Acasă » SISTEMUL JUDICIAR » Ce spune CSM despre modificările la Codurile penale în analiza trimisă Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare

Ce spune CSM despre modificările la Codurile penale în analiza trimisă Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare

Consiliului Superior al Magistraturii a realizat o analiză privind situația independenței sistemului judiciar din România, ce a fost trimisă Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare. Analiza cuprinde și poziția referitoare la modificările propuse la Codurile penale.

Rețeaua Europeană a Consiliilor Judiciare a solicitat CSM exprimarea unui punct de vedere referitor la sesizarea formulată de Forumul Judecătorilor din România, Asociaţia Judecătorilor Profesionişti şi Mişcarea pentru apărarea statutului procurorilor, adresată Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, privind situaţia independenţei sistemului judiciar din România,

CSM, prin președintele Lia Savonea, a trimis analiza către Kees Sterk, preşedintele Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare.

Extras din analiză referitor la Codurile penale:

”Referitor la susţinerile potrivit cărora unele dintre modificările Codului penal şi ale Codului de procedură penală adoptate de Parlamentul României contravin standardelor Consiliului Europei privind statul de drept, trebuie reţinut că propunerile respective se află în dezbatere parlamentară, fără a interveni o modificare a celor două coduri până în prezent.

Astfel, propunerea legislativă privind punerea în acord a prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, cu deciziile Curţii Constituţionale, Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană (înregistrată la Senat sub nr. L238/2018) a fost adoptată de Senat la data de 03.07.2018, cu titlul „Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”, iar de Camera Deputaţilor la data de 04.07.2018.

Preşedintele României, Înalta Curte de Casație și Justiție şi un număr de 110 deputaţi au sesizat Curtea Constituţională, conform art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţia României, republicată, sesizările fiind soluţionate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 97 din 7 februarie 2019.

Prin această decizie, au fost admise unele dintre obiecţiile formulate şi s-a constatat neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din legea adoptată de Parlament, alte obiecţii fiind respinse ca neîntemeiate.

În prezent, legea se află la Senat, în vederea reexaminării sale, pentru punerea de acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale menţionată.

Propunerea legislativă privind punerea în acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, cu deciziile Curții Constituționale, Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, precum și a Deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului (înregistrată la Senat sub nr. L239/2018) a fost adoptată de Senat la data de 13.06.2018 şi de Camera Deputaţilor la data de 18.06.2018, cu titlul: „Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară”.

Au fost depuse sesizări de neconstituţionalitate de către Preşedintele României, de către Înalta Curte de Casație și Justiție şi de către un număr de 94 deputaţi, soluţionate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 1.020 din 29 noiembrie 2018.

Prin această decizie au fost admise unele dintre obiecţiile formulate şi s-a constatat neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din legea doptată de Parlament, iar alte obiecţii au fost respinse ca neîntemeiate şi, respectiv, indamisibile.

În urma reexaminării sale ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale mai sus menţionate, legea a fost adoptată de Senat la data de 10.12.2018, fiind înaintată Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională.

Cele două propuneri legislative au fost transmise Consiliului Superior al Magistraturii de către Comisia specială comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, când aceste propuneri se aflau în procedură parlamentară.

Propunerile au fost analizate de către comisia de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, după consultarea instanțelor și parchetelor, în cursul lunii mai 2018, pe parcursul mai multor ședințe (cu menţiunea că, în cazul propunerilor vizând Codul de procedură penală ultima şedinţă a avut loc la începutul lunii iunie 2018).

Propunerile formulate la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii au fost transmise Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, iar reprezentanţi ai Consiliului Superior al Magistraturii au participat la şedinţele Comisiei speciale, unde au susţinut aceste propuneri.

Referitor la aspectele privind Legea de modificare şi completare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea actelor de corupţie, aspectele prezentate în cuprinsul sesizării vizează:

– modificarea infracţiunii de abuz in serviciu;
– completarea dispoziţiilor privind confiscarea extinsă – introducerea articolului 1121 alineatul (21) Cod penal;
– modificarea principiului dreptului penal conform căruia întreruperea cursului prescripţiei ar trebui să producă efecte în raport de toţi participanţii la comiterea unei infracţiuni. Reducerea semnificativă a duratei termenului special de prescripţie – articolul 155 alineatul (2) din Codul penal;
– obligaţia de a executa hotărârea Curţii Constituţionale ca fiind o legislaţie penală mai favorabilă – completarea articolului 173 din Codul penal cu patru paragrafe noi;
– dezincriminarea parţială a unor infracţiuni, care sunt reglementate ca infracţiuni de corupţie sau de serviciu, atunci când acestea sunt săvârşite de un funcţionar public sau în legătură cu un astfel de funcţionar – abrogarea articolului 175 alineatul (2) din Codul penal;
– încurajarea fenomenului infracţional prin condiţiile pentru nepedepsirea mituitorului – articolul 290 alineatul (3) Cod penal;
– traficul de influenţă. Eliminarea nejustificată a numeroase activităţi din sfera ilicitului penal – articolul 291 alineatul (1) Cod penal.

În legătură cu aceste aspecte, este important de precizat că modificările aduse textelor de lege menţionate au făcut obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituțională anterior promulgării legii, din perspectiva unor critici similare, în esenţă, celor prezentate în cuprinsul sesizării.

După cum s-a arătat mai sus, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 Curtea a constatat neconstituţionalitatea unora dintre dispoziţiile vizate de prezenta sesizare, respectiv: art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 23 [cu referire la art. 1121 alin. (21) sintagma “probe certe, dincolo de orice îndoială”], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2)], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2) – (5)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)].

a) Astfel, cu referire la art. 291 alin. (1) din Codul penal, Curtea Constituţională a apreciat că o condiţionare a elementului material al infracţiunii de foloasele materiale pretinse/primite/acceptate reprezintă o restrângere nepermisă a condiţiilor de incriminare a traficului de influenţă, din moment ce sunt excluse foloasele nemateriale – nepatrimoniale. Se ajunge la sustragerea unui act de corupţie din sfera incriminării, ceea ce este contrar art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Curtea a constatat şi încălcarea art. 11 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la art. 12 din Convenţia penală cu privire la corupţie, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002.

b) De asemenea, Curtea Constituţională a concluzionat că dispoziţiile de abrogare a art. 175 alin. (2) contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 11 din Constituţie, reţinând, printre altele, că atât Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, cât şi Convenţia penală privind corupţia obligă la incriminarea faptelor de corupţie, nu doar a celor săvârşite în domeniul public, ci şi a celor săvârşite în domeniul privat.

c) În legătură cu confiscarea extinsă, Curtea Constituţională a constatat că art. I pct. 23 [cu referire la art. 1121 alin. (21) sintagma “probe certe, dincolo de orice îndoială”] încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie. Curtea a reţinut, printre altele, că, în raport de textele analizate, rezultă că instanţa trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracţional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, şi nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei “dincolo de orice îndoială” în cuprinsul art. 1121 alin. (21) şi (3) din Codul penal face inutilă reglementarea instituţiei confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluţionarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecinţa aplicabilităţii instituţiei confiscării speciale, dar şi a instituirii unei condiţii mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privinţa regimului probator.

d) Cu referire la modificările aduse art. 155 alin. (2), Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că întreruperea cursului prescripţiei trebuie să producă efecte faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni, şi nu cu privire numai faţă de persoana în favoarea căreia curge prescripţia de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură.

e) În ceea ce priveşte alin. (2) – (5) ale art. 173, prin Decizia nr. 650/2018 s-a reţinut, printre altele, încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (4), la care se raportează şi prezenta sesizare.

f) În legătură cu modificarea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută la articolul 297 din Codul penal, prin decizia amintită Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) încalcă art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1) şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie.

Şi celelalte dispoziţii criticate în cuprinsul sesizării, respectiv art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)] şi pct. 46 [cu referire la art. 290 alin.(3)], au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, în privinţa acestora Curtea Constituţională constatând, însă, constituţionalitatea lor, prin aceeaşi decizie – nr. 650/2018 – în raport de criticile formulate, critici asemănătoare, în esenţă, cu cele aduse de autorii sesizării.

a) Astfel, referitor la alineatul (3) al alineatului 155 din Codul penal, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea acestor dispoziţii, reţinând, în esenţă, că reducerea termenului prescripţiei speciale constituie o opţiune a legiuitorului, exprimată în acord cu politica penală a statului şi în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.

b) În cuprinsul sesizării au fost criticate şi dispoziţiile art. 290 alin. (3), însă şi în privinţa acestor dispoziţii Curtea Constituţională a constatat că nu sunt contrare art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, reţinându-se, în esenţă, că prevederile art. I pct. 46 din lege sunt de natură a completa politica penală a statului în domeniul descoperirii şi sancţionării faptelor de corupţie, acestea reprezentând, totodată, opţiunea legiuitorului, exprimată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.

Referitor la aspectele privind legea de modificare şi completare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, aspectele prezentate în cuprinsul sesizării vizează:

– dreptul acuzatului de a fi notificat cu privire la data şi ora efectuării anchetei penale sau a oricărei audieri. Posibilitatea ca persoana suspectată sau acuzată să participe la orice activitate de urmărire penală sau audiere, la cererea acestuia – art. 83 lit. b1) şi art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală;
– adoptarea criteriului absolut „dincolo de orice îndoială”. Extinderea standardului de evaluare a dovezilor prezentate de la o „îndoială rezonabilă” la o îndoială iraţională – art. 103 alineatul (2);
– excluderea din materialul probator a înregistrărilor efectuate de persoane, altele decât cele prevăzute în mod expres şi strict de lege – art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală;
– obligaţia de a comunica şi de a permite tuturor persoanelor care au fost înregistrate accidental, chiar dacă nu au calitate procedurală, să aibă acces la înregistrări – art. 145;
– interceptările obţinute pe baza unor mandate de siguranţă naţionale deja depuse ca probe în dosarele în curs nu mai pot fi utilizate – art. 1451;
– introducerea unei limite maxime de un an pe parcursul căreia organele de urmărire penală au obligaţia de a dispune începerea urmăririi penate cu privire la o persoană sau de a închide cazul – art. 305 alin. (11) din Codul de procedură penală;
– posibilitatea de a declara recursul în casaţie numai în favoarea persoanei condamnate – art. 438 alin. (11);
– prevederea unui nou caz de revizuire: nesemnarea deciziei de condamnare pronunţată de judecătorul care a participat la soluţionarea cazului – articolul 453 alineatul (1) litera (g).

Şi aspectele menţionate au făcut obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituțională anterior promulgării legii, din perspectiva unor critici similare, în esenţă, celor prezentate în cuprinsul sesizării.

După cum s-a arătat mai sus, prin Decizia nr. 633/2018 Curtea a constatat neconstituţionalitatea unora dintre dispoziţiile vizate de prezenta sesizare, respectiv: art. I pct. 41, referitor la art. 83 lit. b1) teza finală, art. I pct. 47, referitor la art. 92 alin. (2) teza a treia, art. I pct. 52 referitor la art. 103 alin. (2), art. I pct. 74 referitor la art. 145 alin. (1) şi (5), art. I pct. 76 referitor la art. 1451 alin. (1) în ceea ce priveşte sintagma “potrivit acestei legi şi pentru care au existat suspiciunile care au fundamentat solicitarea, sub sancţiunea nulităţii absolute” şi alin. (2), art. I pct. 193 referitor la art. 305 alin. (11), art. I pct. 243 referitor la art. 438 alin. (11) – (14), art. I pct. 245 referitor la art. 453 alin. (1) lit. g) şi h).

a) Astfel, în cuprinsul sesizării au fost criticate modificările aduse art. 83 lit. b1) şi art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală, modificări ce au fost analizate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 633/2018 constatându-se neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 41, referitoare la art. 83 lit. b1) teza finală şi, respectiv, a art. I pct. 47, referitor la art. 92 alin. (2) teza a treia din cod, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 148 alin. (2).

b) În ceea ce priveşte modificarea dispoziţiilor articolului 103 alineatul (2) din Codul de procedură penală, menţionăm că prin decizia menţionată, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile vizate, apreciind că sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, din textul în vigoare, are un înţeles suficient de clar şi precis, constituind o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil, astfel că înlocuirea sa cu sintagma “dincolo de orice îndoială” nu numai că nu este justificată de legiuitor, dar are ca efect blocarea actului de justiţie, întrucât probele administrate trebuie să înlăture din convingerea judecătorului, pe lângă îndoiala raţională, şi orice îndoială neraţională, situaţie care excedează logicii juridice.

c) Referitor la noua reglementare a articolului 145 alineatele (1) şi (2) din Codul de procedură penală, criticată prin prisma faptului că prevede drepturi procedurale pentru persoanele care nu au nicio calitate procedurală în cadrul unei proceduri judiciare în curs, menţionăm că, prin Decizia nr. 633/2018, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea alin. (1) al art. 145, în forma adoptată de Parlament.

d) De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 76, referitoare la art. 1451 alin. (1) în ceea ce priveşte sintagma “potrivit acestei legi şi pentru care au existat suspiciunile care au fundamentat solicitarea, sub sancţiunea nulităţii absolute” şi alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale.

e) În legătură cu criticile aduse prin sesizare articolului 305 alin. (11) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională, prin decizia amintită, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 193, referitoare la art. 305 alin. (11) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale, contravenind art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “România este stat de drept […], în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea […] reprezintă valori supreme […] şi sunt garantate”, art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componentele sale referitoare la principiul legalităţii şi cel al calităţii legii, precum şi art. 131 din Constituţie, care consacră rolul Ministerului Public de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

f) Referitor la art. 438 alin. (11), în sesizare se arată că dispoziţia este de natură să încalce egalitatea în drepturi în ceea ce priveşte accesul la justiţie şi, pe de altă parte, să transforme recursul în casaţie în cale de atac ordinară, cauzând o suprapunere nejustificată cu dispoziţiile privind apelul.

Critici similare au fost examinate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 633/2018 constatându-se că dispoziţiile art. I pct. 243, referitoare la art. 438 alin. (11) – (14) din cod, sunt neconstituţionale.

g) În sesizare au fost criticate şi dispoziţiile art. 453 alineatul (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care introduce un nou caz de revizuire, şi în privinţa acestora Curtea Constituţională constatând neconformitatea cu Legea fundamentală.

Prin aceeaşi Decizie a Curţii Constituţionale nr. 633/2018, s-a constatat constituţionalitatea unora dintre dispoziţiile criticate în cuprinsul prezentei sesizări (printre altele), respectiv art. I pct. 52, referitor la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, art. I pct. 70, referitoare la art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală.

a) Astfel, referitor la dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin decizia amintită, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea acestor dispoziţii, reţinând că legiuitorul a transpus în norma procesual penală interdicţia judecătorului ca, la pronunţarea hotărârii de condamnare, de aplicare a unei măsuri educative, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, să se întemeieze în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, acesta trebuind să coroboreze aceste declaraţii cu celelalte probe administrate în dosar, dând prevalenţă principiului consacrat de art. 103 din Codul de procedură penală, potrivit căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.

b) În ceea ce priveşte modificările aduse art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, o critică similară celei din cuprinsul sesizării, vizând eliminarea unui mijloc de probă important, respectiv înregistrările efectuate de persoane, altele decât cele expres şi limitativ prevăzute de lege, a fost analizată şi de Curtea Constituţională, iar prin decizia menţionată s-a constatat constituţionalitatea textului. Astfel, Curtea a reţinut că noua dispoziţie interzice folosirea ca mijloace de probă a înregistrărilor efectuate de alte persoane decât cele menţionate expres în textul de lege, iar aceasta vizează doar înregistrările efectuate de aceste persoane în locuri nepublice, întrucât art. 139 alin. (31), nou-introdus, prevede că înregistrările realizate în locuri publice pot constitui mijloace de probă, indiferent de cine le realizează. Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a nu permite folosirea ca mijloace de probă a înregistrărilor realizate în condiţiile strict menţionate este una firească, de natură a spori garanţiile privind dreptul la viaţă intimă şi privată, prevăzut în Constituţie.”

Toată analiza AICI

Comments

comentarii

Lasă un răspuns