Legea nr. 677/2001 ca fiind orice informații referitoare la o persoană fizica identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoana care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale.

În susținerea acestei conduite ilicite, apelantul reclamant a invocat două articole de presă, publicate în hot news și comisarul.ro (filele 28-33, volum III dosar fond) în data de 18.05.2016 prin care s-a adus la cunoștința opiniei publice instituirea măsurii asiguratorii a popririi conturilor și sechestrul asupra bunurilor imobile identificate atât ca întindere, componență cât și adresă poștală .

Curtea are în vedere întreaga expunere realizată în ceea ce privește fapta identificată la punctul B.1, dar și normele legale suplimentare expuse anterior, concluzionând că intimatul  avea obligația de a lua toate măsurile care se impun pentru a păstra caracterul nepublic al dosarului de urmărire penală și protecția datelor cu caracter personal, excluse, în speța de față, de la liberul acces la informație. Prin înscrisurile administrate, apelantul reclamant a dovedit că această obligație nu a fost respectată, întrucât identitatea bunurilor imobile deținute în proprietate au ajuns în posesia presei și date publicității. În această situație nu se pune problema aplicării unei prezumții absolute, căci intimatul avea posibilitatea de a face dovada întreprinderii tuturor măsurilor legale care ar fi împiedicat scurgerea de informații din dosarul de urmărire penală.

Simpla apărare că nu se face răspunzătoare de transmiterea informațiilor către presă nu este suficientă pentru a inversa sarcina probei către reclamant, acesta dovedind ipoteza premisă a situației faptice. Din acest punct de vedere revenea instituției sarcina de a dovedi că a luat toate măsurile specifice care să conducă la împiedicarea transmiterii de date cu caracter personal din dosar cu nerespectarea cadrului legal. Pe de altă parte, intimatul nu a dovedit că bunurile identificate de presă față de care a fost instituit măsura sechestrului asigurator nu ar fi identice cu cele aflate în proprietatea reclamantului.

Raționamentul instanței de fond că sfera persoanelor care puteau avea acces la dosar a fost mult mai extinsă, dosarul de urmărire penală fiind înaintat în vederea înregistrării de către instanța de judecată, astfel că nu se poate presupune dincolo de orice dubiu că intimatul a nesocotit obligația legală cu privire la gestionare a datelor cu caracter personal nu poate fi avut în vedere. Obligația respectării confidențialității datelor care rezultă din activitatea intimatului trebuie asigurată constant până la momentul transmiterii dosarului către instanța de judecată, consultarea dosarului în această etapă putând fi efectuată de orice persoană solicitantă care justifică un interes legitim, precum și de reprezentanții mass-media, în condițiile art.93 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești adoptat prin Hotărârea nr. 1375/2015, după formularea unei cereri prealabile în acest sens, ce figurează la dosar. Totodată, fiind două aspecte faptice petrecute în aceeași zi, 18.05.2016, intimatul avea obligația de a proba că înregistrarea dosarului la instanță s-a realizat anterior apariției articolului de presă online, astfel încât răspunderea pentru încălcarea obligației de confidențialitate să revină autorității publice care a preluat dosarul.

Cât privește prejudiciul moral suferit, respectiv încălcarea dreptului la viață privată prin divulgarea/scurgerea datelor cu caracter personal, Curtea, în raport de cele expuse la pctul B.1 apreciază rezonabilă acordarea sumei de 2 000 lei. Evaluarea cuantumului despăgubirilor în această situație are în vedere exclusiv valoarea morală lezată, nefiind administrate probe din care să rezulte gradul de atingere și intensitatea cu care a fost percepută vătămarea suferită sau în ce măsură a fost afectată situația personală sau profesională prin publicarea datelor personale .

Fapta de comunicare a rechizitoriului către presă anterior confirmării de către procurorul ierarhic superior și transmiterii dosarului către instanță (pctul 63 din cererea de apel) nu se confirmă din probele administrate. Accesarea linkului http://admin.stiripesurse.ro/media/other/x/media-x004700.pdf (fila 19 volum III) nu conduce la concluzia indubitabilă că rechizitoriul a fost transmis presei în data de 17.05.2016, adică data întocmirii lui, în condițiile în care nu rezultă data publicării pe site și nici nu a fost realizată o dovadă în acest sens. Afirmațiile făcute de apelantul reclamant în susținerea poziției procesuale sunt simple supoziții nesusținute în plan probator, cu atât mai mult cu cât nu a combătut situația de fapt reținută de către instanța de fond, argumentat în plan probator, în sensul că la data de 18.05.2016 au fost înregistrate de către intimat o serie de cereri din partea reprezentaților presei prin care solicitau, în temeiul dispozițiilor Legii nr.544/2001, eliberarea unei fotocopii a rechizitoriului întocmit de procuror la data de 17.05.2016, în dosarul privind retrocedarea Fermei Băneasa, în vederea întocmirii unui material de presă. Cererile au fost soluționate de către pârâtă, prin intermediul Biroului de Informare și Relații Publice, fiind transmisă către presă la data de 19.05.2016, varianta anonimizată a rechizitoriului, în forma prevăzută de art. 27 din Ghidul privind relația dintre sistemul judiciar și mass-media, aprobat prin Hotărârea nr. 573/06.05.2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii .

C. Antrenarea răspunderii civile delictuale pentru comunicatele de presă și declarațiile conducătorului intimatei prin care s-a încălcat prezumția de nevinovăție a reclamantului (pctele 68-94 din cererea de apel).

C.1 Analizând răspunderea civilă delictuală în ceea ce privește modalitatea de informare a publicului de către intimata Direcția Națională Anticorupție, instanța de fond a reținut că în cuprinsul comunicatelor emis e se fac referiri la persoanele și infracțiunile în raport de care au fost efectuate acte de urmărire penală, cu arătarea succintă a situației de fapt astfel cum rezultă din cuprinsul or donanței întocmite de procuror, iar limbajul folosit nu este de natură a determina concluzia susținută de acesta, nefiind făcute aprecieri cu privire la vinovăția celor implicați. M odul de exprimare nu este unul care să inducă opiniei publice convingerea că persoanele implicate sunt în mod cert vinovate, dimpotrivă prin intermediul comunicatului sunt aduse la cunoștința publicului, într-o manieră obiectivă, informații referitoa re la stadiul procesului penal, cu respectarea limitelor impuse de art. 6 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a putea aprecia asupra caracterului obiectiv și imparțial al conținutului, care să informeze opinia publică într-o manieră care să respecte prezumția de nevinovăție a apelantului reclamant, Curtea apreciază necesară expunerea comunicatelor invocate în cuprinsul acțiunii introductive.

La data de 10 decembrie 2015 (anexa19) intimata Direcția Națională Anticorupție prin Biroul de Informare și Relații Publice publică pe pagina web a instituției următorul comunicat: ” Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial B. au dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și reținerea pentru 24 de ore , începând de la data de 09.12.2015 și 10.12, 2015, a următorilor inculpați: (…) R.R.M., avocat partener în cadrul unei case de avocatură, pentru comiterea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, trafic de influență, complicitate la spălarea banilor, complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru altul un folos necuvenit cu consecințe deosebit de grave (…) Din ordonanța întocmită de procurori a rezultat că există date și probe potrivit cărora începând cu luna noiembrie 2006, inculpatul RT, R.R.M. și alte persoane au constituit un grup infracțional care a avut ca scop dobândirea întregii averi revendicate nelegal de o persoană interesată, prin oferire de bani/bunuri persoanelor din cadrul autorităților/instituțiilor deținătoare a acestor proprietăți, instigarea și complicitatea la săvârșirea, de către aceste persoane, a infracțiunii de abuz în serviciu , prin punerea la dispoziție și semnarea înscrisurilor necesare, traficarea influenței reale asupra funcționarilor publici. Inculpații AD, MMA și ML au aderat la grupul infracțional: primii doi în anul 2007, ultimul în anul 2011. De la data constituirii, membrii grupului au fost permanent implicați în activitatea infracțională și s-au informat reciproc , direct sau indirect, asupra evoluției și realizării interesului urmărit prin faptele comise stabilind de comun acord strategia de urmat și găsind împreună soluțiile cele mai economice pentru grup. De asemenea, membrii grupului au păstrat în permanență contactul cu persoana cumpărătoare de influență , dându-i de fiecare dată asigurări asupra succesului demersului infracțional. Rolul inculpatului TR în cadrul grupului a fost esențial, în sensul că persoana, reputația și susținerile acestuia au fost determinante în convingerea persoanei interesate pentru cumpărarea influenței. Pe de altă parte, inculpatul TR a prezentat „afacerea” celorlalți membri ai grupului, hotărând împreună cu aceștia să se implice în realizarea demersului infracțional , singura cale în obținerea bunurilor pe care persoana interesată le revendica în mod nelegal. De asemenea, a acționat ca mandatar al unei societăți comerciale în actele întocmite cu cumpărătorul de influență, s-a întâlnit în mod repetat cu acesta pentru a discuta stadiul demersurilor întreprinse, a negociat cu aceștia în interesul grupului, a discutat cu inculpatul R.R., avocat, pentru întocmirea documentelor necesare creării aparenței de legalitate , s-a prezentat în fața autorităților în numele cumpărătorului de influență, a discutat cu notari și avocați pentru întocmirea de înscrisuri necesare revendicărilor, și-a traficat influența în mod real și a corupt funcționari pentru atingerea scopului urmărit. În acest context, începând cu anul 2006 i-a promis cumpărătorului de influență că poate să îi recupereze averea revendicată nelegal, pretinzând că are relații în lumea politică și în justiție la cel mai înalt nivel (consilier al primului ministru, serviciile unei firme de avocatură de top, prin care influența poate ajunge chiar la ÎCCJ), cerând în schimb o parte considerabilă din această avere, atât pentru el cât și pentru membrii grupului, între 50 – 80% din fiecare bun care va fi obținut . În realizarea scopului grupului, inculpatul TR împreună cu ceilalți membrii a grupului și cu cumpărătorul de influență au ascuns apoi natura ilicită a înțelegerii prin încheierea, la data de 1 noiembrie 2006, a unui contract de cesiune, cu privire la bunurile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire a proprietății. Contractul a fost încheiat între cumpărătorul de influență și o societate comercială reprezentată de TR. În concret, acest contract redactat de inculpatul R.R. prevede că persoana cumpătătoare de influență, în calitate de cedent, transmite/cesionează fără nicio rezervă, cu titlu oneros, toate drepturile sale prezente și viitoare asupra unor bunuri imobile, enumerate și identificate în contract (…). Societatea comercială reprezentată de TR se obligă să plătească, în anumite condiții, o sumă de bani și să asigure sprijin și asistență în legătură cu bunurile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire. Ulterior, ca urmare a acestui act, inculpatul TR a semnat alte înscrisuri/contracte prin care s-a urmărit ascunderea provenienței bunurilor retrocedate. Printre bunurile pretinse cumpărătorul de influență s-a numărat și FB pentru care a depus o notificare în anul 2002, fără ca până la preluarea „afacerii” de către acest grup infracțional să se primească vreun răspuns. În cursul anului 2008, ca urmare a notificării susmenționate având ca obiect FB, transmisă spre soluționare (…), inculpatul TR, a acționat în așa fel încât, prin intermediul unor persoane, să îi determine pe membrii (…) să aprobe, în mod vădit nelegal, solicitarea cumpărătorului de influență. Ulterior, prin decizia (…) s-a dispus, cu încălcarea dispozițiilor din Legea nr.10/2001, restituirea în natură a FB, în aceeași zi fiind încheiat un protocol de predare – preluare. Decizia de restituire este abuzivă, cererea nefiind însoțită de documente justificative din care să rezulte calitatea de moștenitor îndreptățit sau incidența Legii 10/2001 raportat la situarea terenului, iar acesta nu a fost identificat potrivit legii. Prin această activitate infracțională s-a cauzat un prejudiciu în dauna statului român de xxxxxxxxxxx euro (echivalent a xxxxxxxxxxx lei), sumă care reprezintă totodată folos necuvenit pentru cumpărătorul de influență, TR și asociații acestuia în grupul infracțional “.

La data de 18 mai 2016 (anexa 33) intimata Direcția Națională Anticorupție prin Biroul de Informare și Relații Publice publică pe pagina web a instituției următorul comunicat:” Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial B. au dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpaților: (…) R.R.M., avocat partener în cadrul unei case de avocatură, cu privire la săvârșirea infracțiunilor de: constituirea unui grup infracțional organizat, trafic de influență, în formă continuată, complicitate la spălarea banilor, în formă continuată,complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru altul un folos necuvenit cu consecințe deosebit de grave, (2 fapte), (…) În rechizitoriul întocmit, procurorii au reținut următoarea stare de fapt: a cuzațiile reținute în sarcina inculpaților vizează infracțiuni comise în perioada 2006 -2013 în diferite forme de participare (autorat, complicitate sau instigare), în interesul obținerii unor imobile de o valoare deosebită, revendicate fără drept de inculpatul PP . Pe de o parte, inculpatul PP a cumpărat influența pe care inculpatul TR o avea asupra diferiților funcționari de la instituțiile publice care dețineau cele două proprietăți. Pe de altă parte, inculpatul TR a prezentat „afacerea” unor persoane potente din punct de vedere financiar, cu care s-a asociat, constituind un grup infracțional, pentru a se implica în demersurile infracționale , singura cale în obținerea bunurilor imobile pe care PP le revendica în mod nelegal. Astfel, începând cu luna noiembrie 2006, inculpații (…) R.R.M., (…), au constituit un grup infracțional care a avut ca scop dobândirea întregii averi revendicate nelegal de PP prin oferire de bani/bunuri persoanelor din cadrul autorităților/instituțiilor deținătoare a acestor proprietăți și complicitatea la săvârșirea, de către aceste persoane, a infracțiunii de abuz în serviciu, prin punerea la dispoziție și semnarea înscrisurilor necesare, traficarea influenței reale asupra funcționarilor publici. Inculpații (…) au aderat ulterior la grupul infracțional: primii trei în anul 2007, ultimul în anul 2011. TR a fost consilier la cancelaria primului ministru până în 2004, fiind cunoscut conform datelor publice ca o persoană cu influență la nivelul autorităților publice, chiar și după ce a fost eliberat din funcția publică R.R.M., avocat al unei cunoscute case de avocatură, s-a implicat activ în demersurile de încheiere contracte, transmitere notificări, conform celor convenite cu TR), (…) Inculpatul PP i-a promis inculpatului TR și asociaților acestuia din grupul infracțional, o cotă parte importantă, între 50% și 80%, din valoarea bunurilor pe care le revendică în România, iar ulterior le-a transferat acestora bunurile pe măsura obținerii lor, prin contracte fictive de vânzare-cumpărare cu SRL. Aceasta, pentru ca ei să intervină pe lângă funcționari publici implicați în procedurile de retrocedare, prin influența avută în mod direct (la data faptelor fost și actual consilier al primului ministru) și indirect, prin intermediul relațiilor pe care le au în lumea politică, în justiție, la cel mai înalt nivel și presă (relații prietenie /afaceri cu membrii ai guvernului, parlamentari, funcționari autorități publice, cu persoane cu influență în presă, relații la ÎCCJ, contractarea serviciilor unei firme de avocatură de top), astfel încât aceștia, în mod nelegal, să determine obținerea pe nedrept a bunurilor revendicate de PP. Inculpatul PP împreună cu inculpatul TR și ceilalți membri a grupului, au ascuns apoi natura ilicită a înțelegerii, prin încheierea la data de 01.11.2006, a unui contract de cesiune, cu privire la bunurile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire a proprietății, între PP și TR. În concret, acest contract redactat de R.R., prevede că PP, în calitate de cedent transmite/cesionează fără nicio rezervă, cu titlu oneros, toate drepturile sale prezente și viitoare asupra unor bunuri imobile, enumerate și identificate în contract. SRL se obliga să plătească în anumite condiții o sumă de bani și să asigure sprijin și asistență în legătură cu bunurile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire. Ulterior, ca urmare a contractului de cesiune, inculpatul PP a semnat alte înscrisuri/contracte prin care s-a urmărit ascunderea provenienței ilicite a unor bunuri ce urmau a fi retrocedate, între care actele adiționale, precum și antecontracte de vânzare –cumpărare, înțelegeri. După dobândirea bunurilor, acestea au fost transferate de inculpatul PP prin contracte de vânzare cumpărare către SRL, la prețuri mult subevaluate, disimulându-se natura ilicită a provenienței. Transmiterea mai departe altor persoane, fără a încasa vreo sumă de bani. (…) Acțiunea abuzivă a inculpaților menționați a avut drept consecință prejudicierea statului român cu suma de 9.523.769 euro, care constituie în același timp și folos necuvenit pentru PP, TR și membrii grupului infracțional din care cel din urmă făcea parte. Printre bunurile pretinse cumpărătorul de influență PP s-a numărat și FRB pentru care a depus o notificare în anul 2002, fără ca până la preluarea „afacerii” de către acest grup infracțional să se primească vreun răspuns. În cursul anului 2008, urmare a unei notificări formulate de PP, având ca obiect FRB, transmisă spre soluționare (…), urmărind obținerea de foloase necuvenite, primul menționat împreună cu R.R.și TR, l-a ajutat pe directorul institutului să îi determine pe membrii Consiliului de administrație să aprobe solicitarea depusă cu încălcarea dispozițiilor legale. Aceasta, în condițiile în care PP cunoștea că documentația este incompletă și nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru retrocedarea terenului. Acesta a și participat la discuțiile din ședința Consiliului de administrație și a exercitat presiuni asupra membrilor acestuia. Prin urmare, prin decizia X, consiliul de administrație a dispus, cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr.10/2001, restituirea în natură a FRB, iar în aceeași zi a fost încheiat și protocolul de predare – preluare al terenului, cu toate că acesta nu fusese identificat. În primă fază existase opoziția conducerii la retrocedare, deoarece urma să se renunțe la un teren pe care erau desfășurate activități de cercetare care justifică chiar obiectul de activitate. Mai mult, președintele academie s-a opus constat cererii pe care a considerat-o lipsită de temei legal. Cu toate acestea, la data de 29.07.2008 secretarul general SG, învestit cu soluționarea notificării având ca obiect FRB, a trimis institutului o adresă prin care solicita să se convoace Consiliul de administrație pentru a se analiza solicitarea PP care să fie invitat personal la ședință. În aceeași zi i s-a comunicat lui PP că s-a dat dispoziția de convocare a consiliului pentru analizarea cererii sale. Din probele dosarului rezultă că această adresă a lui SG i-a fost pretinsă lui RT de director drept condiție pentru admiterea cererii, în cadrul înțelegerii frauduloase dintre aceștia. Urmare a acestei adrese, directorul a convocat Consiliul de administrație, ședința având loc la data de 02.09.2008, fiind invitați PP și avocatul acestuia, R.R. De asemenea, a participat ca invitat și SG aceasta fiind de altfel singura astfel de ședință la care a participat vreodată. Prin poziția avută în cadrul acestei ședințe, de susținere împreună cu directorul institutului a cererii de retrocedare, s-a creat falsa reprezentare pentru membrii CA că Academia agreează o astfel de decizie. Ca urmare, consiliul de administrație a decis restituirea în natură a terenului vizat. Decizia de restituire este abuzivă, cererea nefiind însoțită de documente justificative din care să rezulte calitatea de moștenitor îndreptățit sau incidența Legii 10/2001 raportat la situarea terenului, iar acesta nu a fost identificat potrivit legii, cauzându-se prejudicierea statului român cu suma de x euro (echivalent a x lei). Prin activitatea infracțională desfășurată s-a reușit retrocedarea abuzivă a FRB, cu un prejudiciu în dauna statului român de x euro. Ambele sume, totalizând x euro , reprezintă totodată un folos necuvenit pentru inculpații (…) și asociații acestuia în grupul infracțional. Procurorii au instituit măsura sechestrului asigurător asupra mai multor bunuri mobile și imobile ce aparțin inculpaților (…) R.R.M., (…).

Intimata a afirmat că emiterea comunicatelor s-a făcut luându-se în considerare transparența actului de justiție, accesul nediscriminatoriu al reprezentanților mass-media la informații de interes public, concomitent cu respectarea dreptului persoanelor implicate în cauză și desfășurarea fără obstacole a procesului penal, în deplină concordanță cu legislația națională și europeană. De asemenea, a  considerat că afirmațiile cuprinse în comunicatul de presă sus-menționat nu pot atrage prejudicierea reclamantului, atât timp cât se înscriu în registrul transparenței decizionale la nivelul instituțiilor publice, așa cum este reglementat în Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Incontestabil este faptul că instanțele și parchetele, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 544/2001 și ale Legii nr. 677/2001, informarea corectă și promptă a reprezentanților mass-media cu privire la activitatea desfășurată. Însă, această comunicare trebuie să se desfășoare cu respectarea limitelor stabilite prin actele normative care reglementează activitatea acestora, precum și prin alte acte normative care conțin dispoziții privind activitatea desfășurată de instituțiile menționate. Accesul reprezentanților mass-media la informațiile care rezultă din activitatea instanțelor și parchetelor trebuie exercitat astfel încât să nu aducă atingere valorilor ocrotite de lege. De aceea, sunt necesare măsuri din partea autorităților judiciare pentru a asigura un raport de proporționalitate între limitarea accesului la informațiile publice și protecția valorilor sociale ocrotite.

Se exceptează de la accesul liber al cetățenilor, prevăzut de art. 1 din Legea nr.544/001, informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces . Suplimentar, Curtea menționează și prevederile art. 23 alin. 11 din Constituția României, prin care „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoa na este considerată nevinovată”, principiu reluat de art. 4 din Codul de procedură penală , în acord cu prevederile a rticolul ui 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Recomandarea R(2003) 13 a Comitetului Miniștrilor către statele membre privind furnizarea de informații prin intermediul mass-media în legătură cu procesele penale .

Respectarea prezumției de nevinovăție în cadrul procesului de informare a opiniei publice în legătură cu procedurile judiciare a primit importanța cuvenită și în jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului, care a dezvoltat o serie de principii generale.

Libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție include și libertatea de a primi sau comunica informații. Art. 6 paragraful 2 nu poate împiedica autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar le cere să o facă cu toată discreția și rezerva necesare pentru a respecta prezumția de nevinovăție. Este suficient, chiar în lipsa oricărei constatări formale, să existe un raționament care sugerează că fie instanța, fie celelalte oficialități consideră că acuzatul este vinovat (hotărârea din 10 februarie 1995 în cauza Allenet de Ribemont c. Franței).

Prezumția interzice pronunțarea prematură a instanței cu privire la vinovăția celui acuzat, dar se aplică și declarațiilor celorlalți oficiali publici dacă aceste declarații sunt în legătură cu procedurile penale aflate în desfășurare și dacă prin ele se încurajează opinia publică să considere că suspectul este vinovat și se prejudecă cauza înainte ca autoritatea judiciară competentă să se pronunțe. Prezumția de nevinovăție este încălcată ori de câte ori într-o decizie judiciară ori o declarație publică este iterată opinia că acuzatul este vinovat fără ca această vinovăție să fi fost stabilită în conformitate cu legea (cauzele Khuzhin c. Rusiei, hotărârea din 23 octombrie 2008, Lavents c. Letoniei , hotărârea din 28 noiembrie 2002 , Daktaras c. Lituaniei, hotărârea din 10 octombrie 2000 ).

Reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție dacă o decizie judiciară reflectă sentimentul că un acuzat este vinovat, deși vinovăția sa nu a fost în prealabil stabilită potrivit legii. Este suficient pentru încălcarea prezumției de nevinovăție, chiar și în absența unei constatări formale, să existe motive care să sugereze că instanța îl privește pe acuzat ca pe un vinovat ( cauza Nestak c. Slovaciei hotărârea din 27 februarie 2007 ).

Așadar, se impune a fi respectat echilibru între dreptul la informare a mass-media și prezumția de nevinovăție de care se bucură orice persoană până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare. În acest sens, intimata, care decide să dea publicității informații referitoare la fapte, persoane suspecte în tr- o anchetă penală, trebuie să depună toate diligențele pentru asigurarea protecți ei drepturilor persoanelor ce fac obiectul informării.

Analizând modalitatea de redactare a comunicatelor de presă expuse anterior, Curtea constată prezentarea, nu numai într-o notă culpabilă, dar și cu o gravitate deosebită a persoanei reclamantului.  Menționarea identității și a profesiei de avocat partener la o casă de avocatură sunt de natură a amplifica impactul informației prezentate , asocierea reclamantului cu presupusa infracțiune fiind astfel pe deplin asigurată.

Cât privește modul de alcătuire și redare a textului, Curtea nu poate concluziona asupra notei de suspiciune cu privire la existența faptelor și vinovăția celui anchetat, astfel încât să fie asigurat dezideratul protecției prezumției de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Mențiunea finală “facem precizarea că punerea în mișcare a acțiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate, în nici o situație, să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție””facem precizarea că această etapă a procesului penal reprezintă, conform Codului de procedură penală, finalizarea anchetei penale și trimiterea rechizitoriului la instanță spre judecare, situație care nu poate să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție ” nu este suficientă pentru asigurarea unui caracter neutru informațiilor prezentate, întrucât interesul mass-media, dar și a publicului este centrat nu pe formulele protocolare de redactare a documentului oficial, ci pe conținutul informației.

Expresia “există date și probe” însoțită de verbe la timpul trecut, perfectul compus (care din punct de vedere gramatical semnifică o acțiune efectuată și terminată în trecut) creează în percepția oricărui cititor caracterul cert al faptelor prezentate, cu atât mai mult cu cât este prezentat, în mod concentrat, comportamentul ilicit al tuturor celor anchetați, prezentați ca și “grup infracțional”.

Termenii utilizați: “au constituit, s-au informat reciproc, au ascuns, ilegal”, în contextul faptic prezentat, alimentează imaginea distorsionată a celui informat suprapusă peste prejudecățile legate de fenomenul corupție la nivel înalt, întărind mesajul ce se dorește a fi transmis. Convingerea Curții nu este în sensul informării publicului, într-o manieră neutră, impersonală, incertă, ci într-o modalitate convingătoare, deliberată asupra manifestării conduitei ilicite și pe deplin conștiente a persoanelor anchetate.

Gravitatea efectului obținut este cu atât mai mare cu cât informațiile reprezintă punctul de vedere oficial și public al instituției implicate în activitatea ce face obiectul informării, prezentând astfel gradul cel mai ridicat de credibilitate în fața opiniei publice.

Obligația de informare a autorităților judiciare, în această etapă procesuală, impune alegerea, cu atenție a termenilor în care se face informarea opiniei publice, și anume, cu toată discreția și rezerva cerute de respectarea prezumției de nevinovăție. Limbajul utilizat trebuie să fie adecvat și într-o manieră inteligibilă pentru o persoană cu un nivel de pregătire mediu, care să îi permită să concluzioneze că planează o suspiciune cu privire la săvârșirea de posibile fapte penale, iar situația urmează să fie lămurită și nu să i se ofere, explicit, excluzând judecata personală, o acuzație de vinovăție , într-un climat de certitudine, ce conduce în mod evident la înfrângerea prezumț iei de care se bucură orice cetățean .

Curiozitatea constantă a opiniei publice în privința identificării faptelor de corupție, cât și a persoanelor anchetate, nu trebuie alimentată prin descrierea riguroasă, formală a unor fapte/acte materiale supuse cercetărilor și prin expunerea publică și într-un mod exagerat, nejustificat a presupușilor autori, ci să contureze un tablou cât mai fidel al activității  și rolului organului judiciar în legătură cu aceste fapte, prin aducerea la cunoștință a cadrului legal și a consecințelor pe care le poate atrage. Doar în acest fel, s-ar putea păstra un echilibru între principiul transparenței și protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor anchetate.

Dreptul la viață privată este reglementat de art. 71 din Codul civil , potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private; nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. În conformitate cu prevederile art. 72 alin. 1 din Codul civil, privind dreptul la demnitate, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane , fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Potrivit art. 73 alin. 1 din Codul civil, orice persoană are dreptul la propria imagine, alineatul 2 stabilind că în exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.

Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (art. 1349 din Codul civil). Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă (art. 1357 din Codul civil).

Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat (art. 221 din Codul civil) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate (art. 218 alin.2 din Codul civil)

Emiterea comunicatelor de presă, în datele de 10 decembrie 2015 și 18 mai 2016, privind informarea mass-media asupra unor fapte de natură penală, cu încălcarea prezumției de nevinovăție se circumscrie noțiunii de faptă civilă ilicită, c e contravine dispozițiilor art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 alin. 11 din Constituția României și art. 4 Cod procedură penală.

Din modul de reglementare a prevederilor art. 12 alin. 1 lit. f din Legea nr. 544/2001 rezultă că legiuitorul a urmărit să acorde prioritate respectării dreptului persoanei anchetate la un proces echitabil în cazul informațiilor legate de procedurile judiciare, noțiune care include și respectarea principiului prezumției de nevinovăție, în defavoarea liberului acces al cetățeanului la anumite informații ce ar putea fi catalogate drept „de interes public”. Prin urmare, legea nu permite o astfel de ingerință în respectarea dreptul ui prevăzut de art. 6 din C onvenția EDO. Poziția intimatei Direcția Națională Anticorupție, centrată pe lipsa unui mecanism juridic care să privească anonimizarea comunicatelor, ce a intervenit doar prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/17 septembrie 2019, nu este de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei, întrucât comportamentul neconform legii nu a fost reținut pentru publicarea numelui reclamantului (care reprezintă o componentă a dreptului la informare), ci pentru modalitatea de alcătuire și redare a textului care a depășit caracterul de informare, tranformându-se într-un act public de inculpare.

Consecința conduitei ilicite a intimatei a fost încălcarea dreptului la demnitate, onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Prejudiciul moral, definit în doctrina dreptului și in jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima, a fost cuantificat de către apelantul reclamant la suma de 250 000 lei, pentru lezarea demnității, onoarei, reputației și imaginii reclamantului, avocat partener într-o casă de avocatură respectabilă .

Totuși, în stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie avut în vedere caracterul suferințelor legat de particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții n egative, importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care impun respectarea vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existen ț a prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

În acord cu jurisprudența națională și practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În cauzele Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei, CEDO a reținut în esență încălcarea convenției, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a dovedi existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină . Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ținut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea în sine, în lumina afirmațiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reținută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanțe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectivă a instanțelor naționale, care solicitaseră persoanei în cauză să își demonstreze suferințele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție.

În raport de considerentele teoretice expuse, Curtea apreciază că suma de 21.000 lei este suficientă pentru acoperirea prejudi ciului moral suferit de apelantul R.R.M., urmare a încălcării prezumției de nevinovăție pe parcursul soluționării procesului penal, fără ca acesta să fie finalizat printr-o hotărâre definitivă, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu fiind evidentă.”

Motivarea completă de la Curte AICI

Comments

comentarii

Vremea se răceşte în toată ţara în următoarele zile.Temperaturile vor coborî la minime de 2 grade, anunţă meteorologii în prognoza emisă pentru perioada 20 septembrie - 3 octombrie... Citește mai mult
Un animal de companie este este o responsabilitate mare pentru oameni, existând foarte multe alimente toxice pentru ei.... Citește mai mult
Prefectul Clujului, Tasnádi Szilárd, a declarat că în județul Cluj, dintr-un număr total de 44 de locuri existente la ATI, în acest moment mai sunt libere doar 5.... Citește mai mult
Rata infectare a ajuns la 3.23 în Municipiul Cluj-Napoca, iar acest lucru aduce noi măsuri.... Citește mai mult

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

error: Alert: Conținut protejat !!