fbpx

CCR despre suspendarea dreptului deținuților la vizite în penitenciar

Avocatul Poporului a apreciat că, ,,astfel cum este reglementată, măsura suspendării dreptului la vizite nu respectă principiul proporţionalităţii, deoarece, în activitatea sa, desfăşurată ca mecanism pentru prevenirea torturii, a constatat că sancţiunea constând în suspendarea dreptului de a primi vizite are o pondere foarte mare, în condiţiile în care apare, în mod uzual, corelarea acesteia cu suspendarea altor drepturi.”

Prin Decizia nr. 243/2021 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 744 din 29 iulie 2021, CCR a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului și a constatat că ,, stabilirea ansamblului legislativ relativ la constatarea abaterilor disciplinare şi aplicarea sancţiunilor disciplinare asigură un just echilibru între interesul individual şi interesul general al societăţii.”

Redăm decizia nr. 243/2021:

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.132D/2018.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 martie 2021, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi a doamnei consilier Linda Zenovia Timofan. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 8 aprilie 2021, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin Adresa nr. 22.408 din 10 decembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.315 din 10 decembrie 2018, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se menţionează Regulile penitenciare europene, care încurajează menţinerea contactului cu exteriorul, considerat de importanţă vitală pentru reintegrarea deţinuţilor în societate. Astfel, Regula 24 prevede la primul punct dreptul de a primi vizite şi de a păstra legătura cu familiile, cunoscuţii şi reprezentanţii organizaţiilor din societatea civilă sau ai altor instituţii: “Deţinuţilor li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la aceste persoane.” Scopul menţinerii legăturilor cu familia şi cunoscuţii este acela de a reduce efectele negative ale încarcerării şi a facilita astfel resocializarea după terminarea pedepsei. Vizitele şi modul în care sunt realizate reprezintă astfel o formă de normalizare a vieţii în penitenciar: “Modalităţile de realizare a vizitelor trebuie să permită deţinuţilor să menţină şi să dezvolte relaţiile cu familiile, cât mai normal posibil” (Regula 24.4), motiv pentru care autorităţile penitenciare au obligaţia de a încuraja şi facilita contactul deţinuţilor cu lumea exterioară (Regula 24.5).

5. Chiar dacă, din motive de siguranţă, vizitele şi comunicarea cu persoanele din exterior sunt limitate, trebuie totuşi să existe “un nivel minim acceptabil de contact” (Regula 24.2). Arată că Regulile penitenciare europene sunt în concordanţă cu Recomandarea (2003) 23, care se referă la managementul administraţiei penitenciare privind pedepsele pe viaţă sau cele de lungă durată, şi cu articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

6. În continuare, susţine că dreptul la vizită reprezintă poate unul dintre cele mai importante drepturi ale persoanelor private de libertate, reprezentând practic singura lor conexiune cu exteriorul, cu lumea reală. Astfel, în vederea menţinerii legăturii cu familia şi pentru realizarea contactului cu diverse persoane şi organizaţii, administraţia penitenciarului trebuie să asigure posibilitatea vizitării deţinuţilor.

7. Precizează că, deşi Legea fundamentală nu defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, protecţia vieţii private nu acoperă doar sfera intimă a relaţiilor personale, ci şi “dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi”, deoarece “ar fi prea restrictivă limitarea noţiunii de viaţă privată la un cerc interior în care individul îşi trăieşte viaţa personală aşa cum crede de cuviinţă”. Prin urmare, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, elementul definitoriu al dreptului la viaţă intimă, familială şi privată se referă la sfera relaţiilor interumane (Decizia nr. 239 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 24 iunie 2005).

8. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cadrul noţiunii de “viaţă familială”, în sensul art. 8 din Convenţie, au fost incluse şi raporturile dintre rude apropiate “care pot avea un rol considerabil în materie (…), ceea ce implică pentru stat obligaţia de a acţiona în aşa fel încât să asigure rezolvarea normală a acestor raporturi” (Cauza Marckx împotriva Belgiei, 1979) (Decizia nr. 14 din 12 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 5 februarie 2010). Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deşi privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieţii sale private şi de familie, este esenţial dreptul persoanei în cauză de a menţine legătura cu membrii apropiaţi ai familiei sale.

9. Este recunoscut că restricţiile referitoare la numărul vizitelor, la supravegherea acestor vizite şi supunerea persoanei aflate în detenţie la un anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor constituie interferenţe în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a constitui încălcări ale acestui drept, însă ingerinţa în exercitarea dreptului la viaţă privată trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

10. Raportat la cauza de faţă, Avocatul Poporului apreciază că, deşi ingerinţa legală în dreptul prevăzut la art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţie poate avea un scop legitim (sancţionarea unor abateri disciplinare), este adecvată şi necesară scopului propus (păstrarea ordinii în penitenciar), ea nu păstrează un just echilibru între interesele concurente, şi anume: interesul statului în legătură cu ordinea publică, dar şi interesul persoanei de a-i fi protejată viaţa intimă, familială şi privată.

11. Apreciază că această sancţiune este una severă, dat fiind faptul că legătura cu exteriorul este extrem de importantă pentru condamnaţi, în baza principiului normalizării vieţii în penitenciar şi a celui conform căruia privarea de libertate este în sine o măsură extremă, Regulile penitenciare europene descurajând aplicarea procedurilor disciplinare şi a sancţiunilor în cazul abaterilor disciplinare, fiind recomandate medierea şi mecanismele restaurative pentru a rezolva conflictele care apar în penitenciar.

12. Arată că “abaterea disciplinară” este definită de Regulile penitenciare europene ca fiind “comportamentul care constituie o ameninţare pentru ordine, siguranţă şi securitate” (Regula 56.3), dar rămâne la latitudinea statelor membre să stabilească prin lege care tipuri de acţiuni/inacţiuni reprezintă abateri disciplinare, care sunt procedurile ce trebuie aplicate în cazul diferitelor tipuri de abateri, care sunt sancţiunile şi care este durata lor pentru a pedepsi abaterile disciplinare, precum şi ce autorităţi au competenţa să impună sancţiuni şi la ce instanţă poate apela deţinutul pentru recurs (Regula 56.3).

13. În acest context, subliniază că, potrivit Legii nr. 254/2013 şi Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, abaterile disciplinare sunt clasificate, în funcţie de obligaţiile persoanelor condamnate şi interdicţiile încălcate de acestea, în: abateri disciplinare foarte grave; abateri disciplinare grave; abateri disciplinare uşoare.

14. De asemenea, redă sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare, suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni, fiind aplicabilă în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare grave, foarte grave şi în cazul comiterii, în mod repetat, de abateri disciplinare uşoare. Suspendarea dreptului de a primi vizite, ca sancţiune disciplinară, micşorează şansele de acordare a liberării condiţionate, prin neîndeplinirea condiţiei referitoare la buna conduită. Or, atât păstrarea legăturii cu familia, cât şi folosirea la muncă reprezintă factori de care depinde reintegrarea socială a deţinuţilor. În consecinţă, potrivit art. 101 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013, pentru abaterea disciplinară săvârşită deţinuţii pot fi sancţionaţi cu suspendarea dreptului de a primi vizite, ceea ce presupune suspendarea pe o perioadă de timp a legăturii cu familia. Or, conform Regulii nr. 43 (3) din Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite privind tratamentul deţinuţilor, sancţiunile disciplinare sau măsurile restrictive nu presupun interzicerea contactelor cu familia.

15. Mijloacele de contact cu familia pot fi restricţionate doar pentru o perioadă limitată şi în modul strict prevăzut pentru menţinerea securităţii şi ordinii. Includerea dreptului de a primi vizite în categoria drepturilor care pot fi îngrădite şi, implicit, aplicarea sancţiunii disciplinare constând în suspendarea dreptului la vizită afectează relaţia deţinuţilor cu familiile şi reduce rolul incluziunii sociale postliberare a persoanelor private de libertate.

16. Avocatul Poporului apreciază că, astfel cum este reglementată, măsura suspendării dreptului la vizite nu respectă principiul proporţionalităţii, deoarece, în activitatea sa, desfăşurată ca mecanism pentru prevenirea torturii, a constatat că sancţiunea constând în suspendarea dreptului de a primi vizite are o pondere foarte mare, în condiţiile în care apare, în mod uzual, corelarea acesteia cu suspendarea altor drepturi.

17. Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea art. 8 din Convenţie, pentru a determina dacă ingerinţa autorităţilor în viaţa privată şi de familie este necesară într-o societate democratică şi dacă este menţinut un just echilibru între diferitele interese în joc, este necesară efectuarea unui test de proporţionalitate, în sensul de a stabili dacă această ingerinţă este prevăzută de lege, dacă urmăreşte unul sau unele scopuri legitime şi dacă este proporţională cu aceste scopuri.

18. Potrivit principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – să respecte justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, trebuie, mai întâi, să se stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

19. Apreciază că măsura suspendării dreptului la vizită, ca sancţiune disciplinară, nu apare ca fiind proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual. Respectarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată impune autorităţilor statului atât obligaţii negative, urmărind apărarea individului împotriva oricăror ingerinţe arbitrare ale puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuşi conţinutul acestui drept, cât şi obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii de familie, care pot implica şi necesitatea adoptării de măsuri de protecţie a vieţii private, chiar cu privire la relaţiile dintre indivizi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, că autorităţile statului trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient care să aibă ca scop îndeplinirea acestor obligaţii pozitive ce le revin, în temeiul art. 8 din Convenţie.

20. Susţine că art. 39 din Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite pentru tratamentul deţinuţilor (Regulile Nelson Mandela) stabileşte că administraţia penitenciarelor trebuie să asigure proporţionalitatea între sancţiunea disciplinară şi încălcarea pentru care a fost stabilită sancţiunea şi să ţină evidenţa tuturor sancţiunilor disciplinare impuse. Or, în condiţiile în care chiar şi abaterile disciplinare uşoare, săvârşite în mod repetat, pot atrage aplicarea sine die a măsurii suspendării dreptului la vizită, se ajunge la ipoteza în care restrângerea temporară a exercitării dreptului la viaţa intimă, familială şi privată capătă caracterul unei îngrădiri permanente a exercitării acestuia, cu consecinţa încălcării cerinţelor constituţionale ale art. 53 din Legea fundamentală.

21. Arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că detenţia, ca orice altă măsură privativă de libertate, antrenează prin natura sa restricţii asupra vieţii private şi de familie. Cu toate acestea, este esenţial pentru respectarea vieţii de familie ca autorităţile penitenciare să permită persoanei private de libertate şi să o sprijine, atunci când este necesar, să menţină contactul cu familia şi rudele apropiate [Messina împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25.498/94, pct. 61 – 62, CEDO 2000-X, Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, pct. 139, 28 noiembrie 2002, şi Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), nr. 41.418/04, pct. 106, CEDO 2015].

22. Prin urmare, având în vedere competenţa sa generală în privinţa protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului, Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 101 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 26 şi ale art. 53, raportate la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu păstrează un just echilibru între interesele concurente, anume: interesul statului în legătură cu ordinea publică, dar şi interesul persoanei de a-i fi garantată viaţa intimă, familială şi privată.

23. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

24. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantei Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

26. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 101 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu următorul cuprins: “(1) Sancţiunile care pot fi aplicate în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare sunt: […] e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni.”

27. Avocatul Poporului susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit art. 7 din Legea nr. 254/2013, orice persoană condamnată, care execută pedeapsa într-un penitenciar (denumită în continuare persoana condamnată), se bucură în continuare de posibilitatea exercitării tuturor drepturilor civile şi politice, cu excepţia celor care au fost interzise, potrivit legii, prin hotărârea definitivă de condamnare, precum şi a celor a căror neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă inerent din privarea de libertate ori din raţiuni de menţinere a siguranţei deţinerii.

29. În acest context, Curtea reţine că orice persoană condamnată se bucură de dreptul de a menţine contactul cu lumea exterioară, acest drept având mai multe componente relative la dreptul de a primi vizite, dreptul de a menţine relaţiile de familie, dreptul la vizită intimă, dreptul la informaţie, dreptul la căsătorie, dreptul de a utiliza diferite mijloace de comunicare, dreptul de petiţionare etc.

30. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că deţinuţii, în general, continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate în temeiul Convenţiei, cu excepţia dreptului la libertate, în cazul în care detenţia legală impusă intră în mod expres în domeniul de aplicare al articolului 5 al Convenţiei. De exemplu, deţinuţii nu pot fi maltrataţi, supuşi unor pedepse inumane sau degradante sau condiţii contrare articolului 3 al Convenţiei; continuă să se bucure de dreptul la respect pentru viaţa de familie; dreptul la libertatea de exprimare; dreptul de a-şi practica religia; dreptul de acces efectiv la un avocat sau la o instanţă în sensul articolului 6; dreptul la respectarea corespondenţei şi dreptul de a se căsători. Orice restricţie asupra acestor alte drepturi trebuie justificată, deşi o astfel de justificare poate fi găsită în considerentele de securitate, în special prevenirea infracţiunilor şi dezordinilor, care decurg inevitabil din circumstanţele închisorii [Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2)].

31. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 100 din Legea nr. 254/2013, încălcarea prevederilor art. 81 şi 82 din acelaşi act normativ constituie abatere disciplinară foarte gravă, gravă sau uşoară, după caz. Totodată, dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 254/2013 reglementează sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare, acestea fiind: avertismentul; suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive, pe o perioadă de cel mult o lună; suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună; suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare, corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult două luni; suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni; izolarea pentru maximum 10 zile.

32. În acest context, Curtea apreciază că trebuie realizată o distincţie între reglementarea unor condiţii de exercitare a anumitor drepturi sau libertăţi fundamentale, ce rezultă inerent din privarea de libertate corelativă executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii, pe de-o parte, şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale de care condamnatul se bucură în modalitatea reglementată de legea de executare a pedepselor privative de libertate. Cu alte cuvinte, condiţionarea dreptului condamnatului de a menţine contactul cu lumea exterioară se poate circumscrie reglementării, de exemplu, a unui anumit număr de vizite lunare, a unui număr de participanţi aferent fiecărei vizite etc., elemente ce decurg inevitabil din situaţia privării de libertate. Pe de altă parte, aplicarea sancţiunii disciplinare a suspendării dreptului la vizită se circumscrie restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale de care condamnatul se bucură în modalitatea reglementată de legea de executare a pedepselor privative de libertate.

33. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că, în speţă, pe de-o parte, este vorba despre exercitarea de către condamnat a dreptului de a avea contact cu lumea exterioară şi, pe de altă parte, despre restrângerea exercitării acestui drept prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

34. Curtea Constituţională reţine că limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe a căror valabilitate trebuie să fie analizată în cadrul unui test de proporţionalitate. Curtea a apreciat că efectuarea acestui test este destinată stabilirii echilibrului corect între restricţiile impuse de o măsură corectivă şi gravitatea actului interzis, analizând dacă dreptul a suferit o limitare ce nu se încadrează în condiţiile impuse de Constituţie (Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013).

35. Pornind de la aceste premise, Curtea a statuat că, pentru a trece testul de proporţionalitate, o măsură ce restrânge exerciţiul unui drept trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 4 aprilie 2017, paragraful 25). Totodată, Curtea a statuat că limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe, respectiv orice măsură legislativă trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – să respecte justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit (a se vedea Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, precitată, Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015).

36. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă în primul rând că măsura este prevăzută de dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aceasta având caracterul de lege organică, în concordanţă cu cerinţa constituţională de la art. 73 alin. (3) lit. h).

37. În ceea ce priveşte scopul urmărit, Curtea observă că, în general, o sancţiune disciplinară are un caracter educativ, ce urmăreşte determinarea unei persoane să respecte anumite norme de comportament, precum şi un caracter preventiv, reglementarea unei sancţiuni putând determina persoanele să nu mai încalce legea. Pe de altă parte, reglementarea oricărei restrângeri a exerciţiului unui drept ori a unei libertăţi fundamentale trebuie să urmărească unul din scopurile expres prevăzute de Legea fundamentală. În ceea ce priveşte cauza de faţă, Curtea reţine că sancţiunile disciplinare sunt aplicabile în cazul comiterii de către condamnat a unei abateri disciplinare ce se circumscrie încălcării obligaţiilor şi interdicţiilor impuse de art. 81 şi 82 din Legea nr. 254/2013, precum şi încălcării altor obligaţii şi interdicţii prevăzute ca abateri disciplinare în alte acte normative. Astfel, având în vedere faptele reglementate de art. 81 şi 82 din Legea nr. 254/2013, rezultă că sancţiunile disciplinare reglementate de legiuitor urmăresc un scop educativ şi preventiv, subsumându-se scopului constituţional de apărare a ordinii şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un scop legitim.

38. În continuare, trebuie analizat dacă măsura sancţiunii disciplinare a suspendării dreptului la vizită este adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – să respecte justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în ceea ce priveşte condiţia ca măsura sancţiunii disciplinare a suspendării dreptului la vizită să fie adecvată, Curtea reţine că, în condiţiile stabilirii caracterului educativ şi a celui preventiv inerent oricărei sancţiuni disciplinare, poate fi apreciat că aplicarea unei sancţiuni disciplinare este capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului. În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la necesitatea măsurii într-o societate democratică, respectiv la proporţionalitatea acesteia, Curtea apreciază că, în cauza de faţă, acestea trebuie analizate împreună, de vreme ce, în esenţă, principiul proporţionalităţii impune ca mijloacele utilizate să rămână în limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru atingerea scopului avut în vedere. De asemenea, Curtea consideră că în evaluarea proporţionalităţii este relevant dacă obiectivul urmărit ar putea fi îndeplinit prin mijloace mai puţin intruzive decât cele folosite (mutatis mutandis, Decizia nr. 297 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 14 iulie 2014, paragraful 23).

39. Aşa fiind, Curtea reţine că dispoziţiile Legii nr. 254/2013 reglementează categoria generică a sancţiunilor disciplinare, fără a preciza care dintre aceste sancţiuni se aplică în cazul comiterii fiecărui tip de abatere disciplinară. Prin Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 11 aprilie 2016 (denumit în continuare Regulamentul), s-a reglementat modalitatea de aplicare a sancţiunilor disciplinare. Potrivit art. 216 din Regulament, sancţiunea disciplinară a suspendării dreptului de a primi vizite nu este aplicabilă în cazul comiterii de abateri disciplinare uşoare. În schimb, în cazul comiterii în mod repetat de abateri disciplinare uşoare, sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate sunt cele prevăzute la art. 217 din acelaşi act normativ, care prevăd, la alin. (1) lit. d), şi sancţiunea suspendării dreptului de a primi vizite pe o perioadă de cel mult două luni. Potrivit art. 217 alin. (1) lit. d) din Regulament, sancţiunea suspendării dreptului de a primi vizite pe o perioadă de cel mult două luni se mai poate aplica în cazul comiterii de abateri disciplinare grave. Totodată, potrivit art. 218 lit. b) din Regulament, sancţiunea suspendării dreptului de a primi vizite pe o perioadă de cel mult trei luni se poate aplica în cazul comiterii de abateri disciplinare foarte grave. În cazul comiterii de abateri disciplinare foarte grave, imposibilitatea exercitării dreptului de a primi vizite decurge şi din aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 218 lit. c) din Regulament, aceea de izolare pentru maximum 10 zile.

40. Aşa fiind, Curtea observă că durata sancţiunii disciplinare este reglementată la nivel general prin dispoziţiile art. 101 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 (cel mult trei luni), fiind detaliată prin Regulament, în funcţie de specificul fiecărei abateri disciplinare, cel mult două luni în cazul abaterilor disciplinare grave şi cel mult trei luni în cazul abaterilor disciplinare foarte grave. Totodată, în ceea ce priveşte abaterile disciplinare uşoare, în principiu, sancţiunea disciplinară a suspendării dreptului de a primi vizite nu este aplicabilă. Aceasta devine aplicabilă doar în măsura în care se comit, în mod repetat, abateri disciplinare uşoare, fapt ce denotă, în realitate, o anumită conduită a persoanei condamnate.

41. Mai mult, Curtea observă că sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 101 din Legea nr. 254/2013 pot fi aplicate exclusiv în cazul comiterii abaterilor disciplinare circumscrise încălcării de către condamnat a obligaţiilor şi a interdicţiilor ce îi incumbă, prevăzute la art. 81 şi 82 din acelaşi act normativ, precum şi a altor obligaţii şi interdicţii prevăzute ca abateri disciplinare în alte acte normative. Reglementarea expresă a dispoziţiilor criticate determină imposibilitatea depăşirii sferei de aplicare a sancţiunilor disciplinare, în sensul că aplicarea acestora este indisolubil legată de constatarea săvârşirii de către persoana condamnată a unei abateri disciplinare, ele neputând fi aplicate în alte situaţii. În acest sens, art. 220 alin. (2) din Regulament prevede că “deţinuţii pot fi sancţionaţi disciplinar numai după verificarea completă a împrejurărilor în care s-au comis faptele care fac obiectul procedurii disciplinare. Audierea deţinutului este obligatorie”.

42. În continuare, Curtea reţine că săvârşirea abaterii disciplinare ce constă în nerespectarea obligaţiilor sau interdicţiilor ce incumbă persoanei condamnate nu determină aplicarea directă a sancţiunii disciplinare a suspendării dreptului la vizită. Astfel, potrivit art. 103 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, “la stabilirea sancţiunii disciplinare se ţine seama de natura şi modul de comitere a abaterii, de persoana şi starea de sănătate a condamnatului, de abaterile disciplinare săvârşite anterior, de atitudinea persoanei condamnate după săvârşirea abaterii şi în timpul procedurii disciplinare”.

43. Totodată, art. 224 din Regulament prevede modalitatea de individualizare a sancţiunilor disciplinare în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, tocmai pentru a evita aplicarea discreţionară a acestora. Astfel, potrivit art. 224 alin. (1) din Regulament, stabilirea sancţiunii disciplinare se face în raport cu gravitatea abaterii disciplinare comise şi cu persoana deţinutului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a abaterii disciplinare, precum şi mijloacele folosite; gradul de afectare a convieţuirii normale din penitenciar ori a siguranţei acestuia; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale abaterii disciplinare; motivul săvârşirii abaterii disciplinare şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa abaterilor disciplinare comise anterior; atitudinea deţinutului după săvârşirea abaterii şi în timpul procedurii disciplinare; manifestarea unei evidente agresivităţi sau violenţe care afectează în mod grav convieţuirea normală din penitenciar, precum şi siguranţa acestuia; nivelul de educaţie, vârsta şi starea de sănătate.

44. Mai mult, Curtea reţine că pentru constatarea şi sancţionarea abaterilor disciplinare legiuitorul a reglementat obligaţia parcurgerii unei proceduri disciplinare. Astfel, la art. 102 din Legea nr. 254/2013 s-a reglementat modalitatea de constatare a abaterilor disciplinare, iar art. 103 din acelaşi act normativ reglementează procedura disciplinară, conţinând reguli privind declanşarea acesteia, norme referitoare la componenţa comisiei de disciplină, modalitatea de realizare a cercetării prealabile, stabilirea sancţiunii disciplinare, comunicarea hotărârii comisiei de disciplină persoanei condamnate. În acelaşi sens, Regulamentul prevede norme relative la obiectivele procedurii disciplinare (art. 219), interdicţii referitoare la procedura disciplinară (art. 220), interdicţii referitoare la aplicarea unor măsuri coercitive asimilate sancţiunilor disciplinare (art. 221), declanşarea procedurii disciplinare (art. 222), aplicarea sancţiunilor disciplinare (art. 223), individualizarea sancţiunii disciplinare (art. 224).

45. În continuare, Curtea constată că hotărârea comisiei de disciplină prin care a fost aplicată o sancţiune disciplinară nu este definitivă, persoana condamnată putând face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 104 alin. (1) din Legea nr. 254/2013. În soluţionarea plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să asculte persoana condamnată, legiuitorul prevăzând şi procedura de urmat în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar. Totodată, în vederea soluţionării plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane condamnate sau oricărei alte persoane care desfăşoară activităţi în sistemul penitenciar. Indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată. Totodată, legiuitorul a reglementat termene stricte de soluţionare a plângerii (10 zile de la primirea acesteia) şi de comunicare a încheierii prin care se soluţionează plângerea (3 zile de la data pronunţării). De asemenea, un element esenţial reglementat de legiuitor, prin art. 104 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, este acela potrivit căruia plângerea persoanei condamnate împotriva hotărârii comisiei de disciplină suspendă executarea sancţiunilor disciplinare.

46. Curtea reţine că persoana condamnată căreia i s-a aplicat o sancţiune disciplinară are deschisă posibilitatea contestării încheierii pronunţate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate în cadrul soluţionării plângerii împotriva hotărârii comisiei de disciplină prin care a fost aplicată o sancţiune disciplinară. Astfel, potrivit art. 104 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. Şi în acest caz legiuitorul a reglementat necesitatea soluţionării contestaţiilor de urgenţă şi cu precădere, precum şi obligaţia instanţei judecătoreşti de a audia persoana condamnată.

47. Având în vedere toate aceste considerente, sub aspectul existenţei justului echilibru între măsura care a determinat restrângerea exerciţiului dreptului la viaţa intimă, familială şi privată şi scopul urmărit, Curtea apreciază că există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Prin urmare, Curtea constată că stabilirea ansamblului legislativ relativ la constatarea abaterilor disciplinare şi aplicarea sancţiunilor disciplinare asigură un just echilibru între interesul individual şi interesul general al societăţii.

48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 – 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 101 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 8 aprilie 2021.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Mariţiu

—————

Comments

comentarii

Un fost ministru al Sănătăţii atrage atenţia că Spitalul Regional Cluj este în pericol de a nu se construi din bani europeni din cauza întârzierilor prea mari la acest proiect.... Citește mai mult
Fostul ministru al Transporturilor, Cătălin Drulă (USR), s-a dezlănţuit la adresa primarului Emil Boc numindu-l mincinos, incompetent, paralel cu proiectele mari de infrastructură. Drulă este de părere că domnia lui Boc se apropie de sfârşit. „Un lucru e limpede, «Emile, vremea ta apune». Acum arăţi la fel de PSD-ist ca... Citește mai mult

Lasă un răspuns

error: Alert: Conținut protejat !!