CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
În a doua parte a Deciziei 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de la Înalta Curte se explică de ce instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.
Extras din Decizie:
A doua chestiune de drept:
Potrivit dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală*22) au următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; […]”, însă “instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal”.
————
*22) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac cu o natură juridică mixtă, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât şi de retractare, ce poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Întrucât prin intermediul său se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat, dobândită de o hotărâre definitivă, contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară supusă unui formalism mai ridicat decât cel incident în cazul căilor ordinare de atac. Astfel, aceasta poate fi exercitată numai în condiţiile procedurale stricte prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la titularii căii de atac, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora şi dovezile în susţinerea lor.
Prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut că natura de “în anulare” a căii de atac semnifică faptul că “verificarea pe care o face instanţa în cadrul contestaţiei în anulare reprezintă o apreciere asupra încălcării unor garanţii procesuale ce nu ţin de fondul cauzei, dar care s-au produs”, iar natura “de retractare” pune instanţa în situaţia de “a verifica, ea însăşi, condiţiile legale în care a dat hotărârea şi, dacă este cazul, de a o infirma, fără însă a-şi putea extinde controlul asupra legalităţii sau temeiniciei soluţiei pronunţate”.
În consecinţă, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi invocate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai erori de procedură (error in procedendo). De asemenea, prin intermediul contestaţiei în anulare poate fi invocată nulitatea unor anumite acte de procedură, şi nu a oricărui act de procedură efectuat cu încălcarea legii.
În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale*23) s-a reţinut că în vederea respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, “intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi în condiţiile reglementate expres în art. 426 – 432 din Codul de procedură penală”.
————
*23) Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020.
Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, referindu-se la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, fac trimitere în mod explicit la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e) – j) din Codul de procedură penală raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală includ între cauzele de încetare a procesului penal intervenirea prescripţiei răspunderii penale.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale precitată, se reţine că aprecierea eronată a instanţelor de judecată asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv prescripţia răspunderii penale, constituie o eroare de judecată, respectiv “o greşeală de drept, ce implică reevaluarea fondului hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate”. În schimb, “omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanţa neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluţie de încetare a procesului penal” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2020, paragrafele 29 şi 30).
Aşadar, în ipoteza în care persoana condamnată a invocat în faţa instanţei incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, iar instanţa de apel a examinat această chestiune, invocarea aceleiaşi cauze de încetare a procesului penal pe calea contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală echivalează cu o critică a raţionamentului judiciar al instanţei cu prilejul soluţionării apelului şi ar determina o reevaluare a fondului cauzei. În această situaţie, s-ar transforma calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare din una de anulare şi retractare în una de reformare, lărgind nepermis sfera controlului judiciar, contrar voinţei legiuitorului astfel cum a statuat instanţa de contencios constituţional.
În schimb, în ipoteza în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de către persoana condamnată ori dacă acestea nu au fost invocate şi nici examinate din oficiu, omisiunea instanţei va constitui o eroare de procedură care va putea fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.
Referitor la interpretarea eronată de către organele judiciare a naturii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, chestiune constatată prin Decizia nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional care a reţinut că prima a avut natura unei decizii simple/extreme şi că aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, se reţin următoarele:
Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a reţinut că “lipsa de intervenţie a legiuitorului în cazul pronunţării unor decizii de admitere (indiferent de tipologia acestora) şi implicaţiile acestei pasivităţi, îndeosebi în materie penală, au determinat naşterea unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluţii de suplinire a competenţelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ şi aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie, la cazul dat. Astfel, încercarea organelor judiciare, justificată de neîndeplinirea de către legiuitor a obligaţiei constituţionale prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, de a da un efect normei în forma rămasă după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale duce de multe ori la o aplicare neunitară a acestei norme” (paragraful 53) şi “identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie” (paragraful 71).
În acest context, în cazul în care instanţa de apel a examinat incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, se impune punerea în balanţă a principiilor autorităţii de lucru judecat şi securităţii raporturilor juridice în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 cu existenţa unei practici judiciare generalizate referitoare la modalitatea în care a fost examinată instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale prin prisma efectelor primei decizii a instanţei de contencios constituţional. Acest test de echilibru va fi incident exclusiv în ceea ce priveşte hotărârile rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, întrucât, din perspectiva producerii ex nunc a efectelor deciziilor instanţei de contencios constituţional, numai acestea au avut aptitudinea de a fi constituit cauze pendinte la acel moment. Raporturile juridice soluţionate definitiv anterior publicării deciziei menţionate constituiau facta praeterita din perspectiva efectelor Deciziei nr. 297/2018 şi nu pot, prin intermediul unei contestaţii în anulare, să fie transformate în cauze pendinte în raport cu aceasta.
Deşi, aşa cum s-a arătat ulterior prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată şi a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această situaţie constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce la concluzia existenţei unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raţionamentului judiciar dezvoltat de instanţele învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018 nu are semnificaţia unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanţelor judecătoreşti.
Din perspectiva consecinţelor calificării chestiunii analizate drept o eroare de procedură se reţine că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale*24) s-a arătat că “principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52)”.
————
*24) Deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2015, paragraful 17; nr. 453/2020, paragraful 18.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2020 precitată s-a reţinut că, spre deosebire de contestaţia în anulare, scopul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie este acela de a îndrepta anumite erori grave de drept comise la judecarea apelului (paragraful 23). Astfel, Curtea Constituţională a arătat că “Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare – care vizează îndreptarea erorilor de procedură – şi de revizuire – cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept” (paragraful 25).
Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a dezvoltat analiza prin raportare la cauzele de încetare a procesului penal şi a reţinut că “Având în vedere diferenţele dintre calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi cea a recursului în casaţie, Curtea reţine că o asemenea greşeală juridică (constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. Spre deosebire de aceasta, incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe va fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului (paragraful 32). Curtea reţine însă că ipoteza invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se regăseşte, în prezent, printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casaţie, întrucât art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal. Reglementarea acestei din urmă soluţii ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenţii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din Codul de procedură penală sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate (paragraful 33). Prin urmare, Curtea reţine că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pe când soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al textului criticat. Cu toate acestea, având în vedere natura instituţiei recursului în casaţie, greşita pronunţare a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din Codul de procedură penală (paragraful 34)”.
Având în vedere argumentele expuse, se desprinde concluzia că în ipoteza în care instanţa de apel a examinat incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia răspunderii penale prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, invocarea naturii juridice diferite a acesteia din urmă, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022, nu poate fi realizată pe calea contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât constituie o chestiune de drept, iar nu o eroare de procedură.
În consecinţă, în ceea ce priveşte chestiunea de drept invocată de către instanţa de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.
