fbpx

CA Iași majorează daunele morale de la 1 milion de euro la 1,2 milioane de euro către un tânăr care a rămas paralizat în urma unui accident rutier-prejudiciu juvenil

Tânărul de 23 de ani obținuse în prima instanță daune morale de 1 milion de euro, însă, după rejudecarea dispusă de ICCJ în recurs, CA Iași majorează daunele morale cu 200.000 de euro.

Redăm pasaje relevante din considerentele de acordare a daunelor morale:

,,Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. (…) la data de 11.11.2015, reclamantul D.D.D. a chemat în judecată pe pârâta S.C. Carpatica Asig S.A., asigurător de răspundere civilă, și pe intervenienții A.A. și C.C.C., solicitând obligarea pârâtei, în temeiul contractului RCA, la plata următoarelor sume, cu titlu de indemnizație (despăgubiri): 36.205,86 euro și 50.922,29 lei, reprezentând daune materiale; 2.500.000 euro reprezentând daune morale; plata unei indemnizații lunare necesare pentru tratament și însoțitor, până la încetarea stării de nevoie și plata penalităților de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la 26 august 2015 și până la achitare, conform art. 38 din Norma 23/2014, urmare a unui accident auto produs în 8 aprilie 2015, a cărui victimă a fost.

(…)

,,Soluția și considerentele instanței de apel în al doilea ciclu procesual.

În rejudecare, analizând apelurile prin raportare la motivele invocate de ambele părți, probatoriile administrate si dispozițiile legale incidente, ținând cont de considerentele deciziei de casare, curtea reține următoarele:

În fapt, așa cum s-a reținut și de către judecătorul fondului și cum rezultă din Procesul verbal de cercetare la fața locului întocmit de organul de cercetare penală, la data de 08.04.2015 s-a produs un accident rutier soldat cu vătămarea deosebit de gravă a reclamantului apelant D.D.D., accident care s-a datorat în exclusivitate culpei conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare (…), A. A., ce a pierdut in curbă controlul autoturismului, s-a dat peste cap si a ajuns in câmp, între conduita culpabilă a conducătorului autoturismului și rezultatul produs existând o legătură de cauzalitate directă și necondiționată.

Reclamantul, aflat în autoturism, a suferit o “fractură cominutivă corp vertebral T12-L1 mielic cu paraplegie flasca consecutiva fracturii apofiza L2,L3, L4 dreapta cu deplasare anterioara”, ceea ce a necesitat efectuarea unei intervenții chirurgicale Spitalul Județean „ PROF. Dr. N. O.” Iași și un program de reabilitare, motiv pentru care, reclamantul a fost transportat cu un avion tip ambulanță, particular, la Institutul de Reabilitare Montecatone, Italia, unde a fost internat in perioada 24.04.2015. Ulterior a suferit o operație cu transfer de celule stem și a urmat recuperarea la o clinică din Thailanda și a urmat un program de reabilitare neurologică la N.vita Hospital din Tîrgu Mureș.

Așa după cum a arătat și reclamantul, de la momentul producerii accidentului si in prezent, suferă de paraplegie, urinează doar cu cateter vezicular si evacuare intestinala indusa, fiind încadrat inițial în grad de handicap grav, cu asistent personal potrivit Certificatului de încadrare în grad de handicap nr.8106/24.09.2015( fila 46 vol. I dosarul de fond) . Prin Certificatului de încadrare în grad de handicap nr.1432/09.03.2016 ( fila 84 vol. II dosarul de fond) s-a menținut aceeași încadrare. Din decizia medicală asupra capacității de muncă nr.2392/04.12.2020 fila 55 vol. II dosar rejudecare rezultă că reclamantul a pierdut în totalitate capacitatea de muncă și capacitatea de autoîngrijire, fiind încadrat în gradul I , nerevizuibil.

În momentul producerii accidentului reclamantul avea vârsta de 23 de ani și era student în anul IV la Universitatea Tehnică Gh. Asachi din Iași, Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosarul de fond fila 48. Totodată, reclamantul obținea și venituri, fiind angajat ca ajutor-programator la Continental Automotive România, cu un venit net lunar de aproape 3000 de lei, fapt ce rezultă din adeverința depusă la vol. I, dosarul de fond fila 49.

Autoturismul condus de A.A. era asigurat, la momentul producerii accidentului rutier, la societatea pârâtă Carpatica Asig. SA, astfel cum rezultă din polița de asigurare depusă la vol. I, dosarul de fond fila 15.

,,O altă critică adusă sentinței apelate de ambii apelanți, din perspectivă diferită, a diminuării, respectiv a majorării sumei datorate cu titlu de daune morale vizează practica instanțelor de judecată în spețe similare, conform căreia au fost acordate despăgubiri inferioare ( din perspectiva pârâtei), respectiv superioare (din perspectiva reclamantului) celor acordate de prima instanță.

Jurisprudența altor instanțe naționale se impune a fi analizată de către Curtea de Apel conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014, care prevede că în cazul vătămării corporale, se au în vedere daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, așa cum se arată și în decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea mai reține că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în jurisprudența sa că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluțiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenței naționale, reperul la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 fiind cel al unei jurisprudențe constante și unitare.(decizia nr.320/2018). De asemenea, instanța supremă a considerat că, în această materie „Alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite.”(Decizia nr. 422/2018).

În cauză, reclamantul a indicat sentința nr. 34/(…) a Tribunalului (…) precum și decizia nr. 1827/11 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă. În rejudecarea apelului s-au depus (la pag. 43) și Sentința 830/12.04.2013 a Tribunalului București (prin care s-au acordat daune morale 1 mil euro pentru pierderea unui braț, victima fiind de vârstă apropiată cu reclamantul), minuta s. civ 2741/12.10.2017 aTrib. Iași prin care s-au acordat daune morale în sumă de 1,5 mil euro, decizia 663/2019 a C.A. Apel Iași, prin care s-au acordat daune morale de (…) euro pentru pierderea unui braț unei persoane de 64 de ani (fila 60) .

În ceea ce privește practica judiciară indicată de către pârâtă, mai precis a celor ieșene, invocată de pârâta în fazele procesuale anterioare, respectiv: sentința civilă nr. 337 CIV/12 iunie 2015 a Tribunalului Iași – Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal – filele 156-161, dosar Tribunal, vol. II; decizia nr. 59/28 ianuarie 2016 a Curții de Apel Iași – Secția civilă – filele 163-166 același dosar; decizia nr. 219/25 februarie 2016 a Tribunalului Iași – Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal – filele 167-172 același dosar, Curtea constată că circumstanțele spețelor menționate sunt complet diferite și că niciuna din spețele prezentate nu prezintă o situație comparabilă cu cea din prezenta cauză, întrucât daunele morale au fost acordate unor persoane care au suferit un număr mult mai mic de zile de îngrijiri medicale și care s-au recuperat în timp, neexistând vreo infirmitate permanentă și nici consecințele grave repercutate asupra victimei accidentului, precum cele asupra reclamantului din cauză. În speța de față, reclamantul, în vârstă de 23 de ani la data producerii accidentului, a rămas paralizat, putându-se deplasa doar într-un scaun cu rotile, și-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă, și a fost obligat să-și abandoneze studiile în ultimul an de facultate.

Or, cuantumul daunelor morale într-o speță dată trebuie să se aprecieze în raport de despăgubirile acordate în cauze similare acelei spețe, or repercusiunile suferite de victime în cazurile menționate nu sunt comparabile cu ale reclamantului.

În atare condiții, nefiind identificate în jurisprudența propriei curți cauze similare, Curtea urmează a se raporta la jurisprudența instanțelor naționale din cauze similare amintite anterior cu scopul garantării principiului instituit de Constituție la art.124 alin.2 : „Justiția este unica, imparțială și egală pentru toți”, în vederea asigurării unei practicii unitare și a predictibilității actului de justiție. În lipsa acestor trăsături esențiale ale actului de justiție, s-ar ajunge la o încălcare indirectă, dar periculoasă, a principiului convențional și constituțional al dreptului la un proces echitabil.

Jurisprudența are un caracter de izvor de drept în ceea ce privește acordarea daunelor morale victimelor din accidente rutiere, iar actul de justiție devine predictibil și nu este supus liberului arbitru. Curtea reține totodată că reperul, la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, este cel al jurisprudenței constante și unitare, iar nu al jurisprudenței care consacră soluții ce rămân cazuri izolate sau particulare, ce se raportează la situații de fapt deosebite.

De altfel, și potrivit art 50 alin. 1 lit f din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, abrogată în prezent de Norma nr. 39/2016, dar în vigoare la data producerii evenimentului asigurat se prevede expres că „ La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România”.

Prin urmare, curtea constată că sentințele depuse de reclamant ca practică judiciară prezintă situații comparabile cu a sa din perspectiva infirmității permanente dobândite de victime, ceea mai apropiată de situația sa fiind cazul din Sentința 830/12.04.2013 a Tribunalului București, victima fiind, de asemenea, o persoană tânără și studentă. Astfel, la stabilirea daunelor morale, curtea se va raporta și la practica judiciară depusă de reclamantă.

În ce privește modul de calcul, cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc, dar nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Cât privește modalitatea de calcul adoptată de alte state europene, afirmațiile pârâtei nu pot fi primite, de vreme ce textul de lege sus-menționat condiționează estimarea daunelor morale numai în raport de legislația și jurisprudența din România. În același sens, se au în vedere și dispozițiile art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, care stabilesc că acordarea despăgubirilor se realizează în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul, deci, cu legile române.

În egală măsură, nu este fondată nici critica referitoare la necesitatea de a ține seama de Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, deoarece acest ghid conține doar date statistice extrase din hotărâri ale instanțelor de judecată și a fost elaborat, cu titlu de recomandare pentru uzul societăților de asigurări.

Aceste date nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru la dispoziția asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă și, deci, caracter obligatoriu pentru instanțe.

Așa cum s-a statuat în literatura de specialitate și practica judiciară în materie si a reținut si judecătorul fondului în considerentele sentinței, daunele morale reprezintă un prejudiciu nepatrimonial, urmare a producerii unui accident auto care constau, de regulă, în suferința persoanei vătămate sau a rudelor directe celui decedat, în legătură cauzală directă cu accidentul respectiv și principiul care ar trebui să guverneze RCA-ul este repunerea în situația anterioară producerii accidentului a bunului avariat (prin reparare, recondiționare, restaurare sau înlocuire cu un bun echivalent), iar în cazul victimelor, continuarea vieții victimei supraviețuitoare, sau familiei victimei decedate în condiții echivalente celor anterioare producerii accidentului și/sau crearea de noi satisfacții în viață, după caz.

În stabilirea prejudiciului moral suferit, instanța are în vedere faptul că acesta nu poate fi cuantificat pe baza unor criterii exacte, științifice, existând o anumită incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc, patrimonial, al despăgubirilor.

Prejudiciul moral are două componente: prejudiciul afectiv, care se prezumă (în acest sens ICCJ în decizia penală nr. 2617/09.07.2009 stabilind că „despăgubirile pentru daune morale nu se probează, ci se stabilesc pe baza unei evaluări a organului judiciar”) și prejudiciul de companie, în cazul în care reclamanții locuiau împreună cu victimele.

Urmare a accidentului auto din 08.04.2015, a fost schimbată irevocabil viața reclamantului, acesta a trebuit să îndure suferințe fizice extreme de dureroase, numeroase operații și tratamente extrem de costisitoare și pentru că secțiunea măduvei spinării a avut loc în partea superioară acesta nu mai poate avea o viață absolut deloc normală, nu își mai poate controla funcțiile fiziologice, nu are o viață sexuală, are nevoie de asistenta permanentă, iar pentru a evita degradarea stării sale de sănătate, are nevoie zilnică de fizioterapie și de gimnastică terapeutică.

Din întreg probatoriul administrat a rezultat că reclamantul, aflat la o vârstă foarte tânără, de 23 de ani la momentul producerii accidentului, nu se mai poată bucura de un trai normal, suferința fizica si handicapul grav și permanent dobândit cauzându-i și o puternică traumă psihică, ce pare a avea caracter de permanență, conducând în mod indubitabil la ideea că trebuie recompensat moral în echivalent bănesc.

Prejudiciul moral suferit de către reclamant este inestimabil și nu poate fi evaluat sau reparat pecuniar, însă prin acordarea de despăgubiri bănești, acesta se poate distanța de grijile financiare cotidiene dar, mai mult decât atât, obține un confort psihic și o șansă de a-și continua recuperarea și păstrarea speranței în ceea ce privește o eventuală recuperare fizică odată cu progresele medicinii, ceea ce duce la anumite satisfacții de ordin moral, susceptibile de a-i alina, în măsura în care este posibil, suferințele fizice și psihice îndurate .

Judecătorul fondului a analizat pe larg probatoriile administrate, depozițiile martorilor si actele medicale depuse si a stabilit în mod corect faptul că pierderea posibilității de deplasare de către reclamant i-a provocat acestuia atât o suferința fizica cat si una psihică, un vădit complex de inferioritate cu efecte evidente în plan psihologic, motiv pentru care a fost necesară parcurgerea unei psihoterapii de durată.

Așa cum a arătat și instanța de fond, suferința fizică și handicapul reclamantului, generate de pierderea mobilității și a altor funcții fiziologice, a determinat și o drastică modificare a coordonatelor vieții cotidiene, prin menținerea unei traume psihice cu caracter de permanență, reclamantul efectuând ședințe de psihoterapie constant în ultimii 5 ani, astfel că sumele de bani acordate trebuie să respecte, pe lângă criteriul proporționalității și pe cel de a oferi satisfacții compensatorii în măsură să îi ușureze reala condiție psihică, mai ales că situația anterioară este, în prezent, imposibil de restabilit.

În cuantificarea daunelor morale de care instanța trebuie să țină seama și de durerile fizice (pretium doloris) suferite de reclamant, atât în momentul producerii accidentului, cât și ulterior, ca urmare a operațiilor și a tratamentelor medicale necesare în vederea recuperării. Aceste dureri sunt inimaginabile, fiind de o intensitate și o durată majore, iar starea de handicap rezultată este una grava, necesitând asistent permanent.

Trebuie reținut, de asemenea, referitor la durerile fizice că, o componentă a acestora o reprezintă și cele încercate de reclamant ca urmare a fizioterapiei necesare recuperării medicale ulterioare operației și înlăturării celorlalte efecte secundare derivate din aceasta.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța va avea în vedere și suferința psihică încercată de reclamant ca urmare a pierderii posibilității de deplasare, care se manifestă pregnant, creând victimei un complex de inferioritate pe mai multe planuri. Împrejurarea că un tânăr activ, inteligent (reclamantul fiind student în anul IV la Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației – fila 48 vol.I), nu se mai poate deplasa și nu-și mai poate controla nevoile fiziologice, i-a cauzat acestuia o depresie gravă, ce a determinat schimbarea radicală a reclamantului, dintr-o persoană veselă, extrovertită, perfect integrată social, cu o mulțime de prieteni, într-o persoană retrasă, introvertită, ce agreează cu greu compania puținilor prieteni care i-au rămas aproape și preferă să trăiască singur.

În acest sens, sunt relevate depozițiile martorilor I.A.M. și D.Ș.C., care au perceput ex propriis sensibus, schimbările survenite în viața reclamantului precum și suferințele prin care acesta a trecut și continuă să treacă, declarații aflate la filele 144 145 dosar fond. Audiată fiind de către instanța de fond, I.A.M. a arătat că reclamantul „ o persoană jovială și plină de viață” “a devenit mai retras, nu mai participă la întâlnirile cu prietenii, l-a părăsit prietena lui” și că acesta “a devenit mai închis în el de la producerea accidentului” dar și că “…mi-a spus că este foarte trist, că îi este greu să suporte stările prin care trece….”. Totodată martora a arătat că reclamantul, aflat în an terminal la Facultate, a fost nevoit să-și întrerupă studiile facultatea neavând rampă de acces și fiind dependent în permanență de o persoană care să aibă grijă de el. De asemenea, martorul D.Ș.C.a precizat că reclamantul “ este mai retras decât înainte de accident” și că “se retrage la baie și stă în jur de o oră.” Același martor a arătat, referindu-se la reclamant că “este mult mai trist, nu mai râde atât de mult și se simte stânjenit atunci când trebuie să ne ceară ajutorul, iar acest lucru se întâmplă destul de des deoarece are nevoie de ajutor tot timpul…”.„ că înainte de accident, reclamantul făcea sport, mergeau împreună și la baschet, însă acum acest lucru este imposibil”.

Astfel, pe lângă durerea firească suferită ca urmare a pierderii mobilității și a libertății de mișcare, este de remarcat că ambii martori au relatat că viața reclamantului s-a deteriorat semnificativ și în ceea ce privește starea psihică a acestuia, fapt confirmat și de durata psihoterapiei de peste 5 ani pe care reclamantul a urmat-o.

Așa cum reiese din cele două declarații, pe lângă handicapul locomotor și imposibilitatea controlării sfincterelor, lipsa unei vieți sociale normale adâncește suferința psihică a reclamantului, ceea ce face greu de suportat traiul de zi cu zi. Reducerea numărului de prieteni și despărțirea de iubita sa, limitarea posibilității de a desfășura activități cotidiene, dar în același timp, inexistența unei posibilități de deplasare autonomă, a uni tânăr extrem de activ care practica anterior sporturi (baschet), toate acestea ca urmare a rezultatului tragic al accidentului, îngreunează în mod indiscutabil posibilitatea reclamantului de a duce o viață cât mai apropiată de viața sa de dinaintea accidentului și adâncesc trauma psihică a reclamantului, traumă care a necesitat ani întregi de psihoterapie.

Declarațiile martorilor ce confirmă puternica traumă psihică resimțită de reclamant se coroborează și cu înscrisurile administrate în cauză și, în special cu contractul de prestări servicii psihologice nr. 101 din 2 octombrie 2015 ( fila 54 vol. II), contractul de prestări servicii psihologice nr. 26 din 21.10.2020 ( fila 52 vol. II) servicii care au continuat pe durata întregului proces de peste 5 ani, ultima factură de 1500 de lei privind servicii de psihologie fiind din 21.12.2020 ( fila 62 dosar).

Totodată, la stabilirea daunelor morale, curtea va avea în vedere faptul că reclamantul obținea venituri substanțiale, peste media venitului mediu, chiar ca student, urmând studiile universitare într-un domeniu extrem de căutat pe piața muncii și la finalizarea cărora ar fi putut obține venituri considerabile, fapt ce a devenit imposibil în prezent, având în vedere că nu a mai putut si-și continue studiile și a fost nevoit să renunțe la slujba avută. Mai mult, din decizia medicală asupra capacității de muncă nr.2392/04.12.2020 fila 55 vol II dosar rejudecare rezultă că reclamantul a pierdut în totalitate capacitatea de muncă și capacitatea de autoîngrijire, fiind încadrat în gradul I , nerevizuibil.

Instanța reține și existența unui prejudiciu estetic (pretium pulchritudinis) cuprinzând toate vătămările și leziunile ce aduc atingere armoniei fizice sau înfățișării persoanei este de asemenea, un element fundamental, imposibil de acoperit printr-o eventuală protejare care să mascheze infirmitatea, reclamantul având nevoie de un căruț cu rotile pentru a se putea deplasa iar impactul psihic asupra victimei este cu atât mai dur cu cât aceasta trăiește într-o societate ce pune accent pe aspectul fizic și frumusețea exterioară.

Infirmitatea suferită de reclamant îi creează acesteia un vădit complex de inferioritate aproape imposibil de surmontat, dramatismul acestei situații fiind accentuat de posibilitatea ca reclamantul să trăiască toată viața cu acest handicap fizic și psihic.

În cauză, față de vârsta reclamantului, persoană tânără de 23 de ani, aflată la începutul vieții, există și un prejudiciu juvenil, acesta reprezentând un tip aparte de daună corporală, care creează în favoarea victimei un drept special la reparație, cunoscut sub denumirea de pretium juventutis.

În autonomia acestui tip de prejudiciu, vârsta victimei are o importanță aparte. Așa după cum s-a arătat în literatura și jurisprudența de specialitate, „indemnizarea separată a prejudiciului juvenil este justificată în cazul în care victima este o persoană tânără și este în mod special afectată posibilitatea sa de a beneficia de avantajele specifice vârstei tinere.” Sub acesta aspect, Curtea reține că reclamantul a fost privat de posibilitatea de a participa la activitățile curente, atât cele ținând de educația sa (a fost nevoit șă-și întrerupă studiile), cât și cele recreative specifice vârstei, întâlniri cu prietenii, activități sportive etc .

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligată pârâta de către instanță, Curtea consideră că acestea au fost acordate în deplină concordanță cu ansamblul probator administrat în cauză, cât și cu dispozițiile legale incidente și jurisprudența națională în materie, însă, în raport de noile probatorii administrate în faza apelului, recursului precum și în rejudecare, apreciază că se impune majorarea acestora, nu însă la nivelul daunelor morale pretinse de reclamant.

Sub acesta aspect, curtea subliniază că suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter simbolic, ci trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura și compensa, în măsura posibilității, suferințele și privațiunile pe care le-a îndurat și pe care urmează să le îndure în continuare.

Pe de altă parte, acordarea de daune morale trebuie să țină seama de efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă, iar nicidecum ca aceste sume să se constituie în amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victimele daunelor.

Scopul pentru care se acordă daunele morale este in primul rând realizarea unei satisfacții morale pentru suferințele de același ordin, si nu realizarea unei satisfacții patrimoniale. Prin urmare, acordarea de despăgubiri în urma producerii unui eveniment rutier nu trebuie să constituie o îmbogățire fără justă cauză, astfel cum s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, prin Decizia nr.1179 din 11 februarie 2011, în care statuează principiul judecării în echitate la acordarea daunelor morale.

Despăgubirile acordate în atare situații tind să acopere un prejudiciu moral ce nu poate fi cuantificabil pecuniar și de aceea, întinderea lor nu trebuie să fie excesivă, ci doar să compenseze într-un fel vătămarea produsă, pentru a nu cădea, în caz contrar, sub imperiul unei alte instituții de drept civil.

Prin acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial suferit este vizată strict alinarea suferinței pricinuite prin vătămarea integrității corporale a sănătății sau a relațiilor afective și nu conferirea unui grad de satisfacție persoanei prejudiciate prin sancționarea pe latură civilă a persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului. În acest sens, în jurisprudență s-a reținut că aplicarea unei sancțiuni civile, cu caracter punitiv, persoanei responsabile, nu ar avea eficiență, având în vedere că despăgubirile datorate ca urmare a producerii accidentelor de vehicule sunt achitate de către asigurători, din volumul primelor de asigurare colectate de la toată masa asiguraților și nu exclusiv/individual, din patrimoniul persoanei efectiv vinovate de producerea prejudiciului

Astfel, în legătură cu suma solicitată cu titlu de daune morale, pe lângă criteriul gravității prejudiciului moral, ținând cont de argumentele literaturii juridice și ale practicii judiciare, pentru stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale trebuie să apelăm și la un alt criteriu orientativ, și anume criteriul echității.

De aceea, indemnizația acordată trebuie să fie justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită, încât să asigure efectiv o compensație suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral suferit, fără a deveni o sursă de venituri nejustificată.

Prin urmare, chiar dacă, în cererile privind acordarea de daune morale pentru prejudicii cu caracter nepatrimonial care au drept cauza accidente rutiere si nu numai, se poate retine cu valoare de principiu ca aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este una subiectiva, criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor trebuie sa fie obiective.

Astfel, chiar dacă la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, în jurisprudență și doctrină au fost reliefate câteva astfel de criterii, pe baza cărora instanța urmează a face o apreciere subiectivă în funcție de circumstanțele speței. Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Principiul ce se degajă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Daunele morale trebuie acordate într-un cuantum rezonabil, fără a constitui o cauză de îmbogățire fără just temei, păstrând în același timp o proporție cu gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Sub acest aspect și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte “un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.”

Relevantă în această privință este și jurisprudențe instanței supreme, care a statuat că: “Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei in cauza, in plan fizic si psihic, importanta valorilor lezate, măsura in care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura in care le-a fost afectata situația familiala, profesională și socială. Însă, toate aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs persoanei vătămate” (decizia nr.4458/27.05.2005).

Pe cale de consecință, raportându-se la criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină, ținând cont de împrejurările concrete ale speței, apreciind consecințele negative dramatice suferite de apelantul-reclamant atât pe plan fizic cât și psihic, importanța valorilor lezate, măsura covârșitoare în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, caracterul ireversibil și permanent al afecțiunilor dobândite, măsura în care celui vătămat i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, așa cum a rezultat din materialul probator administrat în cauză în toate fazele procesuale, Curtea consideră că despăgubirea substanțială de 1.000.000 euro, stabilită de prima instanță, nu este în măsură sa asigure o reparație pe deplin justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamant, motiv pentru care va dispune majorarea acesteia.

La stabilirea cuantumului daunelor se va avea în vedere și faptul că, pentru a-și păstra caracterul de “satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzută de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat apelantul-reclamant. Astfel, Curtea consideră că suma pretinsă de apelantă de 2.500.000 lei este excesivă ca întindere, riscând în acest caz de a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscută prin lege.

În atare condiții, având în vedere și probatoriul suplimentar administrat în rejudecarea apelului, Curtea apreciază că se impune majorarea sumei datorată de pârâtă reclamantului D.D.D. cu titlu de daune morale de la 1.000.000 Euro la 1.200.000 Euro, la cursul BNR din ziua plății.

Cu privire la plata unei indemnizații lunare necesare pentru tratament și însoțitor, până la încetarea stării de nevoie, retine curtea faptul ca se dovedește a fi întemeiat motivul de apel invocat de reclamant vizând acordarea unei prestații periodice, lunare, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de recuperare, precum si motivul de apel invocat de pârât vizând plata indemnizației asistentului personal.

Astfel, în mod eronat a apreciat judecătorul fondului ca nu pot fi acordate in temeiul dispozițiilor art. 50 alin 1 lit. a din Norma 23/2014 sumele necesare asigurării tratamentului reclamantului pentru viitor, in condițiile in care, actul normativ invocat folosește noțiunea de ”cheltuieli de recuperare”, fără a exista o condiționare temporală, vizând efectuarea acestora anterior sau ulterior pronunțării instanței, atâta timp cât necesitatea efectuării unor atare cheltuieli este evidentă, are caracter de continuitate și a fost dovedită pe întreaga desfășurarea a litigiului. De altfel, ar fi lipsit de fundament logico juridic, ca in considerarea dispozițiilor art. 50 lit. d, să fie acordate cheltuielile cu recuperarea efectuate anterior pronunțării instanței si sa se respingă același tip de cheltuieli, a căror necesitate subzista si pe viitor, și au fost dovedite ulterior pronunțării sentinței pentru simplu motiv ca acestea au fost efectuate ulterior pronunțării hotărârii.

Cu privire la certitudinea acestor cheltuieli, retine curtea faptul ca apelantul reclamant a dovedit faptul ca urmează in continuare tratamentul kinetoterapeutic, încheind in acest sens contractul de munca nr. 1/03.11.2015 cu asistentul medical S.C.NIOICOLAE iau ulterior cu kinetoterapeutul I.I.Mai mult, din declarația martorului I.I.( fila 17 volum II rejudecare), rezultă că un atare tratament este urmat constant zi de zi de reclamant timp de 100 minute în 2 ședințe și este necesar pe întreaga durată a vieții reclamantului, pentru a preveni degradarea stării de sănătate a acestuia.

În plus, reclamantul urmează regulat, începând din anul 2015, tratamentul psihoterapic, în prezent cuantumul unei singure ședințe fiind de 150 de lei, așa cum rezultă din contractul de prestări servicii psihologice nr.26/2020 aflat la fila 52 din vol II.

Instanța mai reține că periodic, reclamantul urmează și un program de reabilitare neurologică la N.vita Hospital din Tîrgu M., așa cum rezultă din contractul de prestări servicii nr. 9125/2017 (fila 229 vol I) contractul de prestări servicii nr. (…)/2017 ( fila 220 vol I) contractul de prestări servicii nr. (…)/2018( fila 173 vol I) contractul de prestări servicii nr. (…)/2018 ( fila 192 vol I) , contractul de prestări servicii nr. 2903/2018( fila 206vol I) contractul de prestări servicii nr. nr.1078/2019( fila 163 vol I), contractul de prestări servicii nr. 3681/2019( fila 153 vol I), costurile fiecărui contract fiind de aprox. 3000 de lei.

Nu în ultimul rând, raportat la afecțiunile reclamantului apelant, rezultă fără dubiu faptul ca acesta are nevoie lunară de medicamente si dispozitive medicale necesare unei persoane care nu are control asupra sfincterului.

Curtea observă că dovada acestor cheltuieli pentru perioada octombrie 2015-aprilie 2016 în sumă de (…) lei rezultă din opisul și înscrisurile anexate la fila 100 și urm. vol II dosar fond. Chiar dacă opisul cuprinde si anumite cheltuieli care pot fi decontate (cum ar fi analize urină sau unele medicamente), după scăderea cuantumului acestor cheltuieli, curtea constată că cheltuielile pe care lunar reclamantul trebuie să le suporte pentru tratament sunt în medie de 3000 de lei.

Pentru anul 2017 dovada cheltuielilor lunare se regăsește la filele 220 și urm. respectiv parțial 2017 și până in noiembrie 2018 la filele 409 și urm al dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție. În rejudecare s-au depus, la fila 57 și urm., opisul și înscrisurile doveditoare ale cheltuielilor din septembrie 2017 și până în decembrie 2020, din care rezultă că media cheltuielilor lunare cu tratamentul și îngrijirea reclamantului se ridică, în medie, la 3000 de lei .

Totodată, curtea reține că, pentru a putea face față cheltuielilor lunare cu tratamentul, reclamantul a fost nevoit să apeleze la părinții săi și la alte rude, precum si să încheie un contract de credit bancar, așa cum rezultă din contractul încheiat cu Unicredit din 03.11.2015 aflat la fila 210 al dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de petitul acțiunii, cu referire la pagina 4 alin 8 a motivării cererii introductive, ținând cont de cheltuielile deja probate de reclamant pe întreaga desfășurare a procesului, de opisul prezentat la fila 70 și documentele anexate Curtea va admite pretențiile reclamantului apelant, având ca obiect plata cheltuielilor de tratament si recuperare viitoare, în limita sumei de 3000 lei /lunar, începând cu data introducerii acțiunii si pana la data recuperării.

Cât privește suma de 1250 lei, acordată de prima instanță cu titlu de cheltuieli – asistent personal, retine Curtea faptul că (așa cum de altfel recunoaște si apelantul reclamant) că reclamantul beneficiază, potrivit certificatului de încadrare in grad de handicap nr 1432/09.03.2016, de asistent personal, plata indemnizației acestuia nefiind suportata de apelant, ci de către bugetul de stat.

Drept urmare, nefiind o cheltuială a reclamantului, nu se impune recuperarea sumelor de la asigurator, context in care curtea va respinge cererea de obligare a paratei la plata sumei de 1250 lei lunar cu titlu de cheltuieli cu asistent personal.

Sub aspectul momentului de la care sunt datorate de către pârâtă penalitățile de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, critica apelantei pârâte este întemeiată.

Astfel, în ceea ce privește data de la care curg penalitățile de întârziere, sunt incidente următoarele dispoziții din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule abrogată de Norma nr. 39/2016, dar în vigoare la data producerii accidentului în cauză.

Art. 37 – (1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

  1. a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;
  2. b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

(3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condițiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autoritățile publice competente, aflate în curs de desfășurare.

(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Art. 38 – Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Din dispozițiile legale menționate anterior, rezultă că termenul de 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului asigurat este un termen pus la dispoziția asiguratorului RCA înăuntrul căruia acesta este ținut de obligația de a răspunde persoanei notificatoare, iar nu în mod necesar de obligația de a-i rezolva pozitiv cererea de despăgubiri.

Potrivit conținutului normei în discuție, în termenul menționat, asiguratorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părții solicitante prin formularea unei oferte de despăgubire justificată (dacă se dovedește răspunderea asiguratorului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat), fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Dispozițiile art. 37 alin. (4) , potrivit cărora, în cazul unui dosar de daună care conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea trebuie plătită de asigurător în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către terțul prejudiciat sau de asigurat, nu pot fi privite în mod singular, ci presupun aplicarea unei interpretări sistematice, ca metodă de interpretare din teoria generală a dreptului.

Această metodă de interpretare se bazează, în stabilirea înțelesului unor norme, pe coroborarea lor cu alte norme, aparținând aceleiași instituții juridice sau ramuri de drept, fie aparținând unor instituții sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistematice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, care nu constituie o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părți interdependente. Astfel, dispozițiile din legi speciale sau din partea specială a unui cod nu pot fi înțelese dacă sunt detașate de normele din legile generale sau din partea generală a codului, normele obișnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept sau de normele dreptului constituțional.

Cum s-a arătat deja, art. 37 alin. (4) se referă la plata despăgubirilor, în cazul în care dosarul de daună este complet, respectiv cuprinde toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei.

Conform dispozițiilor generale în materia executării obligațiilor, orice plată presupune o datorie (art. 1470 C. civ.), privită ca element structural pasiv al raportului juridic al obligației și, totodată, ca temei al plății. Raportul juridic obligațional este compus din două laturi, latura activă, care semnifică dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului executarea prestației pe care acesta din urmă i-o datorează, și latura pasivă, constând în prestația datorată. Dreptul creditorului de a solicita executarea corelativă a obligației asumate de debitor nu poate rezulta decât dintr-un act juridic sau o hotărâre judecătorească care să prevadă existența respectivei obligații în sarcina debitorului.

În speță, pentru ca asigurătorul să fie obligat la plata despăgubirilor într-un anumit cuantum către persoanele prejudiciate prin accident, este necesar ca acestea să fie stabilite în mod neechivoc, fie prin convenția multilaterală dintre asigurat, asigurător și terț sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile art. 2225 C. civ.

În condițiile în care asiguratorul a considerat că dosarul nu este complet, că nu rezultă în mod cert vinovăția asiguratei sale, plata nu poate fi realizată de către asigurător în termenele reglementate de această dispoziție legală. Corelativ, nu există nici obligația societății de asigurare de a plăti penalitățile de întârziere prevăzute de art. 38 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru încălcarea termenelor reglementate în art. 37 din același act normativ.

În realitate, dacă părțile nu ajung la o înțelegere cu privire la stabilirea și acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă, terțul păgubit are la îndemână acțiunea în justiție, fie împotriva autorului faptei, pe temeiul dreptului comun, fie împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, în temeiul poliței de asigurare a asiguratului ce a produs accidentul, fie împotriva ambilor.

Astfel, art. 2225 C. civ. prevede că, în caz de neînțelegere între părți, despăgubirea va fi stabilită prin hotărâre judecătorească.

În același sens, dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ. reglementează evaluarea judiciară a cuantumului prejudiciului în cazul în care existența acestuia este certă, însă cuantumul nu poate fi determinat cu certitudine.

Mai departe, conform art. 74 din același act normativ, în cazul stabilirii despăgubirilor în urma intervenției instanței de judecată, asigurătorul R.C.A. le va acorda în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă.

Obligația de plată a asigurătorului în această ipoteză se supune termenului prevăzut în art. 37 alin. (4) teza a II-a din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care este de maximum 10 zile de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Dispozițiile art. 37 alin. (4) trebuie avute în vedere în integralitatea lor, sub aspectul ambelor teze menționate mai sus, din lecturarea cărora rezultă, fără dubiu, că termenul de plată a despăgubirilor de către asigurător curge de la momente diferite, specifice fiecăreia dintre cele două ipoteze prevăzute în text. În cazul înțelegerii părților, când dosarul este complet și aprobat iar terțul a acceptat oferta de despăgubire, realizându-se acordul de voință, termenul de plată este stabilit în art. 37 alin. (4) teza I, iar, în situația în care părțile nu finalizează o asemenea convenție, apelând la instanța de judecată, termenul de plată curge de la data hotărârii judecătorești rămase definitivă, care vizează despăgubirile cuvenite terțului.

Sesizând instanța de judecată, este aplicabilă teza a II-a din art. 37 alin. (4), obligația de plată fiind condiționată de pronunțarea unei hotărâri judecătorești rămase definitivă prin care să se cuantifice aceste despăgubiri, iar termenul de plată fiind cel de maximum 10 zile de la data la care debitorul obligației a primit titlul în baza căruia trebuie să efectueze plata, și anume hotărârea judecătorească respectivă.

Penalitățile de întârziere prevăzute în art. 38 din Ordinul nr. 14/2011, care au natura juridică a unor daune interese moratorii și constituie, totodată, un mijloc de constrângere a executării obligației în termenele prevăzute de lege, nu pot avea ca scadență decât data la care trebuie îndeplinită obligația în legătură cu care au fost stabilite, în speță, 10 zile de la primirea hotărârii judecătorești rămase definitivă prin care s-au stabilit despăgubirile datorate de asigurător.

De asemenea, nu se poate reține că cea de-a doua teza nu este imperativă ci opțională, textul prevăzând fără echivoc “sau” de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Termenul „sau” folosit are în vedere, așa cum s-a arătat mai sus, cele două ipoteze diferite. Astfel, termenul de plată este cel de maximum 10 zile de la data la care debitorul obligației a primit ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei ( situația în care a recunoscut atât prejudiciu cât și cuantumul acestuia ), respectiv 10 zile de la data la care debitorul obligației primit hotărârea judecătorească ( situația în care nu a recunoscut fie prejudiciu, fie cuantumul acestuia iar litigiul a fost dedus instanțelor judecătorești.)

În atare condiții, în mod greșit instanța de fond a acordat penalități de întârziere începând cu data de 15 august 2015 (data expirării termenului legal de soluționare a cererii reclamantului), și nu cu cea de a unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Cum s-a arătat deja, despăgubirile pot fi stabilite prin două căi diferite, amiabilă și judecătorească, în oricare dintre cele două ipoteze, suma astfel stabilită putând să nu fie plătită la termen de către asigurător.

Totodată, faptul că după aproximativ 6 luni de la expirarea termenului legal, pârâta comunica reclamantului o ofertă de despăgubire, reprezintă încercarea pârâtei de a soluționa amiabil litigiul, însă atâta timp cât oferta sa nu a fost acceptate de reclamant, nu prezintă relevanță sub aspectul momentului de la care se calculează penalitățile.

Așa cum se arată în textul de lege redat pentru ambele cazuri sunt prevăzute penalități, conform art. 38, momentul de la care curg fiind, însă, distinct după cum neexecutarea vizează o obligație de plată derivată dintr-un contract sau dintr-o hotărâre judecătorească. Rolul penalităților, de mijloc de constrângere a debitorului de a-și executa obligația de plată, conform art. 38, își găsește, astfel, justificare în ambele cazuri, instanța de fond aplicând, în mod greșit, acest text de lege în raport de modalitatea de stabilire a despăgubirilor în legătură cu care legea a prevăzut daunele interese moratorii de 0,2% pe zi de întârziere, în speță, prin intervenția instanței de judecată.

În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanților, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare.

Astfel, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești care să stabilească un cuantum al daunelor, acestea nu pot fi considerate ca având un caracter cert, lichid și exigibil, nefiind purtătoare de penalități, datorită împrejurării că valoarea despăgubirilor s-a stabilit în prezentul litigiu, acestea neputând fi acordate pentru trecut, astfel cum a solicitat reclamantul.

Curtea mai reține în acest sens și practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție așa cum rezultă din decizia nr. 1595/ 2019, decizia nr. 1222/ 2019, decizia nr. 4010 /2018, decizia nr.3992/ 2018 .

Prin urmare, penalitățile de întârziere sunt datorate dacă despăgubirile menționate în hotărâre judecătorească rămasă definitivă nu sunt achitate în maximum 10 zile de la primirea hotărârii de către asigurător, expirarea termenului de 10 zile marcând și momentul de la care încep să curgă aceste penalități, când pârâta devine culpabilă pentru neexecutarea obligației stipulate, în sarcina sa, prin dispozițiile art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În cauză, cutea constată că reclamantul D.D.D. a primit cu titlu de despăgubiri suma de 5.968.294,65 lei, sumă care acoperă daunele morale și materiale acordate în cauză. Astfel, intimata pârâta i-a achitat cu ordinul de plată nr. (…)/28.11.2016 suma de 4.635.217,29 lei, cu ordinul de plată nr. 6187/07.04.2017 suma de 450.000 lei, cu ordinul de plată nr. 13/27.04.2018 suma de 772.686,89 lei, cu ordinul de plată din data de 30.09.2019 suma de 37.245,66 lei, cu ordinul de plată din data de 30.09.2019 suma de 63.397,39 lei, cu ordinul de plată nr. 54/06.05.2020 suma de 9.747,42 lei, aceste ordine de plată fiind depuse la dosar filele 20 și 32 – 36 vol. II al dosarului din rejudecarea apelului.

Totodată, curtea reține că hotărârea instanței de fond a devenit definitivă abia la 17.03.2021, decizia din apel din primul ciclu procesual fiind casată în totalitate în ceea ce privește daunele acordate, astfel că aceasta nu mai poate produce nici un efect, conform art. 500 C.pr.civ . Pe de altă parte, așa cum s-a arătat anterior, penalitățile de întârziere sunt datorate dacă despăgubirile menționate în hotărâre judecătorească rămasă definitivă nu sunt achitate în maximum 10 zile.

În atare condiții, despăgubirile fiind achitate la momentul pronunțării prezentei decizii, curtea va respinge cererea de obligare a pârâtei să plătească reclamantului penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

Pe cale de consecință, pentru considerentele expuse, in temeiul dispozițiilor art. 480 cod pr civ, Curtea va admite atât apelul formulat de reclamantul D.D.D., cât si apelul formulat de S.C. CARPATICA ASIG S.A. împotriva sentinței civile nr 651 din 02.06.2016, pronunțată de Tribunalul Iași, pe care o va schimba în parte, în sensul că: va majora suma datorată de pârâtă reclamantului D.D.D. cu titlu de daune morale de la 1.000.000 Euro la 1.200.000 Euro, la cursul BNR din ziua plății; va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 3000 lei lunar reprezentând contravaloarea cheltuielilor de recuperare, începând de la momentul introducerii acțiunii (11.11.2015) și până la data recuperării; va respinge cererea de obligare a paratei la plata sumei de 1250 lei cu titlu de cheltuieli cu asistentul personal; va constată că reclamantul D.D.D. a primit cu titlu de despăgubiri suma de 5.968.294,65 lei, și, în consecință, va respinge cererea de obligare a pârâtei să plătească penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

Curtea va păstra celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu contravin prezentei decizii.

Față de poziția apărătorului reclamantului din dezbaterile apelului, în rejudecare, Curtea va lua act că apelantul D.D.D. va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.”

(…)

,,Cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție în termen de 30 zile de la comunicare, recurs ce se va depune la Curtea de Apel Iași.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, azi, 17.03.2021.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns