fbpx

CEDO a obligat România la plata unei despăgubiri de 5000 de euro către un bărbat căruia nu i-a fost recunoscut dreptul de a proba că nu este tatăl biologic al copilului major

Încălcarea art. 8 din cauza imposibilităţii ca reclamantul să obţină redeschiderea unei proceduri prin care a fost declarat tată al unui copil, deşi între timp a reuşit să obţină, cu consimţământul copilului devenit major, o nouă probă biologică atestând că nu era tatăl acestuia din urmă.

HOTĂRÂRE din 30 iunie 2020
în Cauza Bocu împotriva României
EMITENT: CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI – SECŢIA A PATRA
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 398 din 16 aprilie 2021

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA

HOTĂRÂREA
din 30 iunie 2020
în Cauza Bocu împotriva României

(Cererea nr. 58.240/14)
Strasbourg
Definitivă
30 septembrie 2020
________________________________________________________________
Art. 37 • Nestabilirea cu suficientă certitudine a faptului că reclamantul ar putea obţine redeschiderea procedurii interne în cazul în care Curtea ar decide să accepte declaraţia unilaterală a Guvernului pârât şi să procedeze la radierea de pe rol • Respingerea cererii de radiere Art. 8 • Respectarea vieţii private • Respingerea cererii de redeschidere a unei proceduri în stabilirea paternităţii unui copil născut în afara căsătoriei pe baza unei probe ştiinţifice inaccesibile la data acţiunii în stabilirea paternităţii • Expertiza medico-legală extrajudiciară efectuată cu acordul copilului care a devenit major • Lipsa unui just echilibru între interesele în speţă ________________________________________________________________|

Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Bocu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din:
Yonko Grozev, preşedinte, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, Carlo Ranzoni, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, Jolien Schukking, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier de secţie,
având în vedere:
– Cererea nr. 58240/14 sus-menţionată, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Octaviean Bocu (“reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 august 2014, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”);
– decizia de a aduce prezenta cerere la cunoştinţa Guvernului român (“Guvernul”),
– observaţiile părţilor,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 9 iunie 2020,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

INTRODUCERE

Cererea priveşte imposibilitatea ca reclamantul să obţină revizuirea unei hotărâri definitive prin care s-a constatat că el este tatăl lui B.A.M., cu toate că, cu acordul acestuia din urmă, a obţinut proba ştiinţifică conform căreia nu este tatăl său biologic. Potrivit reclamantului, în această situaţie este vorba de o încălcare a art. 8 din Convenţie.

ÎN FAPT

1. Reclamantul s-a născut în 1947 şi domiciliază în Braşov. A fost reprezentat de D.S. Oprea, avocat.
2. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent de doamna S.M. Teodoroiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 2 februarie 1972, mama minorului B.A.M., născut la 18 septembrie 1971, a sesizat Judecătoria Braşov (“judecătoria”) cu o acţiune în stabilirea paternităţii împotriva reclamantului. Prin Sentinţa din 6 noiembrie 1972, reclamantul a fost declarat tatăl copilului. Sentinţa era întemeiată pe mărturii şi pe o expertiză medico-legală a grupelor de sânge efectuată de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, care arăta că reclamantul putea fi tatăl biologic al copilului.
4. Această sentinţă a fost confirmată, în urma recursului reclamantului, prin decizia definitivă a Tribunalului Braşov (“tribunalul”) din 23 martie 1973.
5. În 2012, reclamantul a sesizat judecătoria cu o acţiune în tăgada paternităţii împotriva B.A.M. A solicitat instanţei să dispună o expertiză ADN pentru a stabili dacă este tatăl biologic al copilului B.A.M.
6. Prin sentinţa din 28 iunie 2012, judecătoria a respins acţiunea. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe. Prin Decizia din 3 decembrie 2012, tribunalul a respins apelul şi a statuat că acţiunea în tăgada paternităţii nu poate fi introdusă decât de soţul mamei care a născut copilul în cadrul căsătoriei şi că, în speţă, paternitatea copilului nu putea fi pusă în discuţie decât prin contestarea hotărârii judecătoreşti care stabilise paternitatea copilului. Sesizată cu apel de către reclamant, Curtea de Apel Braşov (“curtea de apel”) a confirmat hotărârile instanţelor inferioare prin Decizia definitivă din 2 aprilie 2013.
7. În 2013, reclamantul a obţinut consimţământul lui B.A.M., devenit major, pentru ca ambii să se supună unei expertize medico-legale extrajudiciare, cu scopul de a stabili dacă era tatăl său biologic.
8. La 6 mai 2013, în urma unui test genetic, a fost întocmit raportul de expertiză de către clinica privată M., care a stabilit că reclamantul nu era, din punct de vedere biologic, tatăl lui B.A.M.
9. La 4 iunie 2013, pe baza raportului de expertiză menţionat anterior (supra, pct. 8) şi a art. 322 din vechiul Cod de procedură civilă (infra, pct. 12), reclamantul a sesizat tribunalul cu o cerere de revizuire a Deciziei definitive din 23 martie 1973 (supra, pct. 4).
10. Prin Decizia definitivă din 21 octombrie 2013, redactată la 12 februarie 2014, tribunalul a declarat cererea de revizuire inadmisibilă, pe motiv că nu îndeplinea condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 din vechiul Cod de procedură civilă. A arătat că Decizia definitivă din 23 martie 1973 nu evoca în mod direct fondul cauzei şi că raportul de expertiză din 6 mai 2013 nu constituia un înscris care să fi existat la momentul hotărârii din 1973, a cărei revizuire se cerea, şi despre care părţile nu ar fi avut cunoştinţă, în sensul art. 322 alin. (5) din vechiul Cod de procedură civilă. A considerat că simplul fapt că o nouă realitate era dezvăluită prin documentul invocat, care fusese întocmit folosind o tehnică de testare genetică mai avansată decât cea care exista la data pronunţării deciziei atacate, nu era apt pentru a legitima admisibilitatea cererii de revizuire.

Cadrul juridic şi practica interne relevante

11. Dispoziţiile relevante care reglementează recunoaşterea unui copil născut în afara căsătoriei, aşa cum aceste texte erau aplicabile în cauza de faţă, şi practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Ostace împotriva României (nr. 12.547/06, pct. 19 – 25, 25 februarie 2014).
12. Art. 322 din vechiul Cod de procedură civilă, aplicabil în prezenta cauză, expune motivele care ar putea sta la baza unei cereri de revizuire. Acesta este redactat astfel în părţile relevante în speţă:

ARTICOLUL 322
“Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: […] 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. […]”
13. Art. 509 din noul Cod de procedură civilă, în vigoare de la 15 februarie 2013, expune motivele care ar putea justifica o cerere de revizuire. Acesta este redactat astfel în părţile relevante în speţă:

ARTICOLUL 509
Obiectul şi motivele revizuirii
“(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: […] 5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; […] 10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
14. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine recunoaşterea în justiţie a faptului că nu este tatăl lui B.A.M., deşi raportul de expertiză realizat cu consimţământul lui B.A.M., devenit major, a exclus paternitatea acestuia. Acesta invocă art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care respectiva ingerinţă este prevăzută de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora.”

A. Cu privire la solicitarea Guvernului având scopul de a radia cererea de pe rol, în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenţie

15. În urma eşecului negocierilor dintre părţi purtate în vederea soluţionării amiabile a cauzei, Guvernul a informat Curtea despre intenţia sa de a depune o declaraţie unilaterală pentru a pune capăt examinării cauzei de către Curte. A solicitat Curţii, de asemenea, să radieze cererea de pe rol în conformitate cu art. 37 § 1 lit. c) din Convenţie.
Art. 37 din Convenţie este redactat astfel în părţile sale relevante:
“(1) În orice stadiu al procedurii, Curtea poate decide radierea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se conchidă că: […] c) din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.
Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin protocoalele sale o impune.
2. Curtea poate hotărî reînscrierea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o justifică.”

1. Argumentele părţilor
16. Guvernul a prezentat o declaraţie unilaterală pentru soluţionarea problemei ridicate de prezenta cerere.
17. În comentariile sale cu privire la declaraţia unilaterală a Guvernului, reclamantul subliniază importanţa pe care o reprezintă pentru el posibilitatea de a solicita redeschiderea judecăţii cauzei sale. Este esenţial, în opinia sa, ca o astfel de cerere să nu poată fi respinsă pe motiv că ar fi acceptat o soluţionare pe cale amiabilă sau că, chiar dacă ar fi respins o astfel de soluţionare, Curtea ar considera că ar putea fi de acord cu propunerea Guvernului.
18. Mai precis, reclamantul explică faptul că declaraţia unilaterală implică radierea cererii de pe rol. În temeiul art. 509 alin. (1) pct. 10 din noul Cod de procedură civilă, numai constatările unor încălcări (ale drepturilor sau libertăţilor fundamentale) de către Curte, cu excepţia prin urmare a deciziilor de radiere de pe rol, permit redeschiderea procedurii interne. Or, reclamantul afirmă că este important pentru el să poată obţine redeschiderea procedurii interne pentru a putea sesiza instanţele naţionale cu chestiunea cu privire la paternitatea lui B.A.M. Adaugă că scopul cererii sale adresate Curţii este de a nu mai fi considerat din punct de vedere legal ca tatăl lui B.A.M.
19. Pentru a se pronunţa asupra declaraţiei unilaterale a Guvernului, Curtea l-a invitat pe cel din urmă să se exprime asupra comentariilor reclamantului cu privire la termenii declaraţiei unilaterale. În răspunsul său, Guvernul a făcut referire la textul art. 509 alin. (1) pct. 10 din noul Cod de procedură civilă (supra, pct. 13) şi şi-a reiterat solicitarea de radiere a cererii de pe rol.

2. Motivarea Curţii

20. Principiile generale privind declaraţiile unilaterale au fost prezentate în cauzele Jeronovics împotriva Letoniei [(MC), nr. 44898/10, pct. 64 – 70, 5 iulie 2016] şi Aviakompaniya A.T.I., ZAT împotriva Ucrainei (nr. 1006/07, pct. 27 – 33, 5 octombrie 2017).
21. Mai precis, Curtea reaminteşte că, atunci când trebuie hotărâtă radierea de pe rol a unei cereri în întregime sau în parte în temeiul art. 37 § 1 lit. c) din Convenţie pe baza unei declaraţii unilaterale, factorii care intră în joc includ natura plângerilor formulate, natura şi sfera de aplicare a măsurilor eventual luate de guvernul pârât în executarea hotărârilor pronunţate de Curte în cauze anterioare şi incidenţa acestor măsuri asupra cauzei examinate, natura concesiilor formulate în declaraţia unilaterală, în special recunoaşterea unei încălcări a Convenţiei şi angajamentul de a plăti o reparaţie adecvată pentru o astfel de încălcare, existenţa unei jurisprudenţe relevante “clare şi complete” în această privinţă – cu alte cuvinte, a şti dacă problemele ridicate sunt similare cu cele deja soluţionate de Curte în cauze anterioare -, modalităţile de remediere pe care guvernul pârât intenţionează să le ofere reclamantului şi chestiunea dacă aceste modalităţi permit înlăturarea consecinţelor unei presupuse încălcări.
În cazul în care Curtea este convinsă de răspunsurile date la întrebările de mai sus, verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 37 § 1 lit. c) şi la art. 37 § 1 in fine din Convenţie (şi anume, că nu se mai justifică examinarea în continuare a cererii în întregime sau în parte şi că respectarea drepturilor omului nu impune examinarea în continuare a cererii). Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, atunci decide să radieze cererea de pe rol în întregime sau în parte.
În acest scop examinează cu atenţie angajamentele asumate de Guvern în declaraţia sa unilaterală şi, după caz, interpretează conţinutul acestora în lumina jurisprudenţei sale (Jeronovics, citată anterior, pct. 64, precum şi trimiterile citate).
22. În primul rând, Curtea observă că a constatat deja încălcări ale art. 8 din Convenţie în cauze în care reclamanţii nu aveau nicio posibilitate de a contesta, în lumina noilor probe biologice, stabilirea paternităţii printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Ostace împotriva României, nr. 12.547/06, pct. 52, 25 februarie 2014, Paulik împotriva Slovaciei, nr. 10.699/05, pct. 46, CEDO 2006-XI şi Tavli împotriva Turciei, nr. 11.449/02, pct. 36, 9 noiembrie 2006). Prin urmare, prezenta cauză urmează jurisprudenţa consacrată a Curţii.
23. Curtea reaminteşte că în Hotărârea Ostace menţionată anterior, în care faptele erau similare cu cele din prezenta cauză, a concluzionat că nu se asigurase un echilibru just între interesele reclamantului şi cele ale societăţii şi că, prin urmare, sistemul juridic intern nu garantase în mod adecvat “respectarea vieţii private” a reclamantului (Ostace, citată anterior, pct. 52). În Cauza Paulik, citată anterior, Curtea a reţinut, pe de altă parte, în cadrul examinării cererii de reparaţie echitabilă formulate de reclamant, că, în temeiul articolelor relevante din Codul de procedură civilă, procesul civil putea fi redeschis atunci când Curtea constata o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de Convenţie, când consecinţele încălcării erau grave, iar acordarea unei reparaţii echitabile nu era suficientă pentru repararea acestora (Paulik, citată anterior, pct. 72).
24. Curtea observă că ceea ce a sancţionat în temeiul art. 8 din Convenţie în hotărârile referitoare la chestiuni juridice similare celor ridicate în speţă a fost imposibilitatea persoanelor în cauză de a repune în discuţie, pe baza unor noi probe biologice, stabilirea judiciară a paternităţii cu privire la copii care au devenit majori între timp, în cazuri în care realitatea biologică nu corespundea realităţii sociale. Consideră că, atunci când se constată încălcarea din acest motiv a art. 8 din Convenţie, existenţa unei căi legale care permite persoanei în cauză să obţină redeschiderea procedurii interne constituie, în principiu, o soluţie adecvată, deseori chiar cea mai potrivită, pentru a pune capăt încălcării şi a înlătura efectele acesteia.
25. Curtea consideră că acelaşi lucru trebuie să fie valabil şi în situaţii precum cea din speţă, în care obiectivul urmărit de reclamant prin sesizarea Curţii cu cererea sa era acela de a obţine redeschiderea procedurii interne (supra, pct. 18). Prin urmare, este necesar să se examineze dacă reclamantul dispune de o cale judiciară pentru a obţine redeschiderea procedurii interne pe baza unei declaraţii unilaterale.
26. În acest context, Curtea observă că art. 509 alin. (1) pct. 10 din Codul de procedură civilă prevede posibilitatea de a obţine revizuirea unei hotărâri definitive atunci când Curtea a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti şi când consecinţele acestei încălcări sunt grave şi persistente (supra, pct. 13). În acest text nu se menţionează posibilitatea de a obţine redeschiderea procesului civil pe baza unei decizii de radiere a unei cauze de pe rol, indiferent dacă este vorba de o soluţionare amiabilă la care ar ajunge părţile sau de o declaraţie unilaterală. Guvernul nu a prezentat exemple de hotărâri pronunţate de instanţele naţionale care ar putea demonstra că acestea din urmă deschid proceduri civile interne pe baza deciziilor prin care Curtea radiază o cauză de pe rol. În sfârşit, Curtea observă că nu se menţionează în declaraţia unilaterală prezentată de Guvern niciun angajament din partea acestuia care să permită redeschiderea procedurii, în cazul în care reclamantul dorea acest lucru.
27. Curtea consideră că în cauză nu se poate stabili cu suficientă certitudine că reclamantul ar putea obţine redeschiderea procedurii interne în cazul în care Curtea ar decide să accepte declaraţia unilaterală a Guvernului şi să radieze cererea de pe rol. În special, nu exclude că reclamantul ar avea nevoie, pentru a putea solicita, dacă este cazul, revizuirea deciziei în discuţie a curţii de apel, de o hotărâre a Curţii în care se constată în mod explicit încălcarea art. 8 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Hakimi împotriva Belgiei, nr. 665/08, pct. 29, 29 iunie 2010, Rozhin împotriva Rusiei, nr. 50.098/07, pct. 23, 6 decembrie 2011, şi Vojtechová împotriva Slovaciei, nr. 59.102/08, pct. 2 – 28, 25 septembrie 2012).
28. În lumina celor de mai sus, Curtea admite argumentul prezentat de reclamant. Prin urmare, nu poate concluziona că nu mai este justificată continuarea examinării cererii. Mai mult, respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenţie şi în protocoalele la aceasta, obligă la continuarea examinării cauzei. Astfel, trebuie respinsă cererea Guvernului având scopul de a radia cererea de pe rol în temeiul art. 37 din Convenţie.

B. Cu privire la admisibilitate

29. Curtea reaminteşte că stabilirea relaţiei juridice dintre un tată şi fiul său prezumtiv se încadrează în sfera “vieţii private” a persoanei în cauză (Ostace, citată anterior, pct. 30, şi Iyilik împotriva Turciei, nr. 2.899/05, pct. 23, 6 decembrie 2011). Prin urmare, art. 8 din Convenţie se aplică faptelor speţei.
30. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea o declară admisibilă.

C. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor

31. Reclamantul susţine că nu beneficia de o cale legală în dreptul intern pentru a obţine recunoaşterea în justiţie a faptului că nu este tatăl lui B.A.M., deşi expertiza medico-legală care a putut fi realizată în 2013 cu consimţământul fiului său prezumtiv, devenit major, a exclus clar paternitatea acestuia.
32. Guvernul contestă argumentul reclamantului. Conform acestuia, refuzul de a autoriza redeschiderea procedurii era motivat de preocuparea de a asigura respectarea securităţii juridice.

2. Motivarea Curţii

33. În speţă, Curtea observă că, în 1972, la scurt timp după naşterea lui B.A.M., mama acestuia din urmă l-a acţionat în justiţie pe reclamant printr-o acţiune în stabilirea paternităţii. Această acţiune a fost admisă pe baza unor mărturii şi a unei expertize medico-legale a grupelor sangvine care arăta că reclamantul putea fi tatăl biologic al copilului (supra, pct. 3).
34, Ulterior, în urma unei expertize medico-legale extrajudiciare, efectuată cu acordul lui B.A.M., care indica faptul că era exclus ca acesta să fie tatăl său biologic (supra, pct. 8), reclamantul a solicitat revizuirea Deciziei din 23 martie 1973, bazându-se în special pe art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, care prevede posibilitatea de a redeschide o procedură atunci când imposibilitatea de a prezenta înscrisuri în cursul procedurii iniţiale ţine de un eveniment exterior voinţei părţilor. Cererea reclamantului a fost declarată inadmisibilă de către instanţele naţionale, pe motiv că nu era îndeplinită condiţia conform căreia era obligatoriu ca înscrisurile respective să existe deja la momentul procedurii iniţiale (supra, pct. 10).
35. Curtea constată că problema ridicată în prezenta cauză este similară cu cea pe care a întâlnit-o în Hotărârea Ostace menţionată anterior. În această cauză a constatat o încălcare a art. 8 din cauza imposibilităţii ca reclamantul să obţină redeschiderea unei proceduri prin care a fost declarat tată al unui copil, deşi între timp a reuşit să obţină, cu consimţământul copilului devenit major, o nouă probă biologică atestând că nu era tatăl acestuia din urmă (ibidem, pct. 43 – 45).
36. Totuşi, ţinând seama de observaţiile formulate de Guvern, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a se îndepărta în speţă de concluzia la care a ajuns în Hotărârea Ostace. Consideră că, prin respingerea cererii de redeschidere a procedurii de stabilire a paternităţii copilului născut în afara căsătoriei, deşi toate persoanele în cauză păreau să fie de acord cu stabilirea adevărului biologic privind filiaţia lui B.A.M. devenit major, pe baza unei probe ştiinţifice, inaccesibilă la data acţiunii în stabilirea paternităţii, autorităţile naţionale nu au păstrat justul echilibru între interesele prezente (a se vedea, de exemplu, Tavli, citată anterior, pct. 36, şi Ostace, citată anterior, pct. 45).
37. Prin urmare, în speţă a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

38. Art. 41 din Convenţie prevede:
“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu
39. Reclamantul solicită 50.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit.
40. Guvernul consideră că suma solicitată este prea ridicată având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie.
41. Curtea consideră că art. 509 din noul Cod de procedură civilă permite revizuirea unei hotărâri pronunţate în plan intern în cazul în care, ca în speţă, Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, nr. 42.447/10, pct. 78, 23 aprilie 2019). Cu toate acestea, nimic din prezenta hotărâre nu trebuie să fie interpretat ca exprimând vreo opinie despre modul de soluţionare a unei astfel de acţiuni (a se vedea, mutatis mutandis, Călin şi alţii împotriva României, nr. 25.057/11, şi alte două cereri, pct. 109, 19 iulie 2016). În plus, Curtea acordă reclamantului 5.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată
42. Reclamantul solicită 417,50 EUR reprezentând cheltuieli pentru onorariul avocatului efectuate de acesta în cadrul procedurii de revizuire în faţa instanţelor interne. De asemenea, solicită 333 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii cu onorariul avocatului şi pentru cheltuielile cu corespondenţa efectuate pentru sesizarea acesteia. În sfârşit, solicită 210 EUR pentru costurile aferente expertizei genetice medicale. Aceste cereri sunt însoţite de documente justificative.
43. Guvernul susţine că trebuie rambursate doar cheltuielile de judecată legate de constatarea de către Curte a unei încălcări. Adaugă faptul că chitanţele care atestă onorariile avocatului nu sunt însoţite de un centralizator cu numărul de ore lucrate.
44. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 750 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura internă şi pentru procedura în faţa Curţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:

1. respinge cererea Guvernului având scopul de a radia cererea de pe rol;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 750 EUR (şapte sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 30 iunie 2020, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.

PREŞEDINTE
YONKO GROZEV

Grefier,
Andrea Tamietti

—————

Comments

comentarii

Lasă un răspuns