Motivarea recursului în interesul legii confom căruia apelul sau recursul incident poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia, neputând fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal.

Prin Decizia nr. 14/2020 – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial  nr. 875 din 25 septembrie 2020, s-au decis următoarele: ,,În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia”

În motivarea deciziei, se rețin următoarele aspecte principale:

,,După cum rezultă din dispoziţiile legale care îl reglementează, apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate. Apelul reprezintă o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural ce intră în conţinutul acesteia, iar dreptul de apel constituie o componentă a dreptului la acţiune, cu toate consecinţele care decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exerciţiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condiţiile generale de exerciţiu ale dreptului la acţiune, respectiv interesul, calitatea procesuală şi capacitatea procesuală.

(…) Astfel, potrivit art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă “Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că, “dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.”

Din conţinutul normativ al alin. (1) al acestui articol rezultă că, prin intermediul apelului incident, intimatul din apelul principal are dreptul ca, după împlinirea termenului de apel, să exercite această cale de atac împotriva părţii cu interese contrare (apelantul din apelul principal), printr-o cerere proprie, în formă scrisă, prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Existenţa unui apel principal devine situaţia premisă pentru declanşarea unui apel incident.

Cât priveşte calea de atac a recursului incident, aceasta nu a fost reglementată expres prin Codul de procedură civilă de la 1865. În practica judiciară, invocarea dispoziţiilor art. 293 din Codul de procedură civilă de la 1865, pe calea recursului incident, în temeiul regulii prevăzute la art. 316 din Codul de procedură civilă de la 1865, potrivit căreia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în recurs, a fost apreciată incompatibilă cu natura căii de atac a recursului, astfel încât formularea unui recurs incident era considerată inadmisibilă.

Actualul Cod de procedură civilă prevede în mod expres posibilitatea exercitării şi în această fază procesuală a unui recurs incident.

Rezultă, astfel, că efectele apelului incident se produc numai dacă va avea loc o judecată pe fond a apelului principal, limitarea fiind firească, câtă vreme intimatul nu a valorificat dreptul de a introduce un apel principal, iar situaţia sa juridică rămâne neschimbată.

Înţelesul sintagmei “partea din hotărâre care poate fi atacată”:

Atunci când se referă la partea din hotărâre care poate fi atacată prin formularea unei căi de atac, Codul de procedură civilă face o singură distincţie, la art. 461, între soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii [alin. (1)] şi considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea [alin. (2)]. Dacă acceptăm doar această distincţie între părţile hotărârii – considerentele şi dispozitivul acesteia, soluţionarea recursului în interesul legii dobândeşte o altă dimensiune, aceea de a clarifica nu numai în ce măsură se poate sau nu formula apel sau recurs incident împotriva soluţiei/soluţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii, ci şi dacă poate fi exercitat apel/recurs incident doar împotriva considerentelor.

Prin reglementarea cuprinsă în art. 461 din Codul de procedură civilă se determină, în mod explicit, obiectul căilor de atac, mai exact ce parte din hotărâre poate fi atacată, prin raportare la structura hotărârii judecătoreşti, alcătuită, potrivit art. 425 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din partea introductivă, considerente şi dispozitiv.

Astfel, prin art. 461 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este stabilită regula conform căreia partea împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul hotărârii. Alineatul (2) al aceluiaşi articol derogă de la regula înscrisă în primul alineat şi permite exercitarea căilor de atac exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, cu condiţia ca, prin ele, să se fi dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Textul prevede că, în astfel de ipoteze, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Calea de atac împotriva considerentelor hotărârii este atât la îndemâna părţii care a câştigat procesul, cât şi a celei care l-a pierdut, concluzie care se impune recurgând la metoda interpretării logice a prevederilor art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nefiind posibilă introducerea vreunei distincţii, pe care textul nu o conţine, în privinţa părţilor din proces care pot declara o atare cale de atac.

(…) Pentru exercitarea căii de atac a apelului/recursului incident împotriva considerentelor unei hotărâri este necesar ca intimatul din apelul/recursul principal să justifice un interes. Interesul părţii în această situaţie trebuie pus în legătură cu prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă care menţionează expres că partea de hotărâre care intră în autoritate de lucru judecat priveşte nu numai dispozitivul, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Interesul intimatului în promovarea căii de atac doar împotriva considerentelor unei hotărâri rezidă în evitarea autorităţii de lucru judecat sau, după caz, puterii de lucru judecat, în privinţa acelor considerente ale hotărârii care ar putea prejudicia această parte din proces, cu toate că soluţia cuprinsă în dispozitiv, atacată de partea adversă prin apelul principal, îi este favorabilă. În această situaţie, interesul intimatului vizează înlăturarea anumitor considerente prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Soluţia preconizată de art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, anume înlăturarea de către instanţa de apel a unor considerente şi înlocuirea lor cu propria argumentare în susţinerea soluţiei din dispozitiv, menţinută ca atare, poate fi socotită drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv a acelei părţi din hotărâre ce explicitează soluţia pronunţată şi intră sub autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul.

Prin urmare, nu există o incompatibilitate între dispoziţiile art. 472 alin. (1) şi cele ale art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fiind posibilă exercitarea apelului/recursului incident împotriva considerentelor unei hotărâri care sunt de natură să afecteze situaţia juridică a intimatului, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac specifice.

(…) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că doar după ce una dintre părţi alege să exercite apel principal se naşte interesul celeilalte părţi, intimată în apelul principal, de a formula, la rândul său, apel incident, prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanţe, care să corespundă interesului său, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situaţia juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac.

Fiind determinat astfel să iasă din pasivitate, titularul apelului incident poate supune instanţei de control judiciar oricare dintre soluţiile pronunţate prin sentinţa atacată, prin dispozitiv sau considerente, ori prin încheierile premergătoare, în măsura în care justifică un interes propriu pentru a obţine schimbarea acestor soluţii, în raport cu poziţia sa procesuală şi cu drepturile pretinse în cadrul litigiului.

În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii observă că, potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) şi art. 474 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nici apelul sau recursul incident nu pot fi exercitate oricând, ci se pot depune de către intimat după împlinirea termenului de apel sau recurs (desigur, faţă de partea care declară apelul sau recursul principal), dar odată cu întâmpinarea la apelul sau recursul principal, legiuitorul fixând, în acest caz, doar limitele temporale de exercitare a acestor căi de atac, astfel încât şi acestea sunt supuse unor rigori procesuale.

În acest sens, sintagma conform căreia “apelul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal” trebuie înţeleasă în sensul că stabileşte limita temporală maximă până la care ar putea fi depus apelul incident, iar nu în sensul că, în mod obligatoriu, apelul incident trebuie depus în ziua în care este depusă întâmpinarea. Astfel, nimic nu îl împiedică pe intimat să formuleze apelul incident înainte de depunerea întâmpinării şi aceasta nu va afecta valabilitatea actului de procedură săvârşit.

(…)Doar în situaţia în care apelul principal este respins ca inadmisibil, ca tardiv ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului se prevede expres, în norma legală, că apelul incident rămâne fără efect, soluţie firească, în considerarea intenţiei iniţiale a intimatului din apelul principal de a renunţa la atacarea hotărârii primei instanţe, în măsura în care şi partea adversă ar fi îmbrăţişat o conduită similară. Acesta este, de altfel, singurul element de “accesorialitate” a apelului incident faţă de apelul principal, consfinţit prin reglementarea legală cuprinsă în dispoziţiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Per a contrario, în celelalte ipoteze, apelul incident este analizat pe fondul său, această soluţie fiind impusă în mod expres de lege.

Pentru argumentele expuse, apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi.

(…) Prin urmare, nu există niciun argument legal pentru a restrânge obiectul apelului incident doar la obiectul apelului principal, cât timp raportul de dependenţă între cele două forme de exercitare a căii de atac a apelului se repercutează numai asupra interesului intimatului de a ieşi din pasivitatea iniţial prefigurată, ceea ce determină, în mod logic, şi soluţia configurată de legiuitor pentru ipoteza respingerii apelului principal, fără a intra în cercetarea fondului. Astfel, natura accesorie a apelului incident trebuie privită exclusiv în cheia temporalităţii, în sensul că atât introducerea, cât şi eficienţa acestuia depind de formularea legală şi menţinerea apelului principal, dar această condiţionalitate nu afectează obiectul apelului incident.

Concluzionând, dispoziţiile art. 472 alin. (2) şi art. 491 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu condiţionează formularea apelului/recursului incident de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel/recurs principal, putându-se considera că motivele apelului/recursului incident pot tinde la anularea/schimbarea, respectiv casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident.

Soluţia este în concordanţă cu cele exprimate în doctrina juridică relevantă în chestiunea supusă dezlegării în cauză, în care s-a conturat interpretarea potrivit căreia: “împrejurarea că apelul exercitat în temeiul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. este formulat pe calea unei cereri incidentale nu înseamnă că intimatul poate tinde la schimbarea sentinţei numai în raport cu ceea ce a cerut apelantul principal, ci poate urmări schimbarea sentinţei sub orice alt aspect.”

În acelaşi sens, tot în doctrină s-a considerat că, şi în ipoteza în care apelul principal este îndreptat numai împotriva unora dintre dispoziţiile hotărârii atacate, apelul incident nu trebuie să se circumscrie doar la acestea, ci poate să vizeze şi altele dintre soluţiile cuprinse în acea hotărâre.”

Atașăm decizia integral.DECIZIE-RIL-apel-incident

 

 

 

 

 

 

Comments

comentarii