CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
CCR a motivat Decizia prin care a declarat neconstituțională prevederea din Codul de procedură penală referitoare la obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. Curtea Constituțională a fost sesizată în acest caz de către cunoscutul judecător Horațius Dumbravă în cadrul unui dosar penal de la Înalta Curte, ce nu apare pe portalul instanțelor.
Extras din motivare:
”Analizând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea observă că dispozițiile art.1461 – Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane sunt cuprinse în capitolul IV – Metode speciale de supraveghere sau cercetare din titlul IV – Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii din Codul de procedură penală.
Metodele speciale de supraveghere sau cercetare sunt enumerate în art.138 alin.(1) din capitolul de referință, după cum urmează:
„a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activități;
i) livrarea supravegheată;
j) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.”
Totodată, alin.(13) al art.138, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.389 din 23 mai 2016, prevede că „prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin.(1) lit.a)-d)”.
Rezultă, astfel, că obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, reglementată de art.1461 din Codul de procedură penală, criticat în prezenta cauză, nu constituie o metodă specială de supraveghere tehnică, ci o metodă de cercetare. Întrucât autorul excepției solicită să se aplice și în privința reglementării acestei metode de cercetare soluția pronunțată de Curtea Constituțională în privința reglementării metodelor de supraveghere tehnică, Curtea va examina în cele ce urmează regimul juridic aplicabil acestor din urmă metode, pentru a vedea în ce măsură soluției legislative consacrate de textul de lege criticat în prezenta cauză i se aplică același regim juridic, respectiv soluția și considerentele Deciziei nr.244 din 6 aprilie 2017, invocată de autorul excepției.
Curtea reține, în acest sens, că în capitolului IV – Metode speciale de supraveghere sau cercetare, după enumerarea acestor metode, legiuitorul a procedat la reglementarea regimului juridic al supravegherii tehnice, în art.139-146, stabilind, între altele, în art.140 procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică de către judecătorul de drepturi și libertăți, la cererea procurorului. Potrivit art.140 alin.(7) din Codul de procedură penală, „încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac”.
Art.145 din Codul de procedură penală reglementează informarea persoanei supravegheate, după cum urmează: „(1) După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat de măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa.
(2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.
(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin.(1).
(4) Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c) dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
(5) Amânarea prevăzută la alin.(4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.”.
Prin Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.529 din 6 iulie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Direcția Națională Anticorupție și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.
Cu acel prilej, Curtea a analizat criticile de neconstituționalitate prin care autorul excepției avea în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăși dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerință în sfera dreptului său la viață privată, Curtea a analizat în ce măsură inexistența unui control a posteriori al legalității dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condițiile prevăzute de Constituție și Convenție referitoare la restrângerea exercițiului dreptului de acces la o instanță în scopul protejării dreptului unei persoanei la viață privată. (par.52) Curtea a constatat că, „în jurisprudența sa, a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești”, apreciind că „cele constatate anterior sunt cu atât mai pertinente în situația în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exercițiului unui drept sau al unei libertăți fundamentale.” (par.56și 57) Curtea a mai observat că „potrivit dispozițiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi și libertăți, acesta exercitându-și controlul în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.139 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, Curtea reține că instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art.8 din Convenție, un astfel de raționament făcând inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării și aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerința care rezultă din legislația incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunțată în Cauza Pruteanu împotriva României, paragrafele 48 și 50). ” (par.60)
Din analiza dispozițiilor constituționale și convenționale și a jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a concluzionat că, „în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art.142—144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. (…) Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică.” (art.63și 64)
În continuare, Curtea a observat că supravegherea tehnică poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.139 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală, față de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem. De asemenea, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea expresă a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect. Așa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenții din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanței de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse. Așa fiind, Curtea a constatat că dispozițiile constituționale și convenționale amintite, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui „recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. Curtea apreciază că absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art.21 și a celor convenționale ale art.13. (par.65-67)
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că, în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Ca urmare, Curtea a reținut încălcarea prevederilor art.26 și art.53 din Constituție, precum și a celor ale art.8 și art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională. (par.68și 69)
În ceea ce privește art.1461 din Codul de procedură penală, criticat în prezenta cauză, acesta reglementează o metodă de cercetare care constă, în conformitate cu art.138 alin.(9) din Codul de procedură penală, în „operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.”
Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane a fost introdusă în Codul de procedură penală printre metodele speciale de cercetare ca urmare a intervenirii Ordonanței de urgență a Guvernului nr.18/2016, deși permite monitorizarea în timp real a tranzacțiilor și încunoștiințarea organului de urmărire penală chiar în timpul efectuării acestora, așadar, se caracterizează printr-un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanei, din perspectiva operațiunilor pe care le efectuează prin intermediul unei instituții de credit, vizând atât informațiile referitoare la tranzacțiile financiare, cât și înscrisurile în care acestea se materializează. Așa cum se subliniază în literatura de specialitate, aceasta nu trebuie confundată cu metoda de cercetare constând în „obținerea de date privind situația financiară a unei persoane”, prevăzută de art.153 din Codul de procedură penală, care se referă la cunoașterea doar a existenței și a conținutului conturilor unei persoane fizice sau juridice.
Comparând această metodă de cercetare cu metodele de supraveghere tehnică, Curtea constată că nu sunt diferențe de reglementare, condițiile ce se cer îndeplinite și procedura fiind similar reglementate. Totodată, în baza normei de trimitere cuprinsă în art.1461 alin.(3) din Codul de procedură penală, toate regulile privind procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică prevăzute la art.140 alin.(2)-(9), așadar și regula potrivit căreia încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurii obținerii datelor privind tranzacțiile financiare nu este supusă căilor de atac, sunt deopotrivă aplicabile și în privința instituției reglementate de art.1461 alin.(3) din Codul de procedură penală.
Or, considerentele care au fundamentat Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017 și soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate pronunțată cu acel prilej de Curtea Constituțională au fost determinate de caracterul intruziv al metodelor de supraveghere tehnică și de necesitatea asigurării efectivității garanțiilor constituționale și convenționale ale dreptului la viață privată, iar nu de calificarea juridică, în sensul unei distincții de ordin formal între metodele de supraveghere tehnică și cele de cercetare reglementate de art.138 din Codul de procedură penală. Astfel fiind, distincția realizată de instanța care a sesizat Curtea Constituțională, vizând strict calificarea din punct de vedere formal a metodelor speciale de supraveghere și a celor de supraveghere tehnică (fila 8 a încheierii de sesizare), este nerelevantă în planul controlului de constituționalitate.
Nu poate fi reținută nici susținerea reprezentantului Ministerului Public consemnată în încheierea de sesizare, în sensul că solicitarea de informații privind tranzacțiile financiare nu constituie o ingerință în viața personală. Dimpotrivă, tranzacțiile financiare ale unei persoane sunt de natură a oferi date despre încasările, plățile, achizițiile de bunuri și servicii pe care o persoană le face cu titlu obișnuit sau doar în anumite perioade de timp, informații inclusiv cu privire la sănătatea (dacă ne gândim la servicii cu caracter medical) sau, cum este cazul în speță, cu privire la localizarea persoanei la un moment dat. Având în vedere acest evident și pregnant caracter intruziv al măsurilor reglementate de art.1461 din Codul de procedură penală, precum și identitatea de regim juridic cu cele la care se referă Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017 a Curții Constituționale, Curtea constată că se impune, și în acest caz, o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui „recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și a libertăților fundamentale. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art.21 și a celor convenționale ale art.13, toate considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.244 din 6 aprilie 2017 în acest sens fiind aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.
În ceea ce privește solicitarea de extindere a controlului de constituționalitate „și cu privire la alte aspecte de neconstituționalitate ale art.1461 din Codul de procedură penală”, Curtea constată că este inadmisibilă. Potrivit art.31 alin.(2) din Legea nr.47/1992, „în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”. Or, în cauză, sunt formulate noi critici referitoare la aceleași prevederi care constituie obiectul excepției, în sensul de noi temeiuri și motive de neconstituționalitate, ceea ce echivalează cu o sesizare directă a Curții Constituționale, excedând, prin urmare, cadrului fixat de dispozițiile art.146 lit.d) teza întâi din Constituție.”
Descarcă Decizia completă AICI
