Într-o deciziei definitivă, de anul acesta, a unei instanțe de la Tribunalul Specializat Cluj se explică de ce, ”în realitate, in cazul creditelor acordate in valuta, nu suntem in prezenta niciunei clauze abuzive”, atunci când se ia în discuție clauza de risc valutar. ”Contractul de credit valutar conține așadar un element de risc valutar, insa aceasta nu îl transforma automat intr-un contract abuziv”, mai spune instanța.

DECIZIA CIVILĂ NR. 558/2016 din data de 9.05.2016 (extras)

”Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, cu luarea în considerare și a susținerilor din cuprinsul întâmpinării, Tribunalul reține următoarele:

Un prim motiv de apel invocat de către apelanții M. C. si R. A privește faptul că prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a dispus, din oficiu, restituirea sumelor achitate de către reclamanți ca o consecință fireasca a constatării caracterului abuziv și nul al clauzelor privind dobânda. În acest sens, s-a argumentat de către apelanți că prima instanță a omis a stabili toate consecințele pe care constatarea caracterului abuziv al unei clauze le răsfrânge asupra contractului, deși era în acest sens, chiar fără a fi necesară o solicitare expresă a consumatorului.

Tribunalul va constata însă că aceste critici ale apelanților sunt vădit nefondate, instanța pronunțându-se în limitele investirii sale asupra acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată de către reclamanți. Un principiu fundamental care guvernează procesul civil este acela al disponibilității, reglementat de art. 9 Ncpc, în baza căruia părțile – mai cu seama reclamanții – sunt pe deplin liberi a formula sau nu o cerere adresată justiției, respectiv a include sau nu anumite solicitări în cadrul cererilor formulate. Una dintre consecințele principale ale acestui principiu constă în chiar determinarea cadrului procesual sub aspectul obiectului acestuia, în afara căruia, în raport de prevederile art. 22 Ncpc, instanței nu îi este permis a dispune.

Or, în primul rând, se impune a se constata – aspect relevant de către apelanții reclamanți înșiși – că aceștia nu au învestit instanța de judecată și cu o solicitare de restabilire a situației anterioare, respectiv de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă. Ca urmare, este evident că instanța nu avea asupra a ce să se pronunțe sub acest aspect.

În egală măsură, în ceea ce privește obligația de stabilire din oficiu a consecințelor pe care constatarea caracterului abuziv al unei clauze le răsfrânge asupra contractului, Tribunalul va sublinia că acestea nu includ, nici nu ar putea peste voința părții reclamantei și restabilirea – cu efecte retroactive – a situației anterioare. Constatând caracterul abuziv al clauzelor cu care a fost investită, prima instanță a constatat și nulitatea absolută a acestora, aceasta fiind singura consecință cu privire la care instanța putea dispune în contextul acțiunii cu care a fost învestită.

Referitor la restul motivelor de apel, Tribunalul constată că apelanții au criticat sentința primei instanțe raportat la împrejurarea că aceasta nu a constatat caracterul abuziv și al clauzelor cuprinse la art. 5.5, art. 9.1, art. 9,2, art. 9,4 privind suportarea riscului valutar în mod integral de către consumator.

Tribunalul urmează a constata însă că în ceea ce privește clauza de la art. 5.5 apelanții nu au formulat niciun fel de critici concrete, nici nu au indicat motivele pentru care ar avea caracter abuziv clauza care stabilește modul de calul, formula matematică după care se determină dobânda curentă, raportată la o durată a anului de 360 de zile și o durată a unei luni de 30 de zile. În mod evident, o astfel de clauză nu are un caracter abuziv, neputându-se stabili nici măcar un minim dezavantaj pe care aceasta l-ar putea produce consumatorilor.

Referitor la clauzele prevăzute la art. 9.1, 9,2, 9,4 din contract, apelanții au pretins că acestea sunt clauze care reglementează riscul valutar, respectiv suportarea acestuia în mod integral de către consumator.

Tribunalul va reține, astfel cum a arătat și prima instanță, că potrivit contractului ce face obiectul prezentei cauze, încheiat de apelanți în calitate de împrumutați, cu intimata în calitate de Bancă, creditul contractat de către apelanți a fost acordat in Franci elvețieni – CHF – conform art. 1 din condițiile speciale ale convenției, fiind pus la dispoziția acestora, în contul curent deschis la Bancă, în moneda creditului, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 3 din contract.

Totodată, clauzele de la art. 9.1, 9,2, 9,4 reglementează modalitatea în care se face rambursarea creditului, respectiv în rate lunare, în aceeași moneda în care creditul a fost acordat. Prin clauzele inserate la art. 9.2, 9.4 ceea ce s-a reglementat a fost posibilitatea oferită consumatorilor de rambursare a creditului prin depunerea de sume în altă monedă și debitarea directă a conturilor împrumutatului respectiv în mod firesc posibilitatea efectuării de către bancă a schimbului valutar dacă este cazul.

Din simpla lectura a contractului, Tribunalul constată că aceste clauza a fost exprimata clar si inteligibil, atât moneda in care s-a acordat creditul, cât și moneda în care trebuia restituit fiind indicate in mod expres prin contract, dar și prin graficul de rambursare.

Tribunalul apreciază că nu pot fi primite afirmațiile apelanților reclamanți in sensul ca respectiva clauza constituie o clauza abuziva întrucât creează un dezechilibru major în relațiile dintre părți, în sensul în care toate consecințele negative ale variației cursului valutar sunt suportate de către consumator, în timp ce Banca este scutită total de aceste consecințe negative. S-a învederat de asemenea de către apelanți că intimata în calitate de Bancă nu i-a informat asupra riscurilor acestei monede la data semnării convenției de credit ci, dimpotrivă le-a prezentat creditul în franci elvețieni nu doar ca o alternativă mai bună la creditul în lei și la cel în euro, ci ca nu produs sigur care merită cumpărat chiar dincolo de limitele normale ale îndatorării.

În acest sens, Tribunalul apreciază că semnarea unui contract de credit într-o anumita moneda este o chestiune care tine exclusiv de dorința împrumutatului, independent de împrejurarea că un credit într-o anumită monedă a fost la un moment dat promovat de către bancă mai mult în raport de alte produse bancare, iar odată ce s-a contractat un credit intr o moneda straină, atât împrumutatul, cât si banca pot suporta o serie de consecințe negative rezultate din riscul valutar.

In cauza de fata moneda in care apelanții au contractat creditul s-a apreciat, consumatorii fiind cei care au avut de suportat riscul valutar, insa evoluția cursului valutar nu este influențata de niciuna dintre părțile contractante.

In speța suntem in situația unui împrumut in franci elvețieni, împrumutatul primind o suma in aceasta valuta si fiind obligat sa o restituie in aceeași valuta. Contractul de credit valutar conține așadar un element de risc valutar, insa aceasta nu îl transforma automat intr-un contract abuziv, cu atât mai mult cu cât, în mod evident, contractul nu reglementează în niciuna din clauzele sale faptul că riscul valutar va fi suportat exclusiv de către împrumutat.

Atat Codul civil din 1864 (art. 1578), cat si noul Cod civil (art. 2164) consacra in materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie sa înapoieze suma nominal primita, oricare ar fi variația acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional in contractele de împrumut. In realitate, in cazul creditelor acordate in valuta, nu suntem in prezenta niciunei clauze abuzive, pentru ca nu banca a instituit printr-o clauza in contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul.

Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. Chiar daca in contractul de credit sau in graficul de rambursare figurează o asemenea clauza de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege, care poate fi favorabil/defavorabil deopotrivă ambelor părți.

Pe cale de consecința, având in vedere si prevederile art. 969 Cod civil care reglementează principiul forței obligatorii a contractului, instanța nu poate interveni pentru a modifica moneda in care a fost acordat creditul.

Protecția consumatorilor poate sa realizeze si in contractele de credit in moneda străina. Calea nu este insa aceea a acțiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000. Întrucât principul nominalismului este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudențiala, ci doar pe cale legala. Nimic nu se opune ca legiuitorul sa prevadă masuri speciale de protecție a consumatorilor in cazul creditelor in valuta, iar transpunerea in legislația romana a recentei Directive 17/2014 constituie o ocazie foarte buna de a legifera in acest domeniu, având in vedere faptul ca aceasta directiva reglementează in Capitolul 9, art. 23 împrumuturile in moneda străina si impune statelor membre sa adopte un cadru de reglementare corespunzător care sa permită “limitarea riscului ratei de schimb valutar căreia i se expune consumatorul in temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului _intr-o moneda altermativa sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezulta ca însăși Directiva nr.17/2014 are ca premisa aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suporta riscul valutar), dar obliga statele membre sa adopte o reglementare speciala, derogatorie, de natura sa asigure protecția consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru constructele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementari.

Prin urmare, Tribunalul reține că in materia creditelor in valuta, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibila de a fi soluționata pe calea unor acțiuni întemeiate pe Legea nr.193/2000, având in vedere faptul ca riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecința aplicării nominalismului consacrat de lege.

În ceea ce privește obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului, Tribunalul reține că raportat la momentul încheierii contractului de credit între părțile din prezenta cauză, mult anterior adoptării de către BNR a Regulamentului nr. 24/2011, aceasta viza condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse in sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusa in aceasta obligație. În egală măsură, Banca este un comerciant care urmărește sa își vanda produsele neputându-i-se imputa faptul ca nu a adus la cunoștința contractantului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumita perioada de timp. În acest context, se impune a se adăuga, astfel cum în mod corect a precizat intimata prin întâmpinarea formulată, și faptul că încălcarea unei asemenea obligații de informare nu poate, în mod evident, atrage sancțiunea nulității contractului de credit.

Raportat la aceste considerente, Tribunalul apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 480 Cpc, astfel încât, va respinge ca neîntemeiat apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 2562/2015 pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4984/328/2015 pe care o va menține în întregime.”

 

Comments

comentarii