Amenzile contravenționale pentru executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a construcțiilor se pot aplica în termen de 3 ani de la data terminării în fapt a construcţiei.

Prin Decizia nr. 16/2020 din 20 iulie 2020 ICCJ- Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial  nr. 1047 din 9 noiembrie 2020 s-a stabilit că ,,în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 31 coroborate cu cele ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale pentru contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, republicată, constând în executarea, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată la data constatării contravenţiei, curge de la data terminării în fapt a construcţiei.

Redăm din considerentele deciziei pe cele mai importante:

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin Adresa nr. 816/C/3.099/III-5/2019 din 20 mai 2020, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării pe calea recursului în interesul legii asupra următoarei probleme de drept:

„Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 31 coroborate cu cele ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a constata contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 şi de a aplica amenda prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul construcţiilor edificate fără autorizaţie de construire, atunci când acestea conţin toate elementele structurale pentru a fi considerate terminate, în sensul de a se stabili dacă acesta este data terminării în fapt a construcţiei sau data la care autoritatea competentă a constatat săvârşirea faptei”.

Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001):

„Art. 13. – (1) Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

(2) În cazul contravenţiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârşirii faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp. (…)”

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991):

„Art. 26. – (1) Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni:

a) executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepţia celor menţionate la lit. b), c), e) şi g), de către investitor şi executant; (…)

(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1), săvârşite de persoanele fizice sau juridice, se sancţionează cu amendă după cum urmează:

– de la 1.000 lei la 100.000 lei, cele prevăzute la lit. a); (…)”

„Art. 31. – Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei.”

„Art. 37. – (…)

(5) Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate. (…)”

Examen jurisprudenţial – principalele coordonate ale divergenţelor de jurisprudenţă

Potrivit unei orientări, care este majoritară, în cazul construcţiilor finalizate la data constatării contravenţiilor prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, termenul de prescripţie prevăzut de art. 31 din aceeaşi lege curge de la data terminării faptice a lucrării, chiar dacă nu a fost efectuată recepţia acesteia.

S-a susţinut în sprijinul acestei orientări că, în comparaţie cu alte fapte contravenţionale, această contravenţie în materie de urbanism-construcţii prezintă o anumită specificitate, în sensul că nu se consumă instantaneu, ci are o desfăşurare în timp, pe etape de lucrări, contravenientul săvârşind fapta din momentul începerii construcţiei şi până la terminarea acesteia. Or, în raport cu această modalitate specifică de săvârşire a faptei, care îi imprimă un caracter continuu, astfel cum este reglementat de art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, contravenţia trebuie considerată că se comite pe întreg parcursul edificării construcţiei, astfel că ea poate fi sancţionată din momentul începerii lucrărilor şi până la terminarea lor, iar în cazul construcţiilor finalizate, până la împlinirea termenului prevăzut de art. 31 din Legea nr. 50/1991.

S-a apreciat astfel că, în cazul construcţiilor în curs de executare, nu poate fi considerată ca dată a săvârşirii faptei decât data constatării contravenţiei (urmând ca în procesul-verbal să se menţioneze expres acest aspect), iar în cazul construcţiilor finalizate, data săvârşirii faptei este cea a terminării construcţiei (care trebuie, de asemenea, menţionată expres în procesul-verbal, potrivit art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 31 din Legea nr. 50/1991.

S-a arătat că menţionarea datei comiterii faptei contravenţionale, care nu este aceeaşi cu data întocmirii procesului-verbal, este importantă pentru calcularea termenului de prescripţie a aplicării sancţiunii contravenţionale. Prin urmare, lipsa menţiunii datei comiterii faptei contravenţionale atrage nulitatea procesului-verbal de contravenţie, fiind prevăzută de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

În plus faţă de aceasta, art. 31 din Legea nr. 50/1991 stabileşte, ca moment de început al termenului de prescripţie, data săvârşirii faptei şi, cu privire la acest aspect, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reglementează contravenţiile continue.

S-a invocat necesitatea unei interpretări logice şi sistematice a prevederilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, în sensul că, în cazul unor astfel de construcţii care, în temeiul acestei norme, nu se consideră finalizate în sens juridic, sancţiunile prevăzute de lege se pot aplica doar pe durata termenului de prescripţie prevăzut de art. 31 din acelaşi act normativ.

S-a arătat că textul art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 se referă la imposibilitatea intabulării unei construcţii executate fără autorizaţie de construire, pe care legiuitorul o consideră nefinalizată, neputând fi pus semnul egalităţii între terminarea construcţiei, ca fapt material, obiectiv, şi finalizarea acesteia din punct de vedere juridic, pentru a putea fi înscrisă în cartea funciară. În schimb, aplicarea dispoziţiilor art. 31 din aceeaşi lege, text care stabileşte durata termenului de prescripţie a răspunderii contravenţionale şi momentul de la care acesta începe să curgă, se face în funcţie de săvârşirea faptei, adică terminarea construcţiei, întrucât fapta contravenţională constând în edificarea construcţiilor fără autorizaţie de construire este o contravenţie continuă, având un moment de consumare, care coincide cu începerea executării lucrărilor de construire, şi un moment de epuizare, care constă în terminarea acestor lucrări, iar acesta din urmă este momentul săvârşirii faptei.

Aşadar, s-a susţinut, nu se poate considera că săvârşirea faptei de efectuare a lucrărilor de construire fără a avea autorizaţie se comite continuu, până la finalizarea construcţiei în sens juridic, respectiv până la intrarea în legalitate prin obţinerea autorizaţiei, deoarece trebuie avut în vedere şi elementul material al contravenţiei în discuţie care vizează „executarea de lucrări”, şi, din această perspectivă, momentul finalizării lucrărilor la un imobil nu poate fi legat de recepţia acestora de către reprezentanţii administraţiei publice locale.

S-a apreciat că o interpretare contrară ar conduce la soluţia absurdă a imprescriptibilităţii contravenţiei în discuţie şi ar fi neconformă principiilor ce guvernează materia răspunderii în general şi raţiunilor instituţiei prescripţiei răspunderii contravenţionale, în particular, ducând, în acelaşi timp, la golirea de conţinut şi lipsirea de orice relevanţă juridică a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 50/1991.

S-a concluzionat, în această orientare, că, pentru a determina momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 31 din Legea nr. 50/1991, în scopul aplicării sancţiunii, trebuie ca agentul constatator să stabilească stadiul lucrărilor şi să efectueze verificări, pentru a stabili, în concret, data terminării construcţiei, aceasta fiind, de altfel, data săvârşirii faptei prevăzute şi sancţionate de art. 26 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.

Într-o a doua orientare se consideră că, pentru contravenţiile constând în executarea fără autorizaţie de construire a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată, termenul de prescripţie a dreptului de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile curge de la data la care autoritatea competentă a constatat comiterea faptei, întrucât, chiar terminate în fapt, aceste construcţii nu sunt considerate finalizate din punct de vedere juridic.

Opinia autorului sesizării

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autorul sesizării, apreciază ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, argumentele invocate în acest sens fiind grupate în două mari categorii, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Argumente de interpretare logico-sistematică:

Din analiza opiniilor aflate în divergenţă se observă că practica judiciară neunitară a fost generată de calcularea termenului de prescripţie în raport şi cu dispoziţiile art. 37 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 50/1991, ulterioare publicării Deciziei în interesul legii nr. 7 din 20 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite.

În ambele orientări jurisprudenţiale este recunoscut caracterul continuu al contravenţiei prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, divergenţa existând doar în ceea ce priveşte momentul epuizării acesteia, de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 31 din aceeaşi lege.

Prima orientare, în acord cu interpretarea dată în Decizia de unificare nr. 7 din 20 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite, se raportează la momentul terminării construcţiei în sens material, în timp ce, dimpotrivă, cea de-a doua orientare se raportează la momentul terminării construcţiei în sens juridic, ceea ce presupune întocmirea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Referirea la momentul finalizării construcţiei, pe care dispoziţiile legale menţionate o fac, nu are relevanţă în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al constatării contravenţiilor prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, ci defineşte, din punct de vedere juridic, momentul intrării în patrimoniu a dreptului real de proprietate. Astfel, recepţia lucrărilor conforme cu autorizaţia de construire condiţionează numai intrarea în patrimoniul titularului dreptului de proprietate asupra construcţiei, însă nu împiedică finalizarea din punct de vedere material al acesteia.

Pe cale de consecinţă, trebuie făcută o distincţie netă între momentul terminării construcţiei ca fapt material, obiectiv şi finalizarea acesteia din punct de vedere juridic, când se naşte dreptul de proprietate asupra acesteia, existând situaţii în care, deşi construcţia a fost finalizată potrivit destinaţiei sale, proprietarul nu dobândeşte un drept de proprietate asupra acesteia până la respectarea legislaţiei în materie.

Pe de altă parte, în art. 31 din Legea nr. 50/1991 sunt inserate două noţiuni distincte, şi anume „constatarea contravenţiei” şi „săvârşirea faptei”, termenul de prescripţie pentru dreptul de a constata contravenţia şi de a aplica sancţiunile contravenţionale curgând de la data săvârşirii faptei.

În sfârşit, prin recentele modificări aduse art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 (prin art. II pct. 14 din Legea nr. 7/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii) s-au prevăzut expres caracterul prescriptibil al răspunderii contravenţionale pentru fapta prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege şi imposibilitatea sancţionării contravenţionale, indiferent de timpul scurs de la data finalizării construcţiei în sens material.

Asupra fondului recursului în interesul legii.

Dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării presupune mai multe paliere de analiză juridică.

Prima chestiune ce trebuie clarificată este aceea a caracterului contravenţiei analizate.

A doua chestiune ce trebuie dezbătută vizează determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 50/1991.

Contravenţia de executare de lucrări de construcţii fără autorizaţie de construire, aşa cum este reglementată de prevederile art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, este una comisivă, esenţial fiind actul pozitiv al construirii în contextul inexistenţei unei autorizaţii prealabile de construire sau cu nerespectarea acesteia. Altfel spus, norma contravenţională analizată sancţionează actul de executare a unor lucrări, de construire sau de desfiinţare, după caz, în condiţii de nelegalitate prin lipsa autorizaţiei de construire.

Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, în concret, este sancţionată numai efectuarea lucrărilor fără autorizaţie, nu şi existenţa unei construcţii, care constituie rezultatul (efectul) săvârşirii contravenţiei, esenţial pentru încadrarea în condiţii de tipicitate ale acesteia fiind faptul pozitiv al construirii; în lipsa acestui element este irelevantă omisiunea de a avea sau nu autorizaţie (O. Podaru, R. Chiriţă, I. Păsculeţ, Regimul juridic al contravenţiilor, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 139).

Această contravenţie în materie de urbanism-construcţii prezintă o anumită particularitate, în sensul că nu se consumă instantaneu, ci are o desfăşurare în timp, pe etape de lucrări, contravenientul săvârşind fapta din momentul începerii construcţiei şi până la terminarea acesteia. Cu alte cuvinte, specificul acestei fapte contravenţionale este acela că se consumă odată cu săvârşirea primului act de executare în lipsa autorizaţiei de construire sau, după caz, odată cu primul act de executare care nu ţine seama de prevederile autorizaţiei de construire, în situaţia în care aceasta a fost emisă. Fapta contravenţională analizată se epuizează odată cu ultimul act material efectuat în aceleaşi condiţii, act care poate să coincidă cu finalizarea lucrării de construcţie – similar cazului supus interpretării – sau nu, în situaţia în care construcţia edificată ar rămâne într-un stadiu nefinalizat.

Specificitatea faptei prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 determină încadrarea ei în categoria contravenţiei continue, aspect recunoscut în ambele orientări de jurisprudenţă prezentate anterior.

Prin urmare, fapta continuă de edificare a construcţiilor fără autorizaţie de construire are un moment de consumare, care coincide cu începerea executării lucrărilor, precum şi un moment de epuizare, care constă în terminarea acestor lucrări. Ultimul act de construire executat reprezintă momentul epuizării faptei contravenţionale. Acest moment poate fi asimilat cu data săvârşirii faptei în ansamblul său. Pe cale de consecinţă, aceasta este şi data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale, prevăzut de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 50/1991.

În privinţa celui de-al doilea subiect ce urmează a fi analizat apreciem că, în scopul determinării momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 50/1991, este necesar să se stabilească data săvârşirii faptei, adică, în concret, data când a avut loc ultimul act de edificare a lucrărilor de construire în lipsa autorizaţiei necesare realizării acestora.

Considerăm că această exigenţă trebuie înţeleasă în chiar finalitatea sa practică. Mai precis, ultimul act de executare al săvârşirii faptei continue devine relevant pentru debutul cursului prescripţiei. Aşadar, acest ultim fapt comisiv devine reperul de la care debutează curgerea prescripţiei dreptului autorităţii de constatare şi aplicare a sancţiunii contravenţionale.

Pornind de la modalitatea specifică de săvârşire a contravenţiilor în materie de urbanism şi construcţii, explicitată în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 7 din 20 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite, putem concluziona că încetarea activităţii contravenţionale – în situaţia în care contravenţia nu este constatată pe parcursul executării lucrărilor, ci după finalizarea acestora – are loc la momentul terminării construcţiei, respectiv atunci când, faptic, aceasta are toate elementele structurale, potrivit utilităţii pentru care a fost edificată.

Este de observat faptul că, după raportarea instanţelor de judecată la conţinutul dispoziţiilor art. 37 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 50/1991, au apărut cele două orientări de jurisprudenţă care, deşi recunosc caracterul continuu al contravenţiei analizate, se află în divergenţă în ceea ce priveşte momentul epuizării acesteia, moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.

Prima orientare de jurisprudenţă are în vedere momentul terminării construcţiei în sens material, pe când cea de-a doua orientare se raportează la momentul terminării construcţiei în sens juridic, ceea ce presupune întocmirea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor. Conform acestei ultime orientări, contravenţia în discuţie nu este epuizată, chiar dacă, în sens material, construcţia edificată fără autorizaţie a fost terminată, motiv pentru care fapta contravenţională poate fi constatată oricând de autoritatea competentă, iar termenul de prescripţie curge de la data constatării acestei fapte.

Apreciem că interpretarea realizată în cea de-a doua orientare jurisprudenţială nu poate fi primită, deoarece se procedează la asimilarea epuizării contravenţiei continue cu constatarea acesteia. Or, în situaţia analizată, după cum s-a precizat anterior, fapta de construire fără autorizaţie s-a consumat la momentul primei acţiuni comisive efectuate de contravenient şi s-a epuizat odată cu săvârşirea ultimului act care a condus la terminarea în fapt a construcţiei. Aşadar, constatarea unei asemenea contravenţii poate fi făcută în trei situaţii, respectiv: (1) pe parcursul săvârşirii ei, de la consumare până la epuizare, (2) la data epuizării şi (3) după data epuizării.

Termenul de prescripţie începe să curgă, în toate situaţiile, numai de la data prevăzută expres ca dată a săvârşirii faptei în procesul-verbal de contravenţie, dată care poate sau nu să coincidă cu data constatării săvârşirii contravenţiei. Într-adevăr, executarea lucrărilor neautorizate poate fi constatată la o dată ulterioară, dată începând cu care se poate aplica şi sancţiunea amenzii contravenţionale, a cărei prescriere începe să curgă nu de la data constatării, ci de la data construirii în fapt a imobilului.

Considerăm că nu se impune corelarea cadrului legal arătat mai sus cu dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991. Interpretarea sistematică a acestor prevederi legale trebuie făcută prin raportare la ansamblul dispoziţiilor acestui articol şi, mai ales, la cele din alin. (2) (Potrivit acestui alineat: „Lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor. Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, inclusiv în situaţia realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepţia la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat de emitentul autorizaţiei de construire.”)

şi (6), dispoziţia sa fiind menită să întărească caracterul esenţial al existenţei şi respectării autorizaţiei de construire, condiţii necesare pentru emiterea certificatului de atestare a construcţiei şi intabulare a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate. Într-adevăr, finalizarea fizică a lucrărilor executate nu poate echivala cu finalizarea în sens juridic a acestora. În acelaşi sens, faptul finalizării lucrărilor executate fără autorizaţie nu poate constitui o premisă pentru eludarea respectării dispoziţiilor legale în vederea obţinerii unui statut de legalitate, după cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 13 din 8 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Aşadar, textele legale aflate în discuţie urmăresc consecinţe juridice diferite şi acţionează coercitiv în moduri diferite, motiv pentru care legiuitorul nu a urmărit să stabilească un regim juridic rezultat din aplicarea lor coroborată. În concret, introducerea art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 nu a avut ca scop determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru fapta prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, acesta fiind deja reglementat atât prin art. 31 din aceeaşi lege, cât şi prin art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Un argument în acest sens îl constituie şi locul amplasării sale în corpul legii. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să schimbe regulile prescripţiei aplicabile în acest domeniu, l-ar fi introdus în cadrul art. 31 din lege, printr-un nou alineat, sau ar fi introdus un nou articol imediat după acest articol.

Forma actuală a art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 a intrat în vigoare la data de 4.11.2016, prin adoptarea Legii nr. 197/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. Anterior acestei modificări, textul normativ era prevăzut la art. 32 alin. (5), fiind introdus prin Legea nr. 401/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi având următorul conţinut: „Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute de lege.”.

Prin art. 37 alin. (6) teza I din Legea nr. 50/1991 se precizează că: „Dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare, care să confirme că edificarea construcţiilor s-a efectuat conform autorizaţiei de construire şi că există proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, sau, după caz, a unei adeverinţe/unui certificat de atestare a edificării construcţiei.”

În raport cu dispoziţiile normative anterior enunţate, la terminarea construcţiei, proprietarul este obligat să obţină un certificat de atestare prin care autoritatea administrativă confirmă faptul că lucrarea autorizată respectă prevederile autorizaţiei. În absenţa acestui document, construcţia edificată are doar o existenţă faptică. Aşadar, prin art. 37 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 50/1991 se stabilesc sancţiuni în situaţia nerespectării regimului edificării construcţiilor din punct de vedere juridic.

În contextul analizat, trebuie arătat faptul că recepţia lucrărilor conforme cu autorizaţia de construire condiţionează înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra construcţiei, însă nu poate împiedica finalizarea acesteia din punct de vedere material.

Relevantă cu privire la subiectul analizat – chiar dacă, fiind recent adoptată, nu a fost avută în vedere în cele două curente de jurisprudenţă – este şi teza a II-a a art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, în care se prevede în mod expres caracterul prescriptibil al răspunderii contravenţionale pentru fapta reglementată de art. 26 alin. (1) lit. a) din lege: „În cazul construcţiilor pentru care execuţia lucrărilor s-a realizat fără autorizaţie de construire, iar împlinirea termenului de prescripţie prevăzut la art. 31 nu mai permite aplicarea sancţiunilor, certificatul de atestare/adeverinţa privind edificarea construcţiei va fi emis/emisă în baza unei expertize tehnice cu privire la respectarea cerinţelor fundamentale aplicabile privind calitatea în construcţii, inclusiv cu încadrarea în reglementările de urbanism aprobate, care să confirme situaţia actuală a construcţiilor şi respectarea dispoziţiilor în materie şi a unei documentaţii cadastrale.”

Este aşadar necesar să se deosebească între momentul terminării construcţiei, ca fapt material, şi finalizarea acesteia din punct de vedere juridic, care are relevanţă pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei. În acest context, reamintim că există situaţii în care, deşi construcţia a fost terminată fizic potrivit destinaţiei sale, nu se dobândeşte dreptul de proprietate asupra acesteia până la momentul respectării condiţiilor prevăzute de legislaţia în domeniu, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 13 din 8 aprilie 2019.

În concluzie, pentru toate argumentele expuse, termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale pentru contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, republicată, constând în executarea, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată la data constatării contravenţiei, curge de la data terminării în fapt a construcţiei.

Comments

comentarii