fbpx
Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Instanța despre o bancă: ”a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de risc”

Instanța despre o bancă: ”a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de risc”

În sentința prin care a fost anulat comisionul de risc, numit și de urmărire riscuri, transformat apoi în comision de administrare, o instanță de la Judecătoria Cluj-Napoca spune despre BCR: ”pârâta a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de risc pentru a avea posibilitatea de a lansa pe piață o ofertă de credit cu dobândă atractivă și de a profita de vulnerabilitatea unor clienți mai puțin informați, care au fost atrași de dobândă, fără a verifica costurile ascunse ale creditului.”

SENTINȚA CIVILĂ NR. 5750/2016 din 13 iunie 2016

Analizând actele cauzei civile de față, instanța constată următoarele:

În fapt,  instanța reține că între pârâta Banca Comercială Română SA și reclamantul F. I. s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. …./03.11.2008, privind suma de 73.000 lei rambursabilă într-un termen de 120 de luni.

Art. 5 din contract prevede faptul că „la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 14,5% pe an și este fixă. Dobânda fixă se menține constantă pe toată perioada de creditare, cu excepțiile prevăzute de art. 7 și 8. Dobânda curentă este formată din dobândă de referință fixă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2.00 puncte procentuale.

Potrivit art. 7 liniuțele 2 și 3 din acest contract „nivelul dobânzii curente la credite se stabilește de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, astfel:

          dacă împrumutatul  înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau altă valută de peste 31 de zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la puncul 5 la care se adaugă 3 puncte procentuale;

–          dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau altă valută cuprinse ăntre 8 și 30 de zile, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5 la care se adaugă 1 puncte procentuale;

Totodată, conform art. 8 din contract „dobânda majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante:

  1. până la 30 de zile, este dobânda curentă înscrisă la punctul 5 la care se adaugă 7 puncte procentuale
  2. peste 31 zile inclusiv, este dobânda curentă înscrisă la punctul 5 la care se adaugă 7 puncte procentuale.

Potrivit art. 9. Pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bacare:

a) comision de acordare credit de 3% flat;

e) comision de urmărire riscuri de 255,50 RON lunar, reprezentând un procent de 0,35 din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1

În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Potrivit art. 2 alin. (1) din același act normativ prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede că instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.

Potrivit art. 14 din același act normativ, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

De asemenea, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (…) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, invocate de către pârâta B.C.R. S.A., instanța apreciază că, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 ce a realizat transpunerea Directivei nr. 93/13, evaluarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se realizează prin raportare la momentul încheierii contractului și al nașterii raportului de drept între părțile contractante, deoarece în raport de acel moment se stabilește dacă profesionistul și-a îndeplinit sau nu obligația legală stabilită în sarcina sa prin art.1 al.3 din Legea nr.193/2000, de a nu insera clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Acest aspect ține de regimul juridic al sancțiunii reglementate de art.6 din Legea nr.193/2000, anume nulitatea absolută, reglementată prin norme de ordine publică, care poate fi invocată oricând, independent de faptul și de momentul executării, în întregime sau în parte, a contractului cu privire la care se invocă aplicarea acestei sancțiuni. Art.13 din Legea nr.193/2000, care prevede măsurile ce pot fi luate de instanță in situația reținerii clauzelor abuzive, nu limitează sfera contractelor supuse verificării doar la contractele in curs de executare. O asemenea concluzie ar fi contrazisă de regimul juridic al sancțiunii nulității absolute și de intenția certă a legiuitorului de a supune analizei toate contractele în care se susține că ar fi fost inserate clauze abuzive, cu încălcarea interdicției prevăzute la art.1 al.3 din Legea nr.193/2000. Apoi nu există un argument pertinent care ar justifica o scindare între contractele aflate în curs de executare și cele care încetaseră anterior sesizării instanței de judecată, prin împlinirea termenului sau declararea scadenței anticipate. Astfel, chiar dacă contractul si-ar fi produs efectele, raportul juridic fiind consumat in prezent, în considerarea efectului retroactiv si a caracterului imprescriptibil al nulității absolute, nu există nici un impediment pentru verificarea dispozițiilor contestate.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 C.pr.civ., excepția lipsei de interes a reclamantului în ceea ce privește petitul privind anularea clauzelor de la pct. 5 și 6 din contract privind stabilirea dobânzii în contractul de credit nr. …/03.11.2008, excepție invocată în cauză de către pârâți, față de actele și lucrările dosarului, instanța reține faptul că exercitarea unei acțiuni presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții generale, respectiv afirmarea unui drept, justificarea unui interes, capacitatea procesuală și calitatea procesuală. Așadar, una din condițiile pentru exercitarea acțiunii este „justificarea unui interes”. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.

Interesul trebuie să existe nu numai la declanșarea procedurii judiciare, ci pe tot parcursul procesului, ori de cate ori se apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii. La rândul său, interesul trebuie să respecte anumite cerințe: să fie legitim, să fie născut și actual, să fie direct și personal.

Sub acest aspect, instanța reține faptul că în contractul încheiat între părți rata dobânzii a avut o valoare fixă, de 14,5 %, art. 5 stabilind, fără putință de îndoială, faptul că „dobânda fixă se menține constată pe toată durata de creditare, cu excepțiile prevăzute la punctul 7 și 8”, aceste excepții privind posibilitatea aplicării unei dobânzi penalizatoare. Astfel, referirea făcută în teza a II-a a art. 5 la componența dobânzii curente nu este în mod evident aplicabilă acestui contract, cu dobândă fixă, ci doar în situația stabilirii unei dobânzi variabile, forma contractului fiind aceeași pentru toate contractele de credit, urmând a fi personalizată în funcție de fiecare dintre acestea, acesta fiind de exmplu motivul pentru care la art. 9 lit. b se specifică faptul că comisionul de administrare stabilit va fi de 0,00%. Mai mult, după cum a arătat și pârâta, punctul 2.10 c din  Condițiile generale de creditare – Anexă la contract, stabilesc clar faptul că dobânda fixă se menține constantă pe toată perioada contractuală. Totodată, în cauză nu s-a demonstrat faptul că pe parcursul derulării contractului rata dobânzii, având o valoare fixă conform contractului, ar fi fost modificată în vreun fel de către bancă.

În speță, reclamantul a criticat mai multe clauze din contractul de credit încheiat, astfel că se impune analizarea separată a acestora, urmând a se stabili pentru fiecare în parte dacă prezintă sau nu un caracter abuziv.

Din textele legale enunțate, reglementate de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe. Însă înainte de toate trebuie analizat dacă clauză criticată nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de acordare credit, cuprinsă în pct. 9 lit. a din contractul de credit, instanța reține în primul rând că, această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.

Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, însă ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei.

Astfel, trebuie stabilit, prin urmare, dacă clauza privitoare la comisionul de acordare credit este o clauză care privește una dintre cele două categorii de mai sus. Or, obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca “preț” al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal. Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de risc în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atât timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține servicii de monitorizare a riscului și a plăti aceste servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța reține că analiza comisionului de acordare nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților.

Prin urmare, clauza privind comisionul de acordare nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește negocierea, contractul încheiat de pârâtă și reclamantă este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul.

Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000), astfel că pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauza în discuție ca nefiind negociată cu consumatorii.

În ceea ce privește susținerile pârâtei, potrivit cărora banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorii au posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii trebuie să se refere la fiecare clauză în parte. Or, în speță, după cum deja s-a arătat, pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamantul au avut posibilitatea de a negocia clauza privitoare la comisionul de acordare, fiind deci fără relevanță că aceasta a putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu a obiectat sau a obiectat împotriva acestei clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzei în discuție în contract.

Simplul fapt că reclamantul nu este consumator captiv și că ar fi putut evalua ofertele mai multor instituții de credit și a avut inițiativa de a negocia cu banca nu este de natură să conducă la ideea că clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamantul ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.

Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamantul fiind pe deplin conștient de întinderea acestei obligații. Or, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților apare, dacă pe parcursul derulării contractului, intervin modificări, bazate pe anumite clauze care nu au fost clar definite și care dau posibilitatea profesionistului să modifice în mod arbitrar contractul, astfel încât  să rupă acel echilibru care se presupune că există la momentul încheierii contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul comisionului de acordare credit.

În ceea ce privește necesitatea existenței unei contraprestații, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul, instanța reține, cu privire la comisionul de acordare a creditului faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâtă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clientului, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul.

Astfel, clauza care stabilește comisionul de acordare arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta este de 3% flat din valoarea creditului și este plătibil la data primei trageri a creditului. Prin urmare, de la momentul acceptării ofertei și a semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata unui comision de acordare care devine scadent la data primei trageri din creditul aprobat. Susținerea reclamantului potrivit căruia sintagma „flat” este echivocă este absurdă, întrucât, pe de o parte, aceasta are o semnificație ușor de depistat din context, și anume la valoarea întregului credit, iar, pe de altă parte, ne întrebăm cum ar fi putut reclamantul să semneze acest contract când acest termen îi era nefamiliar, fără a întreba măcar ofițerul de credit în legătură cu semnificația acestuia?

Legislație instituită pentru protecția drepturilor consumatorilor nu oferă, după cum a precizat și Î.C.C.J. în decizia nr. 1936/2013 pronunțată în dosar nr. 10945/99/2011, posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor. Faptul că valoarea comisionului de acordare este una ridicată – 3% din creditul acordat, nu are nicio relevanță, un serviciu scump nefiind neapărat și abuziv. Comisionul de acordare, apreciază instanța este cât se poate de clar, valoarea acestuia este precis determinată, nu poate reprezenta o dobândă mascată întrucât a fost perceput o singură dată și este, totodată, legal, nefiind interzis de nicio prevedere legală în vigoare la data întocmirii contractului de credit.

Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9  pct. a din contract privind comisionul de acordare credit, și în consecință va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei percepută cu titlu de comision de acordare credit.

În speță, raportat la clauza privitoare la comisionul de urmărire riscuri prevăzut de dispozițiile art. 9 pct. e din contract, în valoarea de 255,50 lei, reprezentând un procent de 0,35 % din valoarea creditului, instanța constată și cu privire la acest comision, aplicabilitatea celor mai sus expuse cu privire la neincluderea acestuia în obiectul principal al contractului și lipsa negocierii dintre părți.

Pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune ca acea clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de urmărire riscuri, instanța constată că a fost inserată în contract pentru a masca o parte din dobândă, aspect care reiese mai ales din modul de percepere a acestui comision, care este identic cu cel al dobânzii, și anume periodic, procentual, în funcție de soldul creditului, dar și de cuantumul ridicat al acestui „comision”. În plus, scopul perceperii acestui comision apare, cel puțin din informațiile pe care consumatorii le-ar fi putut deține la momentul încheierii contractului, cât se poate de obscur. Or, dacă orice persoană care solicită un credit știe că va trebui să plătească o dobândă pentru acesta, trebuie acceptat că în legătură cu celelalte costuri ale creditului, mai ales când asemenea costuri sunt aproape echivalentul dobânzii, persoana trebuie să aibă o reprezentare clară a motivului pentru care le plătește.

În prezentul litigiu pârâta a avansat, drept explicație a perceperii comisionului de urmărire riscuri, faptul că acesta „se percepe în mod uzual doar în ipoteza acordării creditelor fără garanții reale sau personale, credite care presupun un risc mai mare”. Prin urmare, explicația pârâtei cu privire la perceperea comisionului de urmărire riscuri, dincolo de faptul că este ulterioară încheierii contractului, este că aceasta este necesară pentru a evita existența unor prejudicii în eventualitatea în care împrumutatul nu va reuși rambursarea creditului datorită intervenției unor elemente exterioare. Astfel, lunar se percepe o sumă de bani mai mare pentru simpla posibilitatea ca, în viitor, să nu mai poată fi achitat acest credit. Instanța nu poate fi de acord cu această explicație situația fiind una extrem de dezavantajoasă pentru client. Eventual în situația în care ar exista o clauză în contract potrivit căreia la încetarea contractului și rambursarea integrală a creditului, întreaga sumă percepută cu acest titlu va fi înapoiată împrumuatului întrucât până la urmă nu s-a dovedit a fi necesară, acesta respectându-si obligațiile, instanța ar fi de acord cu această practică, însă nu și în cazul de față.

Deși explică importanța unui comision de risc pentru garantarea creditului, pârâta nu explică nici măcar pentru un moment de ce un asemenea comision nu a fost inclus în prețul contractului, adică în dobândă, după cum era firesc. Fără îndoială că și alte instituții de credit au în vedere riscurile identificate de către pârâtă, însă, în mod obișnuit costurile aferente acestor riscuri sunt incluse în dobândă, practica pârâtei de a percepe separat un comision de urmărire riscuri fiind minoritară. Prin urmare, pârâta a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de risc pentru a avea posibilitatea de a lansa pe piață o ofertă de credit cu dobândă atractivă și de a profita de vulnerabilitatea unor clienți mai puțin informați, care au fost atrași de dobândă, fără a verifica costurile ascunse ale creditului. Or, o asemenea practică este, cu siguranță și în ciuda a ceea ce susține pârâta, contrară cerințelor bunei-credințe, și este de natură să îi pună pe consumatori în postura de a achita, practic, două dobânzi – una ca atare, cea de a doua mascată sub forma comisionului de risc, ceea ce este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților (mai ales având în vedere cuantumul la care s-a perceput acest comision de risc).

Este cert că în speță există un oarecare echilibru contractual între drepturile și obligațiile părților dar instanța consideră că, în măsura în care cu privire la o anumită clauză contractuală se poate identifica un posibil dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pentru a se constata că nu există un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților care să afecteze contractul în întregul său, este necesar să se identifice o altă clauză, care, creând un dezechilibru contractual invers, să echilibreze în fapt contractul. În speță, pârâta nu a indicat iar instanța nu a identificat o asemenea clauză. În acest context, instanța observă că toate „câștigurile” identificate de către pârâtă în favoarea consumatorului sunt în mod obișnuit într-un contract de credit acoperite de perceperea dobânzii de către bancă și nu de plata comisionului de risc.

Pentru aceste motive, instața va constata caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 9 pct. e cu privire la perceperea unui comision de risc (urmăre riscuri) în sumă de 255,50 lei lunar, reprezentând un procent de 0,35 % din valoarea creditului.

Totodată, instanța va dispune înlăturarea din Contractul de credit pentru persoane fizice nr. xxxxxxxxxxx/03.11.2008 și din Condițiile  generale de creditare a clauzei contractuale privind perceperea comisionului de riscuri.

Având în vedere faptul că a fost constatată nulitatea acestor clauze se impune repunerea părților în situația anterioară, astfel că pârâta va fi obligată să restituie reclamantului suma încasată cu titlu de comision de urmărire riscuri de la data încheierii contractului până în prezent, precum și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală, reprezentând beneficiul nerealizat. În ceea ce privește data de la care începe să curgă obligația de plată a dobânzii legale, instanța a avut în vedere principiul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans). În speță, pierderea efectiv suferită este reprezentată de sumele de bani achitate efectiv de către reclamanți în temeiul clauzelor abuzive, în vreme ce beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut reclamanții prin folosirea sumelor de bani reprezentând comisionul de risc, pe care le-au achitat în mod nejustificat pârâtei. Or, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale, după cum s-a arătat și în doctrină, astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului, care este data achitării sumelor în discuție, și până la data când acestea vor fi restituite reclamanților.

Instanța nu va lua în seamă susținerea pârâtei privind imposibilitatea dispunerii acestei restituiri întrucât constatarea nulității absolute a unei clauze contractuale impune repunerea părților în situația anterioară prin restituirea tuturor sumelor încasate nelegal, restituirea putând fi dispusă în temeiul principiul repunerii părților în situația anterioră ca urmare a constatării nulității.

Instanța reține faptul că prin Actul Adițional fără număr și nedatat de aplicare a dispozițiilor OUG 50/2010 (f. 75-82) denunțat prin adresa din 17.02.2011 (f.84) comisionul de urmărire riscuri a fost transformat într-un comision de administrare credit, acesta având o valoare identică de 255,50 lei. Sub acest aspect instanța reține că prin încheierea Actului Adițional pârâta nu a înțeles să schimbe decât denumirea acestui comision, și nu caracteristicile sale intrinseci, care îl fac incompatibil cu prevederile legale. Astfel, în cauză, nu au fost schimbate nici cuantumul acestui comision, nici funcția sa, acesta rămânând în continuare o componentă a contractului menită să acopere așa-zisele riscuri asumate de către pârâtă pe parcursul derulării contractului. Aceste aspecte rezultă și din definiția legală a comisionului de administrare credit întrucât potrivit art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010 comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Prin urmare, un asemenea comision nu are nicidecum rolul de a acoperi costurile administrării vreunui risc, ci pur și simplu de a-l acoperi pe cel al operațiunilor curente pe care le desfășoară banca în scopul utilizării sau rambursării creditului. Pentru a preveni o obiecție a pârâtei, în sensul că monitorizarea riscurilor face parte din aceste operațiuni curente, instanța găsește util că arate că, din textul art. 36 deja citat, reiese că banca poate percepe fie comision de administrare credit, fie comision de administrare cont curent, ceea ce demonstrează că în concepția legiuitorului administrarea unui credit presupune operațiuni similare administrării contului curent, care cu siguranță nu includ monitorizări ale riscurilor.

Prin urmare, instanța reține că indiferent de denumirea pe care o poartă,comisionul de administrare este, în în realitate, fostul comision de urmărire riscuri, astfel că acesta trebuie tratat de aceeași manieră și considerat ca reprezentând în continuare o clauză abuzivă.

Astfel, cu toate că reclamantul nu a precizat explicit faptul că solicită restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare credit, necunoscând transformarea denumirii acestuia, pârâta nefăcând dovada că a comunicat reclamantului Actul Adițional precum și adresa de denunțare a acestuia, instanța va dispune restituirea acestor sume. Prin solicitarea reclamantului de restiuire a sumelor achitate în temeiul clauzelor contractuale abuzive, se înțelege faptul că se solicită restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul unor astfel de prevederi, indiferent de denumirea sub care au fost percepute.

Mai mult, chiar dacă s-ar accepta faptul că comisionul de administrare credit nu ar reprezenta un comision de administrare riscuri, ci un comision nou și distinct, instanța reține faptul că acest Act Adițional nu respectă prevederile O.U.G. 50/2010,  mai precis dispozițiile art. 95 rap. la art. 35 alin. 1 lit. b  care interzic introducerea unor comisione noi, neprevazute în contract și neacceptate  expres de consumatori, introducerea acestei prevederi contractuale fiind nulă de drept.

Având în vedere aceste aspecte, instanța va obliga pârâta BCR S.A. să restituie reclamantului sumele reprezentând comision de urmărire riscuri percepute de la data încheierii contractului de credit, inclusiv sumele reprezentând comision de administrare credit percepute de la data încheierii Actului Adițional de aplicare a dispozițiilor OUG 50/2010 (255,50 lei lunar) precum și dobânda legală  aferentă acestor sume calculată de la data încasării acestora și până la data restituirii integrale a acestor sume.

Totodată, instanța va obliga pârâta Secapital S.a.R.L. să restituie reclamantului sumele reprezentând comision de administrare credit (255,50 lei lunar) percepute de la data încheierii cesiunii de creanță precum și dobânda legală  aferentă acestor sume calculată de la data încasării acestora și până la data restituirii integrale a acestor sume.

Cu privire la prevederile contractuale prevăute de art. 7 și 8 privitoare la dobânda penalizatoare, instanța reține că aceste clauze nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu pot fi considerată ca negociate cu consumatorii.

Cu toate acestea, instanța reține faptul că, de principiu, aplicarea unor dobânzi penalizatoarea nu este interzisă, banca având drept să impună clienților săi astfel de dobânzi pentru a-i determina pe aceștia să achite la timp ratele.

Astfel, aplicarea unor dobânzi penalizatoarea nu este interzisă, banca având dreptul de a impună clienților săi astfel de dobânzi pentru a-i determina pe aceștia să achite la timp ratele. Prin urmare, având în vedere faptul că această prevedere contractuală a fost expres asumată de contestator și nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța apreciază faptul că această clauză nu prezintă un caracter abuziv.

În ceea ce privește clauza înserată la art. 10 din Condițiile Generale anexă la contract, potrivit căreia banca poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din prezentul contract, instanța apreciază, în primul rând, faptul că, după cum s-a arătat mai sus, acesta nu poate fi considerat ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociat cu consumatorii. Totodată, instanța reține că această clauză poate fi considerată ca fiind exprimată, în mod clar și inteligibil.

Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, susținerile reclamantului potrivit cărora cesiunea nu i-a fost comunicată în mod legal și nu îi este opozabilă respectiv faptul că societatea cesionară Secapital S.a.R.L. este lipsită de capacitate de folosință, sunt în mod evident neîntemeiate. Astfel, caracterul abuziv al unei clauze poate fi analizat exclusiv din punctul de vedere al conținutului prevederii contractuale și nu prin raportare la aspecte  extrinseci. Mai precis faptul că, prin absurd, susținerea reclamantei privind faptul că notificarea sa nu a fost legal realizată iar cesionara este lipsită de capacitate de folosință nu ar conduce la anularea ca abuzivă a acestei prevederi contractuale ci la inopozabilitatea cesiunii respectiv nulitatea acesteia, în cauza de față instanța analizând doar conformitatea prevederii contractuale cu legislația în domeniul protecției consumatorului iar nu și legalitatea cesiunii de creanță și a notificării acesteia către debitor, acest petit formulat  fiind anulat de către instanță.

În ceea ce privește susținere relamantului potrivit căreia contractul de credit bancar este încheiat intuitu persoane instanța o apreciază ca complet neîntemeiată întrucât acest act juridic nu are nici caracter gratuit, iar prestațiile creditoarei nu depind de unele însușiri speciale ale acesteia, absolut nicio prevedere contractuală neconducând la aprecierea existenței unei astfel caracteristici.

În aceste condiții, având în vedere faptul că această prevedere contractuală a fost expres asumată de reclamant și nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța consideră neîntemeiată cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauze de la art. 10 din Condițiile Generale anexă la contract.

Având în vedere faptul că singura dispoziție contractuală anulată de instanță este cea privind existența comisionului de riscuri, prin anularea acestuia contractul putând să  decurgă fără nicio problemă, având în vedere faptul că privește un obiect secundar al contractului, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de constatare a faptului că acest contract nu se va putea derula în continuare. Aceeași soluție va fi dată de instanță și cu privire la cererea reclamatului ca acest contract să se deruleze în continuare, fiind scutit de dobânzi și comisioane sau că rata dobânzii percepute să fie de 2%, având în vedere soluția oferită de instanță cu privire la petitul privind anularea art. 5 și 6 din contract.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. La alin. 2 se prevede că dacă cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare din părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În cauza de față, reclamantul a arătat că nu înțelege să solicite  cheltuieli în acest proces ci pe cale separată, în timp ce pârâta a solicitat, și a depus dovada, efecuării unor cheltuieli în sumă totală  de 10.723,91 din care 5896,31 lei onorariu avocațial aferent reprezentării în primă instanță iar 4827,60 lei onorariu avocațial achitat pentru redactarea întâmpinării.

Față de această prevedere legale,  instanța reține faptul că pârâta BCR S.A. este îndreptățită la acordarea unor cheltuieli de judecată în sumă de 8000 de lei, corespunzătoarea pretențiilor respinse ale reclamantului în raport cu care a formulat apărări considerate de instanță ca îndreptățite. Sub acest aspect, instanța reține că a fost admisă doar pretenția reclamantului cu privire la comisionul de urmărire riscuri și s-a dispus restituirea acestuia. Instanța nu este de acord cu susținerea reclamantului privind cuantumul exagerat al onorariului de avocat achitat de pârâtă având în vedere mai multe aspecte și anume: complexitatea litigiului generată și de faptul că reclamantul a solicitat anularea mai multor clauze contractuale precum și a contractului de cesiune încheiat de pârâte; depunerea unei întâmpinări exhaustive (având 22 de pagini) în care s-a răspuns la fiecare dintre petitele acțiunii, la obiect; prezența reprezentantului pârâtei la fiecare dintre cele două termene și formularea unr concluzii asupra tuturor excepțiilor și aspctelor puse în discuție și, nu în ultimul rând, calitatea pârâtei – societate bancară având o importanță care nu poate fi negată în piața bancară românească și care impune o exigență ridicată în ceea ce privește reprezentarea acesteia în fața instanțelor de judecată. Astfel, instanța apreciază că datorită tuturor aceste aspecte, cuantumul ridicat al acestui onorariu era previzibil și pentru reclamant, astfel încât nu se impune reducerea acestuia

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite excepția lipsei de interes a petitului privind anularea clauzelor de la pct. 5 și 6 din contract privind stabilirea dobânzii în contractul de credit nr. …./03.11.2008, excepție invocată de pârâte prin întâmpinare.

Respinge petitul privind anularea clauzelor de la pct. 5 și 6 din contract privind stabilirea dobânzii în contractul de credit nr…/03.11.2008 ca fiind lipsit de interes.

Admite în parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul F. I având CNP …….., cu domiciliul în com. Florești,., jud. Cluj, în contradictoriu cu pârâtele Banca Comercială Română S.A., având CUI….și fiind înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. .. cu sediul în București, , sect. 3,  și Secapital S.a.R.L. societate înmatriculată în Luxemburg, înregistrată în Registrul Comerțului și al Companiilor la secțiunea B sub nr. xxxxxx, având sediul social în 9, Rie Du Laboratoire Luxembourg, prin reprezentant legal Kruk având CUI RO……cu sediul în București,.

Constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 9 pct. e cu privire la perceperea unui comision de urmărire riscuri în sumă de 255,50 lei lunar, reprezentând un procent de 0,35 % din valoarea creditului.

Dispune înlăturarea din Contractul de credit pentru persoane fizice nr. xxxxxxxxxxx/03.11.2008 și din Condițiile  generale de creditare a clauzei contractuale privind perceperea comisionului de urmărire riscuri.

Obligă pârâta BCR S.A. să restituie reclamantului sumele reprezentând comision de urmărire riscuri percepute de la data încheierii contractului de credit inclusiv sumele reprezentând comision de administrare credit percepute de la data încheierii Actului Adițional de aplicare a dispozițiilor OUG 50/2010 (255,50 lei lunar) precum și dobânda legală  aferentă acestor sume calculată de la data încasării acestora și până la data restituirii integrale a acestor sume.

Obligă pârâta Secapital S.a.R.L. să restituie reclamantului sumele reprezentând comision de administrare credit (255,50 lei lunar) percepute de la data încheierii cesiunii de creanță precum și dobânda legală  aferentă acestor sume calculată de la data încasării acestora și până la data restituirii integrale a acestor sume.

Respinge restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Obligă reclamantul la plata către pârâta BCR S.A, a cheltuielilor de judecată în sumă de 8000 de lei reprezentând parte din onorariul avocațial solicitat.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina