fbpx
studentul George Cristian Ioan

Studentul spectator la procese: ”Am văzut judecători care predicau o justiţie infailibilă”

Studentul George-Cristian Ioan, locul II la concursul de eseuri organizat de Curtea de Apel Cluj pe tema rolului judecătorului în societate, a scris din propria experiență de spectator la procese, din rândul al treilea al sălii de judecată. George Cristian este student în anul II la Facultatea de Drept UBB Cluj. În continuare puteți citi eseul interesant al tânărului:

Nu mă consider un străin al instanţelor de judecată, deşi, din fericire, până acum am avut doar simpla onoare de a privi procesele din postura de spectator. Însă ce pot să spun este că, urmărind aşa-zisul spectacol juridic de pe undeva din rândul al treilea al sălii, în timp ce îmi aruncam privirea peste două rânduri cu oameni mohoraţi în robe negre, am avut ocazia să văd câţiva judecători. Sistemul nostru juridic, am de gând să mărturisesc, într-un mod deloc inedit, nu este perfect. Am văzut judecători care, de la siguranţa înălţimii scaunului lor, predicau o justiţie infailibilă: oamenii din faţa lor îşi desfăşoară speţa, iar mai departe e nevoie doar de date, sistematizare, probe şi un silogism, încât, cu rigoare matematică, soluția este pronunțată. În acelaşi timp, am studiat judecători pe a căror grimase, fără să fii vreun un fin observator precum Dostoevski sau Shakespeare, era lesne să obsevi lupta cu subiectivismul inerent fiinţei noastre,  conducând, observând, analizând, notând şi poate pe alocuri empatizând în căutarea unui echilibrului care să conducă la adevăr.

N-am să ascund faptul că cei din urmă mi-au câştigat, fără îndoială, cuvenit, aprecierea. De asemenea, nu îmi propun să ascund nici faptul că sunt conştient de scăzuta importanță a respectului meu în sistemul de valori a lumii, obţinerea lui nefiind chiar ţelul eforturilor susţinute în viaţă ale oamenilor. Totuşi, pot să afirm că, în raport cu  sistemul juridic, sunt un om de rând, poate nu neapărat din perspectiva informaţiilor pe care le deţin (dat fiind că în mine zac oricând gata să iasă la lumina „vastele cunoştințe” adunate într-un an de drept), ci în simţiri. Iar persoanelor de rând, lipsite de presiunea și neliniștea alimentate timp de patru ani de amenințări cu privire la dificultatea examenelor de admitere în profesie, le e mai facil să vadă, mai laic, întâi omul, abia apoi roba.

Prin vizorul strâmt, dar clar, prin care diverşi indivizi, generic numiţi Ion, Maria şi Vasile, privesc instanţa, judecătorul nu face nici jurisprudenţă, nici judecăţi de valoare, nici fine analogii prin care extrage esenţialul dintr-o speţă încurcată. El e acolo pentru a face dreptate, căile pe care ajunge la ea contând mai puţin. Am îndrăznit să spun mai devreme că urmăresc un spectacol juridic, iar prin acea afirmaţie nu mi-am propus nici să minimizez, dar nici să glorific demersurile instanţelor, deoarece prin ochii unui profan, neimplicat emoţional într-un proces, de multe ori, la asta se reduce justiţia- un spectacol. Poate că romanii nu greşeau atât de mult când vorbeau de actor alături de reus într-un litigiu. De aici se naşte un paradox: noi vrem dreptate, atât la nivel general, cât şi pentru noi, dar o lăsăm pe toată să apese pe umerii atâtor de puţini oameni.

Judecătorul are o meserie grea, la asta putem cădea de acord, căci nu este facil să înfăptuieşti justiţia când la îndemnă ai un sistem probatoriu care e doar pe atât de bun pe cât timpul îi permite. Mai departe, fără a se baza pe instinct, rațiunii sale îi mai rămâne doar apelul la silogism, despre care de pe la Spinoza încoace ştim că e un barem pentru corectitudinea logică şi nu atât de mult pentru aflarea adevărului. Legiuitorul nu reglementează expres unde mai exact intră și conștiința în procesul decizional, sau care este marja sa de eroare, rămânând astfel la latitudinea fiecărui judecător să ”legifereze” pentru sine în privința valorii ei, aceasta fiind, din punctul meu de vedere, poate cea mai mare provocare a acestei meserii.

Justiţiarii din vremea de azi au moştenit, fără posibilitatea de a refuza, cruntul testament al istoriei, vreo 50 de ani de abuz totalitar şi toate preconcepţiile care vin cu el. Totuşi, în ochii insului ordinar, judecătorul, nu aşa infailibil cum apare uneori în proprii ochi, primește de multe ori mai mult respect decât justiţia română în sine. Stând în faţa televizoarelor lor ornate cu mileu şi bibelou, Ionii şi Măriile pricep ideea unui sistem viciat, pentru care nu cel ce stă în sala de judecată e vinovat, ci cel care stă într-o sală mai mare, unde băncile nu-s tari şi legile se nasc din apăsat un buton verde, deseori fără a fi înţelese prealabil transmiterii impulsului nervos către deget.

Totuşi, ce îi rămâne atunci judecătorului de făcut în societate? În primul rând să-şi facă treaba, exercitându-şi prerogativele meseriei aşa cum sunt ele menite să fie aplicate, oricât de dificil ar fi, dând hotărâri echitabile în respectul legii. Arbitrii justiției poate n-au puterea de a modifica rezultatul unui proces, ca în Anglia şi America (a se citi filmele engleze şi americane), dar aşa cum sunt ei, lipsiţi de ciocănel, au cu siguranţă puterea de a conduce prin exemplu, de a revigora morala unei societăţi care pare să se fi pierdut undeva între pârât vecinul la Securitate și tușul vărsat prin tabloide.

E rolul dânșior de a face românii să creadă, poate întâia oară, în justeţe şi echilibru, care să nu fie livrate nici de preot, nici de învățător; de a convinge că menirea justiției nu e să pedepsească, ci să asigure siguranța, chiar dacă asta implica uneori să apere societatea de propriile vicii. Judecătorul are la îndemână un impact uriaş asupra comunității, care poate fi benefic sau dăunător, un impact care vine însă, în profunda simbioză cu o responsabilitate proporţională, pe care conştient şi-o asuma. În egală măsură el are, în vârful pixului (tastaturii) o extraordinară oportunitate de a schimba, de a instiga la evoluție, de a clădi o justiție tânără, care încă are beneficiul încrederii oamenilor, mai mult sau mai puțin șubrede, dar îndeajunsă cât să fie cultivată și clădită.

Extinzând afirmațiile lui Sartre la un domeniu nu atât de explorat de acesta, judecătorul nu este ceea ce este, ci ceea ce își propune să fie, iar la urma urmei, ceea ce își propune el să fie ar trebui să fie un vrednic tribut îndreptat facultății în care și-a tocit coatele și tâmplele: Drept.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns