fbpx

DNA-ul a fost obligat să-i plătească avocatului Robert Roșu despăgubiri de 25.000 de lei

Curtea de Apel București a obligat DNA să-i plătească avocatului daune morale pentru divulgarea, fără drept, a unor interceptări şi date personale din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă. Decizia curții nu este definitivă, fiind atacată la ICCJ.

În 2018, avocatul Robert Roșu sesiza Tribunalul București cu o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care solicita, printre altele daune morale pentru excesul de încătușare și divulgarea de către DNA, fără drept, a unor interceptări şi date personale din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă.

Inițial, tribunalul i-a acordat avocatului daune morale pentru excesul de încătușare, dar instanța de control judiciar a schimbat hotărărea, acordându-i daune morale pe alt criteriu. Redăm din considerentele celor două hotărâri.

Ce a reținut tribunalul:

,,Examinând pretențiile reclamantului în raport de pârâta Direcția Națională Anticorupție, Tribunalul constată că este în parte întemeiată, în limitele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 221 cod civil, dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat.

Dispozițiile art. 1357 cod civil, stabilesc că a cela care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Rezultă, așadar, că răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligațional izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Ca urmare, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiții: trebuie să existe un prejudiciu, o faptă ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului.

Având în vedere, că așa cum s-a reținut, persoanele juridice de drept public răspund delictual în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat, Tribunalul va cerceta dacă faptele reclamate sunt de natură a angaja răspunderea delictuală a pârâtei Direcția Națională Anticorupție.

Fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, elementul obiectiv al răspunderii delictuale, și constituie acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu.

Așa fiind, Tribunalul reține că la data de 08.12.2015 a fost emis de către Ministerul Public Parchetul de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția Națională Anticorupție –Serviciul Teritorial B., în dosarul penal nr. 259/P/2015, un mandat de aducere (fila 48-49 vol. II)  prin care s-a dispus de către procuror, ca lucrătorii din cadrul Jandarmeriei Române să aducă îl aducă la sediul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial B., la data de 09.12.2015, pe reclamantul R.R.M., pentru a fi audiat în cauza penală menționată.

Din planșele foto, ce cuprind instantanee TV, depuse la dosarul cauzei (filele 50-69 vol. II), rezultă că în perioada 10-12 decembrie 2015, mai multe posturi de televiziune au difuzat, imagini ce îl surprind pe reclamant încătușat, aspect care de altfel nu a fost contestat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a susținut că aceste măsuri au avut un caracter nelegal și excesiv, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral.

Din această perspectivă, Tribunalul are în vedere că potrivit disp. art. 266 alin.1 cod procedură penală, mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de ordine publică. Persoana căreia i se încredințează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o însoțească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere .

Din examinarea textului legal, se constată că măsurile de constrângere au un caracter excepțional, putând fi dispuse numai în situația în care persoana vizată de executarea măsurii, refuză ori încearcă să fugă.

În cauza dedusă judecății, nu a fost probat că vreuna dintre cele două ipoteze ar fi fost îndeplinită, pentru a justifica măsura de constrângere, încătușarea, la care a fost supus reclamantul.

În acest sens, din probatoriul administrat nu a rezultat că reclamantul s-ar fi opus executării mandatului de aducere ori că ar fi încercat să fugă. De altfel, o asemenea atitudine, ar fi fost puțin probabilă, ținând seama de calitatea sa, aceea de avocat, fiind în afara oricărui echivoc, faptul că avea reprezentarea consecințelor unei asemenea manifestări. Totodată, având în vedere profilul moral și profesional al acestuia, așa cum a rezultat din înscrisurile depuse și depozițiile celor doi martori audiați în cauză, un astfel de comportament apare ca incompatibil.

În plus, Tribunalul reține că o asemenea măsură nu era justificată nici din perspectiva infracțiunii cu privire la care se desfășura urmărirea penală în care reclamantul avea calitatea de suspect, nefiind vorba despre o infracțiune de violență și care ar fi putut susține această măsură. Se observă, însă că infracțiunea vizată era aceea de constituire a unui grup infracțional organizat, în legătură cu cereri de retrocedare a unor bunuri imobile, din această perspectivă, măsura de constrângere dispusă față de reclamant apărând ca excesivă.

În contextul dat, Tribunalul consideră că aplicarea acestei măsuri de constrângere față de reclamant a depășit ceea ce era absolut necesar, principiul proporționalității care ar fi trebuit să stea la baza folosirii acestor mijloace, fiind încălcat.

În același sens, al caracterului excepțional al măsurii, Tribunalul reține și dispozițiile art. 16 din legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Astfel, textul legal evocat statuează la alin.1 că folosirea cătușelor sau a altor mijloace de imobilizare nu este permisă decât în situații în care alte măsuri de menținere a ordinii și disciplinei în rândul deținuților nu au dat rezultate în una dintre următoarele situații:  a) pentru a împiedica evadarea în timpul deplasării deținuților;  b) pentru a proteja deținuții de autovătămare sau pentru a preveni vătămarea altor persoane ori producerea de pagube; c) pentru restabilirea ordinii și disciplinei, ca urmare a opunerii sau împotrivirii deținuților la o dispoziție a organelor judiciare sau personalului locului de deținere.  Alin. 3 și 4, prevăd că  folosirea mijloacelor de imobilizare se face gradual, fără a depăși nevoile reale de imobilizare a deținuților, și încetează de îndată ce scopul intervenției a fost realizat.

Totodată, alin.6 stabilește că organele judiciare apreciază cu privire la aplicarea, menținerea sau îndepărtarea mijloacelor de imobilizare, pe durata prezenței deținuților în fața acestora .

Se observă, așadar că măsurile de imobilizare nu pot fi dispuse de plano , utilizarea acestora trebuie să fie justificată de împrejurări excepționale de natura celor enumerate în textul legal.

Or, așa cum s-a reținut, în cauza dedusă judecății, măsura încătușării reclamantului a avut un caracter nejustificat, fiind excesivă și depășind limitele a ceea ce era absolut necesar pentru executarea mandatului de aducere.

În ceea ce privește autorul faptei ilicite, Tribunalul apreciază că răspunderea revine pârâtei.

Sub acest aspect, are în vedere că din cuprinsul mandatului de aducere întocmit de procuror, rezultă  că executarea măsurii a fost încredințată lucrătorilor din cadrul Jandarmeriei Române.

Potrivit art. 19 alin. 3 din legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, răspunde solicitării magistratului de a participa, împreună cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale.

Pe cale de consecință, Tribunalul va înlătura apărarea pârâtei Direcția Națională Anticorupție, formulată la ultimul termen de judecată, cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, în sensul că nu poartă responsabilitatea pentru încătușarea și transportul reclamantului la unitatea de reținere, întrucât au fost realizate de agenți ai Ministerului Afacerilor Interne, față de faptul că potrivit dispozițiilor legale lucrătorii Jandarmeriei răspund solicitării magistratului de a participa, împreună cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale, astfel că revine acestuia sarcina de a supraveghea ca actul procedural să se realizeze cu respectarea dispozițiilor legale, mai mult așa cum s-a  reținut în cele ce se preced, organele judiciare pot aprecia cu privire la aplicarea, menținerea sau îndepărtarea mijloacelor de imobilizare.

În plus, se observă că pârâta nu a invocat  prin întâmpinare că nu ar avea calitate procesuală pasivă și nu a făcut apărări din această perspectivă, susținerile formulate în fața Tribunalului cu ocazia dezbaterilor în fond, fiind lipsite de suport probator și înlăturate pentru argumentele expuse anterior.

Totodată, Tribunalul constată că o astfel de dovadă nu a fost realizată, împrejurarea că din fotografiile existente la dosarul cauzei, ar rezulta că echipamentul celor care îl însoțeau pe reclamant era inscripționat cu însemne ale Ministerului de Interne, nu este aptă a susține afirmația pârâtei.

Astfel, chiar dacă pârâta nu putea fi ținută de dovedirea unui fapt negativ, și anume că nu poartă responsabilitatea pentru încătușarea și transportul reclamantului la unitatea de reținere, întrucât acestea ar fi fost realizate de agenți ai Ministerului Afacerilor Interne, pârâta era datoare să probeze faptul pozitiv contrar, respectiv că acești agenți au acționat independent de organul de urmărire penală și în afara autorității acestuia, reținând în acest sens și dispozițiile art. 300 alin.1 cod procedură penală, conform cu care procurorul, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

Concluzionând, potrivit argumentelor expuse, Tribunalul apreciază că prin modalitatea în care pârâta a acționat, în sensul că reclamantul a fost  supus unor măsuri de constrângere ce au avut un vădit caracter excesiv, a fost săvârșită o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Astfel, Tribunalul are în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în această privință, reținând în prezenta cauză ca fiind relevante aprecierile făcute în Decizia C. împotriva României, ” în sensul că legislația națională impune ca utilizarea cătușelor să se limiteze la situații excepționale și să nu depășească ceea ce este absolut necesar ”(paragraful 29) subliniind că folosirea cătușelor în timpul transportării persoanelor private de libertate pare a se fi transformat într-o practică prestabilită autoritățile naționale fiind ținute a verifica  legalitatea normelor și regulamentelor de punere în aplicare adoptate de executiv și de poliție.

În ceea ce privește cea de a doua cerință a angajării răspunderii, vinovăția, Tribunalul consideră că a fost dovedită în cauză.

Are în vedere dispozițiile  art. 1357 alin.2 cod civil, potrivit cu care  autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă cât și pe cele ale art. 1358  cod civil, conform cu care, pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei.

Așadar, potrivit situației de fapt, Tribunalul apreciază că modalitatea nediligentă în care pârâta a acționat, respectiv supunerea reclamantului ce avea calitatea de suspect, unor măsuri excesive de constrângere,  respectiv încătușarea sa, cu ocazia executării unui mandat de aducere, au  adus atingere dreptului la demnitate al acestuia, astfel cum este consacrat de prevederile art. 72 cod civil și garantat de art. 1 alin. 3 din Constituția României.

Sub aspectul prejudiciului cauzat reclamantului, Tribunalul consideră că acesta este determinat de nesocotirea dreptului său la demnitate.

Potrivit art. 72 cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale.

Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Tribunalul are în vedere că dreptul la demnitate face parte din categoria drepturilor strâns legate de personalitate și include în conținutul său, onoarea și reputația unei persoane.

În ceea ce privește onoarea, în doctrină s-a arătat că are nu doar un caracter individual, ci și unul social. Totodată, s-a arătat că onoarea este un sentiment complex, determinat de percepția pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa, dar și de modul în care ceilalți o percep sub acest aspect.

Atingerile aduse onoarei sau reputației unei persoane pot îmbrăca diferite forme, putând consta în săvârșirea unor fapte de natură a supune persoana desconsiderării sau oprobiului public.

Așa fiind, în cauza dedusă judecății, din analiza situației de fapt, Tribunalul apreciază că prin supunerea reclamantului la măsuri de constrângere constând în încătușarea sa, onoarea și demnitatea acestuia au fost lezate, impunându-se repararea prejudiciului moral încercat.

În plus, Tribunalul are în vedere în ceea ce privește proba prejudiciului moral, că este suficientă dovada faptei ilicite, prejudiciul și raportul de cauzalitate urmând a fi prezumate, producerea prejudiciului moral fiind dedusă din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită.

Așadar, cu toate că, Tribunalul nu are căderea de a face aprecieri asupra legalității măsurii dispuse în procesul penal, o asemenea analiză, excedând, de altfel competenței instanței civile, însă din perspectiva caracterului exagerat și disproporționat al modalității în care măsura procesuală dispusă a fost executată, prin raportare la persoana reclamantului și natura excepțională a aplicării unor măsuri de constrângere, observă că cele două componente ale dreptului la demnitate au fost grav afectate, impunându-se repararea prejudiciului moral cauzat.

Cât privește întinderea acestui prejudiciu, Tribunalul reține că în absența unor criterii obiective de determinare, aprecierea cuantumului  său trebuie să țină seama de valorile morale vătămate, de situația personală a victimei, de mediul social din care aceasta face parte, de educația sa, de nivelul de cultură, de standardul de moralitate. Fiind vorba despre valori fără conținut economic,  protejate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei, repararea acestui prejudiciu neputând constitui în niciun caz o modalitate de îmbogățire nejustificată a patrimoniului reclamantului.

În prezenta cauză, ținând seama de circumstanțele concrete în care a fost săvârșită fapta ilicită constând în aplicarea unor măsuri de încătușare excesive, observând și profilul moral și profesional al reclamantului astfel cum  a fost conturat prin înscrisurile depuse la filele 47-171 vol. I și depozițiile celor doi martori audiați în cauză și care denotă o bună pregătire profesională dovedită de aprecierea de care reclamantul se bucură în domeniul său de activitate, având în vedere și consecințele negative produse asupra vieții sociale a reclamantului (depoziția martorei I.N. –filele 73-74 vol. IV), Tribunalul apreciază  cuantumul prejudiciului moral susceptibil a fi reparat la suma de  15.000 lei.

Așa fiind, pentru toate considerentele expuse, Tribunalul consideră ca fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii pârâtei, prevăzute de art. 1357 cod civil, astfel că va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 15.000 lei reprezentând prejudiciu moral produs acestuia prin aplicarea unor măsuri de încătușare excesive.

Referitor la invocarea de către reclamant a încălcării dreptului său la imagine prin prezentarea sa sub această formă de constrângere, Tribunalul apreciază că doza de exagerare media, precum și difuzarea repetată în perioada 10-12 decembrie 2015 de către mai multe posturi de televiziune a imaginilor ce îl surprind pe reclamant încătușat,  nu este imputabilă pârâtei Direcția Națională Anticorupție, din această perspectivă nefiind probată fapta ilicită a acesteia.

Afirmația reclamantului referitoare la faptul că organele statului au „colaborat” îndeaproape cu presa permițându-i să filmeze inclusiv în interiorul dubei de transport, în condiții de imobilizare prin aplicarea cătușelor, nu poate fi primită de Tribunal, în absența unor dovezi certe ale unei înțelegeri în acest sens, afirmația fiind lipsită de suport probator.

În ceea ce privește fapta imputată pârâtei Direcția Națională Anticorupție, constând în divulgarea fără drept /scurgerea în presă a unor interceptări și informații din dosarul penal, precum și prezentarea ca certă a vinovăției sale, dezvăluirea domiciliului și a bunurilor reclamantului și ale familiei, Tribunalul constată următoarele:

Referitor la comunicatul emis în data de 10 decembrie 2015 de pârâta Direcția Națională Anticorupție (fila 76 –vol. II) despre care reclamantul a susținut că încalcă prezumția de nevinovăție, prin modul de exprimare și limbajul folosit, Tribunalul observă că în cuprinsul comunicatului se fac referiri la persoanele și infracțiunile în raport de care au fost efectuate acte de urmărire penală, cu arătarea succintă a situației de fapt astfel cum rezulta din cuprinsul ordonanței întocmite de procuror. Contrar celor susținute de reclamant, Tribunalul constată că limbajul folosit nu este de natură a determina concluzia susținută de acesta, nefiind făcute aprecieri cu privire la vinovăția celor implicați. Prezentarea în cadrul comunicatului a situației de fapt expuse în ordonanța procurorului nu poate fi interpretată drept o nesocotire a prezumției de nevinovăție de care reclamantul se bucură. De altfel, în cuprinsul comunicatului se face mențiune expresă în sensul că punerea în mișcare a acțiunii penale, ca etapă a procesului penal, nu poate în nicio situație să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție.

Situația este identică și în privința comunicatului emis de pârâtă la data de 18 mai 2016. (filele 13-16 vol. III)

Astfel, Tribunalul apreciază că informarea publicului cu privire la trimiterea în judecată a celor implicați în procesul penal  cât și prezentarea situației de fapt reținută prin rechizitoriu, nu poate fi apreciată drept o încălcare a prezumției de nevinovăție. Arătarea în cuprinsul comunicatului a infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților nu poate constitui în niciun caz o înfrângere a principiului anterior enunțat. Totodată, Tribunalul constată că modul de exprimare nu este unul care să inducă opiniei publice convingerea că persoanele implicate sunt în mod cert vinovate, dimpotrivă prin intermediul comunicatului sunt aduse la cunoștința publicului, într-o manieră obiectivă, informații referitoare la stadiul procesului penal.

Drept consecință, Tribunalul apreciază că nu poate fi reținută în sarcina pârâtei existența unei fapte ilicite decurgând din modul de redactare și prezentare către public a informațiilor de interes public vizând desfășurarea procesului penal, această informare fiind realizată cu respectarea limitelor impuse de art. 6 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește  declarațiile de presă ale procurorului șef al DNA și la care reclamantul a făcut trimitere,Tribunalul constată că nu fac obiect al prezentei cauze, poziția oficială a instituției a fost exprimată în cuprinsul celor două comunicate și care nu reiau pretinsa declarație a procurorului șef.

Sub aspectul divulgării fără drept și scurgerii în presă a unor interceptări din dosarul penal,  cu un conținut denaturat,  reclamantul a susținut că, deși nu este clar cum au fost selectate aceste documente și cum au ajuns în posesia presei, este cert că ele au fost furnizate de către singurii reprezentanți ai autorităților care au avut acces la întregul dosar (dosarul nefiind public), adică de procurorii de caz.

Această concluzie nu poate fi primită, întrucât nu se poate prezuma absolut că pârâta ar fi furnizat aceste informații presei. Este adevărat că dosarul penal ce conținea întregul probatoriu inclusiv interceptările la care se face referire, se afla în deținerea sa, însă în cauză nu a fost dovedit de către reclamant căruia, conform art. 249 cod procedură civilă, îi revenea sarcina probei, că pârâta ar fi transmis către presă interceptările cu un conținut nereal și care nu corespundeau celor aflate în dosarul penal. Tribunalul constată că afirmațiile reclamantului nu sunt susținute de dovezi certe ale modului în care se pretinde că pârâta ar fi acționat, ea neputând fi, de plano, considerată că ar fi procedat cu rea credință. Denaturarea mijloacelor de probă și  aducerea la cunoștința opiniei publice în această formă, nu poate fi imputată pârâtei,  ea neputând fi ținută să răspundă, nefiind dovedit că ar fi acționat astfel.

Prin urmare, în lipsa unui minim de probatoriu în sensul că informațiile cu un conținut nereal ar fost transmise presei de către pârâtă, Tribunalul consideră că nu poate fi reținută în sarcina acesteia săvârșirea unei fapte ilicite, susținerile reclamantului fiind neîntemeiate.

Aceeași concluzie se impune și în privința susținerii reclamantului referitoare la divulgarea în presă de către pârâtă a datelor cu caracter personal și a informațiilor vizând bunurile deținute de acesta.

Tribunalul reține că la data de 18.05.2016, ora 19,30,  au fost postate pe site-ul de știri Hotnews.ro, informații cu privire la bunurile asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii în procesul penal, cu referire la reclamantul R.R.M., bunurile respective fiind identificate prin menționarea adresei acestora.

Așa cum s-a arătat anterior, nu se poate prezuma în mod absolut că aceste informații care se regăseau în dosarul penal, aflat în deținerea pârâtei, au fost transmise către presă de aceasta.

Are în vedere că la data de 18.05.2016, ora 19,30,  au fost postate pe site-ul de știri Hotnews.ro, informații cu privire la bunurile asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii în procesul penal, cu referire la reclamantul R.R.M., bunurile respective fiind identificate prin menționarea adresei acestora. Reținând însă că la momentul publicării știrii, dosarul fusese deja înregistrat la instanță, sfera persoanelor care puteau avea acces la dosar, fiind mult mai extinsă, în lipsa unor dovezi neechivoce ale divulgării de către pârâtă a acestor informații anterior publicării, nu se poate presupune dincolo de orice dubiu că pârâta a nesocotit obligația legală cu privire la gestionarea datelor cu caracter personal.

Cât privește afirmația reclamantului că rechizitoriul întocmit în dosarul penal 259/P/2015 a fost publicat în presă mai înainte ca acesta să fie înregistrat la instanța competentă, Tribunalul constată că este neîntemeiată.

Astfel, la data de 18.05.2016 au fost înregistrate de către pârâtă o serie de cereri din partea reprezentaților presei (filele 2-9 vol. V) prin care solicitau, în temeiul dispozițiilor legii nr. 544/2001, eliberarea unei fotocopii a rechizitoriului întocmit de procuror la data de 17.05.2016, în dosarul privind retrocedarea Fermei Băneasa, în vederea întocmirii unui material de presă.

Cererile au fost soluționate de către pârâtă, prin intermediul Biroului de Informare și Relații Publice, fiind transmisă către presă la data de 19.05.2016 , conform dovezii aflate la fila 12 –vol. V, varianta anonimizată a rechizitoriului (filele 13-119 vol. V), în forma prevăzută de art. 27 din Ghidul privind relația dintre sistemul judiciar și mass media, aprobat prin Hotărârea nr. 573/06.05.2014 a Plenului CSM.

Se constată așadar că transmiterea  rechizitoriul către presă a fost realizată de pârâta Direcția Națională Anticorupție cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează relația dintre sistemul judiciar și mass media, la data de 19.05.2016, ulterior datei la care dosarul penal a fost înregistrat la instanța de judecată, susținerile reclamantului sub acest aspect, fiind lipsite de suport probator.

Așadar, în lipsa unor dovezi din care să rezulte încălcarea de către pârâtă a obligațiilor legale, și a comunicării de către aceasta a rechizitoriului mai înainte de înregistrarea dosarului la instanța de judecată, afirmațiile reclamantului în sensul că DNA a furnizat acest înscris presei cu o zi înainte ca rechizitoriul să fie semnat de către Procurorul Șef Direcție, nu pot fi primite. Susținerile reclamantului sunt contrazise de probatoriul administrat  și din care a rezultat că aducerea la cunoștința opiniei publice a  rechizitoriului, s-a realizat cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.

Nu s-a dovedit de către reclamant că pârâta  ar fi acționat cu nesocotirea dispozițiilor legale, nu a probat transmiterea de către aceasta a rechizitoriului la o dată anterioară datei de 19.05.2016, astfel că afirmația reclamantului că ar rezulta dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acest înscris a fost furnizat presei de către reprezentanți ai DNA B., întrucât  este gardianul de jure și de facto al materialului de urmărire penală, va fi înlăturată de Tribunal.

În plus, Tribunalul are în vedere că potrivit extrasului de pe portalul instanțelor de judecată (fila 25 – vol. III), rechizitoriul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov, sub nr. X, la data de 18.05.2018, nefiind dovedit că acesta ar fi fost publicat în presă la o dată anterioară. Referirea reclamantului la știrea publicată pe site-ul stiripe surse.ro în data de 17 mai 2016 (fila 19 vol. III) este lipsită de relevanță din perspectiva examinată, întrucât vizează un alt dosar penal, respectiv nr. 63/P/2012 și un rechizitoriu din data de 20.01.2015.

Totodată, cercetând înscrisul depus de reclamant la filele 21-24 vol. III, prin care urmărește să probeze publicarea pe site-ul Știripesurse.ro, a rechizitoriului mai înainte de înregistrarea dosarului pe rolul instanței de judecată, se observă că acest înscris  nu conține nicio informație din care să rezulte sau prin care să poată fi determinat momentul publicării, anterior datei de 18.05.2016, data înregistrării dosarului la instanță.

Așa fiind, față de toate argumentele expuse, probatoriul administrat și situația de fapt din cauză, Tribunalul apreciază, contrar susținerilor reclamantului, că nu se poate prezuma în mod absolut că rechizitoriul din dosarul penal, aflat în deținerea pârâtei, a  fost transmis către presă de aceasta, în absența unor dovezi certe ale modalității frauduloase în care se pretinde că ar fi acționat pârâta.

În ceea ce privește publicarea referatului cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive din data de 10.12.2015, contrar celor susținute de reclamant, Tribunalul constată, potrivit dovezilor existente la filele 135-172 vol. IV, că s-a realizat urmare a solicitărilor mai multor ziariști, formulate conform legii nr. 554/2001, comunicarea realizându-se la data de 10.12.2015, ora 17,19 (fila 148 vol. IV), cu respectarea  dispozițiilor art. 27 din Ghidul privind relația dintre sistemul judiciar și mass media, aprobat prin Hotărârea nr. 573/06.05.2014 a Plenului CSM.

Rezultă, așadar că în cauză nu poate fi reținută fapta ilicită a pârâtei, nefiind dovedit de către reclamant în condițiile art. 249 cod procedură civilă, faptul că scurgerea de informații în presă este rezultatul acțiunilor întreprinse de pârâtă, de altfel, întreaga apărare a reclamantului se fundamentează pe o prezumție de rea credință a pârâtei și care pentru toate argumentele ce se precedă, a fost înlăturată de Tribunal.

Referitor la fapta imputată pârâtei vizând lipsirea de libertate în mod nelegal, reclamantul a arătat, în esență că a început la data de 09.12.2015, în jurul orelor 11:00, moment la care i-a fost prezentat un mandat de aducere și a fost plasat sub supravegherea reprezentanților Jandarmeriei, din acel moment aflându-se în permanență sub controlul reprezentanților DNA, al ofițerilor de poliție și jandarmerie.  După finalizarea percheziției (care a încetat în jurul orelor 18:50), în jurul orei 20:00 – 20:30, a  plecat spre B., unde a fost audiat de către procurorul de caz abia începând cu ora 01:10, în data de 10.12.2015.  Rezultă, așadar că a fost lipsit de libertate în mod efectiv între ora 11: 00 a zilei de miercuri, 09.12.2015 (când a fost informat despre existența mandatului de aducere și restrângerea libertății de mișcare), și ora 04:00 a dimineții zilei de vineri, 11.12.2015, respectiv un total de 41 de ore.

Cu privire la cele susținute de reclamant, Tribunalul consideră că nu se poate aprecia că durata desfășurării actelor de procedură și perioada în care reclamantul, în privința căruia fusese emis un mandat de aducere, se afla la dispoziția organului de urmărire penală în scopul audierii sale în calitate de suspect, ar constitui lipsire de libertate în mod nelegal.  Neîndoielnic, o asemenea situație este, prin natura sa aptă să afecteze persoana în cauză, dar nu poate fi apreciată drept lipsire de libertate în mod nelegal. În acest sens, Tribunalul consideră  că reclamantul se afla pe durata desfășurării procedurilor judiciare, la dispoziția organului de urmărire penală, astfel că nu poate fi reținută că lipsirea de libertate în mod nelegal.

În ceea ce privește oportunitatea emiterii mandatului de aducere, Tribunalul apreciază că temeiurile care au justificat o asemenea măsură și condițiile în care a fost dispusă în cursul urmării penale, nu pot fi supuse cenzurii instanței civile.

Așa fiind, față de toate argumentele expuse, Tribunalul va admite în parte acțiunea formulată împotriva pârâtei Direcția Națională Anticorupție și va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 15.000 lei reprezentând prejudiciu moral produs acestuia prin aplicarea unor măsuri de încătușare excesive, respingând acțiunea în rest, ca neîntemeiată.

Va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Pblice și drept consecință va respinge acțiunea formulată împotriva acestui pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.

Va lua act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.”

Împotriva hotărârii tribunalului au formulat apel atât avocatul Robert Roșu cât și DNA-ul.

Curtea de Apel București a admis ambele apeluri declarate, respectiv al avocatului Robert Roșu și al DNA-ului.

Astfel, curtea, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat DNA la plata sumei de 25. 000 lei, reprezentând prejudiciu moral produs prin divulgarea, fără drept, a unor interceptări şi date personale din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă, în schimb respingând pretenţiile avocatului privind prejudiciul produs prin aplicarea unor măsuri de încătuşare excesivă şi restul acţiunii ca neîntemeiată.

Ce a reținut Curtea de Apel București:

,,Analizând apelurile declarate prin prisma motivelor de apel formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea, reține următoarele:

Prealabil analizării criticilor formulate în limitele impuse de art. 476 din Codul de procedură civilă, Curtea menționează necesitatea lămuririi cadrului juridic, în condițiile în care, în cadrul dezbaterilor orale și scrise în calea de atac, apelantul reclamant a înțeles să își întemeieze demersul pe efectul direct al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea art. art. 3, art. 5, art. 6, art. 8 din Convenție.

Una din trăsăturile mecanismului de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale instituit de Convenție este caracterul său subsidiar, prin raportare la sistemele naționale de drept ale statelor contractante. Întreaga jurisprudență a instanței europene a evidențiat că necesitatea epuizării căilor interne de atac înainte de exercitarea dreptului la recurs individual se întemeiază pe principiul subsidiarității în dreptul european. Convenția este un tratat internațional cu un obiect de reglementare precis delimitat – protecția internațională a drepturilor și libertăților fundamentale pe care le garantează – ce-și produce efecte atât în ordinea juridică internă a statelor contractante, în care are aplicabilitate directă, dar și în ordinea juridică internațională, deoarece statele au acceptat controlul obligatoriu al modului în care își respectă angajamentul de a asigura apărarea acestor drepturi în ordinea internă, control exercitate de o jurisdicție europeană. Înainte de acest control, statele trebuie să aibă posibilitatea, prin intermediul instanțelor naționale, să înlăture o eventuală încălcare a acestor drepturi și a consecințelor ei în ordinea lor internă, prin propriile mijloace.

Această regulă se fundamentează pe ideea că ordinea internă oferă un recurs efectiv în caz de încălcare a unui drept pe care Convenția îl garantează, independent chiar de încorporarea sau neîncorporarea în ordinea internă a Convenției. (a se vedea în acest sens hotărârea din 16 septembrie 1996 în cauza Akdivar contra Turciei, par.65, hotărârea din 28 octombrie 1998 în cauza Assenov împotriva Bulgariei, par.112-114) Noțiunea de “cale internă de atac” nu are în accepțiunea Curții un caracter exclusiv “procedural”, ci o definiție autonomă ce include orice mijloc prevăzut de legislația națională ce este susceptibil să conducă la obținerea unui “rezultat satisfăcător” privitor la înlăturarea încălcării alegate și a consecințelor ei. În consecință, dacă cel ce se plânge de încălcarea unui drept garantat de Convenție trebuie să dispună de căi de atac accesibile și adecvate în dreptul intern pentru a putea cere înlăturarea acestei încălcări și a eventualelor sale consecințe, el este obligat să le utilizeze în condițiile și în cadrul termenelor prescrise de dreptul intern .

Regula epuizării căilor de atac interne impune persoanelor obligația de a folosi numai căile de atac adecvate, adică ce pot oferi un mijloc eficient și suficient pentru a redresa în mod direct situația care li se reproșează, pe care o oferă sistemul juridic din țara lor. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, practic și teoretic, fără de care le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite. Dubiile privind eficiența unei acțiuni nu sunt suficiente pentru a justifica neexercitarea sa. Din contra, există în acest caz interesul de a sesiza instanța competentă, pentru a-i permite să dezvolte drepturile existente folosind puterea sa de interpretare. Reclamantul nu a demarat împotriva serviciilor poștale o acțiune în răspundere civilă, cale de atac care ar fi putut conduce la o îndreptare adecvată a plângerilor sale. Ea ar fi putut într-adevăr să conducă la obligarea serviciilor poștale la plata de daune-interese (a se vedea în acest sens hotărârea din 24 iunie 2008 în cauza I. împotriva României, par. 221 și 225)

În sprijinul acestor considerente trebuie invocată decizia de inadmisibilitate pronunțată în cauza F.C. împotriva României în cererea nr.x 2010, de care s-a prevalat partea reclamantă pe parcursul judecății . În cadrul soluției pronunțate pentru neepuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de norma internă conform art. 35 din Convenție, instanța europeană a reținut că ” regula epuizării căilor de atac interne obligă persoanele care doresc să aducă în fața unui organ arbitral sau judiciar internațional cauza lor împotriva statului să folosească întâi căile de atac puse la dispoziție de sistemul juridic național , scutind astfel statele să răspundă în fața unui organism internațional pentru actele lor înainte să fi avut posibilitatea de a remedia situația prin intermediul propriului sistem juridic. Pentru a respecta această regulă, reclamantul trebuie să parcurgă în mod normal căi de atac disponibile și suficiente pentru a permite repararea încălcărilor pretinse ” par. 28 ” având în vedere că nu a introdusă nicio plângere în fața autorităților naționale, a fost imposibil ca autoritățile naționale să verifice legalitatea normelor și a regulamentelor de punere în aplicare adoptate de executiv și de poliție , care par într-adevăr să fi transformat folosirea cătușelor în timpul transportării persoanelor private de libertate într-o practică prestabilită (…) ordinele emise de poliție și de Ministerul Administrației și Internelor indică într-adevăr că orice transport între centrele de reținere și arestare preventivă și instanțe și nu a centrelor de arestare preventivă” (par 29 și 31).

Atunci când se pune în discuție o neglijență, o acțiune civilă sau disciplinară, separat sau concomitent cu o acțiune în fața instanțelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili răspunderea în cauză și, dacă este cazul, pentru a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile corespunzătoare, precum plata de daune-interese. În această privință, este necesar să se remarce faptul că o acțiune în răspundere civilă delictuală nu are doar o finalitate pecuniară, ci are ca scop, în primul rând, constatarea greșelii (a se vedea în acest sens decizia de inadmisibilitate în cererea formulată de D.Stihi-Boos împotriva României, par. 61, 63).

Reclamantul, invocând aplicarea directă, pe baza priorității, a Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, avea obligația de a identifica o situație de in compatibilitate a dispozițiilor din legea națională cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența contenciosului european. Numai în ipoteza identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern (evocată de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată) cu dispozițiile Convenției europene, instanța de judecată este îndreptățită a da eficiență priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg) în sensul inaplicabilității normei interne și al aplicării directe a normei convenționale, apreciată mai favorabilă în conformitate art. 11 alin. (2) si art. 20 alin. (2) din Constituția României pentru raportul juridic, concret, dedus judecății.

În consecință, acordarea de despăgubiri morale are ca premisă răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1357-1358 și art. 221 și 223 din Codul civil, iar analiza se va circumscrie, cu precădere, acestor norme lega le din dreptul intern . Fiind exclusiv o chestiune de aplicare a legii, exercițiul atributului instanțe i de apreciere și evaluare reclamă, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, o analiză a efectelor concrete ale normei juridice interne asupra părților între care se derulează prezentul raportul juridic obligațional. Î ncălc area drepturilor fundamentale ale părții , prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, presupune o examinare corelată cu norma de drept intern, tocmai pentr u a verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamantului .

(…)

,,Trecând subsecvent la analiza criticilor aduse fondului pretențiilor, Curtea reține că ambii apelanți au declarat cale de atac, corespunzător soluțiilor pronunțate de instanța de fond.

1. Antrenarea răspunderii civile delictuale pentru dispunerea nelegală, în mod excesiv și nejustificat, a unor măsuri de încătușare și prezentarea publică a reclamantului sub această formă de constrângere.

În ceea ce privește apelul declarat de intimatul pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., acesta va fi analizat cu prioritate în raport de apelul declarat de reclamant, deoarece vizează condițiile de fond privind antrenarea răspunderii civile delictuale, cu relevanță în soluționarea căii de atac exercitată de partea adversă, care se referă la greșeala instanței de fond cu privire la modalitatea de cuantificare a daunelor morale. Or, chestiunea supusă analizei de către reclamant este incidentală modalității de rezolvare a fondului pretențiilor deduse judecății în primă instanță. În aceste condiții procedurale, instanța de apel va reanaliza cauza, prin prisma susținerilor părților și a probelor administrate, urmând ca pe parcursul devoluțiunii să analizeze concret criticile formulate de către părți, în limitele fixate prin cererile de apel.

În cuprinsul demersului judiciar, apelantul intimat a criticat soluția pronunțată de instanța de fond fără un minim de probe, a invocat aplicarea greșită a Legii nr. 254/2013 care vizează executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse în cursul procesului penal și a art. 19 alin.3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea Jandarmeriei, incidența art. 336 din Codul de procedură penal și faptul că nicio instanță civilă nu se poate pronunța cu privire la actele de procedură penală anterior rămânerii definitive a dosarului penal, responsabilitatea transportului persoanei arestate de la parchet/instanță către sau înspre locul de reținere aparține exclusiv Ministerului Afacerilor Interne, concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Într-un prim aspect, trebuie avut în vedere că reclamantul nu a învestit instanța de judecată cu o acțiune de verificare a nelegalității actelor de urmărire penală dispuse de procuror în temeiul Codului de procedură penală, care să atragă o anumită ordine juridică în ceea ce privește declanșarea mecanismului judiciar într- un cadru normativ special.

Legiuitorul român a statuat în cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor că : „(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșită în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală . (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă , răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară ”.

Prin urmare, situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt cele stabilite de art. 504 din Codul de procedură penală , prin această dispoziție excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură. În cauză nu se invocă nicio situație de fapt care să corespundă reglementării legale speciale, a plicarea excesivă și nejustificată a măsurilor de încătușare și prezentarea publică a reclamantului sub această formă de constrângere fiind întemeiată pe prevederile art. 221 și art. 1349 din Codul civil, privind răspunderea civilă delictuală, ce reprezintă dreptul comun în materie , pe Regulamentul privind organizarea și funcționarea locurilor de reținere și arest preventiv din unitățile de poliție ale Ministerulu i Administrației și Internelor, Norma referitoare la procedura privind imobilizarea persoanelo r precum și pe art. 3, 5, 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea, întrucât nu a identificat în dreptul intern nicio procedură specială prin care reclamantul să aibă posibilitatea de a pretinde acordarea despăgubirilor pentru tratamentele inumane și ilicite pretins suferite prin încătușare și prezentare publică în acest mod, reține admisibilitatea demersului judiciar cu o astfel de finalitate, contrar criticilor formulate de către apelantul Ministerul Public .

Analiza răspunderii civile delictuale, în combaterea căreia apelantul intimat a invocat mai multe aspecte, trebuie pornită de la situația de fapt prezentată de către reclamant în acțiune (pctul 39- 45): în data de 10.12.2015, orele 04:30 i-a fost prezentată de procuror ordonanța de reținere pentru 24 de ore, ulterior fiind încătușat și scos din sediul DNA B. pe ușa principală, alături de alte persoane arestate, cu scopul de a fi transferat la un centru de reținere și arestare preventivă. Reclamantul a menționat că jandarmii și reprezentantul DNA au anunțat sonor presa aflată în fața clădirii că urmează să fie condus către mașina de transport, lăsând, în mod voluntar timp, suficient ziariștilor să pregătească camerele de luat vederi și aparatele foto, filmările și planșele foto cu reclamantul încătușat fiind intens mediatizate în spațiul online și la posturile tv. Cu ocazia soluționării propunerii de arestare preventivă, reclamantul a fost încătușat și condus către duba de transport, în prezența mass-media, fiind supus aceleași măsuri și pe perioada audierii celorlalți inculpați din dosar, în afara sălii de judecată, pe parcursul mai multor ore, alături de ziariști.

Situația de fapt prezentată de reclamant a fost susținută de planșele foto, ce cuprind instantanee TV, prin care mai multe posturi de televiziune au difuzat imagini ce îl surprind încătușat , depuse la dosarul cauzei filele 50-70 volum II. Măsura imobilizării aplicate urmare a emiterii ordonanței de reținere în scopul transportului spre/dinspre centrul de reținere și arestare preventivă nu a fost contestat ă de către apelantul intimat din punct de vedere obiectiv, ceea ce reclamă fiind însă o lipsă a caracterului personal al faptei ilicite, dar și reținerea eronată a unor prevederi legale de către instanța de fond care a dispus obligarea sa la plata despăgubirilor.

Prevederile art. 266 din Codul de procedură penală, ce au vizat o parte a raționamentului juridic al instanței de fond și subsecvent a art. 19 alin.3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea Jandarmeriei nu sunt aplicabile în cauză, în contextul în care, așa cum a afirmat și apelantul intimat, reclamantul nu a pretins fapta ilicită urmare a punerii în aplicare a mandatului de aducere în vederea audierii. Încătușarea reclamantului, potrivit propriilor susțineri, necontestate a intervenit după comunicarea emiterii ordonanței de reținere pentru 24 de ore în data de 10.12.2015 în ceea ce îl privește, pentru efectuarea transferului către centrul de reținere și arestare preventivă (paragraf 39). Un alt moment al imobilizării a fost identificat de reclamant în data de 11.12.2015, când a fost condus de la duba de transport spre instanța de judecată în vederea soluționării propunerii de arestare preventivă (paragraf 44) cât și pe durata audierii celorlalți inculpați din dosar, în afara sălii de judecată (paragraf 45). Raportat la aceste împrejurări faptice, trebuie analizată răspunderea civilă delictuală a Ministerului Public.

Trimiterile apelantului intimat la prevederile art. 81 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse în cursul procesului penal sunt eronate, în condițiile în care actul normativ era abrogat la data săvârșirii faptei ilicite, conform art. 190 din Legea nr. 254/2013.

În aceste condiții, analiza art. 16 din Titlul III – Executarea pedepselor privative de libertate, Capitolul II – Siguranța penitenciarelor din Legea nr. 254/2013 a fost efectuată corespunzător de instanța de fond, cu atât mai mult cu cât aceste dispoziții se aplică și măsurilor preventive privative de libertate în centrele de reținere și arestare preventivă conform art. 110 alin.1 din același act normativ. Astfel, s iguranța deținerii se referă la totalitatea activităților desfășurate de administrația penitenciarului în scopul impunerii unor restricții în ceea ce privește libertatea de mișcare a deținuților, astfel încât să prevină săvârșirea de noi infracțiuni, să fie împiedicată sustragerea lor de la executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, precum și pentru protejarea vieții, integrității corporale și sănătății acestora, a personalului locului de deținere și a oricăror altor persoane. Activitățile desfășurate de administrația penitenciarului pentru realizarea siguranței deținerii constau în luarea măsurilor de pază, escortare, însoțire și supraveghere, în scopul menținerii ordinii și disciplinei în rândul deținuților (a rt. 15, alin.1 și 2) .

Folosirea cătușelor sau a altor mijloace de imobilizare nu este permisă decât în situații în care alte măsuri de menținere a ordinii și disciplinei în rândul deținuților nu au dat rezultate în una dintre următoarele situații: a) pentru a împiedica evadarea în timpul deplasării deținuților; b) pentru a proteja deținuții de autovătămare sau pentru a preveni vătămarea altor persoane ori producerea de pagube; c) pentru restabilirea ordinii și disciplinei, ca urmare a opunerii sau împotrivirii deținuților la o dispoziție a organelor judiciare sau personalului locului de deținere. Mijloacele de imobilizare ce pot fi folosite în scopul prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin regulamentul prevăzut la art. 15 alin. (3). Folosirea mijloacelor de imobilizare este permisă numai pe durata pentru care aceasta este strict necesară. Folosirea mijloacelor de imobilizare se face gradual, fără a depăși nevoile reale de imobilizare a deținuților, și încetează de îndată ce scopul intervenției a fost realizat. Utilizarea mijloacelor de imobilizare trebuie autorizată în prealabil de către directorul penitenciarului, cu excepția cazurilor în care urgența nu permite acest lucru, situație care este de îndată adusă la cunoștința directorului. Organele judiciare apreciază cu privire la aplicarea, menținerea sau îndepărtarea mijloacelor de imobilizare, pe durata prezenței deținuților în fața acestora (art. 16).

Centrele de reținere și arestare preventivă se organizează și funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne și se înființează prin ordin al ministrului afacerilor interne. (2) Organizarea și funcționarea centrelor de reținere și arestare preventivă, precum și măsurile necesare pentru siguranța acestora se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului afacerilor interne. (3) Prin ordin comun al ministrului afacerilor interne și al ministrului justiției se stabilesc penitenciarele, centrele de arestare preventivă, centrele educative și centrele de detenție în a căror circumscripție funcționează centrele de reținere și arestare preventivă (art.107). În centrele de reținere și arestare preventivă se execută reținerea și arestarea preventivă în cursul urmăririi penale (art.108).

Conform a rt. 8 alin.1 din Legea nr. 254/2013, președintele curții de apel în a cărei rază teritorială funcționează un penitenciar, un centru de reținere și arestare preventivă, un centru de arestare preventivă, un centru educativ ori un centru de detenție desemnează, anual, unul sau mai mulți judecători de supraveghere a privării de libertate, de la ins tanțele din raza curții de apel. J udecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerile deținuților privind exercitarea dreptur ilor prevăzute de prezenta lege (a rt. 9 alin.2 lit.a ).

Pe de altă parte, art. 56 din Codul de procedură penală procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

A tribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. ori avizul procurorului desemnat în acest sens. Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.CCJ. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului (a rt. 55 alin.4, 5 și 6 din Codul de procedură penală).

Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege (art. 57 alin.1 din Codul de procedură penală).

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală , dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii (art. 336 din Codul de procedură penală).

Din prevederile legale enunțate anterior, Curtea reține că trebuie realizată o distincție între măsurile administrative privind siguranța deținerii reglementate prin Legea nr. 254/2013, atributul verificării respectării legalității și proporționalității acestora de către lucrătorii de poliție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor revenind judecătorului de supraveghere a privării de libertate și măsurile/actele efectuate în cadrul activității de urmărire penală, sub supravegherea procurorului, de către lucrătorii specializați din Ministerului Administrației și Internelor , conform art. 55 din Codul de procedură penală și pentru care e instituit dreptul de a formula plângere în condițiile art. 336 din Codul de procedură penală .

Singura ipoteză în care Legea nr. 254/2013 instituie în sarcina organului judiciar (inclusiv a instanței de judecată) atributul aplicării, menținerii sau îndepărtării mijloacelor de imobilizare este doar pe durata prezenței deținuților în fața acestora.

Măsurile de escortă, însoțire, pază și supraveghere în alte situații decât cea prevăzută de art. 16 alin.final revine lucrătorilor de poliție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne , ce o aplică în conformitate cu Regulamentul privind organizarea și funcționarea locurilor de reținere și arest preventiv din unitățile de poliție ale Ministerului Administrației și Internelor, adoptat conform art. 15 din Legea nr.254/2013 și Norma referitoare la procedura privind imobilizarea persoanelor – normative nepublicate.

Așadar, situația de fapt reclamată în prezenta cauză nu vizează măs urile și actel e de urmărire penală întocmite sub supravegherea procurorului conform Codului de procedură penală, după cum nu vizează ipoteza art. 16 alin. final din Legea nr. 254/2013 pentru a putea concluziona asupra caracterului personal al faptei ilicite din partea apelantului pârât. Din acest punct de vedere este eronată poziția instanței de fond care a făcut trimitere la prevederile art. 300 alin.1 din Codul de procedură penală, această chestiune fiind o consecință a reținerii unor alte circumstanțe faptice decât cele invocate de reclamant. Totodată sunt neîntemeiate și criticile apelantului intimat privind posibilitatea exercitării plângerii în condițiile art. 336 din Codul de procedură penală, nefiind aspecte care să  legalitate al procurorului ce exercită supravegherea organului de cercetare penală, raportat la limitele învestirii și temeiul juridic invocat.

Curtea reține că măsura imobilizării reclamantului după emiterea ordonanței de reținere în vederea transportului spre/dinspre centrul de reținere și arestare preventivă se încadrează în categoria măsurilor administrative pentru care art. 9 alin.2 lit.a din Legea nr. 254/2013 a prevăzut dreptul de a formula plângere adresată judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Faptul că reclamantul nu a uzat de această procedură nu împiedică analizarea pretențiilor sale întemeiate pe prevederile art. 1349 din Codul civil, însă lipsește demersul judiciar de posibilitatea dovedirii, dincolo de orice dubiu, a caracterul personal al faptei.

Afirmațiile apelantului reclamant în sensul că trebuie angajată răspunderea Ministerului Public – Direcția Națională Anticorupție pentru faptele ilicite săvârșite împotriva unei persoane aflate sub puterea sa de supraveghere și control este lipsită de suport legal, cu atât mai mult cu cât, pornind de la distincția efectuată anterior, legiuitorul a reglementat proceduri separate de verificare a legalității măsurilor, în raport de obiectul sesizării și competența fiecărei autorități. Prerogativa supravegherii activității de urmărire penală reglementată de art. 300 din Codul de procedură penală și implicit antrenarea răspunderii derivate nu poate fi extinsă asupra procedurilor de luare în custodie a persoanei reținute prin aplicarea măsurii preventive, în absența unui text de lege în acest sens.

Pentru a analiza conținutul măsurii, inclusiv din perspectiva jurisprudenței bogate a Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de apelantul reclamant în cadrul acțiunii introductive, care să se reflecte în existența și întinderea prejudiciului suferit, era necesar a fi dovedită conduita apelantului Ministerul Public prin nerespectarea/aplicarea necorespunzătoare a unor dispoziții legale prevăzute în sarcina sa. Or, mijloacele de imobilizare au fost aplicate ca metodologie de lucru în astfel de situații, procedura fiind emisă de Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române, responsabilitatea fiind a organelor de poliție subordonate.

Tribunalul a apreciat că răspunderea revine apelantului intimat, justificat și de neinvocarea calității procesuale pasive. O astfel de argumentație este eronată, căci răspunderea civilă delictuală poate fi angajată doar în condițiile întrunirii cumulative a elementelor prevăzute de art. 1357 din Codul civil. Fapt a ilicită este definită de conduit a prezentă sau absentă a persoanei fizice/juridice, contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Faptul că apelantul intimat nu a înțeles să se prevaleze de excepția lipsei calității procesuale pasive în cadrul raportului juridic nu împiedică analizarea condiției de debitor în cadrul răspunderii civile delictuale, căci obligația instanței de fond de verificare a întrunirii cerințelor legale rămâne activă.

Apelantul intimat a invocat, ca un ultim argument în susținerea poziției procesuale, că încătușarea și escortarea spre locul de deținere s-a realizat de către agenți ai Ministerului de Interne, singurii cu atribuții în acest sens conform Ordinului nr.988/2005, aspect ce rezultă din planșele foto depuse de reclamant. Instanța de fond a reținut că deși apelantul intimat nu putea fi ținut de dovedirea unui fapt negativ, și anume că nu poartă responsabilitatea pentru încătușarea și transportul reclamantului la unitatea de reținere, era datoare să probeze faptul pozitiv contrar, respectiv că agenți i Ministerului de Interne au acționat independent de organul de urmărire penală și în afara autorității acestuia.

Regimul probator reglementat de Codul de procedură civilă atribuie sarcina probei ” celui ce face o susținere în cursul procesului, în afară de cazurile anume prevăzute de lege” conform art. 249. Cum reclamantul este cel care declanșează mecanismul judiciar, îi revine obligația de a dovedi că măsura de imobilizare și prezentarea publică în această modalitate a fost dispusă de către organele judiciare, pentru care răspunderea civilă delictuală aparține apelantului intimat în conformitate cu art. 1349 și 221 din Codul civil.

În cadrul analizei efectuate anterior, Curtea a reținut că reclamantul se prevalează de aplicarea unei măsuri administrative aplicate de lucrătorii de poliție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne , potrivit Regulamentul ui privind organizarea și funcționarea locurilor de reținere și arest preventiv din unitățile de poliție ale Ministerului Administrației și Internelor, adoptat conform art. 15 din Legea nr.254/2013 și Normei referitoare la procedura privind imobilizarea persoanelor emisă de Inspectoratul General al Poliției Române. Aceste acte normative nepublicate au fost invocate de partea reclamantă nu în ansamblul lor, ci exclusiv, cu privire la caracterul excepțional al măsurii și condițiile în care se poate dispune. O astfel de disociere a actului normativ este eronată, întrucât normele juridice privesc o anumită sferă a raporturilor sociale ce fac obiect de reglementare, circumstanțiat la anumite categorii de situații, la destinatarii normei, la specificul soluțiilor legislative pe care le instituie și care îi conferă caracter special.

Imobilizarea persoanei reținute/arestate a fost identificată de Legea nr. 254/2013 ca o măsură necesară de siguranță, în aplicarea căreia au fost emise acte normative inferioare ce identifică procedura de lucru, dar și autoritatea abilitată să o aplice. Verificarea conținutului legal sau proporțional al măsurii aparține judecătorului de supraveghere a privării de libertate conform art. 9 alin.2 lit.a din Legea nr. 254/2013, ceea ce exclude obligației procurorului impusă de art. 300 din Codul de procedură penală asupra procedurilor administrative de luare în custodie a persoanei reținute prin aplicarea măsurii preventive.

În aceste condiții, reclamantul, căruia îi aparținea sarcina probei conform art. 249 din Codul de procedură civilă, era obligat, ca în conformitate cu principiul legalității răspunderii, să identifice o normă juridică care să impună o anumită conduită organelor judiciare, ce a fost încălcată în sensul pretins prin acțiunea introductivă. Faptul că măsura imobilizării a fost luată în sediul instituției pârâte naște în favoarea reclamantului o prezumție relativă, simplă, care nu prezintă o putere suficientă pentru dovedirea caracterului personal al faptei ilicite și cu atât mai mult pentru inversarea sarcinii probei, așa cum a reținut instanța de fond.

Nefiind întrunită condiția faptei ilicite în sarcina apelantului intimat, Curtea reține că nu se mai impune analizarea celorlalte condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale, inclusiv a apelului formulat de către apelantul reclamant cu privire la cuantificarea daunelor morale (pct.IV din apel).

B.Antrenarea răspunderii civile delictuale pentru divulgarea/scurgerea de interceptări, informații în presă și prezentarea ca certă a vinovăției reclamantului, precum și dezvăluirea domiciliului și adresei proprietăților reclamantului (pctele 44 și următoarele din cererea de apel).

Instanța de fond a reținut că nu se poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste informații presei, întrucât nu a fost dovedit de către reclamant căruia, conform art. 249 C od procedură civilă, îi revenea sarcina probei, că intimatul ar fi transmis către presă interceptările cu un conținut nereal și care nu corespundeau celor aflate în dosarul penal, neputând fi, de plano, considerat că ar fi procedat cu rea credință. La data la care au fost publicate informații cu privire la bunurile asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii în procesul penal, dosarul fusese deja înregistrat la instanță, sfera persoanelor care puteau avea acces la dosar, fiind mult mai extinsă, iar în lipsa unor dovezi neechivoce ale divulgării de către pârâtă a acestor informații anterior publicării, nu se poate presupune dincolo de orice dubiu că pârâta a nesocotit obligația legală cu privire la gestionarea datelor cu caracter personal.

Apelantul reclamant a criticat acest raționament, invocând în calea de atac prevederile art. 6 alin.2 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum acestea au fost interpretate de către instanța europeană în situații faptice similare celei din prezenta cauză (hotărârea din 10 iunie 2014 pronunțată în cauza V.împotriva României, hotărârea din 16 aprilie 2013 pronunțată în cauza C.împotriva României, hotărârea din 17 iulie 2003 pronunțată în cauza Craxi împotriva Italiei)

Însă, analiza criticilor aduse hotărârii instanței de fond nu poate fi realizată în afara cadrului intern, identificat de către partea reclamantă în cuprinsul acțiunii introductive, respectiv art. 58, art.71 alin.1 și 2, art. 72, art. 73 din Codul civil, art. 12 alin.1 din Legea nr.544/2001, art. 5 și art. 285 din Codul de procedură penală, menit să asigure protecția dreptului, dar și pe prevederile art. 1349, 1357 și 221 din Codul civil care trasează coordonatele de analiză a pretențiilor.

Pe de altă parte, conținutul faptei ilicite reclamate de către partea apelantă cuprinde trei conduite ce urmează a fi analizate distinct atât din perspectiva modalității de săvârșire, a caracterului personal al faptei cât și al răspunderii civile ce intervine.

B.1 Fapta de divulgare/scurgere de interceptări de convorbiri telefonice , informații din dosarul de urmărire penală în presă a fost susținută de anexele 29-30 volum II și III dosar fond reprezentând stenograme apărute în presă (sursa de știri, ziare.com, nașul tv, hot news, libertatea, agerpres) și preluate în toate cotidianele naționale și locale, în perioada 10.12.2015, în privința reclamantului fiind relatată o discuție purtată cu M.M. în data de 19.10.2011 și redată în toate înscrisurile menționate anterior, fila 3 din volum III.

Conform art. 285 din Codul de procedură penală “urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică “.

Raportat la particularitatea acestei funcții judiciare, legiuitorul i-a conferit și o trăsătură specifică, caracterul nepublic, înțelegând prin publicitate în procesul penal prezența oricărei persoanei, care nu este participant, sub nici o formă, în cadrul acestuia. Caracterul nepublic al urmăririi penale nu înseamnă că aceasta este secretă, ci doar că nu există publicitatea specifică judecății, deoarece martorii și martorii asistenți, experții, persoanele cercetate, avocații, etc., au posibilitatea luării la cunoștință a materialului de urmărire penală, cu respectarea prevederilor legale specifice.

Urmărirea penală apare ca esențială prin prisma necesității restabilirii ordinii de drept și sancționării celor vinovați pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei ce a săvârșit fapta prevăzută de legea penală și a vinovăției acesteia, iar atributul nepublicității are în principal funcția de a proteja procurorul în acest demers. Însă, în cursul urmăririi penale, procurorul întrunește în persoana sa funcțiile procesuale de învinuire, de apărare și de soluționare a cauzei, potrivit art. 5 alin.2 din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că lipsa caracterului public este menită să protejeze și drepturile persoanei anchetate, inclusiv a prezumției de nevinovăție. Această caracteristică a urmăririi penale impune în sarcina autorității învestite luarea tuturor măsurilor pentru a asigura păstrarea confidențialității dosarului penal pe durata cercetărilor.

Din acest punct de vedere, Curtea reține eronată aplicarea art. 249 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care reclamantul a făcut dovada publicării în presa scrisă și televizată a unor interceptări de convorbiri telefonice, componente ale dosarului de urmărire penală, aflat în custodia intimatului. Ceea ce reclamă apelantul este tocmai inacțiunea intimatului de asigurare a caracterului secret a probei, fiind permisă (indiferent de modalitate, în dreptul civil este acceptată și cea mai ușoară culpă, neglijență) și chiar tolerată (în absența unor dovezi din care să rezulte întreprinderea de cercetări față de persoanele responsabile) prezentarea stenogramelor către public, prin intermediul presei. În această situație, intimatului îi revenea sarcina probei privind demersurile întreprinse în vederea respectării obligației impuse de lege sau existența unor cauze exoneratoare de răspundere. De altfel, trebuie remarcat că în cuprinsul actelor de procedură depuse pe parcursul judecății, intimatul nu a formulat niciun fel de apărări cu privire la această lipsă de conduită imputată.

Instanța de fond a reținut că nu se poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste informații presei și nu a fost dovedit de către apelantul reclamant modul în care se pretinde că pârâta ar fi acționat. Însă, intimatul avea obligația de a lua toate măsurile care se impun pentru a păstra caracterul nepublic al dosarului de urmărire penală. Reclamantul a dovedit că această obligație nu a fost respectată, întrucât piese din cadrul dosarului au ajuns în posesia presei și date publicității. În această situație nu se pune problema aplicării unei prezumții absolute, căci intimatul avea posibilitatea de a face dovada întreprinderii tuturor măsurilor legale care ar fi împiedicat scurgerea de informații din dosarul penal. Simpla apărare că nu se face răspunzător de transmiterea informațiilor către presă nu este suficientă pentru a inversa sarcina probei către reclamant, acesta dovedind faptul pozitiv contrar. Relevant din perspectiva atragerii răspunderii civile delictuale nu este dovedirea de către reclamant a subiectului faptei ilicite, fiind suficient a se proba că specificitatea urmăririi penale, care reprezintă atributul exclusiv al procurorului și al organului de cercetare penale supravegheat de acesta, a fost încălcată. Din acest punct de vedere revenea instituției sarcina de a dovedi că a luat toate măsurile specifice care să conducă la împiedicarea transmiterii de date din dosar cu nerespectarea cadrului legal.

În cauza C. împotriva României, hotărârea din 16 aprilie 2013, par. 94-97, Curtea a reținut că este de maximă importanță să se stabilească dacă statul și-a organizat serviciile și și-a instruit angajații astfel încât să se prevină eludarea procedurilor oficiale și dacă reclamantul dispunea de mijloace să obțină reparații pentru încălcarea drepturilor sale. Curtea a observat lipsa unei reacții oficiale publice în acest caz. Nu s-a întreprins nicio acțiune pentru identificarea instituției sau persoanei responsabile; nu s-a făcut nicio declarație oficială pentru disocierea autorităților de acest comportament; nu a avut loc nicio condamnare publică a unei asemenea acțiuni. Prin urmare, Curtea nu este în măsură să constate existența unui angajament din partea statului pentru o mai bună conștientizare de către instituțiile sale a acestei probleme. Curtea reamintește că a stabilit că reclamantul nu dispunea de mijloace pentru a solicita autorităților reparații pentru scurgerea informațiilor. Statul nu și-a îndeplinit obligația de a păstra în siguranță informațiile de care dispunea pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și totodată nu și-a îndeplinit obligația de a asigura mijloace pentru a obține reparații după ce a avut loc încălcarea drepturilor acestuia.

Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat un ghid de bune practici pentru cooperarea între instanțe, parchetele de pe lângă acestea și mass media prin Hotărârea nr. 573/06.05.2014, aplicabil la data pretinsei fapte ilicite. Acesta indică, la nivel de principiu, modalitățile în care sistemul judiciar poate asigura transparența în comunicarea publică, în condițiile respectării normelor procedurale și fără afectarea drepturilor persoanelor implicate în proces, dar și adoptarea unor măsuri de natură să contribuie la uniformizarea modului de comunicare a informațiilor de interes public de către instituțiile din sistemul judiciar, în funcție de un set de criterii cu privire la procedurile judiciare (corecta informare a opiniei publice, buna desfășurare a procesului, protecția vieții private și de familie, prezumția de nevinovăție, conservarea probelor, evitarea presiunii suplimentare în derularea procedurilor).

Recomandarea § 5 pct. (4) din ghid prevede următoarele: „informațiile furnizate reprezentanților mass-media nu trebuie să pericliteze bunul mers al activităților judiciare, să afecteze principiul confidențialității sau să ducă la încălcarea altor drepturi, în conformitate cu legile interne, pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.” Recomandarea § 9 din ghid, „Studierea dosarelor”, prevede: „(1) jurnaliștii nu au dreptul de a studia dosarele în faza de urmărire penală, decât în condițiile prevăzute de lege și regulamentul de ordine interioară. (2) În instanță, dosarele și registrele privitoare la activitatea de judecată sunt publice și pot fi consultate de orice persoană solicitantă care justifică un interes legitim, precum și de ziariști […] Sunt exceptate: dosarele […] privind […] confirmarea și autorizarea interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice, care pot fi consultate numai de procurorul, părțile, experții și interpreții desemnați în cauză, avocații sau reprezentanții părților […].”

Astfel, intimata avea instituită o modalitate de lucru, dacă era cazul în situația de fapt invocată, în ceea ce privește transmiterea informațiilor din cursul urmăririi penale către mass-media, maniera involuntară sau acceptată de divulgare a unor mijloace de probă, fără a fi demarate cercetări care să penalizeze un astfel de comportament, fiind interzisă.

În hotărârea din 10 iunie 2014 pronunțată în cauza V. împotriva României , par.85-89, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că discuțiile telefonice  de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 (a se vedea hotărârea din 17 iulie 2003 pronunțată în cauza Craxi împotriva Italiei pct. 57 și hotărârea din 31 iulie 2012 pronunțată în cauza Drakšas împotriva Lituaniei, nr. xxxxx/04, pct. 52). “Deși nu este lipsit de relevanță pentru procedura penală, conținutul înregistrărilor a divulgat informații despre afacerile private are reclamantului și astfel l-a pus într-o lumină nefavorabilă, dând impresia că a săvârșit fapte ilegale înainte ca autoritățile naționale să aibă posibilitatea de a cerceta învinuirile . Faptul că în presă au apărut informații din dosarul penal care nu aveau caracter public poate fi considerat așadar ca fiind un amestec în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private. Simplul fapt că, potrivit legislației interne, condiția păstrării confidențialității dosarului penal pe durata cercetărilor este în principal menită să îi protejeze pe procurori în eforturile acestora de a strânge probe și nu pe învinuiți, nu este suficientă în sine să permită Curții să concluzioneze că reclamantul nu a fost afectat de publicarea informațiilor. Cât privește consecințele scurgerii de informații către presă suferite de reclamant, Curtea observă că, odată ce informațiile au fost publicate, reclamantul s-a aflat în incapacitatea de a întreprinde acțiuni imediate pentru apărarea reputației sale deoarece fondul cauzei nu făcea obiectul unei examinări de către instanță, iar autenticitatea sau acuratețea convorbirilor telefonice și interpretarea acestora nu puteau fi astfel contestate. Curtea a stabilit totodată că reclamantul nu dispunea de mijloace pentru a se plânge autorităților cu privire la scurgerea informațiilor. Prin urmare, se poate concluziona că reclamantul a fost prejudiciat ca urmare a amestecului în dreptul său la respectarea vieții sale private prin faptul că fragmente din convorbirile sale telefonice cu co-inculpatul au apărut în presă”.

Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată (art. 26 din Constituție). Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege (art. 58 din Codul civil) Nu constituie o încălcare atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte (art. 75 din Codul civil).

De asemenea, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, corespondentul european al dreptului intern, impune obligații negative din partea autorităților statului, în sensul de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării acestui drept, dar și obligații pozitive, inerente asigurării efective a dreptului.

Pasivitatea intimatului care nu a depus toate diligențele pentru a asigura caracterul nepublic al urmăririi penale, dar nici nu a întreprins acțiuni care să vizeze identificarea persoanelor responsabile, a reprezentat o ingerință în dreptul la viață privată, neprevăzută de lege ce a cauzat apelantului reclamant un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei, imaginii și reputației, ca părți componente ale dreptului enunțat.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând a unei satisfacții morale, pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Determinarea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, neexistând un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând în lezarea demnit ății, onoarei.

Totuși, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Solicitarea apelantului privind acordarea sumei de 250.000 euro depășește limitele unui cuantum rezonabil luând în calcul raportul conduita ilicită-prejudiciu. Este adevărat că o ingerință neprevăzută de lege a autorității în dreptul la viață privată cauzează un prejudiciu, însă acesta nu poate fi apreciat în abstract și nici global. Însă, argumentația cuantumului din cuprinsul acțiunii introductive vizează conduita intimatei cu privire la întreaga situație de fapt, dar și la neparticipanți ai raportului juridic. Aprecierea circumstanțiată exclusiv la fapta ilicită analizată impune o reducere drastică a cuantumului solicitat, ținând cont că în privința apelantului reclamant a fost divulgată o singură conversație telefonică, fără impact major, chiar acesta afirmând conținutul banal al informației reale, lipsit de orice conotație penală (pct.101 din acțiune) .

Totodată, caracterul personal al prejudiciului, împiedică, în evaluarea acestuia, analiza cantității de material probator depuse cu referire la alți participanți din dosarului penal. Însă trebuie avut în vedere că fapta ilicită a intimatei a reprezentat premisa publicării intense de către mass-media a interceptării, apelantul fiind în imposibilitate de a avea drept la replică și de a-și apăra reputația. În consecință, Curtea apreciază că suma de 2000 lei este suficientă pentru a acoperi consecințele negative suferite în plan psihic, produse prin conduita intimatei, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu fiind evidentă.

B.2 Fapta de mediatizarea excesivă și accentuată a interceptărilor reprezentate de convorbiri telefonice și modalitatea în care au fost ele prezentate în fața publicului de către presă nu ține de conduita autorității intimate. În privința acestei premise faptice nu poate fi răspunzătoare instituția pârâtă, presa având libertatea de a prezenta informațiile pe care le apreciază relevante pentru opinia publică, modalitatea în care o realizează și conținutul real/denaturat al informației transmisă neputând fi atribuită celui ce are sarcina păstrării informației. Nefiind învestită cu o acțiune privind modalitatea de exercitare a dreptului la liberă exprimare de către informatorii publicului, Curtea reține că nu poate fi inclusă în conținutul faptei ilicite imputate intimatului Ministerul Public, conduita ziariștilor.

B.3 Fapta de divulgare/scurgere în presă a datelor personale privind domiciliul și adresa proprietăților apelantului reclamant ține tot de caracterului nepublic al urmăririi penale, dar și de respectarea exigențelor impuse de liberul acces la informațiile de interes public.

Accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public, definite prin Legea nr. 544/2001, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul României. Prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezulta din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației. Prin informație cu privire la datele personale se înțelege orice informație privind o persoana fizică identificată sau identificabilă (art. 2 lit.b și c).

Se exceptează de la accesul liber al cetățenilor, prevăzut la art. 1 informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii (art. 12 alin.1 lit.d). Informațiile cu privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informații de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice. Informațiile publice de interes personal nu pot fi transferate între autoritățile publice decât în temeiul unei obligații legale ori cu acordul prealabil în scris al persoanei care are acces la acele informații potrivit art. 2 (art.14).

Noțiunea de date cu caracter personal a fost definită de Legea nr. 677/2001 ca fiind orice informații referitoare la o persoană fizica identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoana care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale.

În susținerea acestei conduite ilicite, apelantul reclamant a invocat două articole de presă, publicate în hot news și comisarul.ro (filele 28-33, volum III dosar fond) în data de 18.05.2016 prin care s-a adus la cunoștința opiniei publice instituirea măsurii asiguratorii a popririi conturilor și sechestrul asupra bunurilor imobile identificate atât ca întindere, componență cât și adresă poștală .

Curtea are în vedere întreaga expunere realizată în ceea ce privește fapta identificată la punctul B.1, dar și normele legale suplimentare expuse anterior, concluzionând că intimatul  avea obligația de a lua toate măsurile care se impun pentru a păstra caracterul nepublic al dosarului de urmărire penală și protecția datelor cu caracter personal, excluse, în speța de față, de la liberul acces la informație. Prin înscrisurile administrate, apelantul reclamant a dovedit că această obligație nu a fost respectată, întrucât identitatea bunurilor imobile deținute în proprietate au ajuns în posesia presei și date publicității. În această situație nu se pune problema aplicării unei prezumții absolute, căci intimatul avea posibilitatea de a face dovada întreprinderii tuturor măsurilor legale care ar fi împiedicat scurgerea de informații din dosarul de urmărire penală.

Simpla apărare că nu se face răspunzătoare de transmiterea informațiilor către presă nu este suficientă pentru a inversa sarcina probei către reclamant, acesta dovedind ipoteza premisă a situației faptice. Din acest punct de vedere revenea instituției sarcina de a dovedi că a luat toate măsurile specifice care să conducă la împiedicarea transmiterii de date cu caracter personal din dosar cu nerespectarea cadrului legal. Pe de altă parte, intimatul nu a dovedit că bunurile identificate de presă față de care a fost instituit măsura sechestrului asigurator nu ar fi identice cu cele aflate în proprietatea reclamantului.

Raționamentul instanței de fond că sfera persoanelor care puteau avea acces la dosar a fost mult mai extinsă, dosarul de urmărire penală fiind înaintat în vederea înregistrării de către instanța de judecată, astfel că nu se poate presupune dincolo de orice dubiu că intimatul a nesocotit obligația legală cu privire la gestionare a datelor cu caracter personal nu poate fi avut în vedere. Obligația respectării confidențialității datelor care rezultă din activitatea intimatului trebuie asigurată constant până la momentul transmiterii dosarului către instanța de judecată, consultarea dosarului în această etapă putând fi efectuată de orice persoană solicitantă care justifică un interes legitim, precum și de reprezentanții mass-media, în condițiile art.93 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești adoptat prin Hotărârea nr. 1375/2015, după formularea unei cereri prealabile în acest sens, ce figurează la dosar. Totodată, fiind două aspecte faptice petrecute în aceeași zi, 18.05.2016, intimatul avea obligația de a proba că înregistrarea dosarului la instanță s-a realizat anterior apariției articolului de presă online, astfel încât răspunderea pentru încălcarea obligației de confidențialitate să revină autorității publice care a preluat dosarul.

Cât privește prejudiciul moral suferit, respectiv încălcarea dreptului la viață privată prin divulgarea/scurgerea datelor cu caracter personal, Curtea, în raport de cele expuse la pctul B.1 apreciază rezonabilă acordarea sumei de 2 000 lei. Evaluarea cuantumului despăgubirilor în această situație are în vedere exclusiv valoarea morală lezată, nefiind administrate probe din care să rezulte gradul de atingere și intensitatea cu care a fost percepută vătămarea suferită sau în ce măsură a fost afectată situația personală sau profesională prin publicarea datelor personale .

Fapta de comunicare a rechizitoriului către presă anterior confirmării de către procurorul ierarhic superior și transmiterii dosarului către instanță (pctul 63 din cererea de apel) nu se confirmă din probele administrate. Accesarea linkului http://admin.stiripesurse.ro/media/other/x/media-x004700.pdf (fila 19 volum III) nu conduce la concluzia indubitabilă că rechizitoriul a fost transmis presei în data de 17.05.2016, adică data întocmirii lui, în condițiile în care nu rezultă data publicării pe site și nici nu a fost realizată o dovadă în acest sens. Afirmațiile făcute de apelantul reclamant în susținerea poziției procesuale sunt simple supoziții nesusținute în plan probator, cu atât mai mult cu cât nu a combătut situația de fapt reținută de către instanța de fond, argumentat în plan probator, în sensul că la data de 18.05.2016 au fost înregistrate de către intimat o serie de cereri din partea reprezentaților presei prin care solicitau, în temeiul dispozițiilor Legii nr.544/2001, eliberarea unei fotocopii a rechizitoriului întocmit de procuror la data de 17.05.2016, în dosarul privind retrocedarea Fermei Băneasa, în vederea întocmirii unui material de presă. Cererile au fost soluționate de către pârâtă, prin intermediul Biroului de Informare și Relații Publice, fiind transmisă către presă la data de 19.05.2016, varianta anonimizată a rechizitoriului, în forma prevăzută de art. 27 din Ghidul privind relația dintre sistemul judiciar și mass-media, aprobat prin Hotărârea nr. 573/06.05.2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii .

C. Antrenarea răspunderii civile delictuale pentru comunicatele de presă și declarațiile conducătorului intimatei prin care s-a încălcat prezumția de nevinovăție a reclamantului (pctele 68-94 din cererea de apel).

C.1 Analizând răspunderea civilă delictuală în ceea ce privește modalitatea de informare a publicului de către intimata Direcția Națională Anticorupție, instanța de fond a reținut că în cuprinsul comunicatelor emis e se fac referiri la persoanele și infracțiunile în raport de care au fost efectuate acte de urmărire penală, cu arătarea succintă a situației de fapt astfel cum rezultă din cuprinsul or donanței întocmite de procuror, iar limbajul folosit nu este de natură a determina concluzia susținută de acesta, nefiind făcute aprecieri cu privire la vinovăția celor implicați. M odul de exprimare nu este unul care să inducă opiniei publice convingerea că persoanele implicate sunt în mod cert vinovate, dimpotrivă prin intermediul comunicatului sunt aduse la cunoștința publicului, într-o manieră obiectivă, informații referitoa re la stadiul procesului penal, cu respectarea limitelor impuse de art. 6 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a putea aprecia asupra caracterului obiectiv și imparțial al conținutului, care să informeze opinia publică într-o manieră care să respecte prezumția de nevinovăție a apelantului reclamant, Curtea apreciază necesară expunerea comunicatelor invocate în cuprinsul acțiunii introductive.

La data de 10 decembrie 2015 (anexa19) intimata Direcția Națională Anticorupție prin Biroul de Informare și Relații Publice publică pe pagina web a instituției următorul comunicat: ” Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial B. au dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și reținerea pentru 24 de ore , începând de la data de 09.12.2015 și 10.12, 2015, a următorilor inculpați: (…) R.R.M., avocat partener în cadrul unei case de avocatură, pentru comiterea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, trafic de influență, complicitate la spălarea banilor, complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru altul un folos necuvenit cu consecințe deosebit de grave (…) Din ordonanța întocmită de procurori a rezultat că există date și probe potrivit cărora începând cu luna noiembrie 2006, inculpatul RT, R.R.M. și alte persoane au constituit un grup infracțional care a avut ca scop dobândirea întregii averi revendicate nelegal de o persoană interesată, prin oferire de bani/bunuri persoanelor din cadrul autorităților/instituțiilor deținătoare a acestor proprietăți, instigarea și complicitatea la săvârșirea, de către aceste persoane, a infracțiunii de abuz în serviciu , prin punerea la dispoziție și semnarea înscrisurilor necesare, traficarea influenței reale asupra funcționarilor publici. Inculpații AD, MMA și ML au aderat la grupul infracțional: primii doi în anul 2007, ultimul în anul 2011. De la data constituirii, membrii grupului au fost permanent implicați în activitatea infracțională și s-au informat reciproc , direct sau indirect, asupra evoluției și realizării interesului urmărit prin faptele comise stabilind de comun acord strategia de urmat și găsind împreună soluțiile cele mai economice pentru grup. De asemenea, membrii grupului au păstrat în permanență contactul cu persoana cumpărătoare de influență , dându-i de fiecare dată asigurări asupra succesului demersului infracțional. Rolul inculpatului TR în cadrul grupului a fost esențial, în sensul că persoana, reputația și susținerile acestuia au fost determinante în convingerea persoanei interesate pentru cumpărarea influenței. Pe de altă parte, inculpatul TR a prezentat „afacerea” celorlalți membri ai grupului, hotărând împreună cu aceștia să se implice în realizarea demersului infracțional , singura cale în obținerea bunurilor pe care persoana interesată le revendica în mod nelegal. De asemenea, a acționat ca mandatar al unei societăți comerciale în actele întocmite cu cumpărătorul de influență, s-a întâlnit în mod repetat cu acesta pentru a discuta stadiul demersurilor întreprinse, a negociat cu aceștia în interesul grupului, a discutat cu inculpatul R.R., avocat, pentru întocmirea documentelor necesare creării aparenței de legalitate , s-a prezentat în fața autorităților în numele cumpărătorului de influență, a discutat cu notari și avocați pentru întocmirea de înscrisuri necesare revendicărilor, și-a traficat influența în mod real și a corupt funcționari pentru atingerea scopului urmărit. În acest context, începând cu anul 2006 i-a promis cumpărătorului de influență că poate să îi recupereze averea revendicată nelegal, pretinzând că are relații în lumea politică și în justiție la cel mai înalt nivel (consilier al primului ministru, serviciile unei firme de avocatură de top, prin care influența poate ajunge chiar la ÎCCJ), cerând în schimb o parte considerabilă din această avere, atât pentru el cât și pentru membrii grupului, între 50 – 80% din fiecare bun care va fi obținut . În realizarea scopului grupului, inculpatul TR împreună cu ceilalți membrii a grupului și cu cumpărătorul de influență au ascuns apoi natura ilicită a înțelegerii prin încheierea, la data de 1 noiembrie 2006, a unui contract de cesiune, cu privire la bunurile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire a proprietății. Contractul a fost încheiat între cumpărătorul de influență și o societate comercială reprezentată de TR. În concret, acest contract redactat de inculpatul R.R. prevede că persoana cumpătătoare de influență, în calitate de cedent, transmite/cesionează fără nicio rezervă, cu titlu oneros, toate drepturile sale prezente și viitoare asupra unor bunuri imobile, enumerate și identificate în contract (…). Societatea comercială reprezentată de TR se obligă să plătească, în anumite condiții, o sumă de bani și să asigure sprijin și asistență în legătură cu bunurile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire. Ulterior, ca urmare a acestui act, inculpatul TR a semnat alte înscrisuri/contracte prin care s-a urmărit ascunderea provenienței bunurilor retrocedate. Printre bunurile pretinse cumpărătorul de influență s-a numărat și FB pentru care a depus o notificare în anul 2002, fără ca până la preluarea „afacerii” de către acest grup infracțional să se primească vreun răspuns. În cursul anului 2008, ca urmare a notificării susmenționate având ca obiect FB, transmisă spre soluționare (…), inculpatul TR, a acționat în așa fel încât, prin intermediul unor persoane, să îi determine pe membrii (…) să aprobe, în mod vădit nelegal, solicitarea cumpărătorului de influență. Ulterior, prin decizia (…) s-a dispus, cu încălcarea dispozițiilor din Legea nr.10/2001, restituirea în natură a FB, în aceeași zi fiind încheiat un protocol de predare – preluare. Decizia de restituire este abuzivă, cererea nefiind însoțită de documente justificative din care să rezulte calitatea de moștenitor îndreptățit sau incidența Legii 10/2001 raportat la situarea terenului, iar acesta nu a fost identificat potrivit legii. Prin această activitate infracțională s-a cauzat un prejudiciu în dauna statului român de xxxxxxxxxxx euro (echivalent a xxxxxxxxxxx lei), sumă care reprezintă totodată folos necuvenit pentru cumpărătorul de influență, TR și asociații acestuia în grupul infracțional “.

La data de 18 mai 2016 (anexa 33) intimata Direcția Națională Anticorupție prin Biroul de Informare și Relații Publice publică pe pagina web a instituției următorul comunicat:” Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial B. au dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpaților: (…) R.R.M., avocat partener în cadrul unei case de avocatură, cu privire la săvârșirea infracțiunilor de: constituirea unui grup infracțional organizat, trafic de influență, în formă continuată, complicitate la spălarea banilor, în formă continuată,complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru altul un folos necuvenit cu consecințe deosebit de grave, (2 fapte), (…) În rechizitoriul întocmit, procurorii au reținut următoarea stare de fapt: a cuzațiile reținute în sarcina inculpaților vizează infracțiuni comise în perioada 2006 -2013 în diferite forme de participare (autorat, complicitate sau instigare), în interesul obținerii unor imobile de o valoare deosebită, revendicate fără drept de inculpatul PP . Pe de o parte, inculpatul PP a cumpărat influența pe care inculpatul TR o avea asupra diferiților funcționari de la instituțiile publice care dețineau cele două proprietăți. Pe de altă parte, inculpatul TR a prezentat „afacerea” unor persoane potente din punct de vedere financiar, cu care s-a asociat, constituind un grup infracțional, pentru a se implica în demersurile infracționale , singura cale în obținerea bunurilor imobile pe care PP le revendica în mod nelegal. Astfel, începând cu luna noiembrie 2006, inculpații (…) R.R.M., (…), au constituit un grup infracțional care a avut ca scop dobândirea întregii averi revendicate nelegal de PP prin oferire de bani/bunuri persoanelor din cadrul autorităților/instituțiilor deținătoare a acestor proprietăți și complicitatea la săvârșirea, de către aceste persoane, a infracțiunii de abuz în serviciu, prin punerea la dispoziție și semnarea înscrisurilor necesare, traficarea influenței reale asupra funcționarilor publici. Inculpații (…) au aderat ulterior la grupul infracțional: primii trei în anul 2007, ultimul în anul 2011. TR a fost consilier la cancelaria primului ministru până în 2004, fiind cunoscut conform datelor publice ca o persoană cu influență la nivelul autorităților publice, chiar și după ce a fost eliberat din funcția publică R.R.M., avocat al unei cunoscute case de avocatură, s-a implicat activ în demersurile de încheiere contracte, transmitere notificări, conform celor convenite cu TR), (…) Inculpatul PP i-a promis inculpatului TR și asociaților acestuia din grupul infracțional, o cotă parte importantă, între 50% și 80%, din valoarea bunurilor pe care le revendică în România, iar ulterior le-a transferat acestora bunurile pe măsura obținerii lor, prin contracte fictive de vânzare-cumpărare cu SRL. Aceasta, pentru ca ei să intervină pe lângă funcționari publici implicați în procedurile de retrocedare, prin influența avută în mod direct (la data faptelor fost și actual consilier al primului ministru) și indirect, prin intermediul relațiilor pe care le au în lumea politică, în justiție, la cel mai înalt nivel și presă (relații prietenie /afaceri cu membrii ai guvernului, parlamentari, funcționari autorități publice, cu persoane cu influență în presă, relații la ÎCCJ, contractarea serviciilor unei firme de avocatură de top), astfel încât aceștia, în mod nelegal, să determine obținerea pe nedrept a bunurilor revendicate de PP. Inculpatul PP împreună cu inculpatul TR și ceilalți membri a grupului, au ascuns apoi natura ilicită a înțelegerii, prin încheierea la data de 01.11.2006, a unui contract de cesiune, cu privire la bunurile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire a proprietății, între PP și TR. În concret, acest contract redactat de R.R., prevede că PP, în calitate de cedent transmite/cesionează fără nicio rezervă, cu titlu oneros, toate drepturile sale prezente și viitoare asupra unor bunuri imobile, enumerate și identificate în contract. SRL se obliga să plătească în anumite condiții o sumă de bani și să asigure sprijin și asistență în legătură cu bunurile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire. Ulterior, ca urmare a contractului de cesiune, inculpatul PP a semnat alte înscrisuri/contracte prin care s-a urmărit ascunderea provenienței ilicite a unor bunuri ce urmau a fi retrocedate, între care actele adiționale, precum și antecontracte de vânzare –cumpărare, înțelegeri. După dobândirea bunurilor, acestea au fost transferate de inculpatul PP prin contracte de vânzare cumpărare către SRL, la prețuri mult subevaluate, disimulându-se natura ilicită a provenienței. Transmiterea mai departe altor persoane, fără a încasa vreo sumă de bani. (…) Acțiunea abuzivă a inculpaților menționați a avut drept consecință prejudicierea statului român cu suma de 9.523.769 euro, care constituie în același timp și folos necuvenit pentru PP, TR și membrii grupului infracțional din care cel din urmă făcea parte. Printre bunurile pretinse cumpărătorul de influență PP s-a numărat și FRB pentru care a depus o notificare în anul 2002, fără ca până la preluarea „afacerii” de către acest grup infracțional să se primească vreun răspuns. În cursul anului 2008, urmare a unei notificări formulate de PP, având ca obiect FRB, transmisă spre soluționare (…), urmărind obținerea de foloase necuvenite, primul menționat împreună cu R.R.și TR, l-a ajutat pe directorul institutului să îi determine pe membrii Consiliului de administrație să aprobe solicitarea depusă cu încălcarea dispozițiilor legale. Aceasta, în condițiile în care PP cunoștea că documentația este incompletă și nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru retrocedarea terenului. Acesta a și participat la discuțiile din ședința Consiliului de administrație și a exercitat presiuni asupra membrilor acestuia. Prin urmare, prin decizia X, consiliul de administrație a dispus, cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr.10/2001, restituirea în natură a FRB, iar în aceeași zi a fost încheiat și protocolul de predare – preluare al terenului, cu toate că acesta nu fusese identificat. În primă fază existase opoziția conducerii la retrocedare, deoarece urma să se renunțe la un teren pe care erau desfășurate activități de cercetare care justifică chiar obiectul de activitate. Mai mult, președintele academie s-a opus constat cererii pe care a considerat-o lipsită de temei legal. Cu toate acestea, la data de 29.07.2008 secretarul general SG, învestit cu soluționarea notificării având ca obiect FRB, a trimis institutului o adresă prin care solicita să se convoace Consiliul de administrație pentru a se analiza solicitarea PP care să fie invitat personal la ședință. În aceeași zi i s-a comunicat lui PP că s-a dat dispoziția de convocare a consiliului pentru analizarea cererii sale. Din probele dosarului rezultă că această adresă a lui SG i-a fost pretinsă lui RT de director drept condiție pentru admiterea cererii, în cadrul înțelegerii frauduloase dintre aceștia. Urmare a acestei adrese, directorul a convocat Consiliul de administrație, ședința având loc la data de 02.09.2008, fiind invitați PP și avocatul acestuia, R.R. De asemenea, a participat ca invitat și SG aceasta fiind de altfel singura astfel de ședință la care a participat vreodată. Prin poziția avută în cadrul acestei ședințe, de susținere împreună cu directorul institutului a cererii de retrocedare, s-a creat falsa reprezentare pentru membrii CA că Academia agreează o astfel de decizie. Ca urmare, consiliul de administrație a decis restituirea în natură a terenului vizat. Decizia de restituire este abuzivă, cererea nefiind însoțită de documente justificative din care să rezulte calitatea de moștenitor îndreptățit sau incidența Legii 10/2001 raportat la situarea terenului, iar acesta nu a fost identificat potrivit legii, cauzându-se prejudicierea statului român cu suma de x euro (echivalent a x lei). Prin activitatea infracțională desfășurată s-a reușit retrocedarea abuzivă a FRB, cu un prejudiciu în dauna statului român de x euro. Ambele sume, totalizând x euro , reprezintă totodată un folos necuvenit pentru inculpații (…) și asociații acestuia în grupul infracțional. Procurorii au instituit măsura sechestrului asigurător asupra mai multor bunuri mobile și imobile ce aparțin inculpaților (…) R.R.M., (…).

Intimata a afirmat că emiterea comunicatelor s-a făcut luându-se în considerare transparența actului de justiție, accesul nediscriminatoriu al reprezentanților mass-media la informații de interes public, concomitent cu respectarea dreptului persoanelor implicate în cauză și desfășurarea fără obstacole a procesului penal, în deplină concordanță cu legislația națională și europeană. De asemenea, a  considerat că afirmațiile cuprinse în comunicatul de presă sus-menționat nu pot atrage prejudicierea reclamantului, atât timp cât se înscriu în registrul transparenței decizionale la nivelul instituțiilor publice, așa cum este reglementat în Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Incontestabil este faptul că instanțele și parchetele, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 544/2001 și ale Legii nr. 677/2001, informarea corectă și promptă a reprezentanților mass-media cu privire la activitatea desfășurată. Însă, această comunicare trebuie să se desfășoare cu respectarea limitelor stabilite prin actele normative care reglementează activitatea acestora, precum și prin alte acte normative care conțin dispoziții privind activitatea desfășurată de instituțiile menționate. Accesul reprezentanților mass-media la informațiile care rezultă din activitatea instanțelor și parchetelor trebuie exercitat astfel încât să nu aducă atingere valorilor ocrotite de lege. De aceea, sunt necesare măsuri din partea autorităților judiciare pentru a asigura un raport de proporționalitate între limitarea accesului la informațiile publice și protecția valorilor sociale ocrotite.

Se exceptează de la accesul liber al cetățenilor, prevăzut de art. 1 din Legea nr.544/001, informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces . Suplimentar, Curtea menționează și prevederile art. 23 alin. 11 din Constituția României, prin care „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoa na este considerată nevinovată”, principiu reluat de art. 4 din Codul de procedură penală , în acord cu prevederile a rticolul ui 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Recomandarea R(2003) 13 a Comitetului Miniștrilor către statele membre privind furnizarea de informații prin intermediul mass-media în legătură cu procesele penale .

Respectarea prezumției de nevinovăție în cadrul procesului de informare a opiniei publice în legătură cu procedurile judiciare a primit importanța cuvenită și în jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului, care a dezvoltat o serie de principii generale.

Libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție include și libertatea de a primi sau comunica informații. Art. 6 paragraful 2 nu poate împiedica autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar le cere să o facă cu toată discreția și rezerva necesare pentru a respecta prezumția de nevinovăție. Este suficient, chiar în lipsa oricărei constatări formale, să existe un raționament care sugerează că fie instanța, fie celelalte oficialități consideră că acuzatul este vinovat (hotărârea din 10 februarie 1995 în cauza Allenet de Ribemont c. Franței).

Prezumția interzice pronunțarea prematură a instanței cu privire la vinovăția celui acuzat, dar se aplică și declarațiilor celorlalți oficiali publici dacă aceste declarații sunt în legătură cu procedurile penale aflate în desfășurare și dacă prin ele se încurajează opinia publică să considere că suspectul este vinovat și se prejudecă cauza înainte ca autoritatea judiciară competentă să se pronunțe. Prezumția de nevinovăție este încălcată ori de câte ori într-o decizie judiciară ori o declarație publică este iterată opinia că acuzatul este vinovat fără ca această vinovăție să fi fost stabilită în conformitate cu legea (cauzele Khuzhin c. Rusiei, hotărârea din 23 octombrie 2008, Lavents c. Letoniei , hotărârea din 28 noiembrie 2002 , Daktaras c. Lituaniei, hotărârea din 10 octombrie 2000 ).

Reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție dacă o decizie judiciară reflectă sentimentul că un acuzat este vinovat, deși vinovăția sa nu a fost în prealabil stabilită potrivit legii. Este suficient pentru încălcarea prezumției de nevinovăție, chiar și în absența unei constatări formale, să existe motive care să sugereze că instanța îl privește pe acuzat ca pe un vinovat ( cauza Nestak c. Slovaciei hotărârea din 27 februarie 2007 ).

Așadar, se impune a fi respectat echilibru între dreptul la informare a mass-media și prezumția de nevinovăție de care se bucură orice persoană până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare. În acest sens, intimata, care decide să dea publicității informații referitoare la fapte, persoane suspecte în tr- o anchetă penală, trebuie să depună toate diligențele pentru asigurarea protecți ei drepturilor persoanelor ce fac obiectul informării.

Analizând modalitatea de redactare a comunicatelor de presă expuse anterior, Curtea constată prezentarea, nu numai într-o notă culpabilă, dar și cu o gravitate deosebită a persoanei reclamantului.  Menționarea identității și a profesiei de avocat partener la o casă de avocatură sunt de natură a amplifica impactul informației prezentate , asocierea reclamantului cu presupusa infracțiune fiind astfel pe deplin asigurată.

Cât privește modul de alcătuire și redare a textului, Curtea nu poate concluziona asupra notei de suspiciune cu privire la existența faptelor și vinovăția celui anchetat, astfel încât să fie asigurat dezideratul protecției prezumției de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Mențiunea finală “facem precizarea că punerea în mișcare a acțiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate, în nici o situație, să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție””facem precizarea că această etapă a procesului penal reprezintă, conform Codului de procedură penală, finalizarea anchetei penale și trimiterea rechizitoriului la instanță spre judecare, situație care nu poate să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție ” nu este suficientă pentru asigurarea unui caracter neutru informațiilor prezentate, întrucât interesul mass-media, dar și a publicului este centrat nu pe formulele protocolare de redactare a documentului oficial, ci pe conținutul informației.

Expresia “există date și probe” însoțită de verbe la timpul trecut, perfectul compus (care din punct de vedere gramatical semnifică o acțiune efectuată și terminată în trecut) creează în percepția oricărui cititor caracterul cert al faptelor prezentate, cu atât mai mult cu cât este prezentat, în mod concentrat, comportamentul ilicit al tuturor celor anchetați, prezentați ca și “grup infracțional”.

Termenii utilizați: “au constituit, s-au informat reciproc, au ascuns, ilegal”, în contextul faptic prezentat, alimentează imaginea distorsionată a celui informat suprapusă peste prejudecățile legate de fenomenul corupție la nivel înalt, întărind mesajul ce se dorește a fi transmis. Convingerea Curții nu este în sensul informării publicului, într-o manieră neutră, impersonală, incertă, ci într-o modalitate convingătoare, deliberată asupra manifestării conduitei ilicite și pe deplin conștiente a persoanelor anchetate.

Gravitatea efectului obținut este cu atât mai mare cu cât informațiile reprezintă punctul de vedere oficial și public al instituției implicate în activitatea ce face obiectul informării, prezentând astfel gradul cel mai ridicat de credibilitate în fața opiniei publice.

Obligația de informare a autorităților judiciare, în această etapă procesuală, impune alegerea, cu atenție a termenilor în care se face informarea opiniei publice, și anume, cu toată discreția și rezerva cerute de respectarea prezumției de nevinovăție. Limbajul utilizat trebuie să fie adecvat și într-o manieră inteligibilă pentru o persoană cu un nivel de pregătire mediu, care să îi permită să concluzioneze că planează o suspiciune cu privire la săvârșirea de posibile fapte penale, iar situația urmează să fie lămurită și nu să i se ofere, explicit, excluzând judecata personală, o acuzație de vinovăție , într-un climat de certitudine, ce conduce în mod evident la înfrângerea prezumț iei de care se bucură orice cetățean .

Curiozitatea constantă a opiniei publice în privința identificării faptelor de corupție, cât și a persoanelor anchetate, nu trebuie alimentată prin descrierea riguroasă, formală a unor fapte/acte materiale supuse cercetărilor și prin expunerea publică și într-un mod exagerat, nejustificat a presupușilor autori, ci să contureze un tablou cât mai fidel al activității  și rolului organului judiciar în legătură cu aceste fapte, prin aducerea la cunoștință a cadrului legal și a consecințelor pe care le poate atrage. Doar în acest fel, s-ar putea păstra un echilibru între principiul transparenței și protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor anchetate.

Dreptul la viață privată este reglementat de art. 71 din Codul civil , potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private; nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. În conformitate cu prevederile art. 72 alin. 1 din Codul civil, privind dreptul la demnitate, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane , fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Potrivit art. 73 alin. 1 din Codul civil, orice persoană are dreptul la propria imagine, alineatul 2 stabilind că în exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.

Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (art. 1349 din Codul civil). Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă (art. 1357 din Codul civil).

Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat (art. 221 din Codul civil) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate (art. 218 alin.2 din Codul civil)

Emiterea comunicatelor de presă, în datele de 10 decembrie 2015 și 18 mai 2016, privind informarea mass-media asupra unor fapte de natură penală, cu încălcarea prezumției de nevinovăție se circumscrie noțiunii de faptă civilă ilicită, c e contravine dispozițiilor art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 alin. 11 din Constituția României și art. 4 Cod procedură penală.

Din modul de reglementare a prevederilor art. 12 alin. 1 lit. f din Legea nr. 544/2001 rezultă că legiuitorul a urmărit să acorde prioritate respectării dreptului persoanei anchetate la un proces echitabil în cazul informațiilor legate de procedurile judiciare, noțiune care include și respectarea principiului prezumției de nevinovăție, în defavoarea liberului acces al cetățeanului la anumite informații ce ar putea fi catalogate drept „de interes public”. Prin urmare, legea nu permite o astfel de ingerință în respectarea dreptul ui prevăzut de art. 6 din C onvenția EDO. Poziția intimatei Direcția Națională Anticorupție, centrată pe lipsa unui mecanism juridic care să privească anonimizarea comunicatelor, ce a intervenit doar prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/17 septembrie 2019, nu este de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei, întrucât comportamentul neconform legii nu a fost reținut pentru publicarea numelui reclamantului (care reprezintă o componentă a dreptului la informare), ci pentru modalitatea de alcătuire și redare a textului care a depășit caracterul de informare, tranformându-se într-un act public de inculpare.

Consecința conduitei ilicite a intimatei a fost încălcarea dreptului la demnitate, onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Prejudiciul moral, definit în doctrina dreptului și in jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima, a fost cuantificat de către apelantul reclamant la suma de 250 000 lei, pentru lezarea demnității, onoarei, reputației și imaginii reclamantului, avocat partener într-o casă de avocatură respectabilă .

Totuși, în stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie avut în vedere caracterul suferințelor legat de particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții n egative, importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care impun respectarea vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existen ț a prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

În acord cu jurisprudența națională și practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În cauzele Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei, CEDO a reținut în esență încălcarea convenției, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a dovedi existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină . Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ținut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea în sine, în lumina afirmațiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reținută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanțe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectivă a instanțelor naționale, care solicitaseră persoanei în cauză să își demonstreze suferințele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție.

În raport de considerentele teoretice expuse, Curtea apreciază că suma de 21.000 lei este suficientă pentru acoperirea prejudi ciului moral suferit de apelantul R.R.M., urmare a încălcării prezumției de nevinovăție pe parcursul soluționării procesului penal, fără ca acesta să fie finalizat printr-o hotărâre definitivă, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu fiind evidentă.

La stabilirea întinderii prejudiciului, Curtea a avut în vedere și anumite circumstanțe faptice decisive în evaluarea gravității, respectiv caracterul oficial al comunicatului, calitatea de organ judiciar a intimatei desemnată în efectuarea activității de urmărire penală, poziția de avocat partener a reclamantului în cadrul unei case de avocatură, cu rezultate notabile în activitatea profesională, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar .

Cu referire la acest ultim aspect, Curtea reține că principiile profesiei de avocat reprezintă valorile pe care se bazează și pe care le apără avocatul atât în exercitarea profesiei, cât și în viața socială și în raport de care se interpretează orice normă deontologică și orice comportament în exercitarea profesiei sau în afara acesteia. Printre acestea se regăsește și principiul demnității, al onoarei și al probității (ar t. 8 alin 1 și 2 lit.f din Codul deontologic al avocatului) . Încrederea cu care este investit avocatul este de esența profesiei. Pentru a se bucura de această încredere din partea clienților, dar și a terțelor persoane, a instanțelor de judecată și a statului, avocatul trebuie să îndeplinească cele mai ridicate standarde de integritate morală (art. 13 din Codul deontologic) căci scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, de drept public și de drept privat (art.2 din Statutul profesiei de avocat) .

Atingerile aduse prezumției de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri definitive sunt de natură a afecta demnitatea, onorarea și imaginea oricărei persoane, cauzând un prejudiciu moral important. Însă, în cazul profesiei de avocat, compromiterea valorilor nepatrimoniale atrage după sine afectarea substanțială a carierei, legată, în mod indisolubil, de reputația personală. Onoarea și demnitatea profesiei reprezintă imperative impuse, în primul rând, ocupantului funcției, dar și obligația autorităților de a se abține de la orice conduită publică de natură a leza imaginea și reputația profesională, atâta timp cât o instanță de judecată nu a analizat și confirmat definitiv faptele de natură penală imputate.

Or, exhibarea concretă, clară și argumentată a unor conduite penale în curs de cercetare, cu  referire directă la persoana reclamantului identificat prin nume și profesie, a punctării rolului ocupat de acesta în întreaga construcție faptică reprezintă o atingere gravă adusă reputației profesionale dar și personale, a imaginii edificate în domeniul său de activitate dar și cadrul societății, nejustificată de existența unui interes legitim, cauzând un prejudiciu important ce se impune a fi reparat în mod corespunzător, ținând cont și de consecințele negative produse asupra vieții sociale a reclamantului, așa cum rezultă din depoziția martorei I.N.

C.2 Cât privește invocarea răspunderii civile delictuale prin declarațiile reprezentatului intimatei în presă (pctele. 84-94 din cererea de apel), instanța de fond a constatat că nu fac obiect al prezentei cauze, poziția oficială a instituției fiind exprimată în cuprinsul celor două comunicate ce nu reiau pretinsa declarație a procurorului șef. Argumentația apelantului privind emiterea declarațiilor în exercitarea atribuțiilor încredințate și în legătură cu obiectul de activitate al instituției este superfluă, căci nu acesta este logica ce trebuie extrasă din raționamentul juridic, expus, într-adevăr, extrem de succint de către instanța de fond.

Întrucât dosarele aflate pe rolul parchetelor nu pot fi studiate de reprezentanții mass-media, accesul acestora la informațiile de interes public privind stadiul în care se află cercetările efectuate în cauză se realizează prin emiterea de comunicate sau prin comunicarea de informații la cerere, în condițiile legii, acestea reprezentând punctul de vedere oficial și public al instituției implicate în activitatea ce face obiectul informării . Pe de altă parte, nu este interzis reprezentantului legal al instituției publice de a avea apariții televizate, care presupun dezbateri privind aspecte legate de activitatea generală a instituției și rolul acesteia în societate, dacă afirmațiile acestuia se înscriu în limitele impuse de Legea nr. 303/2004.

Apelantul reclamant nu se prevalează în speța de față de o asemenea ipoteză, pentru a verifica conținutul real al întrebării adresate și a răspunsului formulat, al contextului în care a fost emis și dacă intenția autorității publice a fost de încălcare a limitelor impuse de actele normative și de prejudiciere a persoanelor vizate de conținut.

La dosar (anexa 20, volum II fond) a fost depus un articol din presa scrisă online publicat vineri 11 decembrie 2015, ora 14.04, având ca sursă româniatv.net, cu titlul ” Kovesi, despre prejudiciul din dosarul “Ferma Băneasa”: echivalentul alocațiilor pe un an pentru un milion de copii “, în care se menționau următoarele: “Șefa DNA Laura Codruța Kovesi a declarat, joi seară, că prejudiciul din dosarul în care sunt implicați RT și PP, poate acoperi “alocația pe care ar putea s-o primească, timp de un an, aproximativ un milion de copii din România”. Șefa DNA a precizat că denunțul a fost făcut în acest dosar chiar de o persoană care este și ea vizată în acest dosar. “Da, este un prejudiciu uriaș. Acest dosar este disjuns dintr-un alt dosar investigat de DNA anul trecut, între timp au mai fost identificate, în cadrul DNA, două dosare mai vechi care au fost închise din lipsă de probe la data respectivă, dar este important, chiar una dintre persoanele vizate în acest dosar, a făcut ea însăși o sesizare la începutul anului. Într-adevăr, prejudiciul pe care îl presupunem că s-a comis și pe care sper să-l putem dovedi cu probe se ridică undeva la peste 135 de milioane de euro. Este o sumă enormă, este contravaloarea unui teren care a aparținut întotdeauna statului și care a fost retrocedat – din punctul nostru de vedere – în mod ilegal, din punctul nostru de vedere. Dacă ar fi să spun ce reprezintă această sumă imaginați-vă că ar fi echivalentul alocației pe care ar putea s-o primească, timp de un an, aproximativ un milion de copii din România “, a spus Laura Codruța Kovesi la TVR 1”, conținutul articolului continuând cu redarea informațiilor din “referatul DNA”, “comunicatul DNA”.

Obiectivul Curții nu este de a verifica veridicitatea informațiilor publicate de presa scrisă cu cele cuprinse în actele oficiale ale intimatei, însă trebuie menționat că toate înscrisurile depuse în probațiune, filele 83-104, reprezentând articole de presă, preiau conținutul expus anterior. Apelantul reclamant a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale pentru “declarațiile” televizate al reprezentantului legal al intimatei, așa cum au fost ele expuse în presa scrisă, fără a se face dovada că modalitatea de redare a conținutului este identică cu cea exprimată, în mod public, în cadrul interviului. Atașarea unei capturi de ecran, în care apare imaginea reprezentantului instituției publice, a presupusei emisiuni tv la care a participat, a unui titlu presupus exemplificativ al naturii conținutului interviului și redarea ideii principale expuse de cel intervievat în ghilimele nu conduce, în mod indubitabil, la caracterul real și exact a “declarației”, fiind doar o modalitate jurnalistică de a asigura credibilitate demersului autorului.

Or, așa cum s-a reținut și la pctul B.2, Curtea menționează că modalitatea de prezentare de către presa jurnalistică a declarațiilor în cadrul unui interviu televizat nu ține de conduita autorității intimate. În privința acestei premise faptice nu poate fi răspunzătoare instituția pârâtă, presa având libertatea de a prezenta informațiile pe care le apreciază relevante pentru opinia publică, modalitatea în care o realizează, dreptul la exprimare cuprinzând și informațiile ori ideile care ofensează, șochează sau deranjează . Fiind demersul apelantului reclamant, acesta ar fi trebuit să facă dovada caracterului real al informației extrase de către jurnalist, precum și a identității de context cu cea reclamată. În absența unor probe în acest sens (inclusiv pe depunerea la dosar pe suport CD, în urma unei cereri adresate postului TV, a interviului dat de către reprezentantul intimatei pentru a verifica încălcarea limitelor legale, așa cum se pretinde). Curtea reține corectă soluția instanței de fond, detalierea raționamentului juridic fiind expusă în precedent.

Antrenarea răspunderii civile delictuale pentru lipsire de libertate în mod nelegal, peste limita prevăzută de lege (pctele 95-105 din cererea de apel).

Apelantul reclamant a afirmat că a fost lipsit de libertate o perioadă de 17 ore, începând cu data de 09.12.2015, orele 11.00 (când i s-a prezentat mandatul de aducere și a fost plasat sub supravegherea agenților din cadrul Jandarmeriei) și până în data de 10.12.2015, ora 04.00 (când a fost emis mandatul de reținere de 24 ore), în loc de 8 ore cum prevede art. 265 alin.12 din Codul de procedură penală.

Instanța de fond a considerat că reclamantul se afla pe durata desfășurării procedurilor judiciare, la dispoziția organului de urmărire penală, astfel că nu poate fi reținută că lipsirea de libertate în mod nelegal.

Din situația de fapt, expusă de către apelantul reclamant și necontestată de partea intimată, a rezultat că l a data de 09.12.2015, începând cu orele 07:05, Parchetul de pe lângă Î.CCJ – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial B., în dosarul nr. 259/P/2015, a efectuat o percheziție domiciliară la sediul profesional al cabinetului de avocatură

În aceeași zi de 09.12.2015, în jurul orelor 11:00, ofițerii de poliție judiciară i-au prezentat un mandat de aducere către Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial B., emis în data de 08.12.2015 , în temeiul art. 265 alin.1, 3 și 10 din Codul de procedură penală, executarea mandatului urmând a se face în condițiile art. 266 alin.1, 3, 4, 5 și 6 (conform anexei 15, volum II dosar fond) fiind din acel moment în permanență însoțit de către luptători mascați ai batalionului special de intervenție al Jandarmeriei, și interzicându-i-se părăsirea biroului de avocați.

Percheziția a luat sfârșit la ora 18:50, prin redactarea p rocesului – verbal de percheziție , ulterior, în jurul orelor 20:00 – 20:30 , însoțit de mai mulți reprezentanți ai Jandarmeriei, reclamantul a fost condus din București către sediul DNA B., aflându-se în permanență în custodia organelor judiciare. Ajuns la sediul Parchetului din B.în jurul orei 23:30, reclamantul a rămas în clădire, în paza continuă a organelor judiciare pentru o oră și 40 min., până în momentul în care a fost chemat de către procurorul de caz pentru a-i aduce la cunoștință învinuirile și pentru a fi audiat.

La data de 10.12.2015, în intervalul orar 01:10 – 03:45 a dat o declarație privitoare la aceste acuzații le aduse, iar la orele 04:30 i-a fost prezentată de către procurorul de caz, o ordonanța de reținere pentru 24 de ore.

În cursul cercetărilor penale, din punct de vedere procedural, în privința apelantului reclamant a fost dispusă efectuarea unei percheziții la sediul profesional al casei de avocatură, conform art. 157-161 din Codul de procedură penală, dar și executarea unui mandat de aducere în temeiul art. 265 din Codul de procedură penală. Cele doua acte procesuale, evident, că sunt distincte ca modalitate de executare, sens în care conțin o reglementare diferită în normele de procedură.

Potrivit art. 157 din Codul de procedură penală, “percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce fac obiectul unei infracțiuni și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului. Prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu ce aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juridică”.

Mandatul de percheziție, emis în condițiile art. 158 din Codul de procedură penală se comunică procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia. Percheziția se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi. În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata efectuării acesteia . Înainte de începerea percheziției, organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziția, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui. În cazul percheziției efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziție se înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective (art. 159 alin.1, 2, 4, 5, 6 din Codul de procedură penală).

Pe de altă parte, ” o persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citației. Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei. În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanță. Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziția organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezența lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reținerea ori arestarea preventivă a acestora” (art. 265 alin.1, 2, 3 și 1 2 din Codul de procedură penală ).

Mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de ordine publică. Persoana căreia i se încredințează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o însoțească . În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere (art. 266 alin.1 din Codul de procedură civilă).

Așadar, analiza situației de fapt trebuie disociată, în funcție de actele procesuale dispuse de organele de cercetare penală în privința apelantului reclamant. În intervalul 07:05 – 18.50 din data de 09.12.2015 a fost efectuată percheziția la sediul cabinetului de avocatură, incidente în acest caz fiind prevederile art. 159 alin.4 din Codul de procedură penală, în intervalul 20:0(3)0-23.30 durata transportului apelantului reclamant pe traseul București – B., în vederea executării mandatului de aducere conform art. 266 din Codul de procedură penală, în intervalul orar 01:10 – 03:45 din data de 10.12.2015 procedându-se la audierea sa, ordonanța de reținere fiind prezentată la orele 04:30 .

Cât privește apărarea intimatei în sensul că apelantul avea la dispoziție prevederile art. 336 din Codul de procedură penală, Curtea reține că nu constituie un remediu intern suficient și eficient pentru a redresa, în mod direct, situația care se reproșează.

Art. 13 din convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de convenție. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință o cale de atac internă care să permită examinarea conținutului unei „plângeri credibile” întemeiate pe convenție și care oferă măsurile de reparație corespunzătoare. „Eficiența” unei „căi de atac” în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant. Trebuie să stabilească de fiecare dată dacă mijloacele de care justițiabilii dispun în dreptul intern sunt „eficiente” în sensul că pot împiedica apariția sau continuarea unei încălcări pretinse sau pot furniza persoanei interesate o măsură de reparație corespunzătoare pentru orice încălcare deja produsă. Prin urmare, o acțiune este eficientă atunci când permite fie o intervenție mai rapidă a instanțelor sesizate, fie furnizarea către justițiabil a unei reparații corespunzătoare pentru întârzierile deja semnalate (Kudła împotriva Poloniei, nr. x/96, pct. 157-158 și Sürmeli împotriva Germaniei, pct. 98-99). Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, practic și teoretic, fără de care le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite.

Plângerea adresată procurorului care supraveghează urmărirea penală și ulterior plângerea adresată prim procurorului, fără un mecanism de control jurisdicțional, dar și fără posibilitatea efectivă de a pretinde repararea prejudiciului, chiar în modalitatea în care s-ar fi dedus din perioada reținerii lipsirea de libertate invocată fără temei nu reprezintă o procedură definitorie care să împiedice analiza răspunderii pe calea dreptului civil comun (hotărârea din 13 decembrie 2016 Tiba împotriva României, par.23-27) .

Asta cu atât mai mult cu cât instanței de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretențiilor apelantului reclamant și de a stabili asupra procedurilor și modalităților de soluționare a unor astfel de cereri, în condițiile în care nici intimata nu a făcut dovada că un astfel de remediu intern, în situația de fapt dată, a avut un caracter efectiv.

Ținând seama și de efectul obligatoriu al jurisprudenței CEDO pentru instanțele naționale, se constată că judecătorul național are obligația – prin prisma art. 13 din Convenție și a jurisprudenței create în baza acestuia – a analizării pe fond a cererii prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 265 alin.12 din Codul de procedură penală, nefiind în situația de excepție reglementată de art. 504 din același act normativ. Curtea Europeană a statuat deja că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente asupra legislațiilor naționale poate asigura, cel mai bine buna funcționarea mecanismului de protecție creat de Convenție și de protocoalele sale adiționale (Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în cauza D.P. contra României, par.103).

Art. 5 din convenție consacră un drept fundamental, respectiv protecția individului împotriva ingerinței arbitrare a statului în dreptul la libertate. Art. 5 alin.1 conține o listă exhaustivă de motive admise pentru care persoanele pot fi lipsite de libertatea lor, iar o lipsire de libertate va fi legală dacă se încadrează între aceste motive. Pentru a stabili dacă cineva a fost „lipsit de libertate” în sensul art. 5, punctul de plecare trebuie să fie situația sa concretă, și trebuie să se țină seama de o serie de criterii precum tipul, durata, efectele și modul de punere în aplicare a măsurii în cauză. Diferența dintre lipsirea de libertate și restricționarea libertății este doar una de grad sau de intensitate, nu una de natură sau de substanță (Austin și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 martie 2012, Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92). Desigur, pentru a stabili dacă a existat sau nu o încălcare a drepturilor garantate de convenție, este adesea necesar să se privească dincolo de aparențe și de limbajul folosit, și să se concentreze asupra realităților situației (V. Droogenbroeck împotriva Belgiei, hotărârea din 24 iunie 1982). Atunci când este în discuție „legalitatea” privării de libertate, inclusiv întrebarea dacă a fost urmată „o procedură prevăzută de lege”, convenția face trimitere în principal la legislația națională și prevede obligația de a fi respectate regulile de fond și de procedură stabilite prin legislația internă (Medvediev și alții împotriva Franței, cererea nr. 3394/03, pct. 79).

Necontestat este faptul că instanța civilă nu are competența de a analiza legalitatea sau oportunitatea actelor procesuale dispuse de către organele de cercetare penală, apelantul reclamant având la dispoziție alte remedii procedurale exclusive pentru a reclama aceste chestiuni.

În ce privește analiza concretă a situației de fapt circumscrisă noțiunii de lipsire de libertate, Curtea reține că intervalul orar 07:05 – 18.50, din 09.12.2015 în care a fost efectuată percheziția la sediul cabinetului de avocatură, nu reprezintă privare de libertate prevăzută de art. 5 parag.1 din Convenția E. Executarea percheziției în condițiile legale impune, ca regulă, prezența persoanei cercetate, organele judiciare având posibilitatea de a restricționa libertatea de mișcare pe durata efectuării procedurii, conform art. 159 alin.4 din Codul de procedură penală. În acest caz, restrângerea dreptului lato sensu are o justificare legală și rezonabilă, inevitabilă în strângerea mijloacelor de probă în condiții de siguranță, dar și în respectarea interesului legitim al persoanei vizate de a participa la efectuarea acestui act. Apelantul reclamant a invocat limitarea libertății de mișcare pe perioada percheziției, fără a face dovezi în acest sens conform art. 249 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care această restrângere a dreptului nu se aplică automat, ci numai dacă se apreciază necesar. Nu rezultă din probatoriul administrat că în intervalul de timp menționat a avut loc o privare de libertate în sensul afirmat.

În intervalul 20:0(3)0-23.30 (indicat cu aproximație ca dată de pornire) apelantul reclamant a fost transportat pe traseul București – B., în vederea executării mandatului de aducere conform art. 266 din Codul de procedură penală. Deși a fost însoțit de lucrătorii Jandarmeriei, Curtea nu poate reține o privare de libertate în sensul indicat de către parte. Este adevărat că apelantul reclamant s-a aflat sub controlul autorităților, acesta neavând posibilitatea plecării de bunăvoie, însă, continuând analiza, Curtea reține că restricționarea libertății de mișcare impusă de transport prevăzută de art. 265 alin.12 din Codul de procedură penală, audierea sa având loc între orele 01:10 – 03:45 din data de 10.12.2015, ordonanța de reținere fiind prezentată la orele 04:30 .

În hotărârea din 16 septembrie 2014 în cauza V.D. împotriva României, par 80-82, Curtea a reținut că lupta împotriva corupției nu poate justifica recurgerea la acte arbitrare și existența unor zone de non-drept acolo unde există o lipsire de libertate. Încă din momentul sosirii reclamantului la sediul DNA (de la Timisoara, după o călătorie de aproximativ 7 ore) la orele 9.20 p.m. în data de 8 februarie 2011, procurorul avea o suspiciune suficient de întemeiată pentru a justifica lipsirea de libertate a reclamantului în scopul cercetării, iar dreptul român prevedea adoptarea de măsuri în această privință, și anume reținerea sau arestarea preventivă. Cu toate acestea, procurorul a decis să îl aresteze pe reclamant mult mai târziu, după aproape treisprezece ore. În consecință, Curtea consideră că lipsirea de libertate a reclamantului, în intervalul cuprins între orele 9.20 p.m. din 8 februarie 2011 și până la orele 8.15 a.m. în data de 9 februarie 2011, nu avea niciun temei în dreptul intern și, prin urmare, a constituit o încălcare a art. 5 § 1 din Convenție.

Aceeași analiză pornită de la momentul ajungerii la sediul organului de cercetare penală a fost avută în vedere și în cauza P. împotriva României, hotărârea din 1 martie 2016. Astfel, Curtea reține că durata de timp necesară transportului și audierii nu a fost arbitrară, s-a încadrat în limita impusă de legiuitor, conduita autorității intimate nefiind ilicită în sensul art.1357 din Codul civil. În absența unei condiții cumulative cerute de textul de lege, Curtea apreciază superfluu continuarea analizei răspunderii civile delictuale în acest ultim context faptic.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 480 alin.2 din Codul de procedură civilă, va admite apelurile, va schimba, în parte, sentința apelată, în sensul că va obliga pârâta la plata sumei de 25 000 lei, reprezentând prejudiciu moral produs prin divulgarea, fără drept, a unor interceptări și date personale din dosarul de urmărire penală și prin comunicatele de presă, va respinge pretențiile privind prejudiciul produs prin aplicarea unor măsuri de încătușare excesivă și restul acțiunii ca neîntemeiată și va menține dispozițiile sentinței referitoare la calitatea procesual pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina