fbpx

Vestita judecătoare Camelia Bogdan a câștigat împotriva României la CEDO. Vezi motivarea!

Judecătoarea Camelia Bogdan a obținut obligarea Statului Român la plata de despăgubiri totale 8.000 de euro pentru că i s-a încălcat dreptul la apărare când Consilul Superior al Magistraturii a decis excluderea ei din magistratură.

CEDO a admis în parte cererea Cameliei Bogdan și a constatat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție referitor la dreptul la un process echitabil.

Cauza CAMELIEI BOGDAN v. ROMÂNIA (Cererea nr. 36889/18)

CEDO s-a pronunțat astăzi și a decis:

A respins, cu majoritate, obiecția preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne după ce a unit-o cu fondul;

A constatat, cu majoritate, că reclamația privind dreptul de acces la o instanță este  admisibilă;

A constatat, în unanimitate, că restul plângerilor sunt inadmisibile;

A hotărât, cu șase voturi împotriva unuia, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;

A hotărât, cu șase voturi la unu:

a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în monedă a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării:

6.000 EUR (șase mii de euro) în contul bancar al solicitantului, plus orice sumă care ar putea fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, pentru daune morale,

2.000 EUR (două mii de euro) în contul bancar al reprezentantului solicitantului, plus orice sumă care ar putea fi datorată din această sumă de către solicitant ca impozit, pentru costuri și cheltuieli;

b) că de la expirarea perioadei menționate și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, a crescut cu trei puncte procentuale;

A respins în unanimitate restul cererilor de satisfacție echitabilă.

Reproducem din considerentele hotărârii aspectele importante:

Bazându-se pe articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), doamna Bogdan susține că procedurile împotriva ei erau incompatibile cu principiul securității juridice, deoarece legislația română nu prevedea nici un termen de prescripție pentru răspunderea disciplinară a judecătorilor.

Curtea reiterează faptul că termenele de prescripție legale, care se numără printre restricțiile legitime ale dreptului la o instanță, au mai multe scopuri importante: să garanteze securitatea juridică prin stabilirea încetării acțiunilor, să protejeze potențialii inculpați împotriva plângerilor tardive. Să fie greu de contracarat și să prevină nedreptatea care ar putea apărea dacă instanțele ar fi chemate să se pronunțe asupra evenimentelor care au avut loc în trecutul îndepărtat pe baza unor dovezi în care nu se mai putea avea încredere și care ar fi incomplete din cauza timpului scurs (a se vedea, de exemplu, Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, § 51, Rapoarte de hotărâri și decizii 1996 IV; Stagno împotriva Belgiei, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009 și Howald Moor și alții împotriva Elveției, nr. 52067/10 și 41072/11, §§ 71-72, 11 martie 2014).

Pe baza acestei constatări, Curtea a examinat, în jurisprudența citată de reclamantă, situația unui judecător care fusese revocat din funcția sa în urma procedurilor de concediere pentru „încălcarea jurământului” și care s-a plâns în fața sa de absența în legislația internă a termenelor de prescripție în acest tip de procedură. Ea a observat că acest magistrat se trezise într-o situație dificilă, trebuind să adune un caz în apărarea sa cu privire la fapte, dintre care unele avuseseră loc în trecutul îndepărtat. După ce a observat că legislația internă nu prevedea termene de prescripție pentru revocarea unui judecător pentru „încălcarea jurământului” și a subliniat că o astfel de abordare nelimitată a cazurilor disciplinare care implică membri ai sistemului judiciar amenință grav securitatea legală, a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție din cauza încălcării principiului securității juridice prin absența unui termen de prescripție (a se vedea Oleksandr Volkov, citat mai sus, § § 138-140).

Curtea reamintește, de asemenea, că a subliniat, în mai multe rânduri, că principiul securității juridice, care vizează în special să garanteze o anumită stabilitate a situațiilor juridice și să promoveze încrederea publicului în instanțe, constituie unul dintre elementele fundamentale ale Statul de drept (a se vedea, de exemplu, parohia greco-catolică Lupeni și alții împotriva României [GC], nr. 76943/11, § 116 a), 29 noiembrie 2016).

În cazul de față, Curtea trebuie să analizeze problema dacă presupusa absență a unui termen de prescripție pentru impunerea unei sancțiuni disciplinare asupra magistraților a subminat corectitudinea procedurii și principiul securitatea juridică. Acesta constată că legislația națională relevantă prevedea două termene de prescripție și că durata anchetei disciplinare nu a fost limitată în timp.

Curtea reamintește că, pentru a putea depune o cerere în temeiul articolului 34 din convenție, o persoană fizică, o organizație neguvernamentală sau un grup de persoane trebuie să poată pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor recunoscute în convenție. Pentru a putea pretinde că este victima unei încălcări, o persoană trebuie să fi suferit în mod direct efectele măsurii atacate. Astfel, Convenția nu are în vedere posibilitatea inițierii unui actio popularis în scopul interpretării drepturilor recunoscute în aceasta; nici nu permite persoanelor fizice să se plângă de o prevedere a dreptului intern pur și simplu pentru că li se pare, fără ca acestea să fi suferit în mod direct efectele, că încalcă Convenția (Tănase împotriva Moldovei [ GC], nr. 7/08, § 104, CEDO 2010 și Burden împotriva Regatului Unit [GC], nr. 13378/05, § 33, CEDO 2008).

Cu privire la acest ultim punct, Curtea observă că, în plângerea sa, reclamanta susține că simpla absență, în legislația națională, a unui termen de prescripție pentru impunerea unei sancțiuni disciplinare asupra magistraților este susceptibilă să pună în pericol respectarea principiului securității raporturilor juridice în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea paragraful 35 de mai sus). Observă că reclamanta nu face nicio referire la nicio măsură individuală directă la care a fost supusă și ar fi suferit efectele din cauza absenței dispozițiilor legale în cauză (a se vedea, invers, Tănase, citată mai sus, § 108) . În cele din urmă, observă că nici reclamantul nu se află în poziția unei victime potențiale (a se vedea, invers, Klass și alții împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, § 34, seria A nr. 28 și Dudgeon împotriva Regatului Unit Uni, 22 octombrie 1981, § 41, seria A nr. 45), după ce nu a produs nicio indicație rezonabilă și convingătoare cu privire la probabilitatea unei încălcări care o privește personal (a se vedea, mutatis mutandis, Tauira și alții 18 împotriva Franței, nr. 28204/95, decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 83-A, pp. 112-131).

Cu toate acestea, Curtea este de părere, având în vedere formularea plângerii reclamantei, că aceasta din urmă pare să se plângă mai degrabă în abstracto de faptul că legislația națională nu prevede un termen de prescripție pentru impunerea acțiune disciplinară împotriva magistraților, care, potrivit ei, ar constitui o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. În aceste condiții, solicitantul nu poate pretinde că este o victimă, în sensul articolului 34 al Convenției, a unei încălcări a acesteia.

Mai mult, chiar presupunând că solicitantul ar putea pretinde că este o victimă în sensul articolului 34 din Convenție, această plângere este în orice caz inadmisibilă pentru motivele expuse mai jos.

​​Curtea a observat că legislația internă aplicabilă în materie prevedea două termene de prescripție pentru exercitarea, în fața CSM, a acțiunii disciplinare împotriva unui magistrat: o perioadă de doi ani de la săvârșirea faptelor și  30 de zile de la încheierea anchetei disciplinare (a se vedea articolul 46 § 7 din Legea nr. 317/2004, citată la punctul 29 de mai sus). Curtea a menționat că aceste două termene prevăzute de legislația națională se referă la limitarea dreptului de a lua măsuri disciplinare. În acest caz, în cadrul procedurii disciplinare împotriva reclamantului, au fost respectate cele două termene de prescripție (a se vedea paragrafele 4-6 de mai sus). Mai mult, aceasta nu este contestată de reclamantă.

În ceea ce privește consecințele lipsei unui termen de prescripție pentru impunerea unei sancțiuni disciplinare în prezenta cauză, Curtea a observat că reclamantei nu i s-a împiedicat să-și pregătească apărarea. În acest caz, faptele examinate de CSM în 2016-2017 datează din 2014 și nu există nimic în dosar care să susțină concluzia că este posibil ca partea interesată să fi întâmpinat orice dificultate în pregătirea apărării sale (a se vedea, invers, Oleksandr Volkov, citat mai sus, §§ 138-140).

În lumina celor de mai sus, Curtea nu poate detecta nicio aparență de încălcare a principiului securității raporturilor juridice. Prin urmare, concluzionează că această plângere este vădit nefondată și că trebuie respinsă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său de acces la o instanță din cauza lipsei garanțiilor de acces la justiție pentru a contesta decizia de suspendare a atribuțiilor sale (se referă, în special, la hotărârile Paluda v. Slovacia, nr. 33392/12, 23 mai 2017, și Baka împotriva Ungariei ([GC], nr. 20261/12, 23 iunie 2016). Ea a spus că, deși magistraților le este în continuare deschis să conteste acest tip de decizie de la modificările legislative între timp, acest lucru nu era cazul la momentul material (a se vedea articolul 651 § 2 din Legea nr. 3003/2004, citată la punctul 28 de mai sus). Se plănge că a  fost lipsită de salarii și de asigurări medicale pe toată perioada suspendării din funcție și că nu a putut să lucreze în perioada în cauză, de aproximativ nouă luni, de teama de a nu se expune „unei noi măsuri disciplinare pentru nerespectarea regimului incompatibilităților și interdicțiilor aplicabile magistraților.

Curtea observă că reclamanta s-a abținut de la contestarea deciziei CSM din 21 martie 2017 de suspendare a atribuțiilor sale pe motiv că nu a existat un remediu efectiv pentru a face acest lucru. Potrivit reclamantei, nu exista o cale de atac eficientă în temeiul dreptului intern, în timp ce, potrivit Guvernului, care a făcut referire la exemple de jurisprudență pentru a-și susține poziția, reclamanta ar fi trebuit să conteste decizia atacată mai întâi înainte de sesiunea plenară a CSM și apoi, dacă este necesar, în fața Înaltei Curți (a se vedea paragraful 57 de mai sus).

Curtea constată de la bun început că legislația națională prevedea suspendarea funcțiilor unui magistrat în cazul exercitării dreptului de apel împotriva deciziei disciplinare care exclude magistratura (a se vedea articolul 651 § 2 din Legea nr. 303/2004). Acesta este de acord cu Guvernul în sublinierea faptului că aceasta a fost o măsură temporară care și-a produs efectele ex lege între data exercitării dreptului de apel și sfârșitul procedurii legale, întrucât mai mult acesta a fost cazul.

În ceea ce privește existența în dreptul intern a căilor de atac împotriva unei astfel de măsuri, Curtea observă că nu rezultă din legislația relevantă în vigoare la momentul semnificativ că reclamanta a avut la dispoziție o cale de atac legală care i-ar fi permis să conteste măsura atacată. Conform informațiilor furnizate de părți, legislația națională a fost modificată după faptele cauzei și prevede acum posibilitatea de a contesta suspendarea funcțiilor.

În ceea ce privește exemplele de jurisprudență prezentate de guvern, Curtea constată că acestea nu sunt în măsură să confirme existența unei practici interne care ar fi permis reclamantului să aibă acces la o instanță, în scopul monitorizării deciziei de suspendare a atribuțiilor sale. În ceea ce privește decizia nr. 495 din 25 aprilie 2017 a sesiunii plenare a CSM, Curtea constată că acest organism, deși și-a recunoscut oficial competența în materie, a refuzat să analizeze plângerile unui magistrat plasat într-o situație similară cu cea a reclamantei și că poziția ei a fost aprobată de Înalta Curte. Mai mult, potrivit guvernului însuși, practica politică a CSM a fost de a respinge orice contestație la măsura atacată.

În ceea ce privește deciziile interne rezumate în scrisoarea CSM din 9 octombrie 2019, acestea nu permit Curții să identifice o situație susceptibilă să confirme existența unei practici a instanțelor interne care autorizează examinarea măsurii în cauză de către prin remediul menționat de guvern. Această constatare este întărită de exemplul de jurisprudență furnizat de solicitant. Într-adevăr, în acest exemplu, examinarea efectuată de Înalta Curte s-a limitat doar la o revizuire a legalității și, prin urmare, nu a abordat necesitatea și proporționalitatea măsurii suspendării serviciului.

Având în vedere principiile enunțate, Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, reclamanal nu poate fi condamnată pentru faptul că nu a formulat în sesiunea plenară a CSM un litigiu, așa cum a sugerat Guvernul. Prin urmare, excepția preliminară de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de acestea din urmă trebuie respinsă.

Prin urmare, Curtea este de părere că reclamanta nu a putut beneficia de nicio formă de protecție judiciară în legătură cu decizia de suspendare a atribuțiilor sale. Curtea reiterează faptul că problema aplicabilității garanției de acces la o instanță este determinată de criteriile stabilite în Hotărârea Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda ([GC], nr.63235 / 00, § 62, CEDO 2007-II) aplicată tuturor tipurilor de litigii care implică judecători (Baka, §§ 105-106). Întrucât suspendarea reclamantului a fost o măsură temporară adoptată în cadrul procedurii disciplinare principale, Curtea consideră că aplicabilitatea acestor garanții în prezenta cauză trebuie analizată și în lumina criteriilor stabilite de Curte în Micallef v. Malta ([GC], nr. 17056/06, § 87, CEDO 2009).

În plus, în ceea ce privește aplicabilitatea, Curtea reamintește că criteriile Eskelinen sunt la fel de relevante pentru cazurile referitoare la dreptul de acces la o instanță ca și pentru cele referitoare la celelalte garanții consacrate în această dispoziție. În aceste condiții, Curtea consideră că garanțiile articolului 6 § 1 din convenție aplicabile procedurilor disciplinare principale sunt aplicabile și suspendării temporare a funcțiilor reclamantei (a se vedea Paluda, citată mai sus, §§ 33-34) . Rămâne să se stabilească dacă situația reclamată de reclamant echivalează cu o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea reiterează faptul că dreptul de acces la o instanță nu este absolut. Acest drept poate fi supus unor limitări, cu condiția ca acestea să nu restricționeze sau să reducă accesul justițiabililor la judecător în așa fel sau într-o asemenea măsură încât să fie încălcat în esența sa. În plus, aceste limitări se conciliază cu articolul 6 § 1 numai dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (a se vedea Baka, § 120 și jurisprudența citată acolo).

În speță, Curtea observă în primul rând că nici legislația națională, nici practica internă nu prevedeau, la momentul material, posibilitatea de a supune controlului judecătorului o decizie de suspendare a funcțiilor impuse unui magistrat. în conformitate cu articolul 651 din Legea nr.303 / 2004.

În plus, observă că decizia Curții Constituționale, invocată de guvern în susținerea argumentelor sale, nu face decât să confirme această concluzie, întrucât, în timp ce subliniază importanța de acces la o instanță la aplicarea măsurilor provizorii, curtea constituțională a criticat lipsa controlului judiciar al deciziilor de suspendare adoptate la cererea inspectorilor judiciari.

În speță, Curtea nu poate să nu observe că decizia CSM din 21 martie 2017 nu a fost examinată de o instanță ordinară sau de un alt organ care exercită funcții judiciare, și că nu ar putea fi (a se vedea, mutatis mutandis, Baka, § 121).

Mai precis, Curtea constată că reclamanta a fost privată de dreptul de acces la o instanță în sensul articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește măsura suspendării funcțiilor sale, care a plasat-o pentru aproximativ nouă luni într-o situație în care era imposibil să-și îndeplinească atribuțiile de magistrat și să-și încaseze salariile (a se vedea, mutatis mutandis, Paluda, §§ 52-53).

În plus, Curtea a menționat că Guvernul nu a furnizat argumente convingătoare pentru a justifica lipsa protecției judiciare la care a fost supus reclamantul în prezenta cauză. Simplul fapt că suspendarea atribuțiilor reclamantei s-a datorat exercitării de către ea a dreptului său de apel nu poate justifica lipsa controlului judiciar al măsurii atacate (a se vedea, mutatis mutandis, Paluda, § 54).

Curtea reamintește în cele din urmă că Guvernul nu a reușit să demonstreze eficacitatea niciunui remediu care ar fi putut permite reclamantei să aibă decizia de a suspenda funcțiile sale revizuite de instanțe.

În aceste condiții, Curtea consideră că statul pârât a încălcat însăși esența dreptului de acces al reclamantului la o instanță.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Întrucât durata suspendării solicitantului din serviciu nu este capabilă să dea naștere aplicabilității articolului 8 și motivele acestei măsuri nu au încălcat „viața privată” a reclamantului în sensul aceluiași articol, Curtea consideră că această dispoziție nu este aplicabilă în prezenta cauză și că această plângere trebuie declarată inadmisibilă pentru incompatibilitate ratione materiae cu prevederile Convenției, în aplicarea articolului 35 § § 3 a).

Curtea reiterează faptul că a constatat doar o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei de acces la o instanță pentru a contesta decizia de suspendare impusă reclamantului la 21 martie 2017. Nu distinge nicio legătură între cauzalitatea dintre încălcarea constatată și pretinsa pagubă materială. Prin urmare, Curtea respinge cererea formulată în acest sens. Pe de altă parte, consideră că simpla constatare a unei încălcări nu constituie o compensație suficientă în prezenta cauză pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Hotărând în mod echitabil, așa cum prevede articolul 41 din convenție, acordă reclamantului 6.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Având în vedere cele de mai sus și ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile enunțate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea a 2.000 EUR, toate costurile combinate, pentru procedura în fața sa. După cum s-a solicitat, suma acordată trebuie plătită direct în contul bancar indicat de reprezentantul solicitantului (a se vedea, de exemplu, Khlaifia și alții împotriva Italiei [GC], nr. 16483/12, § 288, 15 decembrie 2016).

Comments

comentarii

Lasă un răspuns