CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Decizia 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de la Înalta Curte a fost publicată recent în Monitorul Oficial. Judecătorii ÎCCJ motivează, citând autori consacrați, jurisprudență națională, CEDO, Comisia de la Veneția, CJUE, de ce normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Extras din Decizie:
1. Delimitarea normelor de drept penal material de normele de drept procesual penal
Legea penală este definită prin dispoziţiile art. 173 din Codul penal ca fiind orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Aşadar, norma de drept penal material nu este limitată la normele care definesc infracţiuni şi pedepsele ce pot fi aplicate pentru sancţionarea acestora, ci cuprinde orice dispoziţie cu caracter penal. Legea penală este supusă din perspectiva aplicării în timp principiului activităţii conform art. 3 din Codul penal, principiu care este limitat de excepţia privind legea penală mai favorabilă, consacrată cu rang constituţional prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi totodată prin dispoziţiile art. 5 din Codul penal.
Legea procesuală nu este definită explicit în legislaţie, iar potrivit art. 13 din Codul de procedură penală aceasta este supusă principiului activităţii, cu singura excepţie a situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii. În doctrină s-a arătat că normele de drept procesual penal au ca obiect de reglementare desfăşurarea procesului penal şi se adresează numai celor care participă la activitatea procesuală, spre deosebire de normele de drept substanţial care se adresează tuturor persoanelor*3).
————
*3) V. Dongoroz, Curs de procedură penală, Ed. a II-a, Bucureşti, 1942, p. 8 apud N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Paidea, p. 35.
Dată fiind interdependenţa dintre dreptul penal material şi dreptul procesual penal, simpla plasare a unei norme în cuprinsul Codului penal sau al Codului de procedură penală nu constituie un criteriu suficient în sine pentru calificarea acesteia ca fiind o normă de drept substanţial sau, dimpotrivă, de drept procesual.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, problema delimitării dintre normele de drept material şi cele de drept procesual a fost abordată în contextul analizării domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale privind principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Curtea a statuat că dispoziţiile art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora. Cu toate acestea, o dispoziţie legală calificată în dreptul naţional ca fiind procedurală va fi considerată ca normă de drept material (substanţial) în măsura în care aceasta are o influenţă asupra severităţii pedepsei ce poate fi aplicată persoanei acuzate şi va intra în domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie [Cauza Scopolla împotriva Italiei (nr. 2) (MC), paragrafele 110 – 113].
Curtea Constituţională a României a dezvoltat analiza asupra acestei chestiuni şi a elaborat în jurisprudenţa sa un set de criterii pentru determinarea caracterului unei norme ca aparţinând dreptului material sau celui procesual. S-a reţinut că aşezarea normei în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedură penală, fiind necesară analizarea şi a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul cu privire la răspunderea penală la care conduce norma în discuţie. Mai mult, dincolo de simpla calificare a unei norme ca aparţinând dreptului material sau celui procesual, instanţa de contencios constituţional a reţinut că “În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470/2011 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1483/2011*4)).
————
*4) Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011.
În consecinţă, urmează ca determinarea naturii normei cuprinse în dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal să fie făcută în raport cu criteriile care rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv prin luarea în considerare a obiectului de reglementare, a scopului şi a rezultatului asupra răspunderii penale a normei menţionate.
2. Determinarea caracterului normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal
În literatura de specialitate*5) s-a arătat că, în doctrina contemporană şi în diferitele legislaţii la nivel european, prescripţia penală este calificată ca fiind o instituţie de drept procesual supusă regulii aplicării imediate a legii noi, punct de vedere susţinut de doctrina germană, franceză sau belgiană; instituţie de drept substanţial, opinie susţinută în dreptul spaniol, elveţian sau italian ori o instituţie mixtă, aparţinând deopotrivă dreptului penal substanţial şi procedurii penale.
————
*5) F. Streteanu, Consideraţii privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de Drept Penal, nr. 1/2012, p. 15.
De asemenea, s-a arătat că din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că la nivelul statelor părţi la Convenţie nu există un consens cu privire la modul în care este reglementată instituţia prescripţiei răspunderii penale sub aspectul calificării ei ca instituţie de drept material sau, dimpotrivă, de drept procesual.
Jurisprudenţa CtEDO. În raport cu aspectele reţinute în jurisprudenţa CtEDO, se constată că în evaluarea incidenţei dispoziţiilor art. 7 din Convenţie sub aspectul interdicţiei retroactivităţii legii penale, Curtea a evaluat normele în materia prescripţiei având în vedere în primul rând criteriul referitor la calificarea instituţiei în dreptul intern al statelor membre şi a stabilit că acestea constituiau legi de procedură potrivit dreptului naţional belgian, respectiv italian*6). Statuarea Curţii însă nu are menirea de a uniformiza calificarea normelor ca fiind de drept procesual la nivelul tuturor legislaţiilor statelor membre şi are aplicabilitate doar din perspectiva incidenţei art. 7 din Convenţie referitoare la principiul legalităţii incriminării şi (ne)retroactivitatea legii penale, întrucât raţionamentul instanţei europene are ca fundament constatarea că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. De altfel, într-o altă cauză împotriva României*7), din perspectiva aplicării în timp a normelor succesive în materia prescripţiei, Curtea a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională şi-au aliniat poziţiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive, chestiune care avea la bază calificarea acestora ca aparţinând dreptului penal material şi supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile. Totodată, concluzia expusă este surprinsă şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României*8) care a arătat cu referire la concluziile instanţei europene în Cauza Coëme c. Belgiei că “După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi”.
————
*6) C.E.D.O., Cauza Coëme c. Belgiei, paragraful 148, Previti c. Italiei, paragraful 80 (legea naţională survenită pe parcursul judecării cauzei avea ca obiect prelungirea unor termene de prescripţie).
*7) C.E.D.O., Cauza Borcea c. României, paragraful 66.
*8) Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012.
Comisia de la Veneţia. Importanţa şi efectele calificării prin dreptul intern al unui stat a regimului prescripţiei răspunderii penale ca aparţinând normelor dreptului penal material sau normelor de procedură penală rezultă şi din punctul de vedere formulat ca amicus curiae de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), la solicitarea Curţii Constituţionale a Georgiei, cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripţie. Comisia a arătat că jurisprudenţa CtEDO condiţionează concluzia sa (în sensul că prelungirea termenului de prescripţie cu efect retroactiv nu încalcă art. 7 din Convenţie) de calificarea în dreptul intern a normei referitoare la prescripţie ca fiind de drept material sau procedural şi a reţinut la rândul său că dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond (pct. 27 din Aviz “si la loi nationale d’un Etat considcre une rcgle en maticre de prescription comme étant de procédure plutôt que de fond“), este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie cu efect retroactiv în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie la momentul modificării*9). În acelaşi context, Comisia a observat că până în prezent CtEDO nu s-a pronunţat asupra ipotezei în care prelungirea ar viza termene de prescripţie deja împlinite la data adoptării legii noi.
————
*9) https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009)012-f
CJUE. La rândul său, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudenţa sa*10) semnificaţia calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituţii juridice şi a eficienţei standardelor de protecţie consacrate de dreptul naţional. Curtea a arătat că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripţiei răspunderii penale ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. De asemenea, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii.
————
*10) C.J.U.E., Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, paragrafele 47 şi 54.
Dreptul intern
Legiuitorul. În dreptul român, prescripţia a fost considerată de către legiuitor o instituţie de procedură penală de la intrarea în vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripţia în art. 593 – 600, şi până la reforma legislativă în materie penală din 1936, când a fost introdusă în Codul penal pentru a urma regula mitior lex. Ulterior anului 1936, în toate legile penale succesive, prescripţia răspunderii penale s-a găsit reglementată în Codul penal, iar în prezent sediul materiei se regăseşte în dispoziţiile art. 153 – 156 din titlul VII al Părţii generale a Codului penal.
Doctrina. În doctrină*11) s-a arătat că prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii juridice, o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale şi deci a acţiunii de tragere la răspundere penală (acţiunea penală), cauză determinată şi justificată de influenţa pe care trecerea timpului o exercită asupra necesităţii de a se recurge la constrângere penală şi a fost definită*12) ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale.
————
*11) V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală – vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 340.
*12) M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p. 629.
Doctrina actuală, în mod cvasiunanim, consideră legea penală referitoare la prescripţie ca fiind supusă regulilor neretroactivităţii şi aplicării legii penale mai favorabile, în considerarea efectelor acesteia în planul răspunderii penale a persoanei în cauză*13).
————
*13) F. Streteanu, op. cit., cu trimitere la lucrările citate de autor.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale. În jurisprudenţa instanţelor naţionale, instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost considerată ca fiind reglementată de norme de drept material, supuse aplicării principiului legii penale mai favorabile. Nu au fost identificate soluţii în jurisprudenţă în sensul considerării prescripţiei răspunderii penale ca aparţinând dreptului procesual penal.
Curtea Constituţională. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 1.092/2012*14), s-a reţinut că “prevederile art. 124 din Codul penal, care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate formulate direct de Avocatul Poporului, sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi”, instituţia prescripţiei penale fiind inclusă în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
————
*14) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013.
Curtea a reţinut că “prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare. Prescripţia are aşadar caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei“.
Ulterior, printr-o serie de decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, Curtea Constituţională a analizat dispoziţiile din materia prescripţiei penale prin raportare la principiul legalităţii incriminării şi neretroactivităţii legii penale consacrat de art. 7 din C.E.D.O.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 511/2013*15) (prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate ce viza dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal anterior) s-a arătat că “Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin social şi juridic, prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea acţiunii penale“.
————
*15) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014.
În considerentele deciziei menţionate şi care au fost reluate ulterior prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 341/2014*16) au fost analizate reglementările în materia prescripţiei în legislaţiile din unele state europene şi s-a arătat că doctrina din unele ţări consideră prescripţia o instituţie de drept procesual, indiferent unde este situată reglementarea ei – în Codul penal sau în Codul de procedură penală -, astfel încât prescripţia este supusă regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură, în timp ce în alte state europene doctrina apreciază că prescripţia aparţine dreptului substanţial. Curtea a reţinut că există şi o a treia soluţie doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripţiei, ca instituţie care aparţine deopotrivă dreptului penal substanţial şi dreptului procesual, dar că autorii care împărtăşesc această opinie arată că, faţă de orientarea constantă a practicii instanţelor penale şi a celor constituţionale din unele state europene de a admite posibilitatea modificării termenelor de prescripţie în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discuţia privind natura juridică a prescripţiei prezintă doar un interes academic. Curtea a concluzionat în sensul că “în doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripţia ca fiind o instituţie de drept penal substanţial, abordare în care legea penală privitoare la prescripţie este supusă regulii aplicării legii penale mai favorabile” (paragraful 29).
————
*16) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014.
Prin Decizia nr. 473/2018*17), Curtea Constituţională a reluat argumentele expuse arătând că reglementările existente în legislaţia germană, franceză, elveţiană, suedeză şi belgiană privind aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, dacă termenul de prescripţie pentru acestea nu s-a împlinit, consacră, la nivel de lege, teoria “retroactivităţii neautentice”, aşa cum a fost aceasta definită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, dispoziţiile de modificare a termenelor de prescripţie producând efecte juridice numai pentru situaţii actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi.
————
*17) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 23 şi 24.
În deciziile de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate menţionate, fără a califica normele în materia prescripţiei răspunderii penale ca fiind unele de drept material sau de drept procesual, instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile criticate din perspectiva alegerii pe care legiuitorul a trebuit să o facă între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept, şi a concluzionat că, având în vedere importanţa valorii sociale ocrotite (dreptul la viaţă), opţiunea aplicării imediate a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe prin stabilirea imprescriptibilităţii anumitor infracţiuni, inclusiv pentru fapte comise anterior adoptării legii şi pentru care termenul de prescripţie nu era încă împlinit, nu contravine principiului legalităţii incriminării.
În raport cu aspectele expuse, se constată că, pe de o parte, în jurisprudenţa sa obligatorie, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că în dreptul penal român instituţia prescripţiei răspunderii penale este considerată ca aparţinând dreptului penal material, iar, pe de altă parte, că într-o serie de decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate şi în legătură cu dispoziţii ce vizează ocrotirea unei valori fundamentale (dreptul la viaţă), instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate strict din perspectiva principiului legalităţii incriminării şi pedepsei consacrat de art. 7 din C.E.D.O. şi a considerat că nu intră în domeniul de aplicare al interdicţiei retroactivităţii legii penale dispoziţiile unei legi prin care se declară ca imprescriptibile anumite infracţiuni, pentru care nu se împliniseră termenele de prescripţie la data adoptării legii mai severe.
Analiza Curţii Constituţionale asupra instituţiei prescripţiei răspunderii penale a fost reluată în contextul pronunţării Deciziei nr. 297/2018, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrise sintagmei “oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal. Curtea Constituţională a reţinut că răspunderea penală este guvernată, alături de principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi cel al caracterului personal, de principiul prescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp (paragraful 14). De asemenea, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 1.092/2012, Curtea a reiterat concluzia sa în sensul că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că aceasta are un efect principal, constând în înlăturarea răspunderii penale, şi un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale (paragrafele 25 şi 27).
În consecinţă, se reţine că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României derivată din pronunţarea deciziilor cu efect obligatoriu erga omnes conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost calificată ca aparţinând dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal.
Având în vedere obiectul prezentelor sesizări, se reţine că stabilirea naturii normei ca aparţinând dreptului material sau dreptului procesual vizează conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal, în varianta în vigoare anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022.
Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în titlul VII al Părţii generale a Codului penal şi cuprinde totalitatea normelor cuprinse în dispoziţiile art. 153 din Codul penal – prescripţia răspunderii penale, art. 154 din Codul penal – termenele de prescripţie a răspunderii penale, art. 155 din Codul penal – întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi art. 156 din Codul penal – suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde mai multe componente, respectiv domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie.
Dispoziţiile art. 155 din Codul penal care reglementează întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale cuprind la rândul lor dispoziţii distincte cu privire la cauzele care pot conduce la întrerupere [alin. (1)], efectele pe care întreruperea le produce asupra duratei termenului prescripţiei răspunderii penale [alin. (2) şi (4)], efectele întreruperii în raport cu participanţii la infracţiune [alin. (3)] şi un caz special de întrerupere a cursului prescripţiei în cazul admiterii cererii de redeschidere a procesului penal [alin. (5)]. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale constă în determinarea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale, însă prin dispoziţiile art. 155 alin. (4) din Codul penal a fost limitată posibilitatea întreruperilor succesive, stabilindu-se că, dacă termenele prevăzute la art. 154 din Codul penal au fost depăşite cu încă o dată, acestea vor fi socotite împlinite oricâte întreruperi ar interveni, instituţie denumită în doctrină “prescripţie specială”.
Din punctul de vedere al structurii, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 conţineau indicarea cauzei, constând în îndeplinirea unui act de procedură, care determinau efectul, constând în întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Distincţia arătată rezultă în mod explicit şi din modul în care a fost analizată întreruperea cursului prescripţiei în doctrină*18), unde sunt analizate în mod distinct “cauzele de întrerupere a prescripţiei” de “efectul întreruperii cursului prescripţiei”, arătându-se că acesta din urmă constă în prelungirea duratei înăuntrul căreia subzistă răspunderea penală, prin neluarea în considerare a timpului care a curs anterior şi începerea unui nou termen de prescripţie.
————
*18) V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală – vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 344.
Identificarea cauzei de întrerupere a cursului prescripţiei ca fiind îndeplinirea unui act de procedură nu are semnificaţia edictării normelor aplicabile întocmirii actului întreruptiv, acesta rămânând supus regulilor din materia căreia îi aparţine. De altfel, având în vedere că pentru a putea produce efectul întreruptiv al cursului prescripţiei actul de procedură trebuie să fie întocmit în mod legal, este firesc ca acesta să fie supus normelor care reglementează condiţiile de emitere a acestuia.
În mod similar, atribuirea efectului întreruptiv actului de procedură nu are semnificaţia reglementării efectelor procesuale specifice proprii acestui act, acestea din urmă rămânând în domeniul de aplicare al actului normativ sub imperiul căruia a fost emis.
Aşadar, la fel cum o instituţie juridică de drept material produce efecte asupra răspunderii penale şi, totodată, efecte în plan procesual, determinând un mod de soluţionare a acţiunii penale, în mod similar, un act de procedură va avea efecte în plan procesual, supuse normei de procedură sub imperiul căreia a fost emis, precum şi efecte în plan substanţial, supuse normei de drept material care le reglementează.
Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.
Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.
În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.
Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.
În doctrină*19), din perspectiva aplicării legii în timp s-a arătat că instituţia prescripţiei aparţine dreptului penal substanţial (material) şi ca atare supusă regulii “legii penale mai favorabile”. S-a arătat că “regula legii penale mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie întrucât în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum)“. Acelaşi autor (S. Kahane), referindu-se la reglementarea existentă în art. 604 din Codul penal din 1936, consemna că aceasta menţiona în mod exact “dispoziţiile cele mai favorabile” în loc de “prescripţia cea mai scurtă”, întrucât “nu în toate cazurile în care legea prevede prescripţia cea mai scurtă este şi legea mai favorabilă; de exemplu, dacă o lege prevede un termen de prescripţie mai lung, dar în acelaşi timp dispune că nu poate fi întrerupt cursul prescripţiei sau că anumite acte nu au efect întreruptiv de prescripţie, această lege – în cazul când au avut loc acte care ar putea fi întreruptive de prescripţie – poate fi mai favorabilă decât legea care prevede un termen de prescripţie mai scurt, dar care dispune că prescripţia poate fi întreruptă sau că au efect întreruptiv de prescripţie actele care potrivit celeilalte legi nu produc acest efect”.
————
*19) S. Kahane, în V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală – vol. I, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 76.
În consecinţă, apare ca fiind evident că în doctrina citată regula tempus regit actum este aplicabilă doar actelor de procedură întreruptive (cauza), iar nu efectului constând în întreruperea cursului prescripţiei, care este supus principiului mitior lex. De altfel, în aceeaşi lucrare se arată explicit că “dat fiind că instituţia prescripţiei este reglementată în cadrul Codului penal, toate normele privitoare la aplicarea în timp a legii penale îşi au aplicarea şi cu privire la prescripţie”.
Aplicând dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal criteriile pentru delimitarea normelor de drept material de normele de procedură penală, aşa cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011), se constată următoarele:
– Obiectul de reglementare al normei îl constituie o ipoteză care împiedică împlinirea termenului general al prescripţiei răspunderii penale, respectiv întreruperea acestuia. Norma reglementează cauza – actul de procedură, care determină efectul – întreruperea termenului de prescripţie. Nu intră în obiectul de reglementare al normei condiţiile de legalitate şi/sau temeinicie pentru întocmirea actului procedural şi nici alte proceduri de emitere ori efectele în plan procesual ale acestuia. Totodată, atribuirea efectului întreruptiv sub aspectul curgerii termenului de prescripţie nu are semnificaţia reglementării vreunei proceduri de emitere sau întocmire a actului de procedură şi nu produce efecte cu privire la valabilitatea acestuia ori asupra desfăşurării vreunei faze a procesului penal;
– Scopul normei constă în reglementarea modului de curgere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul în care nu se poate constata o pasivitate nejustificată a organelor judiciare în îndeplinirea sarcinilor care le revin. Norma nu are ca finalitate reglementarea vreunei obligaţii/facultăţi în sarcina organelor judiciare şi nici de a stabili vreo regulă privind desfăşurarea procesului penal;
– Rezultatul la care conduce norma constă în împiedicarea împlinirii termenului general al prescripţiei răspunderii penale. Efectul normei constând în întreruperea şi determinarea curgerii unui nou termen de prescripţie se produce în mod direct asupra regimului răspunderii penale, prin dilatarea intervalului de timp în care statul, prin organele judiciare, poate aplica o pedeapsă infractorului şi corelativ, prin împiedicarea constatării ca fiind înlăturată răspunderea penală.
În consecinţă, în raport cu criteriile arătate, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
3. Incidenţa principiului legalităţii incriminării şi aplicarea legii penale mai favorabile
Principiul legalităţii incriminării
Din jurisprudenţa CtEDO rezultă că principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) prevăzut de art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea lor şi interzic retroactivitatea legii mai severe în ceea ce le priveşte pe acestea. De asemenea, luând în considerare modul în care sunt reglementate în dreptul intern al statelor semnatare ale Convenţiei, Curtea a statuat că dispoziţiile legale prin care se prelungesc termenele de prescripţie încă neîmplinite pentru anumite infracţiuni nu intră în domeniul de aplicare al principiului legalităţii incriminării, întrucât nu definesc infracţiuni şi pedepsele ce pot fi aplicate pentru acestea şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. CtEDO nu a statuat încă în jurisprudenţa sa asupra naturii şi modului de aplicare a unor dispoziţii legale privind modificarea unor termene de prescripţie deja împlinite la data apariţiei actului normativ modificator.
Totodată, se reţine că, deşi art. 7 din Convenţie nu face referire la principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (mitior lex), CtEDO*20) a considerat în jurisprudenţa sa că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului.
————
*20) CtEDO, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), paragrafele 103 – 109, Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26.
În dreptul român, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale arătate anterior, prescripţia răspunderii penale este considerată o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării. Concret, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a inclus în mod explicit în domeniul de aplicare al principiului legalităţii incriminării şi pedepsei normele care reglementează prescripţia răspunderii penale, arătând că “legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie… care impun nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Or, din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale al cărei mecanism juridic este supus aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârşit” (paragraful 26). Mai mult, cu referire la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, Curtea a reţinut că “prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma “oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale” (paragraful 31).
În concluzie, se reţine că standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CtEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale. Or, potrivit art. 20 din Constituţia României, republicată, şi astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale*21), “este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile”.
————
*21) Decizia nr. 1.092/2012.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă. În Cauza C42/17 (“Taricco 2”), CJUE a reţinut că “principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri”. Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în “Taricco 1”) se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât “acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii” (paragraful 60). Curtea a arătat că “Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale Codului penal se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii” (paragraful 61).
Legea penală mai favorabilă
În raport cu aspectele care rezultă din jurisprudenţa CtEDO, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor are un domeniu de aplicare mai restrâns decât principiul aplicării legii penale mai favorabile, primul fiind aplicabil normelor care reglementează infracţiunile şi pedepsele ce pot fi aplicate pentru comiterea acestora, în timp ce al doilea este aplicabil tuturor dispoziţiilor cu caracter penal cuprinse în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.
Aşa cum s-a arătat anterior, regula legii penale mai favorabile este recunoscută în jurisprudenţa CtEDO ca fiind una dintre garanţiile care însoţesc interdicţia retroactivităţii legii penale mai severe.
De asemenea, principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut şi de art. 15 paragraful (1) din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice.
În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile are un rang constituţional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Totodată, aplicarea legii penale mai favorabile este prevăzută şi de art. 5 din Codul penal, respectiv de art. 6 din Codul penal.
Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil actelor normative, prevederilor acestora care au fost declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. În mod simetric, dacă o normă favorabilă declarată neconstituţională poate ultraactiva, la rândul său o normă care devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii ei (integral sau parţial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile.
Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, într-o jurisprudenţă constantă s-a arătat că acestea pot avea aptitudinea de a reconfigura conţinutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind eliminate din fondul activ al legislaţiei. Or, prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile.
Totodată, în acord cu argumentele expuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), se reţine că noţiunea de instituţie autonomă, care presupune o existenţă de sine stătătoare şi absenţa unei dependenţe de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea, nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Astfel, “nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine” (paragrafele 46, 47). Având în vedere că instituţia prescripţiei răspunderii penale este calificată în cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o instituţie de drept material (substanţial) şi ţinând cont că aceasta nu poate fi disociată şi considerată ca fiind autonomă de legea căreia îi aparţine (Codul penal), cu atât mai mult nu poate fi acceptată teza disocierii şi atribuirii unui caracter autonom şi diferit, de procedură penală, normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripţiei.
În egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.
Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.
Revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
În raport cu aspectele arătate anterior, în ceea ce priveşte prima chestiune de drept invocată de către instanţele de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal.
