fbpx

Achitare evaziune fiscală-operațiuni fictive (achiziții intracomunitare)-ICCJ

ICCJ: ,,Înalta Curte, în unanimitate, a constatat că de vreme ce din punct de vedere formal sunt respectate dispoziţiile legale relevante în materie, nu ar putea fi angajată răspunderea penală într-un mod similar cazurilor de fraudă sau evaziune ilicită, întrucât nu există un raport juridic de conflict derivat din încălcarea unei norme penale. Chiar dacă scopul urmărit este unul contrar spiritului legii şi, în esenţă, contribuabilul a speculat sau exploatat lacune juridice ale sistemului fiscal ori doar simple necorelări ale dispoziţiilor legale relevante, în sarcina acestuia nu ar putea fi reţinută o atitudine de neconformare la conduita impusă acestuia de către legiuitor.”

Vă prezentăm o soluție de achitare pronunțată de către ICCJ-Completul de 3 judecători și menținută în apel de Completul de 5 judecători ai ICCJ cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală constând, conform rechizitoriului, în organizarea unui circuit economico – financiar fictiv cu scopul eludării plăţii TVA.

Soluția de achitare nu exclude plata prejudiciului cauzat bugetului de stat, în acest sens, ICCJ reținând: ,,Exploatând însă lipsa oricăror dispoziţii prohibitive privind numărul sau succesiunea achiziţiilor pe care le-ar fi putut întreprinde, inculpaţii au realizat tranzacţii comerciale cu respectarea dispoziţiilor legale, reuşind să evite datorarea TVA.Or, o asemenea practică comercială, chiar dacă nu încalcă nici o dispoziţie legală relevantă în materie a fost apreciată ca fiind contrară spiritului legii, atât cea naţională, cât şi celei de drept european, scopul reglementărilor în materie fiind acela al evitării dublei impuneri în statele membre (principiul neutralităţii TVA), iar nu acela de a eluda sistemele fiscale ale statelor.

Caracterul formal a respectării dispoziţiilor legale relevante în materie de TVA s-a constatat a rezulta cu certitudine din faptul că, deşi s-au asigurat că bunurile părăsesc efectiv teritoriul României, pentru a putea fi calificate ca fiind achiziţii intracomunitare, utilajele staţionau pe teritoriul Bulgariei pentru durate scurte de timp, variind între câteva minute şi câteva ore, de obicei în parcări publice, fără a fi derulate vreo operaţiune comercială sau de orice altă natură juridică în statul de destinaţie.”

Redăm părțile relevante din decizia pronunțată în apel de către Completul de 5 judecători a ICCJ:

,,Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

A. JUDECATA ÎN FOND

I. Prin sentinţa penală nr. 157 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 10 aprilie 2020, în dosarul nr. x/2017, cu unanimitate s-a dispus:

1. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

2. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat persoana juridică S.C. B. S.R.L., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

3. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, reprezentat prin A.N.A.F., cu sediul în Bucureşti, str. x.

În temeiul art. 397 alin. (5) raportat la art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului instituit prin ordonanţa din 07.11.2017 emisă în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie prin care s-a dispus instituirea sechestrului şi aplicarea popririi asupra contului x, deschis de S.C. B. S.R.L. la D. – Sucursala Alexandria, în care a fost depusă/transferată suma de 5.702.610 RON de către reprezentantul S.C. B. S.R.L., la dispoziţia organului de urmărire penală, sumă transferată în contul x deschis la Trezoreria Alexandria cu titlul “Disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din Legea 241/2005” astfel cum s-a dispus prin încheierea din 12 februarie 2018 pronunţată de către Judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2017.

Totodată, cu majoritate, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul C., la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. (numai în ceea ce priveşte operaţiunile comerciale efectuate în legătură cu societatea E. din Bulgaria).

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 8 luni închisoare şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

(…)

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. d) raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul C. a sumei de 638.085 RON – folosul necuvenit rezultat în urma săvârşirii infracţiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu referire la societatea E. din Bulgaria, reprezentând “bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, suma care a fost depusă/transferată la dispoziţia organului de urmărire penală fiind instituit sechestrul şi aplicată poprire asupra contului x deschis de inculpatul C. la F. – Agenţia Turnu Măgurele.

(…)

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

I. Prin rechizitoriul nr. x/2014 emis în data de 18 decembrie 2017 de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută şi complicitate la evaziune fiscală, prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 38 alin. (1) din C. pen.,

A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi persoana juridică S.C. B. S.R.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Pentru a dispune astfel, Parchetul a reţinut că între S.C. B. S.R.L. Alexandria, având ca acţionar şi administrator pe numitul A. şi firma bulgărească E., având ca acţionar unic pe C. – deputat în Parlamentul României (în legislatura 2012 – 2016, ales în circumscripţia electorală nr. 36 Teleorman, colegiul uninominal nr. 2) s-a organizat în perioada 2012 – 2014, un circuit economico – financiar fictiv cu scopul eludării plăţii TVA de către firma B.

În concret, în perioada 2012 – 2014, S.C. B. S.R.L. a achiziţionat din spaţiul intracomunitar utilaje agricole de la firme consacrate în domeniu, pe care le-a livrat beneficiarilor – firme româneşti însă, în acest lanţ economico – financiar a introdus o verigă fictivă, respectiv firma bulgărească E., aparţinând deputatului C., căreia îi erau livrate utilajele agricole doar formal, iar firma bulgărească, în baza înţelegerii infracţionale, le livra beneficiarilor finali din România.

Ca mod de operare, iniţial se identificau beneficiarii – firme româneşti de către S.C. B. S.R.L. şi se perfectau înţelegeri cu administratorii acestor societăţi, interesate în achiziţionarea de utilaje agricole, promiţându-li-se vânzarea unor astfel de utilaje, procurate preponderent din Germania, Olanda şi Franţa, prin intermediul S.C. B. S.R.L. Alexandria, care este dealer-ul autorizat al mărcilor G., H., I., etc.).

Utilajele erau achiziţionate din statele menţionate şi transportate la sediul S.C. B. S.R.L. Alexandria, unde erau şi depozitate. Aceste achiziţii de utilaje agricole realizate de B. se încadrează în categoria achiziţiilor intracomunitare, fiind scutite de TVA, conform prevederilor art. 142 din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal – cu modificările ulterioare, în vigoare la momentul sesizării din oficiu.

Din perspectiva celor implicaţi în activitatea infracţională, dacă la momentul aducerii utilajelor agricole în România s-ar fi procedat direct la revânzarea acestora către firmele româneşti – destinatarii finali, tranzacţia comercială ar fi fost generatoare a obligaţiei de plată a TVA, astfel că inc. A., cu complicitatea celorlalte persoane, a creat un circuit comercial suplimentar, fictiv, menit să îi faciliteze eludarea obligaţiilor fiscale către statul român, obţinând astfel sume mai mari ca venituri şi, totodată, a afectat indirect şi celelalte firme din domeniu, concurente, care vindeau la preţul de piaţă ce includea şi TVA.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 decembrie 2017.

În cauză, în termenul prevăzut de art. 344 alin. (3) din C. proc. pen., au fost formulate cereri şi excepţii privind legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor de urmărire penală de către cei trei inculpaţi trimişi în judecată.

Prin încheierea din data de 12 februarie 2018, judecătorul de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis în parte cererile şi excepţiile de cameră preliminară formulate de inculpaţii S.C. B. S.R.L., A. şi C. şi, în consecinţă:

A constatat neregularitatea actului de sesizare, respectiv a rechizitoriului nr. x din data de 18 decembrie 2017, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, în ceea ce priveşte descrierea faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, încadrarea juridică, indicarea şi analiza mijloacelor de probă, după cum urmează:

– pentru inculpata S.C. B. S.R.L. cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

– pentru inculpatul A. cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

– pentru inculpatul C. cu privire la infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi respectiv de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută, prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

De asemenea, a fost admisă cererea formulată de S.C. B. S.R.L. şi s-a dispus transferul sumei de 5.702.610 RON aflată în contul x deschis la D. – Sucursala Alexandria, aflată la dispoziţia organelor judiciare, sub măsura sechestrului şi a popririi asiguratorii, în contul x deschis la Trezoreria Alexandria cu titlul “Disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din Legea 241/2005”

1. Prin Ordonanţa nr. 532/P/2014 din 21 martie 2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie a completat rechizitoriul şi a comunicat judecătorului de cameră preliminară că menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor.

În esenţă, prin ordonanţa din data de 21 martie 2018 au fost identificate un număr de 193 operaţiuni care corespund acestui tipar infracţional descris prin rechizitoriu şi s-a arătat că prejudiciul total de 5.692.644 RON, aşa cum a fost prezentat în rechizitoriu, este compus din cumularea prejudiciilor defalcate pe cei 3 ani calendaristici în care a fost operaţională schema infracţională de eludare a plăţii TVA de către S.C. B. S.R.L.

De asemenea, au fot identificate un număr de 11 operaţiuni financiare ca acte de comerţ realizate de inculpatul C., în cursul anului 2014, în calitate de administrator de facto al firmei S.C. J. S.R.L. Turnu Măgurele. S-a arătat că acestea constituie operaţiuni privind banii şi cuantificabile financiar realizate ca acte de comerţ în înţelesul unui act de speculaţie comercială sau intermediere în circulaţia bunurilor realizat în mod organizat (profesionist – societate comercială) în scopul obţinerii de profit şi se circumscriu elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Verificând ordonanţa sus-menţionată, în raport de dispoziţiile art. 345 şi 346 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a constatat că organul de urmărire penală s-a conformat celor dispuse prin încheierea din 12 februarie 2018 şi a descris amănunţit faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, a făcut precizările necesare cu privire la încadrarea juridică a acestora şi a indicat mijloacele de probă. Totodată, a constatat legalitatea administrării probelor, a efectuării actelor de urmărire penală şi a sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2014 din data de 18 decembrie 2017, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, astfel cum a fost regularizat prin Ordonanţa nr. 532/P/2014 din 21 martie 2018 şi a dispus începerea judecăţii faţă de inculpaţi.

2. Împotriva încheierilor din 12 februarie 2018 şi din 17 aprilie 2018, pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017, au formulat contestaţie inculpaţii C., A. şi S.C. B. S.R.L.

Prin încheierea nr. 31/C din data de 27 septembrie 2018, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2017.1, Completul de 2 judecători de cameră preliminară a admis contestaţia formulată de inculpatul C. împotriva încheierilor din 12 februarie 2018 şi din 17 aprilie 2018, pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017, pe care le-a desfiinţat în parte şi, rejudecând:

A admis excepţia invocată de inculpatul C. şi a constatat nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică încuviinţate, după caz, prelungite în cauză şi în temeiul art. 102 alin. (2) – (4) C. proc. pen., a exclus din materialul probator toate procesele-verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere tehnică mai sus-menţionate.

În conformitate cu Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale, a dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporţilor care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică mai sus-menţionate, precum şi eliminarea referirilor la aceste mijloace de probă şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă din Rechizitoriul nr. x din data de 18 decembrie 2017 şi din Ordonanţa nr. 532/P/2014 din data de 21 martie 2018 de remediere a neregularităţilor actului de sesizare (excludere fizică).

A menţinut celelalte dispoziţii ale încheierilor atacate.

A respins ca nefondate contestaţiile formulate de inculpaţii S.C. B. S.R.L. şi A. împotriva aceloraşi încheieri.

3. Împotriva acestei încheieri, a formulat contestaţie la executare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie.

În temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte – Completul de 2 judecători de cameră preliminară a admis contestaţia la executare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie şi a lămurit dispozitivul încheierii nr. 35/C din 27 septembrie 2018 în sensul că eliminarea referirilor la mijloacele de probă excluse în temeiul art. 102 alin. (2) – (4) din C. proc. pen. şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă din Rechizitoriul nr. x din data de 18 decembrie 2017 şi din Ordonanţa nr. 532/P/2014 din data de 21 martie 2018 de remediere a neregularităţilor actului de sesizare (excluderea fizică):

– se va realiza de către parchet prin intervenţie directă asupra celor două acte procesuale, şi nu prin întocmirea unor acte procesuale noi;

– vizează strict indicarea acestor mijloace de probă şi redarea conţinutului acestor mijloace de probă în cuprinsul celor două acte procesuale, şi nu descrierea situaţiei de fapt.

4. La data de 09 noiembrie 2018, în faţa completului de fond, inculpatul A., prin apărător ales, a solicitat scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea la completul de doi judecători de cameră preliminară, pentru finalizarea procedurii în contestaţie.

Analizând excepţia formulată, în raport de actele şi lucrările dosarului, instanţa, în opinie majoritară, a constatat că este fondată, întrucât, după ce judecătorul de cameră preliminară iniţial investit a respins cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării unor probe şi a dispus începerea judecăţii, având în vedere aşadar toate probele administrate la urmărirea penală, dar şi o anumită structură a rechizitoriului, structură în care se arată corelaţia pe care organul de urmărire penală o face între probe şi faptele imputate inculpaţilor, completul de cameră preliminară, de doi judecători, soluţionând contestaţiile formulate a exclus o bună parte din probele administrate la urmărirea penală.

Totodată, completul de cameră preliminară investit cu soluţionarea contestaţiilor a dispus şi excluderea fizică a probelor respective din dosarul cauzei – ca efect al Deciziei nr. 22/2018 a Curţii Constituţionale – dispunând totodată eliminarea din rechizitoriu şi din ordonanţa din nr. 532/P/2014 din data de 21 martie 2018 a oricăror referiri la probele excluse.

De aceea, în opinie majoritară, instanţa a constatat că procedura camerei preliminare nu poate fi considerată ca fiind finalizată, întrucât eventuala nerespectare de către Parchet a obligaţiei de eliminare din rechizitoriu a referirilor la probele excluse, dar şi eventualele obiecţiuni ale părţilor privind îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei obligaţii, nu pot fi cenzurate de instanţă deoarece, aşa cum au arătat şi inculpaţii în excepţia formulată, s-ar ajunge la o suprapunere a funcţiilor judiciare.

Având în vedere toate aceste considerente, instanţa, cu opinie majoritară, nu s-a considerat investită cu judecarea pe fond a cauzei apreciind că procedura camerei preliminare nu este terminată şi, ca atare, a admis excepţia de nelegală sesizare a instanţei formulată de inculpatul A., prin apărător ales şi însuşită de inculpaţii C. şi S.C. B. S.R.L. şi a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea acesteia la Completul de 2 judecători Cameră preliminară învestit cu soluţionarea contestaţiei formulată împotriva încheierilor din 12 februarie 2018 şi din 17 aprilie 2018, pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017, în vederea finalizării procedurii de cameră preliminară şi a dispunerii începerii judecăţii.

5. La data de 11 decembrie 2018, Înalta Curte – Completul de 2 judecători de cameră preliminară a constatat finalizată procedura camerei preliminare în dosarul înregistrat sub nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi a apreciat ca fiind inadmisibilă sesizarea Completului de 2 Judecători de cameră preliminară al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, a dispus trimiterea cauzei completului învestit cu soluţionarea pe fond a acesteia, urmare a dispoziţiei definitive de începere a judecăţii faţă de inculpaţii A., C. şi S.C. B. S.R.L.

6. La termenul de judecată din data de 01 februarie 2019, în conformitate cu dispoziţiile art. 378 alin. (1) din C. proc. pen., în condiţiile prevăzute de art. 379 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte a procedat la audierea inculpatului A.

La acelaşi termen de judecată, au fost formulate cereri în probaţiune de către inculpaţi, iar instanţa a încuviinţat proba testimonială constând audierea martorilor din rechizitoriu K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U.

De asemenea, a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de inculpatul A. respectiv:

– situaţia vânzărilor de utilaje agricole efectuate în perioada de referinţă (2012-2014) de către S.C. B. S.R.L. Alexandria,

– certificatul de atestare fiscală nr. x din 25 octombrie 2018,

– certificatul de atestare fiscală nr. x din 18 octombrie 2018, urmând a fi ataşate dosarului cauzei.

A încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de inculpatul C., respectiv Protocolul nr. x/14 februarie 2014, Anexa nr. 1 la Protocol, Actul de compensare sau rambursare nr. x/09 aprilie 2014, acte depuse la dosar, precum şi acte în circumstanţiere, ce urmează a fi ataşate dosarului cauzei.

A încuviinţat proba cu înscrisuri pentru inculpata S.C. B. S.R.L. reprezentând: – situaţii şi centralizări a informaţiilor rezultate din documentele de evidenţa contabilă, financiară şi fiscală a societăţii B.;

– documentele contabile emise de către distribuitorii importanţi de utilaje agricole: V. prin W., X. prin Y., Z., AA. etc.

De asemenea, a fost încuviinţată proba cu expertiza fiscal contabilă solicitată de inculpaţi.

Reprezentantul Ministerului Public nu a formulat cereri în probaţiune şi a arătat că nu se opune audierii martorilor, deşi declaraţiile acestora nu au fost contestate de inculpaţi. De asemenea, a arătat că este de acord cu efectuarea unei expertize fiscal-contabile în cauză şi a propus la rândul rău obiective la aceasta.

În cauză au fost audiaţi martorii K., N. şi O. (termenul de judecată din data de 13 martie 2019). M., Q. şi R. (termenul de judecată din data de 10 aprilie 2020) S. şi T. (termenul de judecată din data de 16 mai 2019) martorul P. (termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2020).

7. Analizând actele şi lucrările dosarului, în baza probelor administrate pe parcursul urmăririi penale, precum şi prin raportare la probatoriul administrat nemijlocit de instanţa de judecată, Înalta Curte a reţinut următoarele:

7.1. Acuzaţia referitoare la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Inculpatul A. este asociat (40% din părţile sociale) şi administrator începând cu data de 26 aprilie 2011 al inculpatei S.C. B. S.R.L., societate comercială înregistrată la O.R.C sub nr. x cu sediul în Alexandria, judeţul Teleorman.

Inculpata S.C. B. S.R.L. are ca obiect principal de activitate “Comerţ cu ridicata de piese şi accesorii pentru autovehicule” şi a desfăşurat în perioada 2012-2014 activităţi de comercializare a unor utilaje agricole, fiind dealer autorizat pentru mărci consacrate din Germania, Olanda şi Franţa, cum ar fi G., H., I., etc.

Inculpatul C. este asociat unic al societăţii comerciale E., înfiinţată în Bulgaria şi a deţinut calitatea de administrator al acesteia în perioada 08 august 2011 – 21 martie 2013. Inculpatul a fost ales deputat în Parlamentul României în circumscripţia electorală nr. 36 Teleorman începând cu luna noiembrie 2012, calitate pe care a deţinut-o până în anul 2016.

Societatea E. (în limba bulgară E.), persoană juridică înfiinţată conform legislaţiei din Bulgaria, avea sediul în Nikopol, judeţul Pleven, str. x, Bulgaria, având CUI x şi obiectul principal de activitate “Comerţul cu maşini Agricole”. Societatea a fost înfiinţată în anul 2011 de către inculpatul C., care a deţinut calitatea de administrator până în anul 2013, după care calitatea a fost deţinută de martorul K., iar din luna aprilie 2014, de martorul L., fiul inculpatului.

Ca urmare a efectuării unei comisii rogatorii de către autorităţile judiciare din Bulgaria s-au constatat următoarele cu privire la situaţia societăţii E.:

– pentru perioada august 2011- noiembrie 2014, sediul social figura la adresa din Nikopol, str. x, iar adresa de corespondenţă fiscală era la adresa din oraşul Pleven, str. x, camera 416/adresa de înregistrare conform LTVA, unde îşi desfăşoară activitatea firma de servicii contabile (BB.), cea care organizează şi ţine evidenţa contabilă a E. Bulgaria.

La adresa din Nikopol, str. x nu s-au constatat persoane având domiciliul la această adresă, aici fiind vorba de o clădire administrativă, amplasată în centrul ideal al oraşului PLEVEN, proprietatea “CC.”.

– firma nu deţine în proprietate autovehicule, nu există date privind bunuri imobile, în proprietate sau chirie, personal angajat şi contracte de serviciu contabile şi consultanţă;

– E. Bulgaria la care acţionar este C., pentru administrarea corectă a documentelor contabile, a apelat la serviciile firmei “BB.”, cu obiectul de activitate efectuarea de servicii contabile, al cărui administrator este DD.;

Deşi apare ca fiind evident că sediul societăţii E. a fost declarat formal şi că nu deţinea pe teritoriul Bulgariei bunuri imobile, din declaraţiile martorei DD. coroborate cu menţiunile raportului de expertiză fiscal – contabilă a rezultat că societatea a ţinut evidenţele contabile ale activităţilor comerciale desfăşurate, nefiind constatate nereguli de către organele fiscale bulgare.

Martora DD. a declarat că atât inculpatul C., cât şi K. veneau periodic la sediul firmei de contabilitate din Bulgaria şi îi predau documentele contabile sau le trimiteau prin e-mail şi că în anul 2013 organele ANV-Biroul Pleven au verificat activitatea firmei, precum şi în alte perioade fără a fi constatate nerespectări ale obligaţiilor fiscal.

În perioada 2012 -2014, S.C. B. S.R.L. a comercializat un număr semnificativ de utilaje agricole, pe care le achiziţiona din alte ţări membre ale Uniunii Europene şi le vindea beneficiarilor, de regulă societăţi comerciale sau persoane fizice comercianţi din România.

Din declaraţia inculpatului A., administrator al S.C. B. S.R.L. a rezultat că societatea era dealer autorizat al unor producători de utilaje agricole din ţări membre ale U.E. şi în mod uzual practica trei modalităţi de comercializare a utilajelor, respectiv:

– intermedierea între furnizor şi beneficiarul final, ceea ce presupunea că beneficiarul român plătea direct furnizorului străin o sumă de bani care reprezenta preţul utilajului şi comisionul pentru B.

În această ipoteză, regimul TVA aplicabil tranzacţiei era cel al taxării inverse, sub rezerva înregistrării ca plătitor de TVA a beneficiarului final, care astfel nu datora taxa către bugetul de stat.

– achiziţionarea de la furnizor a bunului de către B. urmat de vânzarea propriu-zisă a utilajului importat către beneficiarul român, situaţie în care tranzacţia era purtătoare de TVA, iar preţul cuprindea şi suma aferentă acetei taxe.

– vânzarea utilajului de către B. către E., care la rândul său, în schimbul unui comision, revindea către beneficiarul român, ipoteză în care se realizau două livrări intracomunitare şi nu se datora TVA.

Pentru realizarea tranzacţiilor prin intermediul societăţii E., se proceda în următoarea modalitate:

– inculpatul A. sau angajaţi ai acestuia erau contactaţi de potenţialii cumpărători ai utilajelor agricole, cărora le erau prezentate variantele de achiziţie, cea care formează obiectul acuzaţiilor prezentând avantajul excluderii sumei corespunzătoare TVA;

– S.C. B. S.R.L. achiziţiona de la furnizori din state membre ale U.E. utilajele agricole, tranzacţie care era scutită de TVA, întrucât reprezenta o achiziţie intracomunitară (stat membru U.E. – România);

– S.C. B. S.R.L. vindea către societatea E. din Bulgaria utilajul agricol, tranzacţie de asemenea scutită de TVA întrucât reprezenta o achiziţie intracomunitară (România – Bulgaria);

– societatea E. vindea către beneficiarul final român utilajul agricol cu un preţ la care adăuga de regulă 1% faţă de preţul achitat, tranzacţie scutită de TVA întrucât constituia o livrare intracomunitară (Bulgaria – România), iar beneficiarii finali erau înregistraţi ca plătitori de TVA.

Totodată, din probele administrate în cauză a rezultat că în perioada 2012-2014 contractele de vânzare – cumpărare între S.C. B. S.R.L. şi societatea E. au fost semnate de inculpatul A., asociat şi administrator B. şi inculpatul C., în perioada în care a deţinut calitatea de administrator la E. Bulgaria, după care, aparent, actele au fost semnate de martorul K. (perioada 22.03.2013-08.04.2014) şi de martorul L. (perioada 09.04.2014 – 31 decembrie 2014), persoane care deţineau calitatea de administratori ai societăţii menţionate.

În realitate, s-a reţinut că şi după luna noiembrie 2012, când inculpatul C. a dobândit calitatea de parlamentar, acesta a continuat să se ocupe în mod efectiv de administrarea societăţii E. din Bulgaria, exercitând în fapt funcţia de administrator, acesta fiind cel care a coordonat întreaga activitate a societăţii şi a luat deciziile privind încheierea tranzacţiilor cu utilaje agricole atât pe relaţia comercială cu S.C. B. S.R.L., cât şi cu beneficiarii finali din România. (în acest sens declaraţiile martorilor K., M., inculpatul C.).

De asemenea, din probele administrate în cauză a rezultat că documentele privind tranzacţiile comerciale efectuate de către societatea E. erau întocmite pe teritoriul României, uneori chiar la sediul S.C. B. S.R.L.

Astfel, în urma percheziţiei domiciliare realizate la data de 24 septembrie 2014, la sediul S.C. EE. S.R.L. din Turnu Măgurele, firmă la care lucra martora M. şi care a declarat că întocmea facturile aferente tranzacţiilor efectuate de E., au fost identificate documentele financiar- contabile şi ştampila acestei din urmă societăţi, precum şi următoarele tipuri de documente aparţinând firmei E.: facturiere, facturi şi contracte de furnizare utilaje agricole către destinatarii finali din România, oferte tehnice pentru aceste utilaje, formulare de ofertă, diferite tipuri de declaraţii, procese-verbale de primire-recepţie a utilajelor agricole de la B., ştampila firmei E.

Totodată, în urma efectuării la aceeaşi dată a unei percheziţii domiciliare la sediul S.C. B. S.R.L. au fost ridicate şi mai multe bunuri – suporturi informatice de la calculatoarele angajaţilor acestei firme fiind descoperite în calculatorul utilizat de martora N. mai multe documente de tipul draft word (.doc) – contracte de vânzare-cumpărare, acte adiţionale, facturi proforma, procese-verbale de punere în funcţiune a utilajelor, declaraţii privind conflictul de interese, oferte tehnice şi financiare – redactate pentru societatea E.

Împrejurările legate de existenţa unei înţelegeri cu ambele societăţi comerciale, B. şi E., încă de la momentul intenţiei de achiziţie a utilajelor au fost confirmate şi de unii dintre beneficiarii finali ai bunurilor, respectiv de martorul S., matorul T. .

De asemenea, prin declaraţia dată în cadrul cercetării judecătoreşti, inculpatul C. a recunoscut modalitatea de întocmire a documentelor, arătând că:

“Potrivit înţelegerii cu A., între B. şi E. a fost încheiat un contract cadru şi la fiecare operaţiune cu utilaj agricol, se întocmeau anexe. În concret, operaţiunile constau în următoarele: bunul era transportat de la sediul B. în Bulgaria, de regulă în localitatea Nicopole. CMR, factura şi celelalte documente aferente acestei operaţiuni erau emise de B. şi cred că erau semnate de inculpatul A.. Documentele aferente transportului din Bulgaria înapoi în România, erau întocmite în biroul martorei M., în Turnu Măgurele, din raţiuni ce vizau distanţa de doar 5 km până în Nicopole. Aceste ultime documente au fost semnate de mine în perioada în care am fost administrator, respectiv până în octombrie 2012, iar ulterior de K.” .

Contrar aspectelor expuse prin actul de sesizare a instanţei, privind existenţa unor falsuri în conţinutul documentelor aferente tranzacţiilor comerciale, respectiv semnarea facturilor sau a contractelor de către alte persoane decât cele indicate nominal în cuprinsul acestora, Înalta Curte a reţinut că aceste susţineri nu pot avea caracter cert în absenţa unei individualizări a documentelor pretins falsificate şi a unei constatări tehnico-ştiinţifice sau a unei alte probe cu caracter ştiinţific grafoscopice.

Astfel, având în vedere că prin chiar actul de sesizare a instanţei s-a menţionat în mod generic faptul că există documente care ar fi putut fi semnate de către alte persoane în numele reprezentanţilor E., însă nu s-a putut stabili dincolo de orice dubiu această împrejurare, Înalta Curte a constatat că documentele aferente tranzacţiilor realizate între B. – E. – beneficiar final sunt prezumate ca îndeplinind condiţiile de legalitate şi vor fi avute în vedere la examinarea acestor operaţiuni.

Din aceeaşi perspectivă, Înalta Curte a constatat că prin actul de sesizare a instanţei nu s-a făcut referire la descrierea infracţiunilor de care sunt acuzaţi inculpaţii la comiterea unor infracţiuni de fals ori la înregistrarea în evidenţele contabile ale societăţilor comerciale a unor înscrisuri falsificate, ci s-a indicat ca element material realizarea unui circuit economic suplimentar pentru a crea aparenţa unor operaţiuni economice scutite de TVA şi care ar fi avut drept rezultat determinarea caracterului fictiv al tranzacţiilor.

Astfel, după întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor, atât vânzarea dintre S.C. B. S.R.L. – E., cât şi dintre E. – beneficiar final, erau întocmite documentele necesare pentru efectuarea transportului utilajelor din România în Bulgaria şi ulterior, din Bulgaria înapoi în România, la beneficiarul final. (în acest sens au fost reţinute declaraţiile martorilor N., Q. – fila154 dosar urmărire penală, vol. II. dosar instanţă).

Totodată, s-a reţinut declaraţia martorul O. a relatat că:

“După ce treceam Dunărea, opream într-o parcare la ieşirea din oraşul Nicopole, unde făceam o pauză. Pauzele variau între minim 45 minute şi o oră sau mai multe.

Arăt că firma din Bulgaria căreia trebuia să îi livrez utilajul, cred că era E., însă nu mergeam la sediul acesteia întrucât nu aveam voie cu TIR-ul în acea zonă şi nu m-am deplasat niciodată pe jos în acel loc.

Arăt că pe durata staţionării nu eram contactat de vreun reprezentant al E., doar într-o singură împrejurare, inculpatul C. mi-a adus chiar la ieşirea din vama bulgară documentele necesare pentru a efectua transportul înapoi în România”,

În acelaşi sens este şi declaraţia martorului P. a susţinut că:

“Ca procedură, arăt că primeam documentele de transport de la B., treceam graniţa în Bulgaria, unde predam documentele la o firmă a cărui nume nu mi-l amintesc şi primeam alte documente pentru a mă întoarce în România.

Menţionez că persoanele cărora le predam documentele erau atât bărbaţi, cât şi femei, însă nu pot arăta numele acestora.

De obicei, mă întorceam în aceeaşi zi în România, întrucât nu era indicat să rămân peste noapte în Bulgaria şi obişnuiam să staţionez în parcări.

După ce mă întorceam în România, transportam utilajul către beneficiarul final. Menţionez că de obicei, treceam frontiera dintre România şi Bulgaria în localităţile Ruse, Şiştov şi Nicopole” .

Aspectele relatate de martori se coroborează atât cu declaraţia inculpatului A., cât şi cu menţiunile raportului de expertiză fiscal-contabilă efectuată în cauză, din care a rezultat că un număr de 101 utilaje din totalul de 132 au fost transportate în regim propriu de către S.C. B. S.R.L., în celelalte cazuri fiind încheiate contracte de prestări servicii de transport cu alte entităţi economice .

Sintetizând, Înalta Curte a reţinut că din probele administrate a rezultat că:

– între inculpaţii A., administrator al S.C. B. S.R.L. şi C., administrator de drept şi ulterior, de fapt al societăţii E. din Bulgaria a existat o înţelegere privind realizarea unor tranzacţii ce aveau ca scop evitarea datorării TVA către bugetul de stat;

– după identificarea clienţilor din România, B. achiziţiona utilaje agricole din state membre U.E., operaţiune scutită de TVA întrucât constituia o livrare intracomunitară;

– S.C. B. S.R.L. vindea utilajele către E., operaţiune scutită de TVA întrucât constituia o livrare intracomunitară;

– după adăugarea unui procent la preţul de achiziţie, E. vindea utilajele către beneficiari finali din România, operaţiune scutită de TVA întrucât constituia o livrare intracomunitară;

– contractele de vânzare-cumpărare şi celelalte documente aferente tranzacţiilor, atât dintre S.C. B. S.R.L.- E., cât şi cele dintre E. – beneficiar final erau întocmite pe teritoriul României, de regulă la sediul B.;

– toate utilajele agricole care au format obiectul tranzacţiilor erau deplasate fizic pe teritoriul Bulgariei, unde rămâneau pentru o scurtă durată de timp, de obicei câteva ore, după care erau transportate înapoi în România şi livrate beneficiarului final.

Procedând în maniera descrisă mai sus, în perioada 2012-2014, între S.C. B. S.R.L., administrată de inculpatul A. şi societatea E. din Bulgaria, administrată de inculpatul C. s-au realizat 196 de operaţiuni comerciale, din care, 132 de livrări de utilaje agricole în valoare totală de 5.330.921,66 euro (23.703.556,09 RON) şi 64 de operaţiuni de transport în valoare totală de 28.239 euro (125.120,40 RON).

Individualizarea fiecăreia dintre operaţiunile rezultă din documentele contabile ridicate în urma percheziţiilor domiciliare efectuate la sediul S.C. B. S.R.L., precum şi din cele obţinute în urma comisiei rogatorii realizată de autorităţile bulgare cu privire la evidenţele contabile ale societăţii E., documente care au fost analizate şi în cadrul efectuării expertizei fiscal-contabile efectuată în cadrul cercetării judecătoreşti.

Înalta Curte a reţinut că inculpaţii A. şi C. nu au contestat sub nici un aspect efectuarea operaţiunilor comerciale supuse investigaţiei, apărările acestora fiind circumscrise naturii juridice şi efectelor fiscale ale acestor tranzacţii, declaraţiile acestora şi ale martorilor audiaţi coroborându-se cu înscrisurile menţionate.

În consecinţă, Înalta Curte a constatat că stabilirea situaţiei de fapt şi fiabilitate probelor la care s-a făcut referire anterior nu este afectată de soluţia dispusă prin încheierea nr. 31/C din data de 27 septembrie 2018 a completului de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică încuviinţate sau după caz, prelungite în cauză şi s-a dispus în baza art. 102 alin. (2) -(4) din C. proc. pen., excluderea din materialul probator a tuturor proceselor-verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere tehnică.

Sintetizând, Înalta Curte a reţinut că sub aspectul acuzaţiei de comitere a infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-au susţinut următoarele:

– nu se contestă faptul că operaţiunile comerciale expuse constituie achiziţii intracomunitare şi nici principiul neutralităţii TVA incident în cazul acestora;

– circuitul economic suplimentar, respectiv introducerea societăţii E. Bulgaria în operaţiunea de vânzare de către B. către beneficiarul final a utilajelor agricole a determinat caracterul artificial al operaţiunii, fiind efectuată în scopul eludării plăţii TVA către bugetul de stat, iar nu potrivit unui scop comercial; prejudiciul cauzat fiind în cuantum de 5.692.644 RON (1.245.164 euro);

– în consecinţă, toate cele 132 de vânzări efectuate de B. către E. au constituit operaţiuni fictive care, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există; operaţiunea fictivă este nu numai aceea care nu există din punct de vedere material, ci şi cea care “deşi are o existenţă materială, nu există prin raportare la situaţia de fapt”;

– caracterul fictiv derivă din lipsa unui scop economic al operaţiunilor, din faptul că identificarea clienţilor şi negocierea preţului final se realiza de către B., iar plata către aceasta se realiza doar după ce E. încasa preţul de la beneficiarul final;

– caracterul fictiv al operaţiunilor este echivalent cu caracterul artificial al aranjamentelor în domeniul interzicerii practicilor abuzive în materie de TVA, reflectat în cauzele C.J.U.E. Halifax (C-255/02) şi Cussens şi alţii (C-251/16), iar consecinţa încadrării acestora de această manieră constă în recalificarea operaţiunilor, astfel încât să fie restabilită situaţia care ar fi existat în lipsa operaţiunilor ce constituie această practică abuzivă;

Inculpaţii A., S.C. B. S.R.L. şi C. nu au contestat situaţia de fapt expusă, apărările acestora fiind circumscrise naturii juridice şi fiscale a operaţiunilor comerciale efectuate. S-a arătat în esenţă că:

– descrierea infracţiunii de evaziune fiscală este vagă şi lipsită de rigoare juridică, fiind expuse în mod repetat susţineri privind caracterul fictiv al operaţiunilor, caracter explicat prin artificialitatea tranzacţiilor sau caracterul simulat al acestora, deşi probele administrate dovedesc contrariul;

– din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia 673/2016) şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 272/2013) rezultă că operaţiunile nereale sau fictive sunt constituite de acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice ori sunt imaginare, situaţie care nu se regăseşte în speţă;

– operaţiunile dintre S.C. B. şi E. au fost reale şi au avut un scop economic, fiind practicată adăugarea unui profit de un procent, care însă constituia o sumă semnificativă în raport cu preţul ridicat al utilajelor agricole tranzacţionate;

– operaţiunile au îndeplinit toate condiţiile legale pentru a fi considerate achiziţii intracomunitare, intră în domeniul de reglementare al Directivei 2006/112/CE a Consiliului Europei şi nu le sunt aplicabile principiile derivate din jurisprudenţa C.J.U.E. în materia interzicerii practicilor abuzive;

– activitatea desfăşurată de E. a fost supusă unor controale efectuate de autorităţile fiscale bulgare, fără a fi constatate nereguli; între cele două societăţi s-au derulat acte de comerţ, acestea au constituit livrări intracomunitare şi au fost evidenţiate în contabilitate;

– chiar în ipoteza în care bunurile ar fi fost vândute direct către beneficiarii finali, bugetul de stat nu a fost prejudiciat, întrucât aceştia din urmă aveau dreptul la rambursarea sumelor achitate cu titlu de TVA sau de a compensa ulterior aceste sume.

În raport cu situaţia de fapt expusă, Înalta Curte, în unanimitate, a reţinut următoarele:

Multitudinea şi complexitatea situaţiilor juridice pe care operaţiunilor comerciale derulate de comercianţi le pot genera obligă la distingerea între evaziunea fiscală licită şi cea ilicită. Conceptele şi distincţia dintre acestea se regăsesc în Comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European privind transparenţa fiscală în scopul combaterii evaziunii fiscale licite şi ilicite (Bruxelles, 18.03.2015).

Evaziunea fiscală licită se încadrează în mod normal în limitele legii şi reprezintă o exploatare sau o forţare a dispoziţiilor legale, o nerespectare a spiritului legii, pentru a evita sau minimaliza contribuţia fiscală datorată de un contribuabil. Practic, unii contribuabili speculează lacunele juridice ale sistemelor fiscale sau neconcordanţele dintre normele juridice pentru a evita plata taxelor şi impozitelor datorate, fără însă a încălca vreo dispoziţie legală. Combaterea evaziunii fiscale licite justifică adoptarea unor măsuri de corelare a normelor juridice naţionale cu cele de drept european şi asigurarea transparenţei fiscale şi poate atrage consecinţe în plan fiscal, însă nu poate atrage răspunderea penală în absenţa unui raport juridic de conflict.

Evaziunea fiscală ilicită implică o încălcare sau o nerespectare a dispoziţiilor legale şi evitarea transparenţei în materie fiscală. Contribuabilul atribuie un caracter ocult activităţii comerciale reale pe care o desfăşoară, fie prin neevidenţierea acesteia, fie prin crearea aparenţei derulării unor alte operaţiuni economice, în scopul de a evita sau de a minimaliza contribuţia fiscală datorată. Încălcarea dispoziţiilor legale şi scopul urmărit în cazul acestui tip de evaziune fiscală determină caracterul fraudulos al operaţiunilor şi justifică o combatere a fenomenului prin mijloace de drept penal.

La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de acte comunitare în domeniul fiscal, relevantă pentru cauza de faţă fiind Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată (TVA), care a abrogat şi reformat textul iniţial al Celei de-a 6-a directive privind taxa pe valoare adăugată, clarificând legislaţia în vigoare a U.E. în materie.

Alături de obiectivul care rezultă din chiar denumirea actului normativ evocat, combaterea fraudei, evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri constituie un obiectiv recunoscut şi protejat prin directivă (C.J.U.E., cauza C-251/16 Edward Cussens şi alţii, paragraful 28).

Ca urmare a multitudinii situaţiilor generate de operaţiunile economice derulate pe teritoriul U.E. şi al regimurilor fiscale diferite ale statelor membre, C.J.U.E. a fost chemată să statueze asupra unor situaţii care au generat litigii naţionale privind dreptul la scutirea de plata TVA. Principiul interzicerii practicilor abuzive în materie de TVA rezultat din jurisprudenţa C.J.U.E. abordează situaţiile juridice care se circumscriu evaziunii fiscale licite, întrucât pleacă de la premisa respectării formale a dispoziţiilor legale relevante. Spre deosebire de acestea, faptele care implică încălcarea legii şi care pot constitui infracţiuni intră în sfera de incriminare a legii penale şi sunt prevenite sau sancţionate prin mijloace de drept penal.

Prin hotărârea pronunţată în cauza Halifax (cauza C-255/02), C.J.U.E. a statuat asupra abuzului de lege, stabilind că pentru existenţa acestuia trebuie să fie îndeplinite două condiţii:

– tranzacţiile, în pofida faptului că îndeplinesc condiţiile formale prevăzute de dispoziţiile legale relevante, au drept rezultat garantarea unor avantaje fiscale care ar contraveni scopului acelor dispoziţii legale;

– scopul esenţial al operaţiunilor este de a obţine un avantaj fiscal.

Deşi Curtea a recunoscut că opţiunea unui comerciant de a alege între efectuarea unor operaţiuni scutite de TVA sau dimpotrivă, taxabile, poate fi bazată pe o serie întreagă de factori, inclusiv de natură fiscală (paragraful 73), o practică abuzivă în sfera TVA există dacă operaţiunea economică, în ciuda aplicării formale a condiţiilor prevăzute de Directiva a Şasea, urmăreşte în primul rând acumularea unui avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară respectivelor dispoziţii (paragraful 74).

Ulterior, în cauza Edward Cussens şi alţii (C-251/16) C.J.U.E. a dezvoltat principiul interzicerii practicilor abuzive în materie de TVA, statuând următoarele:

– principiul interzicerii practicilor abuzive, astfel cum este aplicat în materie de TVA de jurisprudenţa rezultată din Hotărârea Halifax, nu constituie o normă stabilită de o directivă, ci îşi are temeiul în jurisprudenţa constantă, citată la punctele 68 şi 69 din această hotărâre, potrivit căreia, pe de o parte, justiţiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii (paragraful 27);

– jurisprudenţa rezultată din Hotărârea Halifax nu impune stabilirea faptului că obţinerea unui avantaj fiscal constituie singurul obiectiv al operaţiunilor în cauză. Deşi operaţiunile care urmăresc în mod exclusiv un asemenea obiectiv sunt susceptibile să îndeplinească cerinţa care rezultă din această jurisprudenţă, Curtea a precizat, la punctul 45 din Hotărârea din 21 februarie 2008, Part Service (C-425/06, EU:C:2008:108), că situaţia este aceeaşi atunci când urmărirea unui avantaj fiscal constituie scopul esenţial al operaţiunilor în cauză.

– aplicarea principiului interzicerii practicilor abuzive conduce numai la înlăturarea operaţiunilor care constituie o asemenea practică, în timp ce prestările care nu constituie o astfel de practică trebuie să facă obiectul aplicării dispoziţiilor relevante în materie de TVA (Hotărârea Halifax, punctele 94-97). Acest tratament distinct al operaţiunilor care constituie o practică abuzivă presupune ca obiectivul lor să fie de asemenea apreciat în mod distinct;

– atunci când a fost constatată existenţa unei practici abuzive, operaţiunile implicate trebuie recalificate astfel încât să fie restabilită situaţia care ar fi existat în lipsa operaţiunilor ce constituie această practică abuzivă. Această recalificare nu trebuie să depăşească însă ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea corectă a TVA-ului şi pentru a preveni frauda (paragraful 46).

– principiul interzicerii practicilor abuzive obligă în esenţă autorităţile naţionale să aplice operaţiunilor în cauză reglementarea relevantă în materie de TVA, făcând abstracţie în acelaşi timp de acelea dintre operaţiuni care constituie o practică abuzivă (paragraful 48);

În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte, în unanimitate, a reţinut că din jurisprudenţa C.J.U.E. rezultă următoarele concluzii în materia practicile abuzive în domeniul TVA:

– operaţiunea economică respectă formal condiţiile de legalitate;

– scopul esenţial al operaţiunii economice, chiar dacă nu este unicul, este de a obţine un avantaj fiscal;

– consecinţa constatării unei practici abuzive (abuz de lege) este recalificarea tranzacţiilor şi aplicarea retroactivă a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte taxarea operaţiunii sau recuperarea sumelor.

Din analiza hotărârilor evocate în opinia Înaltei Curţi, a rezultat că sancţionarea practicilor abuzive în materie de TVA are mai degrabă o natură fiscală şi constă în stabilirea cu efect retroactiv a obligaţiei de achitare a taxei sau a recuperării sumelor în cazul în care dreptul de rambursare/deducere a fost exercitat ori în refuzul de a acorda scutirea de la plata taxei datorată.

Prin urmare, Înalta Curte, în unanimitate, a constatat că de vreme ce din punct de vedere formal sunt respectate dispoziţiile legale relevante în materie, nu ar putea fi angajată răspunderea penală într-un mod similar cazurilor de fraudă sau evaziune ilicită, întrucât nu există un raport juridic de conflict derivat din încălcarea unei norme penale. Chiar dacă scopul urmărit este unul contrar spiritului legii şi, în esenţă, contribuabilul a speculat sau exploatat lacune juridice ale sistemului fiscal ori doar simple necorelări ale dispoziţiilor legale relevante, în sarcina acestuia nu ar putea fi reţinută o atitudine de neconformare la conduita impusă acestuia de către legiuitor.

În cauza de faţă, în raport cu situaţia de fapt expusă, Înalta Curte, în unanimitate, a reţinut că faptele inculpaţilor A., S.C. B. S.R.L. şi C. au respectat formal condiţiile de legalitate pentru derularea achiziţiilor intracomunitare, tranzacţiile având un caracter real, iar nu fictiv. Cu toate acestea, tranzacţiile respective au avut în mod esenţial scopul de a obţine un avantaj fiscal, au fost realizate artificial contrar spiritului legii şi constituie o practică abuzivă în materie de TVA.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (în vigoare la data comiterii faptelor) şi H.G. nr. 44/2004 privind normele metodologice la Codul fiscal au fost reglementate condiţiile de legalitate referitoare la plata TVA în cazul operaţiunilor economice care vizează achiziţii intracomunitare, iar prin Legea nr. 241/2005 au fost instituite măsuri de prevenire şi combatere a infracţiunilor de evaziune fiscală şi a unor infracţiuni aflate în legătură cu acestea.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiune de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Prima teză a normei de incriminare se referă la evidenţierea de cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.

Lipsa caracterului real al operaţiunilor poate consta în inexistenţa operaţiunii economice în materialitatea sa ori în denaturarea semnificaţiei juridice, respectiv, operaţiunea există în materialitatea sa, însă natura juridică reală este diferită şi nu ar putea avea efectul fiscal pe care contribuabilul caută să îl determine.

Cea de-a doua teză a normei de incriminare se referă la evidenţierea în acte contabile sau în alte documente legale a unor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Spre deosebire de operaţiunile nereale, care astfel cum s-a arătat pot avea o existenţă materiale, natura juridică fiind diferită de cea reală, operaţiunile fictive sunt în toate cazurile imaginare, fără a exista în materialitatea lor. Cu alte cuvinte, în cazul operaţiunii fictive, lipseşte baza factuală care ar fi putut justifica întocmirea documentului care atestă existenţa ei.

De altfel, dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 definesc operaţiunea fictivă ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. Astfel, manoperele dolosive ale autorului vizează generarea falsă a chiar existenţei materiale a operaţiunii economice, iar nu denaturarea semnificaţiei juridice a acesteia şi se poate realiza fie prin întocmirea unui document (factură, contract) care atestă o operaţiune economică inexistentă în realitate, urmată de înregistrarea în contabilitate a acestuia, fie prin evidenţierea în contabilitate a unei operaţiuni inexistente şi pentru care nu a fost întocmit vreun document.

În cauza de faţă, acuzarea a susţinut echivalenţa termenilor fictiv şi artificial, arătând că fictivitatea operaţiunilor este echivalentă în terminologia din domeniul interzicerii practicilor abuzive în materie de TVA cu caracterul artificial al aranjamentelor şi că aceasta derivă din lipsa unui scop comercial al tranzacţiilor efectuate pe relaţia B. – E.

Dincolo de faptul că din probele administrate în cauză a rezultat că tranzacţiile au avut un scop comercial, chiar dacă subsidiar celui de a obţine un avantaj fiscal, Înalta Curte a reţinut că susţinerea acuzării este inexactă, aranjamentul artificial relevat de jurisprudenţa C.J.U.E. fiind definit prin intermediul aceloraşi condiţii de existenţă cu abuzul de lege, în ambele cazuri fiind vorba de o respectare formală a dispoziţiilor legale relevante şi fără a se pune vreun moment în discuţie lipsa operaţiunilor economice în materialitatea lor.

În plus, Înalta Curte, în unanimitate, a reţinut că o extindere pe cale jurisprudenţială a semnificaţiei sintagmei operaţiune fictivă din conţinutul Legii nr. 241/2005 prin asimilarea sintagmei aranjament artificial sau a practicilor abuzive din jurisprudenţa C.J.U.E. ar contraveni în mod flagrant principiilor derivate din jurisprudenţa CEDO – în special cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României.

Astfel, în cuprinsul hotărârii menţionate că Curtea a statuat:

“(Curtea) reaminteşte că art. 7 alin. (1) din convenţie consacră, în general, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, îndeosebi, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în detrimentul acuzatului (a se vedea Kokkinakis împotriva Greciei, hotărârea din 25 mai 1993, seria x nr. x-A, p.22, pct. 52). În timp ce interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care anterior nu constituiau infracţiuni, el dispune, de asemenea, să nu se aplice legea penală în mod extins în detrimentul acuzatului, de exemplu, prin analogie. Reiese că legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează [a se vedea Achour împotriva Franţei (GC), nr. 67335/01 pct. 41, 29 martie2006] (paragraful 33).

Noţiunea de “drept”(“law”) folosită la art. 7 corespunde celei de “lege” care figurează în alte articole ale convenţiei; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă cât şi jurisprudenţială şi implică unele condiţii calitative, între altele cele ale accesibilităţii şi ale previzibilităţii (a se vedea, în special, Cantoni împotriva Franţei, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Colecţia de hotărâri şi decizii, 1996-V, p.1627, pct. 29, Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, pct. 145, CEDO 2000-VII şi E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, pct. 51, 7 februarie 2002) (paragraful 34).

Ea reaminteşte că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990, serie x nr. x, p.26, pct. 68). Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune (a se vedea, între altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 13 iulie 1995, seria x nr. x-B, p.71, pct. 37). Acest lucru se întâmplă, de obicei, cu profesioniştii, obişnuiţi să facă dovada unei mari prudenţe în exercitarea meseriei lor. De asemenea, se poate aştepta de la ei să acorde o atenţie deosebită evaluării riscurilor pe carele implică.

Ca o consecinţă a principiului legalităţii condamnărilor, dispoziţiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare (paragraful 40).

Din aplicarea extensivă a legii penale rezultă că, cel puţin din cauza lipsei unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi evident previzibile, cerinţele art. 7 nu ar putea fi privite drept respectate în privinţa unui acuzat. Acţiunea doctrinei de a interpreta liber un text de lege nu poate înlocui existenţa unei jurisprudenţe. A raţiona altfel ar însemna să încalci obiectul şi scopul acestei dispoziţii, care doreşte ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar (paragraful 43).

Aplicând aceste principii la cauza de faţă, Înalta Curte a reţinut că acuzarea nu a oferit exemple de jurisprudenţă naţională în sensul asimilării operaţiunilor fictive cu cele care ar putea constitui aranjamente artificiale, iar o extindere pe cale jurisprudenţială a noţiunii evocate ar echivala cu o lipsă de previzibilitate a Legii nr. 241/2005 şi ar genera imposibilitatea destinatarului de a-şi adapta conduita cerinţelor prohibitive ale normei de incriminare.

În egală măsură, s-a apreciat ca fiind relevant că inculpaţii au uzat de dispoziţiile art. 52 din Codul de procedură fiscal (Legea nr. 207/2015), solicitând o soluţie fiscală anticipată de la A.N.A.F. cu privire la intenţia de a derula o activitate similară celei care formează obiectul prezentei cauze, ceea ce denotă intenţia acestora de a apela la consiliere pentru evaluarea consecinţelor activităţii economice derulate.

Revenind la cauza de faţă, Înalta Curte a reţinut că Legea nr. 241/2005 conţine referiri exclusiv la sintagmele operaţiuni (ne)reale şi operaţiuni fictive, ultima fiind definită în chiar cuprinsul actului normativ, fără a se raporta la noţiuni precum caracter artificial sau simulat al tranzacţiilor, astfel încât operaţiunile economice care formează obiectul prezentului dosar urmează a fi examinate exclusiv prin prisma caracterului fictiv, raportat la art. 2 lit. f) şi art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, conform principiului poenalia sunt restringenda.

Potrivit dispoziţiilor art. 128 alin. (1) din Codul fiscal “Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca si un proprietar”, iar conform alin. (9) “livrarea intracomunitară reprezintă o livrare de bunuri, în înţelesul alin. (1), care sunt expediate sau transportate dintr-un stat membru în alt stat membru de către furnizor sau de persoana către care se efectuează livrarea ori de altă persoană în contul acestora”.

Totodată, în materie de TVA, potrivit art. 143 din Codul fiscal sunt scutite de plata taxei livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru, iar conform art. 10 din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2222 din 22 decembrie 2006 privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată, scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri se justifică cu factura, documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru şi orice alte documente cum ar fi contractul, comanda de vânzare/cumpărare, documentele de asigurare.

În considerarea acestor dispoziţii legale şi având în vedere şi concluziile raportului de expertiză fiscal-contabilă întocmit în cauză, Înalta Curte a reţinut că scutirea de la plata TVA în cazul livrărilor intracomunitare de bunuri este supusă următoarelor condiţii:

– dreptul de proprietate a fost transmis de vânzător către cumpărător, ceea ce presupune existenţa unui contract de vânzare-cumpărare;

– bunurile să fi fost expediate dintr-un stat membru U.E. în alt stat membru şi să părăsească fizic teritoriul statului de expediere, respectiv să intre pe teritoriul statului de livrare;

– cumpărătorul să fie persoană impozabilă, înregistrat ca plătitor de TVA în alt stat membru decât vânzătorul;

– să existe documentele justificative pentru scutirea de taxă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, factura fiscală şi documentele care atestă transportul.

Din declaraţiile inculpaţilor A. şi C. a rezultat că în cazul vânzării direct de către B. a unui utilaj agricol către beneficiarul final, la preţul acestuia se adăuga valoarea corespunzătoare taxei pe valoare adăugată. Taxa încasată de B. era virată la bugetul de stat, iar beneficiarul final avea dreptul la rambursarea valorii sau la compensarea acesteia cu alte obligaţii pe care le-ar fi avut către bugetul de stat.

În consecinţă, pentru ca beneficiarul final să plătească exclusiv preţul utilajului, iar nu şi valoarea corespunzătoare a TVA, chiar dacă ulterior putea recupera această sumă din urmă, inculpaţii au convenit ca vânzarea să se realizeze prin intermediul unei livrări intracomunitare.

În acest fel, B. achiziţiona din Germania, Olanda sau Franţa, state membre U.E. utilajele, la un preţ avantajos ca urmare a unor discount-uri şi nu datora TVA întrucât realiza o achiziţie intracomunitară.

B. vindea către societatea E. din Bulgaria acelaşi utilaj, situaţie în care societatea administrată de inculpatul C. nu datora TVA, întrucât realiza o achiziţie intracomunitară.

Societatea E. din Bulgaria vindea, cu un adaos comercial de 1%, către beneficiarul final din România utilajul agricol, astfel încât acesta din urmă nu datora TVA către bugetul de stat, realizând la rândul său o achiziţie intracomunitară.

Inculpaţii au recunoscut toate tranzacţiile comerciale indicate în actul de acuzare şi au arătat că au procedat de această manieră întrucât în domeniu exista o concurenţă acerbă şi au admis că scopurile urmărite au vizat evitarea plăţii TVA către bugetul de stat, alături de menţinerea clientelei prin practicarea unor preţuri reduse.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, în special martorii M., N., Q. şi O. a rezultat că, după întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor, utilajele agricole au părăsit fără excepţie teritoriul României, fiind transportate în Bulgaria, unde staţionau pentru perioade scurte de timp, după care erau transportate înapoi în România şi livrate beneficiarilor finali.

Declaraţiile martorilor menţionaţi se coroborează cu menţiunile raportului de expertiză fiscal-contabilă întocmit în cauză, din care a rezultat că pentru fiecare dintre tranzacţiile realizate între B. – E. şi ulterior, între E. – beneficiari finali au fost identificate documentele de transport aferente, precum şi documente (taxe de pod, vignete) care atestau că utilajele agricole au părăsit efectiv teritoriul României şi apoi, pe cel al Bulgariei .

De asemenea, din raportul de expertiză menţionat a rezultat că au fost identificate pentru toate cele 132 de utilaje agricole tranzacţionate şi operaţiunile de transport eferente, contractele de vânzare-cumpărare şi respectiv de prestări servicii, documente care, după cum a rezultat din declaraţiile inculpaţilor şi martorilor audiaţi, erau întocmite şi semnate pe teritoriul României, de regulă la sediul B. sau al societăţii unde lucra martora M.

Având în vedere că dispoziţiile art. 1186 din C. civ. nu condiţionează valabilitatea încheierii contractului de locul în care sunt întocmite sau semnate documentele, aspectele relevate prin actul de acuzare, referitoare la faptul că documentele aferente tranzacţiilor dintre B. şi societatea E. şi chiar şi cele dintre aceasta din urmă şi beneficiarii finali erau întocmite pe teritoriul României nu prezintă relevanţă din perspectiva condiţiilor de valabilitate a actelor juridice. Câtă vreme din probele administrate în cauză a rezultat că documentele erau semnate de reprezentanţii societăţilor comerciale implicate, indiferent de forma transmiterii acestor înscrisuri, concluzia care se impune este cea a formării unui consimţământ valabil pentru încheierea contractului.

Totodată, prin raportul de expertiză fiscal-contabilă s-a stabilit că toate documentele aferente tranzacţiilor cu utilaje agricole au fost înregistrate în contabilitatea S.C. B. S.R.L. şi respectiv, cea a societăţii E. din Bulgaria şi declarate fiscal, arătându-se că acestea nu prezintă vicii de formă sau conţinut, singura neregularitate constând în utilizarea unui alt curs de schimb valutar decât cel valabil la data efectuării tranzacţiei.

De asemenea, s-a stabilit că S.C. B. S.R.L. deţine codul de plătitor TVA x, societatea E. codul x şi că toţi cei 74 de beneficiari finali din România ai utilajelor livrate de E. deţineau coduri valide de TVA, având drept de deducere a taxei pe valoare adăugată la achiziţiile interne, respectiv de aplicare a regimului taxării inverse la achiziţiile intracomunitare. Cu alte cuvinte, beneficiarii finali aveau dreptul la scutirea de la plata TVA în cazul în care realizau achiziţii intracomunitare.

Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte a constatat că din datele cauzei nu rezultă nici un element pe baza căruia să se poată concluziona că tranzacţiile realizate între B. – E. – beneficiari finali nu au avut un caracter real şi nu s-au produs efectiv, acestea fiind reflectate în acte juridice (contracte, facturi) şi evidenţiate în contabilităţile societăţilor, iar bunurile au părăsit în mod efectiv teritoriul statelor membru U.E. corespunzător fiecărei operaţiuni economice derulate.

Totodată, nu a putut fi primită aserţiunea din cuprinsul concluziilor scrise depuse de reprezentantul Ministerului Public în sensul că operaţiunile care formează obiectul prezentei cauze nu există în fapt întrucât nu au avut un scop economic, iar societatea din Bulgaria nu a avut un sediu la care să desfăşoare vreo activitate, având în vedere că din probele administrate a rezultat că societatea E. avea sediul în Nikopol, judeţul Pleven, str. x, Bulgaria, având CUI x, iar potrivit datelor comunicate de autorităţile judiciare bulgare, practica generală este aceea în care, în ceea ce priveşte documentele contabile în scopul evitării pierderii acestora, firmele sunt înregistrate la adresele de corespondenţă cu ANV (organul fiscal) şi conform LTVA (taxa pe valoarea adăugată) la adresa sediului firmei care organizează şi ţine contabilitatea.

Lipsa spaţiilor de depozitare a utilajelor şi a mijloacelor de transport nu constituie în mod evident condiţii de existenţă şi de legalitate a funcţionării societăţii, iar societatea practica un adaos comercial, chiar dacă unul redus (1%), expertiza fiscal-contabilă efectuată în cauză confirmând că societatea a realizat profit în perioada supusă analizei, ceea ce demonstrează existenţa unui scop economic. De asemenea, s-a reţinut că în cauză nu sunt incidente nici elementele care caracterizează simulaţia prin interpunere de persoane, întrucât aceasta ar presupune prin definiţie existenţa a două acte, unul public şi unul secret, care cuprinde manifestarea reală de voinţă a părţilor, situaţia care nu se regăseşte în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte, în unanimitate, a reţinut că în cauză nu a fost realizată acţiunea care se circumscrie elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, din probele administrate în cauză rezultând că inculpatul A. şi inculpata persoană juridică B. S.R.L., au evidenţiat în contabilitatea acesteia din urmă operaţiuni economice reale, care s-au desfăşurat efectiv, iar nu unele fictive, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În egală măsură, Înalta Curte a reţinut că acţiunile întreprinse de inculpatul C., care a administrat în drept şi ulterior, în fapt societatea E. din Bulgaria, de a fi sprijinit activitatea derulată de inculpatul A., administrator al inculpatei S.C. B. S.R.L., în absenţa unei fapte prevăzute de legea penală comisă de aceştia din urmă, nu au semnificaţia unor acte de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

În condiţiile în care fapta comisă de autor nu este prevăzută de legea penală, nici actele de ajutare sau înlesnire comise de complice nu sunt prevăzute de legea penală şi nu pot atrage răspundere penală a acestuia.

În consecinţă, în condiţiile în care în ceea ce priveşte faptele comise de către inculpatul A. şi inculpata S.C. B. S.R.L., autori ai infracţiunii de evaziune fiscală de care au fost acuzaţi, s-a reţinut că acestea nu sunt prevăzute de legea penală conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a constatat că, în mod evident nu poate fi reţinută forma de participaţie a complicităţii în sarcina inculpatului C. la aceeaşi infracţiune, fiind de asemenea incidente dispoziţiile legale evocate.

Referitor la susţinerile inculpaţilor în sensul neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală întrucât nu s-a produs un prejudiciu bugetului de stat, întrucât şi în ipoteza în care tranzacţiile se derulau direct între B. şi beneficiarii finali TVA-ul colectat ar fi fost identic cu TVA-ul de rambursat, Înalta Curte a reţinut că acestea nu sunt fondate, însă nu prezintă relevanţă în contextul în care vizează o situaţie ipotetică, iar nu cea reţinută ca situaţie de fapt şi s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile ce ţin de elementul material al infracţiunii. În concret, ipoteza avută în vedere de către inculpaţi şi analizată şi în cuprinsul raportului de expertiză fiscal-contabilă întocmit în cauză viza situaţia în care B. ar fi comercializat direct către beneficiarii finali din România utilajele agricole, caz în care aceştia din urmă ar fi trebuit să plătească şi valoarea corespunzătoare TVA, pe care B. ar fi avut obligaţia să o vireze la bugetul de stat. S-a susţinut că întrucât beneficiarii finali deţineau coduri de plătitori de TVA, aceştia ar fi avut dreptul ulterior la rambursarea sumelor aferente TVA sau la compensarea acestora cu alte obligaţii similare către bugetul de stat.

Aceste susţineri referitoare la producerea unui prejudiciu bugetului de stat au fost apreciate ca fiind nefondate. Câtă vreme potrivit dispoziţiilor legale bugetul de stat trebuia să încaseze valoarea TVA aferentă unei tranzacţii, indiferent de destinaţia ulterioară a sumei sau de drepturile recunoscute de lege în favoarea contribuabilului, prejudiciul cauzat ar fi constat în suma corespunzătoare TVA datorate. În caz contrar, ar însemna să fie recunoscută posibilitatea pentru orice contribuabil de a nu achita taxele datorate bugetului de stat, anticipând faptul că aceste sume îi vor fi rambursate sau va putea invoca o compensare viitoare. Corespunzător situaţiei de fapt reţinută în cauză s-a apreciat ca fiind corectă susţinerea că în maniera în care s-au derulat tranzacţiile comerciale, prin realizarea unor achiziţii intracomunitare, atât societatea E. din Bulgaria, cât şi beneficiarii finali din România nu datorau TVA către bugetul de stat, astfel încât nu s-a putut susţine producerea unui prejudiciu.

În concluzie, constatând că acţiunile realizate de inculpatul A. şi S.C. B. S.R.L. nu îndeplinesc condiţiile ataşate elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, respectiv nu constituie evidenţierea unor operaţiuni fictive, iar acţiunile inculpatului C. nu au semnificaţia unor acte de complicitate la comiterea acestei infracţiuni, Înalta Curte, în unanimitate, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a dispus achitarea inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respectiv pentru cea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, reţinând că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Cu toate acestea, în raport cu situaţia de fapt expusă şi cu probele administrate în cauză, Înalta Curte a reţinut că acţiunile inculpaţilor A., S.C. B. S.R.L. şi C. se pot circumscrie noţiunii de practică abuzivă în materie de TVA, în acord cu principiile derivate din jurisprudenţa C.J.U.E. la care sa făcut referire anterior.

Din perspectiva condiţiei obiective, Înalta Curte a reţinut că toate tranzacţiile comerciale derulate de inculpaţi pe relaţia S.C. B. S.R.L. – E. – beneficiari finali au respectat formal condiţiile de legalitate, realizarea achiziţiilor intracomunitare justificând scutirea de la plata TVA.

Respectarea dispoziţiilor legale relevante s-a realizat însă în mod formal, inculpaţii speculând lacunele sistemului juridic în materie fiscală privind efectuarea unor achiziţii intracomunitare succesive cu scopul evitării datorării TVA către bugetul de stat. Practic, o conduită loială faţă de statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea comerciantul ar fi presupus realizarea tranzacţiei în mod direct către beneficiarul final, cu achitarea tuturor taxelor aferente operaţiunii economice. Exploatând însă lipsa oricăror dispoziţii prohibitive privind numărul sau succesiunea achiziţiilor pe care le-ar fi putut întreprinde, inculpaţii au realizat tranzacţii comerciale cu respectarea dispoziţiilor legale, reuşind să evite datorarea TVA.

Or, o asemenea practică comercială, chiar dacă nu încalcă nici o dispoziţie legală relevantă în materie a fost apreciată ca fiind contrară spiritului legii, atât cea naţională, cât şi celei de drept european, scopul reglementărilor în materie fiind acela al evitării dublei impuneri în statele membre (principiul neutralităţii TVA), iar nu acela de a eluda sistemele fiscale ale statelor.

Caracterul formal a respectării dispoziţiilor legale relevante în materie de TVA s-a constatat a rezulta cu certitudine din faptul că, deşi s-au asigurat că bunurile părăsesc efectiv teritoriul României, pentru a putea fi calificate ca fiind achiziţii intracomunitare, utilajele staţionau pe teritoriul Bulgariei pentru durate scurte de timp, variind între câteva minute şi câteva ore, de obicei în parcări publice, fără a fi derulate vreo operaţiune comercială sau de orice altă natură juridică în statul de destinaţie.

De asemenea, încheierea contractelor cu beneficiarii finali încă de la momentul realizării primei tranzacţii şi achitarea preţului de către E. doar după ce încasa preţul de la beneficiarul final conturează caracterul formal al respectării dispoziţiilor legale şi relevă că scopul urmărit era acela de a evita impunerea TVA aferentă tranzacţiei.

Din perspectiva condiţiei subiective, apare ca fiind dincolo de orice îndoială că scopul esenţial urmărit de inculpaţi la adoptarea modelului de afacere urmat a constat în evitarea datorării taxei pe valoare adăugată către bugetul de stat al României. Chiar dacă inculpaţii au justificat introducerea în circuitul comercial a societăţii E. din Bulgaria prin necesitatea păstrării unor preţuri competitive a utilajelor agricole, susţinând că exista o concurenţă acerbă pe piaţa de profil, este evident că diminuarea preţului s-a realizat prin excluderea din acesta a valorii corespunzătoare TVA pe care beneficiarii finali ar fi trebuit să o achite. De asemenea, acest scop esenţial a fost ataşat fiecăreia dintre operaţiunile economice realizate, chiar dacă în ansamblu inculpaţii au urmărit şi altă finalitate, respectiv aceea ce a păstrării clientelei din piaţa de profil.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat anterior, consecinţa calificării activităţii derulate de inculpaţi ca fiind o practică abuzivă în materie de TVA nu este cea a determinării caracterului penal al faptelor acestora, ci o reevaluare de către autorităţile de resort în materie fiscală a tranzacţiilor derulate şi aplicarea dispoziţiilor legale relevante în materie de impunere a TVA aferente acestora, consecinţă care este de altfel prevăzută expres de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, Înalta Curte a reţinut că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin adresa x/29.08.2016, s-a constituit parte civilă în prezenta cauză cu suma de 5.692.644 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat constând în TVA de plată, precum şi dobânzi şi penalităţi ce urmează să fie calculate ulterior.

Având în vedere că sub aspectul laturii penale a fost pronunţată o soluţie de achitare, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte, conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză.

Totodată, Înalta Curte a reţinut că în cursul urmăririi penale, prin ordonanţa din 07 noiembrie 2017 emisă în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie a fost instituită măsura asiguratorie a sechestrului şi aplicarea popririi asupra contului x, deschis de S.C. B. S.R.L. la D. – Sucursala Alexandria, în care a fost depusă suma de 5.702.610 RON.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 12 februarie 2018 s-a încuviinţat transferul sumei de bani menţionate în contul x deschis la Trezoreria Alexandria, cu titlul – Disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din Legea 241/2005.

Raportat la soluţia pronunţată cu privire la acţiunea civilă exercitată în cauză, în baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului instituit prin ordonanţa din 07.11.2017 emisă în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie prin care s-a dispus instituirea sechestrului şi aplicarea popririi asupra contului x, deschis de S.C. B. S.R.L. la D. – Sucursala Alexandria, în care a fost depusă/transferată suma de 5.702.610 RON de către reprezentantul S.C. B. S.R.L., la dispoziţia organului de urmărire penală, sumă transferată în contul x deschis la Trezoreria Alexandria cu titlul “Disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din Legea 241/2005” astfel cum s-a dispus prin încheierea din 12 februarie 2018 pronunţată de către Judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2017.

Cu privire la acuzaţia referitoare la comiterea infracţiunii de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte a reţinut:

Inculpatul C. a fost ales deputat în Parlamentul României în circumscripţia electorală nr. 36 Teleorman, colegiul uninominal nr. 2, începând cu luna noiembrie 2012, calitate pe care a deţinut-o în legislatura 2012-2016.

Prin actul de sesizare a instanţei, modificat ulterior prin ordonanţa de regularizare din data de 21 martie 2018 s-a precizat că acuzaţia adusă inculpatului vizează exclusiv anul 2014, când s-a susţinut că acesta a administrat în fapt activitatea derulată de către S.C. J. S.R.L. şi societatea E. din Bulgaria şi a efectuat operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu calitatea de deputat pe care o deţinea.

Referitor la societatea E. din Bulgaria (în limba bulgară E.), fără a relua aspectele prezentate ulterior, Înalta Curte a reţinut că persoană juridică a fost înfiinţată conform legislaţiei din Bulgaria în anul 2011 de către inculpatul C. şi avea sediul în Nikopol, judeţul Pleven, str. x, Bulgaria, având CUI x şi obiectul principal de activitate “Comerţul cu maşini Agricole”. Inculpatul C. a deţinut calitatea de administrator al acesteia în perioada 08 august 2011 – 21 martie 2013, după care a continuat să exercite în fapt aceeaşi calitate, deşi formal, administratori ai societăţii figurau din anul 2013, martorul K., iar din luna aprilie 2014, martorul L., fiul inculpatului.

În raport cu probele administrate în cauză şi analizate anterior la secţiunea privind acuzaţia de comitere a infracţiunii de evaziune fiscală, în special datele cuprinse în raportul de expertiză judiciară fiscal-contabilă întocmit în cauză, Înalta Curte, în majoritate, a reţinut că în cursul anului 2014, inculpatul C., acţionând ca administrator de fapt al societăţii E. din Bulgaria a realizat un număr de 73 de tranzacţii cu utilaje agricole şi respectiv, un număr de 58 tranzacţii privind transportul acestora, în cadrul operaţiunilor comerciale derulate cu S.C. B. S.R.L., administrată de inculpatul A.

În concret, s-a reţinut că inculpatul C. a negociat şi acceptat condiţiile de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a utilajelor de la S.C. B. S.R.L., a celor de transport aferente acestora, precum şi actele subsecvente de înstrăinare către beneficiarii finali ai bunurilor şi a semnat o parte din aceste contracte, valoare totală a tranzacţiilor fiind de 2.855.093 euro (12.656.384,09 RON).

Prin raportul de expertiză judiciară fiscal-contabilă întocmit în cauză au fost identificate un număr mai mare de operaţiuni financiare derulate prin conturile bancare ale societăţii E. din Bulgaria, ca efect al unor tranzacţii derulate şi cu alţi agenţi economici, valoarea totală a tranzacţiilor în anul 2014 fiind de 4.586.085 euro şi respectiv, de 8.186 leva (echivalentul plăţilor). Totodată, s-a constatat că în anul 2014, din contul societăţii E. a fost retrasă de către inculpatul C. suma totală de 23.399 euro, din care 10.000 de euro au reprezentat dividende.

Deşi suma constatată ca formând obiectul unor tranzacţii financiare derulate prin contul bancar al societăţii E. este cu mult mai mare şi vizează un număr mai mare de tranzacţii decât cele menţionate în cuprinsul actului de sesizare a instanţei, Înalta Curte s-a raportat exclusiv la operaţiunile de vânzare – cumpărare a unor utilaje agricole în relaţia comercială cu S.C. B. S.R.L., întrucât numai acestea au fost circumscrise acuzaţiei de comitere a infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

S.C. J. S.R.L. este persoană juridică română, având forma de societate comercială cu răspundere limitată, fiind înfiinţată în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, sediul social al societăţii este în Turnu Măgurele, strada x, nr. 27, C1, judeţul Teleorman şi are următorii ca asociaţi pe inculpatul C. şi pe soţia acestuia, U.. Calitatea de administrator a deţinut-o inculpatul C. până la momentul alegerii în demnitatea de parlamentar în urma alegerilor legislative din anul 2012, după care, administrator cu puteri depline a devenit soţia inculpatului, numita U.

Ca urmare a dispoziţiilor date de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea din data de 12 februarie 2018, prin ordonanţa de 21 martie 2018 s-a procedat la remedierea neregularităţilor din conţinutul actului de sesizare a instanţei, în sensul indicării unui număr de 11 operaţiuni apreciate ca fiind operaţiuni financiare, derulate ca acte de comerţ de către inculpatul C., prin intermediul S.C. J. S.R.L., respectiv:

(…)

În ceea ce priveşte aceste 11 operaţiuni indicate prin ordonanţa din data de 21.03.2018 privind remedierea neregularităţilor actului de sesizare, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin încheierea din data de 27 septembrie 2018 a Completului de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admisă excepţia invocată de inculpatul C. şi s-a constatat nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică încuviinţate, după caz, prelungite în cauză, iar în temeiul art. 102 alin. (2)-(4) din C. proc. pen., s-a dispus excluderea din materialul probator a tuturor proceselor-verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere tehnică.

În conformitate cu Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale, s-a dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a mijloacelor de probă şi a suporţilor care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică, precum şi eliminarea referirilor la aceste mijloace de probă şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă din Rechizitoriul nr. x din data de 18 decembrie 2017 şi din Ordonanţa nr. 532/P/2014 din data de 21 martie 2018 de remediere a neregularităţilor actului de sesizare (excludere fizică). Măsura a fost adusă la îndeplinire de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie.

Ca urmare a acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut că nici una dintre cele 11 operaţiuni apreciate de acuzare ca fiind circumscrise infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 nu este probată sub aspectul existenţei materiale prin procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în cauză sau a altor comunicări rezultate în baza supravegherii tehnice.

Totodată, Înalta Curte a constatat că deşi în cuprinsul rechizitoriului s-a făcut referire la ridicarea unor documente cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată la sediul S.C. J. S.R.L. la data de 24 septembrie 2014 şi au fost enumerate ca mijloace de probă, la dosarul cauzei nu au fost identificate documentele şi înscrisurile aferente celor 11 operaţiuni apreciate de acuzare ca fiind circumscrise infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, nici în format letric şi nici pe suporturile informatice ataşate dosarului.

Potrivit art. 102 alin. (3) C. proc. pen., sancţiunea procesuală a excluderii probelor are un caracter automat în cazul constatării nulităţii absolute a actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod. Teoria “fructelor pomului otrăvit”, consacrată de art. 102 alin. (4) C. proc. pen., vizează excluderea probelor derivate din probele obţinute nelegal, respectiv acele probe care se află în strânsă legătură cu acestea din urmă, existând o legătură de cauzalitate directă şi care nu ar fi putut fi obţinute prin alt mod.

Or, în cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că declaraţiile inculpatului C. din cursul urmăririi penale, cel puţin în ceea ce priveşte întrebările adresate acestuia cu referire explicită la activităţile de supraveghere tehnică al căror subiect a fost, constituie probe derivate din acestea din urmă şi a căror nulitate absolută a fost constatată în procedura de cameră preliminară. Apare ca fiind evidentă împrejurarea că o declaraţie de recunoaştere a unor aspecte privind acuzaţiile aduse, din partea inculpatului confruntat cu existenţa rezultatelor activităţii de supraveghere tehnică la care a fost supus, nu ar putea fi obţinută prin alt procedeu probatoriu, în condiţiile în care inculpatul, chiar dacă consimte să dea o declaraţie, îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat conform art. 109 alin. (3) C. proc. pen.

Chiar dacă prin încheierea din data de 27 septembrie 2018 a Completului de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a dispus excluderea şi a probelor derivate la care s-a făcut referire anterior, Înalta Curte a apreciat că acestea pot fi înlăturate din ansamblul probator administrat în cauză, în considerarea principiilor derivate din Decizia Curţii Constituţionale nr. 802/2017, prin care s-a statuat că având în vedere regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal, o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor este admisă şi în cursul judecăţii, iar interdicţia categorică a legii în obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte (publicată în M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, paragraful 29).

Astfel, inculpatul C. a recunoscut că în cursul anului 2014, în perioada în care a avut calitatea de parlamentar, a continuat să efectueze diverse acte în numele şi pentru S.C. J. S.R.L., societate administrată de către soţia sa.

Cu toate că, astfel cum s-a arătat anterior, la dosarul cauzei nu au fost identificate documentele aferente tranzacţiilor comerciale pe care inculpatul este acuzat că le-a efectuat prin intermediul S.C. J. S.R.L., element suficient în a nu putea reţine infracţiunea de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., iar poziţia procesuală a acestuia a fost în sensul recunoaşterii formale a realizării unor contacte cu potenţialii clienţi ai societăţii, Înalta Curte a examinat şi în ce măsură aceste activităţi, astfel cum au fost descrise prin ordonanţa de remediere a neregularităţilor actului de sesizare a instanţei, se circumscriu noţiunii de operaţiuni financiare în sensul art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Înalta Curte a reţinut că în esenţă, acuzarea a arătat că:

– inculpatului C. îi erau aplicabile dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 161/2003, care reglementează într-un capitol distinct incompatibilităţile privind calitatea de parlamentar, statuând în mod expres că:

“(1) calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu:

a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;

e) calitatea de comerciant persoană fizică;

f) calitatea de membru al unui grup de interes economic”.

– prin operaţiuni financiare se înţeleg acele tranzacţii privitoare la bani, iar actele de comerţ sunt înţelese ca fiind acele acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor cu scopul de a obţine profit.

– inculpatul a dispus asupra încasărilor şi plăţilor aferente exploatării celor două întreprinderi, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile reţinute de Curtea Constituţională în decizia nr. 243/06 aprilie 2017 pentru a fi atrasă răspunderea penală a inculpatului.

– principalele atribuţii ale administratorului unei societăţi comerciale, aşa cum sunt menţionate expres în legislaţia societăţilor comerciale şi în actul constitutiv, respectiv: asigurarea conducerii curente a societăţii, reprezentarea societăţii în relaţiile cu terţii, iniţierea operaţiunilor care angajează răspunderea faţă de terţi, se identifică în mod evident cu activităţile desfăşurate de inculpat, acesta fiind cel care asigură în mod efectiv conducerea societăţii (negociază preţul şi încheierea tranzacţiilor cu clienţii, dispune şi urmăreşte vânzarea şi livrarea produselor şi încasarea banilor, dispune întocmirea documentelor necesare încasării banilor, etc.), cel care reprezintă societatea în relaţionarea cu terţii (discută telefonic cu potenţialii clienţi, este sunat de aceştia la numărul de telefon care apare public în vederea contactării reprezentanţilor societăţii, stabileşte în concret ceea ce trebuie efectuat în numele societăţii), precum şi cel care iniţiază operaţiunile care angajează răspunderea societăţii (ia decizia încheierii contractelor, a tranzacţiilor, dispune întocmirea documentaţiilor necesare realizării acestor tranzacţii, etc.).

– folosul necuvenit realizat de inculpat a constat în suma de 1.159.393 RON (253.596 euro), echivalentul cumulat al profiturilor realizate în anul 2014 de către societatea E. (profit an 2014-638.085 RON) şi S.C. J. S.R.L.(profit an 2014-521.308 RON).

Cu referire la acuzaţia adusă inculpatului C. privind comiterea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia deţinută, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 constă în efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

Prin Legea nr. 160/2019 a fost introdus alin. (2) în cuprinsul art. 12 din Legea nr. 78/2000, prin care s-a prevăzut că “În sensul prezentei legi, operaţiunile financiare constau în operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale. Pentru a fi efectuate ca acte de comerţ, operaţiunile financiare trebuie să constituie o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor făcută în mod organizat şi sistematic, în scopul obţinerii unui profit”.

Întrucât dispoziţiile alin. (2) al art. 12 din Legea nr. 78/2000, introduse prin Legea nr. 160/2019 definesc operaţiunile financiare care se circumscriu elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ şi în consecinţă, restrâng sfera de incriminare a normei prin definirea acţiunilor care pot atrage răspunderea penală, Înalta Curte a reţinut că acestea constituie lege penală mai favorabilă, fiind incidente dispoziţiile art. 5 C. pen.. Reţinerea incidenţei art. 5 C. pen. nu este împiedicată de existenţa unei jurisprudenţe anterioare, modelată de efectele obligatorii ale deciziilor instanţei de contencios constituţional, transpunerea în actul normativ a acestora determinând obligatoriu efectul legii penale mai favorabile aplicabilă inculpatului.

Subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 este unul calificat, putând fi doar o persoană care ocupă o funcţie sau exercită o atribuţie ori însărcinare incompatibile cu efectuarea unor operaţiuni financiare, ca acte de comerţ.

Subiect pasiv va fi statul sau instituţia purtătoare a autorităţii publice asociată funcţiei pe care o deţine persoana care efectuează operaţiunile financiare, cu nerespectarea regimului incompatibilităţilor.

Elementul material constă în efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană (teza I a normei de incriminare) ori în încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale (teza a II-a).

Operaţiunile financiare au fost definite prin alin. (2) din art. 12 din Legea nr. 78/2000, introdus prin Legea nr. 160/2019, ca fiind:

– operaţiuni care antrenează circulaţia de capital,

– operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit,

– operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora,

– tranzacţii comerciale interne şi internaţionale.

De altfel, o enumerare similară se regăseşte şi în cuprinsul art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu referire la calificarea subiectului activ al infracţiunii.

Plecând de la sensul comun al termenilor, Înalta Curte a reţinut că o operaţiune reprezintă o parte componentă a unei activităţi, în ansamblul căreia se integrează, iar financiar reprezintă ceva care se referă la bani sau credite. În consecinţă, o operaţiune financiară constituie o parte componentă a unei activităţi care antrenează circulaţia banilor, indiferent de forma în care se regăsesc aceştia (lichidităţi, capital, credite, etc.).

Nu orice activitate economică va constitui în acelaşi timp şi o operaţiune financiară, ci numai acelea care au componenta menţionată anterior. Astfel, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare care implică plata unui preţ va conţine cel puţin o operaţiune financiară, în timp ce nu orice act de administrare a unei societăţi comerciale îndeplineşte aceste condiţii.

Relevant din acest punct de vedere este conţinutul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 care enumeră într-o manieră aproape exhaustivă operaţiunile financiare, fiecare dintre acestea antrenând într-o formă sau alta circulaţia banilor.

În acest sens au fost avute în vedere deciziile instanţei de contencios constituţional nr. 700/2017 şi nr. 243/2017, Curtea Constituţională arătând că efectuarea de operaţiuni financiare înseamnă realizarea unor tranzacţii referitoare la bani şi credite şi vizează desfăşurarea oricărei activităţi care presupune o plată, o circulaţie a banilor sau a creditelor, însă numai cele care se circumscriu activităţilor şi domeniilor limitativ enumerate în art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000 pot intra în categoria operaţiunilor financiare avute în vedere de legiuitor la incriminarea faptelor prevăzute de art. 12 lit. a) din aceeaşi lege (publicată în M. Of. Nr. 42 din 17 ianuarie 2018, paragrafele 23, 24; publicată în M. Of. Nr. 527 din 6 iulie 2017, paragrafele 29,30).

Totodată, din conţinutul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 rezultă că elementul material al infracţiunii presupune îndeplinirea a două condiţii esenţiale:

– incompatibilitatea dintre funcţia/atribuţia/însărcinarea publică şi efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, să rezulte explicit din legea care guvernează activitatea ori statutul funcţiei respective (Decizia Curţii Constituţionale nr. 243/2017, publicată în M. Of. Nr. 527 din 6 iulie 2017, paragraful 38). Întrucât raţiunea instituirii unei incompatibilităţi este aceea de a asigura cinstea, onestitatea sau imparţialitatea persoanei care exercită funcţia publică sau atribuţia ori însărcinarea, dispoziţia legală vizează desfăşurarea activităţii prohibite circumscrisă unei funcţii incompatibile, indiferent dacă aceasta din urmă este exercitată în drept sau în fapt.

– operaţiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerţ.

Referitor la sintagma acte de comerţ, în opinie majoritară, s-a reţinut că după anul 2011, orice analiză a actelor sau faptelor de comerţ nu se mai poate raporta la dispoziţiile art. 3 din Codul Comercial anterior, ci doar la prevederile C. civ. aflat în vigoare.

Astfel, potrivit art. 3 din C. civ. (Legea nr. 287/2009) dispoziţiile codului se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept. Profesioniştii sunt definiţi ca fiind aceia care exploatează o întreprindere, respectiv exercită sistematic o activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ.

Prin art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., noţiunea de profesionist a fost clarificată, arătându-se că aceasta include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, iar prin alin. (2) s-a prevăzut că “În toate actele normative în vigoare, expresiile acte de comerţ şi, respectiv, fapte de comerţ se înlocuiesc cu expresia activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii”.

În consecinţă, şi în cuprinsul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 elementul material al infracţiunii trebuie înţeles ca fiind efectuarea de operaţiuni financiare, ca activităţi de producţie, de comerţ sau prestări de servicii.

Prin decizia nr. 700/2017, Curtea Constituţională a reţinut că înlocuirea expresiilor clasice de “acte de comerţ” şi, respectiv, de “fapte de comerţ” are meritul de a stabili conţinutul juridic actual al noilor noţiuni care vizează sensul economic al noţiunii de comerţ, adică acela de interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor. Aceasta înseamnă că, în accepţiunea actuală a legiuitorului, actele de comerţ, respectiv activitatea comercială, sunt alcătuite din operaţiunile ce privesc activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii (publicată în M. Of. Nr. 42 din 17 ianuarie 2018, paragraful 28).

De altfel, prin modificarea adusă prin Legea nr. 160/2019 textului art. 12 din Legea nr. 78/2000 s-a prevăzut explicit că “pentru a fi efectuate ca acte de comerţ, operaţiunile financiare trebuie să constituie o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor făcută în mod organizat şi sistematic în scopul obţinerii unui profit”.

Coroborând textele legale evocate, Înalta Curte, în opinie majoritară, a reţinut că efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ constituie orice plată/încasare, plasament/acordare/primire a unei sume de bani sau a unui credit, realizată în cadrul unei activităţi de producţie sau intermediere în circulaţia bunurilor ori prestare de servicii, efectuată în mod organizat şi sistematic, în scopul obţinerii unui profit. Astfel cum s-a arătat anterior, operaţiunea financiară în sensul normei de incriminare poate să aibă o existenţă autonomă (cum sunt operaţiunile de schimb valutar efectuate organizat şi sistematic) sau poate constitui o componentă a unei activităţi (vânzare-cumpărare, închiriere ori alte tranzacţii).

Urmarea imediată a infracţiunii constă în starea de pericol creată la adresa valorilor sociale care se circumscriu obiectului juridic special, respectiv relaţiile sociale referitoare la cinstea, onestitatea persoanelor care, datorită funcţiei, atribuţiei sau însărcinării primite, trebuie să se abţină de la efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ.

Legătura de cauzalitate, fiind o infracţiune de pericol, rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă presupune în toate cazurile comiterea infracţiunii cu intenţie directă calificată prin scop, conform art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen.. Potrivit normei de incriminare, o condiţie pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 este aceea a scopului pentru care se efectuează operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană, şi anume acela de a obţine pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, fără a avea relevanţă dacă scopul a fost sau nu atins (decizia Curţii Constituţionale nr. 700/2017, paragraful 32).

Aplicând aceste considerente la situaţia de fapt expusă anterior, Înalta Curte, în opinie majoritară, a reţinut următoarele:

Din probele administrate în cauză a rezultat că în perioada 2012-2014 contractele de vânzare – cumpărare între S.C. B. S.R.L. şi societatea E. au fost semnate de inculpatul A., asociat şi administrator B. şi inculpatul C., în perioada în care a deţinut calitatea de administrator la E. Bulgaria, după care, aparent, actele au fost semnate de martorul K. (perioada 22.03.2013-08.04.2014) şi de martorul L. (perioada 09.04.2014 – 31 decembrie 2014), persoane care deţineau calitatea de administratori ai societăţii menţionate.

În realitate, după luna noiembrie 2012, când inculpatul C. a dobândit calitatea de parlamentar, acesta a continuat să se ocupe în mod efectiv de administrarea societăţii E. din Bulgaria, exercitând în fapt funcţia de administrator.

Procedând în maniera descrisă mai sus, în perioada 2012-2014, între S.C. B. S.R.L., administrată de inculpatul A. şi societatea E. din Bulgaria, administrată de inculpatul C. s-au realizat 196 de operaţiuni comerciale, din care, 132 de livrări de utilaje agricole în valoare totală de 5.330.921,66 euro (23.703.556,09 RON) şi 64 de operaţiuni de transport în valoare totală de 28.239 euro (125.120,40 RON).

Înalta Curte, în opinie majoritară, a individualizat fiecare dintre operaţiunile derulate, anterior prezentate, rezultate din documentele contabile ridicate în urma percheziţiilor domiciliare efectuate la sediul S.C. B. S.R.L., precum şi din cele obţinute în urma comisiei rogatorii realizată de autorităţile bulgare cu privire la evidenţele contabile ale societăţii E., documente care au fost analizate şi în cadrul efectuării expertizei fiscal-contabile efectuată în cadrul cercetării judecătoreşti. De asemenea, Înalta Curte a avut în vedere că inculpaţii A. şi C. nu au contestat sub nici un aspect efectuarea operaţiunilor comerciale supuse investigaţiei, declaraţiile acestora şi ale martorilor audiaţi coroborându-se cu înscrisurile menţionate.

Elementul material specific infracţiunii supuse discuţiei constă în efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană (teza I a normei de incriminare) ori în încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale, actul de sesizare a instanţei reţinând în sarcina inculpatului C. comiterea infracţiunii în forma efectuării de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ.

Totodată, din conţinutul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 rezultă că elementul material al infracţiunii presupune îndeplinirea a două condiţii esenţiale:

Referitor la sintagma acte de comerţ, în opinie majoritară s-a reţinut că după anul 2011, orice analiză a actelor sau faptelor de comerţ nu se mai poate raporta la dispoziţiile art. 3 din Codul Comercial anterior, ci doar la prevederile C. civ. aflat în vigoare.

Astfel, potrivit art. 3 din C. civ. (Legea nr. 287/2009) dispoziţiile codului se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept. Profesioniştii sunt definiţi ca fiind aceia care exploatează o întreprindere, respectiv exercită sistematic o activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ.

Prin art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., noţiunea de profesionist a fost clarificată, arătându-se că aceasta include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, iar prin alin. (2) s-a prevăzut că “În toate actele normative în vigoare, expresiile acte de comerţ şi, respectiv, fapte de comerţ se înlocuiesc cu expresia activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii”.

Prin decizia nr. 700/2017, Curtea Constituţională a reţinut că înlocuirea expresiilor clasice de “acte de comerţ” şi, respectiv, de “fapte de comerţ” are meritul de a stabili conţinutul juridic actual al noilor noţiuni care vizează sensul economic al noţiunii de comerţ, adică acela de interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor.

De altfel, prin modificarea adusă prin Legea nr. 160/2019 textului art. 12 din Legea nr. 78/2000 s-a prevăzut explicit că “pentru a fi efectuate ca acte de comerţ, operaţiunile financiare trebuie să constituie o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor făcută în mod organizat şi sistematic în scopul obţinerii unui profit”.

Prin urmare, s-a reţinut că efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ constituie orice plată/încasare, plasament/acordare/primire a unei sume de bani sau a unui credit, realizată în cadrul unei activităţi de producţie sau intermediere în circulaţia bunurilor ori prestare de servicii, efectuată în mod organizat şi sistematic, în scopul obţinerii unui profit. Astfel cum s-a arătat, operaţiunea financiară în sensul normei de incriminare poate să aibă o existenţă autonomă, cât se poate de concretă financiar, dar poate constitui şi o componentă a unei activităţi, precum în speţă (ex. vânzare-cumpărare, închiriere ori alte tranzacţii).

În consecinţă, în funcţie de cele anterior arătate, raportat la cele imputate inculpatului în ceea ce priveşte operaţiunile financiare efectuate în legătură cu societatea E. din Bulgaria, instanţa a reţinut că singurul subiect ce poate comporta discuţii juridice derivă din apărarea inculpatului C. care a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu referire la actele materiale comise prin intermediul E., întrucât incompatibilitatea prevăzută de art. 82 din Legea nr. 161/2003 se referă exclusiv la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, iar nu şi la societăţile străine.

Astfel, instanţa a reţinut că infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 constă în efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

Inculpatului C. îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 161/2003, care reglementează într-un capitol distinct incompatibilităţile privind calitatea de parlamentar, statuând în mod expres că “(1) calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu:

a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice”. La 05-05-2017, Litera a) din Articolul 82, Secţiunea a 2-a, Capitolul III, Titlul IV, Cartea I a fost modificată de Punctul 1, articol unic din Legea nr. 87 din 28 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 313 din 02 mai 2017):

a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care desfăşoară sistematic şi efectiv activităţi comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare şi la instituţiile publice.

Într-o optică majoritară apărarea formulată în sensul că incompatibilitatea prevăzută de art. 82 din Legea nr. 161/2003 se referă exclusiv la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, iar nu şi la societăţile străine, nu a putut fi primită.

Astfel, s-a reţinut că modificarea lit. a) din art. 82 în sensul menţionat are un profund caracter formal şi în niciun caz nu are darul de a fi îngustat, limitat, sfera efectivă a incompatibilităţilor în materie de o asemenea manieră încât să se poată susţine că incidenţa textului art. 82 din Legea nr. 161/2003 nu se mai materializează “la societăţile străine”.

Totodată, în expunerea de motive ce a stat la baza propunerii legislative de modificare a art. 82 din Legea 161/2003 nu se vorbeşte niciun moment despre vreo intenţie a legiuitorului de îngustare a sferei incompatibilităţilor (se are în vedere doar existenţa unor multor cazuri când s-au înfiinţat societăţi comerciale “ce nu au funcţionat niciodată sau s-a uitat de ele”, propunerea având menirea doar de a elimina multele procese birocratice născute din această situaţie).

De asemenea, în avizul Consiliului Legislativ se clarifică aspectul formal adus în discuţie – recomandându-se reanalizarea soluţiei în substanţa sa (“tuturor societăţilor le incumbă obligaţia de a depune documente fiscale, indiferent dacă îşi desfăşoară sau activitatea”), iar în legătură cu sintagma “societăţile comerciale” se explicitează: potrivit art. 77 din Legea nr. 77/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 134/2010 privind C. proc. civ., ori de câte ori prin legi sau prin alte acte normative se face trimitere la Legea 31/1990 privind societăţile comerciale ori la “societatea comercială/societăţile comerciale”, după caz, trimiterea se consideră a fi făcută la Legea 31/1990 privind societăţile comerciale ori, după caz, la societatea/societăţile reglementate de Legea 31/1990 privind societăţile comerciale.

Rezultă, aşadar necesitatea unei simple actualizări la situaţia nou intervenită privind adoptarea unui nou C. proc. civ. (în lumina noul C. civ. nu se mai face distincţia între raporturile juridice de drept civil şi cele comerciale, regulile de procedură civilă vor fi aplicabile atât raporturilor juridice dintre neprofesionişti, cât şi celor dintre profesionişti sau celor în care doar o parte este profesionist) şi implicit un caracter exclusiv formal al discuţiilor pe tema sintagmei nou intervenite “societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990”, neputându-se vorbi despre o limitare în domeniu, deci la o lipsă de incompatibilitate a administratorului parlamentar la o societate comercială străină.

În opinie majoritară, s-a reţinut, totodată, că substanţa acuzaţiei penale în sine nu poate fi îndepărtată de subiectul supus discuţiei, fiind de reamintit că obiectul juridic special al infracţiunii constă în ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la cinstea, onestitatea persoanelor care, datorită funcţiei, atribuţiei sau însărcinării primite, trebuie să se abţină de la efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ.

Referitor la cele 11 operaţiuni indicate în actul de sesizare a instanţei, astfel cum a fost modificat prin ordonanţa din data de 21.03.2018, pe care inculpatul C. le-ar fi efectuat prin intermediul S.C. J. S.R.L. Înalta Curte a reţinut, pe de-o parte, că acestea nu au fost probate prin nici un mijloc de probă, iar pe de altă parte, că din modalitatea în care au fost descrise de acuzare rezultă că acestea nici nu constituie operaţiuni financiare în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În acest sens s-a constatat că la dosarul cauzei nu au fost identificate, în format letric sau informatic, documente aferente operaţiunilor descrise prin ordonanţa de remediere a neregularităţilor rechizitoriului.

Deşi în cuprinsul rechizitoriului s-a făcut referire la ridicarea unor documente cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată la sediul S.C. J. S.R.L. la data de 24.09.2014 şi au fost enumerate ca mijloace de probă, la dosarul cauzei nu au fost identificate acestea înscrisuri.

Or, în condiţiile în care rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică a inculpatului au fost excluse din ansamblul probator ca urmare a incidenţei sancţiunii nulităţii absolute, iar documentele contabile nu s-au regăsit la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că singurele probe din care rezultă desfăşurarea unor activităţi în cadrul S.C. J. S.R.L. de către inculpatul C. constă în declaraţiile date de acesta, care, nu au aptitudinea per se de a demonstra efectuarea operaţiunilor menţionate în ordonanţa din data de 21.03.2018, întrucât inculpatul nu a recunoscut punctual tranzacţiile indicate de acuzare, ci s-a rezumat să recunoască faptul că desfăşura activităţi în cadrul societăţii deşi era parlamentar, iar aceste activităţi constau în discuţii telefonice cu potenţiali clienţi, cărora le dădea îndrumări fie cu privire la modul de folosire a îngrăşămintelor chimice, fie cu privire la mărfurile pe care le puteau achiziţiona.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că în raport cu modul în care au fost descrise actele materiale de la punctele 3, 5, 6-11 din ordonanţa din data de 21.03.2018 de remedierea a neregularităţilor din rechizitoriu, în cauză nu s-a putut reţine efectuarea de către inculpat a unor operaţiuni financiare în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

Astfel, în cazul actului material descris la punctul 3, în sarcina inculpatului s-a reţinut achiziţionarea în vederea revânzării a unei cantităţi de îngrăşăminte agricole, fără a fi indicată suma de bani plătită drept preţ şi modalitatea de efectuare a acesteia, iar în cazul actelor materiale de la punctele 5 şi 6, se face referire la existenţa unui contract anterior şi o valoare aparent aferentă acestuia, fiind imposibilă determinarea caracterului oneros al tranzacţiilor şi stabilirea manoperelor referitoare la circulaţia banilor.

În cazul operaţiunilor indicate la punctele 7-11, acuzarea a susţinut că acestea au constat în realizarea unor demersuri de către inculpatul C., fie în vederea achiziţionării unor cantităţi de mărfuri, fie pentru a determina alte persoane să achite sumele datorate către S.C. J. S.R.L.

Or, reamintind că efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ constituie orice plată/încasare, plasament/acordare/primire a unei sume de bani sau a unui credit, realizată în cadrul unei activităţi de producţie sau intermediere în circulaţia bunurilor ori prestare de servicii, efectuată în mod organizat şi sistematic, în scopul obţinerii unui profit, Înalta Curte, în unanimitate, a reţinut că efectuarea unor demersuri, fără a se indica în concret în ce au constat acestea şi în ce măsură au avut o componentă financiară la care se referă norma de incriminare, nu constituie operaţiuni financiare în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că neîntrunirea elementelor de tipicitate a infracţiunii din perspectiva lipsei de corespondenţă între fapta concret săvârşită şi condiţiile impuse de norma de incriminare pentru existenţa elementului material atrage incidenţa cazului de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte a reţinut însă că potrivit actului de sesizare a instanţei, astfel cum a fost modificat prin ordonanţa din data de 21 martie 2018, în sarcina inculpatului C. s-a reţinut comiterea infracţiunii de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., în forma unităţii naturale de infracţiune, cu referire la actele comise atât prin intermediul societăţii E., cât şi al S.C. J. S.R.L. Având în vedere unitatea naturală de infracţiune reţinută în sarcina inculpatului, precum şi faptul că, în opinie majoritară, s-au reţinut ca fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii în ceea ce priveşte operaţiunile financiare efectuate de inculpat prin intermediul societăţii E., Înalta Curte, nu a pronunţat o soluţie de achitare distinctă pentru operaţiunile pe care C. a fost acuzat că le-a realizat prin intermediul S.C. J. S.R.L.

În funcţie de toate cele anterior arătate, aşadar, Înalta Curte, în opinie majoritară, a constatat întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, corespunzător operaţiunilor realizate prin intermediul unei singure societăţi comerciale.

În opinie minoritară s-a reţinut că soluţia ce se impunea a fi adoptată în cauză este în sensul achitării, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi ridicării măsurii asiguratorii instituită prin ordonanţa din 07.11.2017 emisă în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie asupra contului x deschis de inculpatul C. la F. – Agenţia Turnu Măgurele, în care a fost depusă/transferată suma de 1.160.006,47 RON, la dispoziţia organului de urmărire penală (cu referire la firmele S.C. J. S.R.L. din România (521.308 RON) şi E. din Bulgaria (638.085 RON)

În motivarea opiniei separate s-a susţinut, în esenţă, că din modul de descriere al faptelor imputate inculpatului C. a rezultat că acuzarea s-a raportat exclusiv la incompatibilitatea prevăzută la lit. a) din 82 din Legea nr. 161/2003, respectiv la funcţia de administrator la societăţi comerciale, nefiind făcute referiri la calitatea de comerciant persoană fizică ori la existenţa vreunui grup de interes economic.

Or, la data întocmirii rechizitoriului (18.12.2017), conţinutul art. 82 din Legea nr. 161/2003 fusese modificat prin Legea nr. 87/2017 pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of. nr. 313 din 2 mai 2017.

Textului art. 82 din Legea nr. 161/2003, alături de alte texte din cuprinsul legii, a fost modificat în sensul prevederii:

“Calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care desfăşoară sistematic şi efectiv activităţi comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare şi la instituţiile publice;”.

Modificarea adusă textului art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 a constat în adăugarea sintagmei “reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”, care a înlocuit expresia “comerciale”.

Totodată, s-a reţinut că, din conţinutul Avizului Consiliului Legislativ referitor la propunerea de modificare a Legii nr. 161/2003 şi din expunerea de motive a proiectului de lege a rezultat că modificarea a fost justificată de faptul că potrivit art. 77 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ori de câte ori prin legi sau alte acte normative se face trimitere la societăţi comerciale trimiterea se consideră făcută la Legea nr. 31/1990.

Având în vedere că norma din conţinutul art. 12 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 constituie, astfel cum am arătat anterior, o normă de referire, s-a apreciat că aceasta se subordonează din punct de vedere al conţinutului constitutiv al infracţiunii, normei la care face referire. În consecinţă, incompatibilitatea cu efectuarea de operaţiuni financiare a calităţii de senator sau deputat trebuie să se raporteze la modul în care aceasta este reglementată de art. 82 din Legea nr. 161/2003.

Dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 161/2003 interzic senatorilor şi deputaţilor să exercite şi funcţia, printre altele, de administrator al unei societăţi dintre cele reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În mod evident, dispoziţia prohibitivă a Legii nr. 161/2003 vizează exercitarea funcţiei de administrator al unei societăţi atât în drept, cât şi în fapt, cum este cazul în prezenta cauză. Cu toate acestea, exercitarea în fapt a unei funcţii nu ar putea avea o sferă mai largă de cuprindere decât cea a exercitării în drept a aceleiaşi funcţii potrivit dispoziţiei prohibitive.

În consecinţă, s-a concluzionat în sensul că în baza art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, ale cărui dispoziţii se regăsesc şi în Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, unei persoane care deţine calitatea de senator sau deputat în Parlamentul României îi este interzisă exercitarea, în fapt sau în drept, a funcţiei de administrator la o societate dintre cele reglementate de Legea nr. 31/1990.

Or, potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, “dacă prin lege nu se prevede altfel, societăţile cu personalitate juridică se constituie în una dintre următoarele forme: a) societate în nume colectiv; b) societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită pe acţiuni şi e) societate cu răspundere limitată”. De asemenea, potrivit art. 1 din aceeaşi lege -“(1) În vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.(2) Societăţile prevăzute la alin. (1) cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

În consecinţă, s-a apreciat că de vreme ce Legea nr. 31/1990 reglementează societăţile care sunt persoane juridice române, indiferent de forma de constituire, iar dispoziţiile cu caracter prohibitiv referitoare la calitatea de parlamentar se raportează explicit la acest act normativ, incompatibilităţile senatorilor şi deputaţilor nu pot fi extinse la exercitarea funcţiei de administrator al unei societăţi comerciale străine, care a fost înfiinţată şi funcţionează potrivit reglementării unui alt stat decât România.

În raport cu aspectele expuse, s-a apreciat că sfera incompatibilităţilor reglementate de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 nu poate fi extinsă şi cu privire la alte societăţi decât cele prevăzute de Legea nr. 31/1990, cu atât mai puţin la societăţi comerciale care constituie persoane juridice străine şi care nu funcţionează pe teritoriul Statului Român.

Din probele administrate în cauză a rezultat că societatea E. (în limba bulgară E.) este o persoană juridică bulgară, înfiinţată conform legislaţiei din Bulgaria şi avea sediul în Nikopol, judeţul Pleven, str. x, Bulgaria, respectiv avea CUI x şi obiectul principal de activitate “Comerţul cu maşini Agricole”. Societatea a fost înfiinţată în anul 2011 de către inculpatul C., care a deţinut calităţile de unic asociat şi pe cea de administrator până în anul 2013, după care acesta a continuat să exercite în fapt funcţia de administrator inclusiv pe tot parcursul anului 2014.

Având în vedere că una dintre cerinţele esenţiale ataşate elementului material din conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 este aceea ca operaţiunile financiare să fie incompatibile cu funcţia deţinută de persoana care le efectuează, iar această incompatibilitate trebuie să rezulte explicit din dispoziţiile legale care reglementează activitatea sau statutul funcţiei respective, s-a apreciat că în cauză fapta săvârşită de inculpatul C. nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În concret, ca efect al modificărilor aduse art. 82 din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 87/2017 şi incidenţei art. 5 C. pen., în cursul anului 2014, funcţia de deputat în Parlamentul României deţinută de inculpatul C. nu poate fi considerată ca fiind incompatibilă cu exercitarea de către acesta în fapt a funcţiei de administrator al unei societăţi străine, care nu este reglementată de Legea nr. 31/1990, respectiv societatea E. din Bulgaria, astfel încât operaţiunile financiare efectuate de acesta în cadrul tranzacţiilor cu S.C. B. S.R.L. nu intră în sfera de incriminare a art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare s-a apreciat că în cauză s-ar fi impus pronunţarea unei soluţii de achitare a acestuia în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

De asemenea, s-a apreciat că în cauză s-ar fi impus ridicarea măsurii asiguratorii instituită prin ordonanţa din 07.11.2017 emisă în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie asupra contului x deschis de inculpatul C. la F. – Agenţia Turnu Măgurele, în care a fost depusă/transferată suma de 1.160.006,47 RON, la dispoziţia organului de urmărire penală (cu referire la firmele S.C. J. S.R.L. din România (521.308 RON) şi E. din Bulgaria (638.085 RON), cheltuielile judiciare urmând a rămâne în sarcina statului.

B. JUDECATA ÎN APEL

I. Împotriva sentinţei penale nr. 157 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 10 aprilie 2020, în dosarul nr. x/2017 au declarat apel, în termenul legal, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Ministerul Finanţelor – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi inculpatul C. privind şi pe intimaţii inculpaţi A. şi S.C. B. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători la data de 14/07/2020, sub nr. x/2020 fiind fixat primul termen la data de 5 octombrie 2020.

II. Procedura în faţa Completului de 5 Judecători

(…)

III. Sinteza criticilor formulate de către apelanţi

III.1. Prin motivele de apel formulate în scris şi prin concluziile scrise susţinute şi oral în faţa instanţei de control judiciar, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie sub următoarele aspecte:

– greşita achitare a inculpaţilor A., S.C. B. S.R.L. şi C. pentru infracţiunile de evaziune fiscală, respectiv complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală;

– greşita apreciere a instanţei de fond în sensul că operaţiunile financiare efectuate de inculpatul C. în cadrul societăţii J. S.R.L. nu ar fi prevăzute şi sancţionate de legea penală. Cu referire la acest motiv de apel procurorul a precizat că toate cele 11 operaţiuni indicate în ordonanţa de regularizare a rechizitoriului constituie operaţiuni cu sume de bani aferente unor tranzacţii comerciale interne, efectuate în mod organizat şi sistematic de către reprezentantul J. S.R.L., în scopul obţinerii de profit, fiind expresia unor intermedieri în circulaţia mărfurilor, în acord cu prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 160/2019.

Prin criticile formulate, în esenţă, acuzarea a susţinut că hotărârea primei instanţe conţine raţionamente contradictorii, iar dezlegarea potrivit căreia faptele inculpaţilor nu ar fi prevăzute de legea penală se bazează pe premise greşite, după cum urmează:

– prima instanţă a luat în considerare alte operaţiuni decât operaţiunile reţinute de acuzare ca fiind fictive;

– prima instanţă în mod greşit a apreciat ca transportul formal al bunurilor peste graniţă şi evidenţierea tuturor tranzacţiilor în facturi este echivalentă cu respectarea dispoziţiilor legale şi ar fi de natură să confere caracter real operaţiunilor;

– în mod greşit s-a apreciat că existenţa unei practici abuzive în materie de TVA exclude de plano ipoteza fraudei care poate fi sancţionată prin mijloace de drept penal.

Susţinând netemeinicia sentinţei apelate, procurorul a arătat că o primă contradicţie în raţionamentul instanţei rezultă din calificarea operaţiunilor înregistrate de inculpaţi atât ca reale, dar şi ca artificiale, corespunzătoare unei practici abuzive in materie de TVA, astfel cum a fost consacrată prin jurisprudenţa CJ.U.E.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, s-a arătat că prevederile art. 11 alin. (1) teza a II-a din Codul fiscal în vigoare la data faptelor definesc “tranzacţiile artificiale” ca fiind acele tranzacţii care nu au conţinut economic şi al căror scop esenţial este acela de a evita impozitarea ori de a obţine avantaje fiscale care altfel nu ar putea fi acordate.

Totodată, o altă contradicţie în raţionamentul instanţei rezultă din modul în care aceasta a apreciat asupra existentei sau inexistentei prejudiciului. În acest context s-a susţinut că reevaluarea tranzacţiilor şi impunerea TVA-ului aferent tranzacţiilor reevaluate nu se pot face decât în ipoteza existenţei unui prejudiciu (corespunzător TVA-ului care trebuia încasat la bugetul de stat), indiferent daca sancţiunea ar fi pur fiscală sau dacă recuperarea prejudiciului s-ar face în procesul penal pe tărâmul răspunderii delictuale a inculpaţilor. Consemnarea faptului că “nu se poate susţine producerea unui prejudiciu” creează confuzie şi este de natură a împiedica autorităţile fiscale să mai procedeze la reevaluarea tranzacţiilor artificiale şi la impunerea TVA-ului cu care a fost prejudicial bugetul de stat.

În ceea ce priveşte dezlegarea data fondului, s-a susţinut că prima instanţă nu a analizat în mod corespunzător acuzaţia de evaziune fiscală adusă inculpaţilor, respectiv evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale de operaţiuni fictive pe relaţia B. S.R.L. – E. Bulgaria. În speţă, a susţinut procurorul, împrejurarea că inculpaţii au livrat cu adevărat utilajele beneficiari lor finali din România nu prezintă relevanţă pentru stabilirea caracterului fictiv al operaţiunilor intracomunitare înregistrate pe relaţia B. S.R.L. – E. Bulgaria, întrucât în fapt livrările reale erau livrări interne şi aveau un alt regim de taxare.

Astfel, operaţiunile înregistrate de inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. nu au respectat condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa unor livrări intracomunitare. Prin urmare, fiind încălcate prevederile legale nu poate fi vorba de un abuz de drept ci de o veritabilă fraudă cu TVA.

Lipsit de fundament a fost apreciat şi raţionamentul primei instanţe potrivit căruia practicarea unui adaos comercial de către E. (de 1%) ar conduce la concluzia existenţei unui scop economic al operaţiunilor. În acest sens, s-a învederat că adaosul comercial de 1% nu a fost practicat pe relaţia B. S.R.L. – E. Bulgaria, ci exclusiv pe relaţia E. Bulgaria – beneficiari finali din Romania, suma corespunzătoare adaosului comercial reprezentând în realitate beneficiul obţinut de complice pentru ajutorul acordat prin punerea la dispoziţie a societăţii bulgare.

III.2. Prin apelul formulat partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie în ce priveşte greşita achitare a inculpaţilor A., S.C. B. S.R.L. şi C. pentru infracţiunile de evaziune fiscală, respectiv complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, aprecind că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

În esenţă, considerentele instanţei de fond privititoare la analiza infracţiunii de evaziune fiscală au fost apreciate ca fiind subiective şi nesusţinute probator. Astfel, deşi soluţia instanţei de fond s-a fundamentat pe neîneplinirea condiţiilor ataşate elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, s-a reţinut totuşi, că din perspectiva condiţiei obiective, toate tranzacţiile comerciale derulate de inculpaţii pe relaţia S.C. B. S.R.L. E. beneficiari finali au respectat condiţiile de legalitae în mod formal, realizarea achiziţiilor comunitare justificând scutirea de plata TVA.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond s-a precizat că problema supusă analizei este chiar existenţa acestui tip de achiziţii, care în realitate nu au fost intracomunitare. Prin urmare, soluţia apare ca fiind contrară celor constatate de însăşi instanţa de fond, dat fiind că inexistenţa tranzacţiilor comunitare a fost evidentă, menţionându-se în considerentele hotărârii caracterul formal al respectării dispoziţiilor legale în materie de TVA.

Totodată, s-a susţinut că din perspectiva condiţiei subiective este evident că scopul urmărit de inculpaţi a constat în evitarea plăţii taxei pe valoarea adăugată către bugetul de stat al României.

III.3. Prin motivele de apel formulate în scris şi prin concluziile scrise susţinute şi oral în faţa instanţei de control judiciar, inculpatul C. a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie solicitând desfiinţarea, în parte, a sentinţei apelate, şi pronunţării unei decizii în sensul:

– achitării pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută aşa cum aceasta este prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi în ceea ce priveşte operaţiunile comerciale efectuate în legătură cu societatea E.-Bulgaria;

– ridicării măsurilor asiguratorii instituite prin Ordonanţa din data de 07.11.2017 emisă de către Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. x/2014.

Astfel, inculpatul a susţinut că întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de efectuare de acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută, în ceea ce priveşte reţinerea incompatibilităţii ca şi condiţie esenţială a infracţiunii, este subordonată normei în conţinutul căreia aceasta este prevăzută.

Pe cale de consecinţă, starea de incompatibilitate a calităţii de deputat a inculpatului cu efectuarea de acte de comerţ trebuie să se raporteze la modul în care aceasta este reglementată de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 astfel cum aceste dispoziţii au fost modificate.

Faţă de aceasta situaţie, teza instanţei de fond, potrivit căreia modificarea dispoziţiilor legale incidente în materie ar avea un caracter “formal” nu poate fi primită. nefiind sprijinită de niciun argument juridic.

În concluzie, faţă de modificările aduse prin Legea nr. 87/2017 art. 82 din Legea nr. 161/2003 şi a aplicării art. 5 din C. pen. privind legea penala mai favorabila, pretinsa activitate a inculpatului C. de administrator în fapt al unei societăţi străine care nu este reglementata de Legea nr. 31/1990 nu poate fi primită.

Astfel, raportat la dispoziţiile legale amintite, în condiţiile în care Legea nr. 31/1990 reglementează societăţile comerciale ca persoane juridice române, iar normele cu caracter prohibitiv referitoare la calitatea de deputat sau senator se raportează, în mod expres, la acest act normativ, starea de incompatibilitate nu poate fi extinsă cu privire la societăţi comerciale care funcţionează în afara teritoriului României, în baza unei legislaţii străine.

Totodată, s-a susţinut că pretinsele acte de administrare a societăţii E. nu pot fi asimilate unor operaţiuni financiare efectuate ca acte de comerţ în conformitate cu art. 12 din Legea nr. 78/2000.

IV. Analiza criticilor formulate

1. Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel vizând greşita achitare a inculpaţilor A., S.C. B. S.R.L. şi C. pentru infracţiunile de evaziune fiscală, respectiv complicitate la infracţiunea de evaziune fiscal, critici invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, apreciază criticile formulate ca fiind nefondate pentru următoarele considerente:

Fără a relua argumentaţia stării de fapt, redată în considerentele hotărârii atacate, argumentaţie pe care instanţa de control judiciar şi-o însuşeşte în întregime, astfel cum această posibilitate este conferită de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi potrivit căreia poate constitui o motivare preluarea motivelor instanţei inferioare (Helle Împotriva Finlandei), se vor analiza criticile formulate în apel.

Astfel, în examinarea criticilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Completul de 5 Judecători reţine că potrivit art. 1 C. pen., scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Totodată, pentru asigurarea respectării prezumţiei de nevinovăţie, astfel încât să nu poată fi răsturnată cu uşurinţă – împrejurare în care s-ar nesocoti chiar raţiunea reglementării acestei garanţii procedurale – legiuitorul a instituit standardul probei mai presus de orice dubiu rezonabil, menit să limiteze principiul liberei aprecieri a probelor şi să ofere o protecţie efectivă acuzatului împotriva unei condamnări arbitrare.

Astfel, pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale şi invocate în rechizitoriu trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral, contradictoriu şi în şedinţă publică. Numai după verificarea acestor probe cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii, publicităţii şi după administrarea din oficiu, sau la cererea părţilor, a oricăror altor probe necesare aflării adevărului, instanţa poate să pronunţe o hotărâre temeinică.

Având în vedere aceste argumente teoretice, văzând criticile formulate de parchet şi de partea civilă, instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac promovate, reexaminând atât probele administrate nemijlocit în faţa sa, cât şi pe cele administrate în cursul urmăririi penale şi la instanţa de fond, reţine următoarele:

(…)

În contextul concret al cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că prima instanţă a făcut un examen amplu al materialului probator în raport cu împrejurările faptice, pe care le-a prezentat detaliat, valorificând coroborat toate mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal, nefiind însă, infirmată prezumţia de nevinovăţie, judecătorii fondului dispunând soluţii de achitare cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., în situaţia în care a constatat că acţiunile inculpaţilor A., S.C. B. S.R.L. şi C. nu întruneau tipicitatea obiectivă a infracţiunilor care au făcut obiectul sesizării.

Criticile formulate în apelul promovat de Ministerul Public şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sunt apreciate ca fiind nefondate, în condiţiile în care, inclusiv din materialul probator administrat în cursul cercetării judecătoreşti desfăşurate în calea de atac a apelului, a rezultat că în privinţa soluţiilor de achitare dispuse de instanţa de fond cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, respectiv complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpaţilor A., S.C. B. S.R.L. şi C., nu au fost evidenţiate elemente care să conducă la o soluţie diferită de cea reţinută prin hotărârea atacată

Astfel, cu ocazia reaudierii martorilor O. şi Q. N., M., K. şi P. de către instanţa de apel, aceştia şi-au menţinut declaraţiile în limitele celor relatate în faţa primei instanţe, astfel că depoziţiile martorilor menţionaţi nu au avut aptitudinea de a conduce instanţa de control judiciar la o altă situaţie de fapt faţă de cea reţinută de către instanţa de fond ori la o altă concluzie în drept.

Circumstanţele spaţio-temporale în care s-au realizat pretinsele acţiunile de evidenţierea în actele/documentele menţionate, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale/cheltuieli nereale precum şi gradul de implicare a inculpaţilor în aceste activităţi au fost stabilite de instanţa de fond concordant împrejurărilor ce rezultă din probatoriu, temeinic evaluat prin sentinţă.

Similar primei instanţe, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că din analiza întregului material probator administrat, în cauză, coroborat cu declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor audiaţi, cât şi cu înscrisurile administrate în cauză, nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, în speţă art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală evidenţierea în acte contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Operaţiunea fictivă este, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, acea operaţiune prin care se realizează “disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există”. Operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale, ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documente legale.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, anterior menţionate, rezultă că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală constă în fapta de a evidenţia operaţiuni fictive în actele contabile sau în alte documente legale, norma de incriminare conţinând şi o exemplificare a verbum regens-ului şi care constă în evidenţierea în actele/documentele menţionate, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale/cheltuieli nereale. În consecinţă, noţiunea de operaţiuni fictive include noţiunea de cheltuieli nereale, consecinţa fiind aceea că incriminarea operaţiunilor fictive implică incriminarea cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale.

A evidenţia operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în documentele legale cum ar fi, spre exemplu, cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale. Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative, urmată de înscrierea în documente legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documente legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

În literatura juridică s-a susţinut că înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale înseamnă întocmirea unor acte/documente justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute sau au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale către stat, ceea ce sintetic, reprezintă întocmirea unor acte false pentru cheltuieli.

Totodată, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că infracţiunea de evaziune fiscală în varianta prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 există şi atunci când operaţiunea fictivă este consemnată mai întâi în documentul justificativ – contract, factură, chitanţă -, iar apoi acest document justificativ este înregistrat în documentele de evidenţă contabilă -registru jurnal, jurnal de vânzări, deconturi de TVA, declaraţii de impozit pe profit pe venit (decizia penală nr. 272 din 28 ianuarie 2013).

De asemenea, prin decizia penală nr. 1113 din 15 februarie 2005 a instanţei supreme s-a reţinut că prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale se înţelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale către stat.

Totodată, în Decizia nr. 673/2016, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, Curtea Constituţională a reţinut:

“39. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile criticate nu definesc într-un mod clar sintagma “operaţiuni fictive”, (…) observă că, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, operaţiunea fictivă reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În cazul infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material al acesteia constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive. În acest context, Curtea apreciază că sintagma “care nu au la bază operaţiuni reale” se referă la acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice, iar “operaţiunile fictive” se referă la acele operaţiuni imaginare, care în fapt nu există.

Prin urmare, cu caracter general, operaţiunea fictivă poate consta în cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale, cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele făcute în realitate, dar pentru care există documente justificative falsificate, plăţi fictive a unor sume de bani din venituri, în baza unor contracte (pentru achiziţii de utilaje, materii prime sau alte bunuri care nu au fost primite în realitate) pentru ca după expirarea perioadei de impozitare sumele de bani să fie restituite.

Consecinţa unor asemenea operaţiuni fictive o reprezintă afectarea rezultatului fiscal. În acest context, se configurează urmarea imediată a infracţiunii de evaziune fiscală care este comisă în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită reprezentată de colectarea taxelor şi impozitelor.

Deşi existenţa infracţiunii nu este condiţionată şi de realizarea acestui scop, adică de producerea efectivă a unui prejudiciu bugetului de stat, în concret, prin comiterea faptei, bugetul este prejudiciat; autorul infracţiunii, nu numai că urmăreşte să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, dar şi realizează această sustragere.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de evaziune fiscală în varianta prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 se comite cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit de autor, respectiv, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.

Conduita obiectivă imputată inculpaţilor prin actul de sesizare a instanţei, subsumată verbum regens, a constat în evidenţierea în actele/documentele menţionate, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale/cheltuieli nereale.

La această din urmă activitate trebuie să se raporteze şi evaluarea probatoriului administrat, pentru a se constata, în principal, dacă acţiunea invocată de acuzare există ca manifestare în sfera realităţii obiective şi, subsecvent, dacă ea întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau dacă a fost săvârşită de cel acuzat.

În speţă, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză inculpatul A. şi inculpata persoană juridică S.C. B. S.R.L., au evidenţiat în contabilitatea acesteia din urmă operaţiuni economice reale, care s-au desfăşurat efectiv, iar nu unele fictive. Din perspectiva condiţiei obiective, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, tranzacţiile comerciale derulate de inculpaţi pe relaţia S.C. B. S.R.L. – E. – beneficiari finali au fost respectate formal condiţiile de legalitate, realizarea achiziţiilor intracomunitare justificând scutirea de la plata TVA-ului.

În acest sens se reţine că din raportul de expertiză judiciară fiscal-contabilă depus la dosar a rezultat:

“În perioada 2012-2014, între S.C. B. S.R.L. Alexandria, cod plătitor de TVA x şi societatea E. Bulgaria, cod plătitor de TVA x au fost identificate 132 de operaţiuni constând în livrări intracomunitare de utilaje agricole, în valoare totală de 5.330.921,66 euro (23.703.556,09 RON) şi 64 de operaţiuni de transport, aferente livrărilor intracomunitare, în valoare totală de 28.239 euro (125.120,40 RON);

2) toate facturile aferente operaţiunilor efectuate având ca obiect vânzarea-cumpărarea de utilaje agricole şi transportul acestora au fost înregistrate în contabilitatea S.C. B. S.R.L. şi respectiv, în contabilitatea societăţii E. Bulgaria, în jurnalele de vânzări şi declarate în Decontul lunar de taxă pe valoarea adăugată şi Declaraţia recapitulativă privind livrările, achiziţiile, prestările intercomunitare;

3) tranzacţiile comerciale dintre S.C. B. S.R.L. şi E. şi respectiv, dintre E. şi beneficiarii finali din România au presupus transportul utilajelor din România în Bulgaria şi din Bulgaria în România, iar la dosar au fost identificate documentele care atestă că bunurile au părăsit efectiv teritoriul României (scrisori de transport – CMR, foi de parcurs, Vignete plătite în Bulgaria, taxe de drum plătite în România, taxe de trecere pod/feribot între România şi Bulgaria);

4) beneficiarii finali din România ai utilajelor agricole sunt comercianţi persoane fizice (PFA), întreprinderi individuale (II) sau familiale (IF) sau societăţi comerciale care desfăşoară în principal activităţi în domeniul agricol.

Toţi cei 74 de beneficiari finali ai utilajelor deţineau cod valid de plătitor de TVA, având drept de deducere a TVA la achiziţiile interne, respectiv de aplicare a regimului de taxare inversă la achiziţiile intracomunitare.

Prin urmare, dacă ar fi făcut achiziţiile direct de la B. România, aceşti cumpărători, persoane impozabile înregistrate în scop de TVA, erau îndreptăţiţi să solicite rambursarea TVA de la bugetul de stat ori să compenseze propriul TVA datorat la bugetul de stat din alte operaţiuni.

În acest fel, ceea ce bugetul de stat ar fi încasat de la B. cu titlul de TVA ar fi fost returnat cumpărătorilor, utilizatori finali ai utilajelor, care ar fi avut dreptul legal la rambursarea acestui TVA de la bugetul de stat ori la compensarea acestuia din sumele de plată.”

Din declaraţiile inculpaţilor A. şi C. a rezultat că în cazul vânzării direct de către S.C. B. a unui utilaj agricol către beneficiarul final, la preţul acestuia se adăuga valoarea corespunzătoare taxei pe valoare adăugată. Taxa încasată de S.C. B. era virată la bugetul de stat, iar beneficiarul final avea dreptul la rambursarea valorii sau la compensarea acesteia cu alte obligaţii pe care le-ar fi avut către bugetul de stat. În consecinţă, pentru ca beneficiarul final să plătească exclusiv preţul utilajului, iar nu şi valoarea corespunzătoare a TVA-ului, chiar dacă ulterior putea recupera această sumă din urmă, inculpaţii au convenit ca vânzarea să se realizeze prin intermediul unei livrări intracomunitare.

Astfel S.C. B. achiziţiona din state membre U.E. utilaje la un preţ avantajos ca urmare a unor discount-uri şi nu datora TVA-ul întrucât realiza o achiziţie intracomunitară. S.C. B. vindea către societatea E. din Bulgaria acelaşi utilaj, situaţie în care societatea administrată de inculpatul C. nu datora TVA, întrucât realiza o achiziţie intracomunitară.

La rândul ei societatea E. din Bulgaria vindea, cu un adaos comercial de 1%, către beneficiarul final din România utilajul agricol, astfel încât acesta din urmă nu datora TVA către bugetul de stat, realizând la rândul său o achiziţie intracomunitară.

Inculpaţii audiaţi în cauză au recunoscut toate tranzacţiile comerciale indicate în actul de acuzare şi au arătat că au procedat de această manieră întrucât în domeniu exista o concurenţă acerbă şi au admis că scopurile urmărite au vizat menţinerea clientelei prin practicarea unor preţuri reduse care în speţă s-a realizat prin evitarea plăţii TVA-ului către bugetul de stat” După anul 2007 şi aderarea României la UE, întrucât 5 combinate din România, inclusiv cel din Turnu Măgurele şi-au închis activitatea, rămânând doar cel de la Târgu Mureş, am înregistrat probleme în desfăşurarea activităţii cu îngrăşăminte chimice. În aceeaşi perioadă, am constatat că în acest domeniu exista concurenţă şi am aflat că puteau fi aduse din afara ţării îngrăşăminte chimice care nu purtau TVA, în special din Bulgaria – Devnia, un combinat lângă Varna. Menţionez că de acolo am importat şi noi. Când cumpăram nu plăteam TVA, însă în momentul în care vindeam mai departe către fermieri, trebuia să fie achitat TVA-ul. În consecinţă, în perioada 2009-2010, după ce m-am consultat cu mai mulţi oameni de afaceri, m-am hotărât să înfiinţez o societate comercială în Bulgaria, prin intermediul căreia să pot livra în România îngrăşăminte chimice, fără TVA.(C.)

“Nu cunosc modul în care se făceau plăţile, atât între beneficiarul final şi E., cât şi între E. şi B., ştiu doar că se făceau online de contabila din Bulgaria. Cunoşteam faptul că prin realizarea vânzării în această modalitate, respectiv prin societatea E., operaţiunea era scutită de TVA, întrucât constituia un import.”(A.)

Totodată depoziţiile martorilor M., N., Q. şi O. audiaţi în cauză au evidenţiat că, după întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor, utilajele agricole au părăsit fără excepţie teritoriul României, fiind transportate în Bulgaria, unde staţionau pentru perioade scurte de timp, după care erau transportate înapoi în România şi livrate beneficiarilor finali.

Aspectele relatate de martori se coroborează atât cu declaraţia inculpatului A., care a declarat că “Utilajele ce formau obiectul contractelor cu E. erau deplasate fără excepţie în Bulgaria, de obicei, noi asiguram transportul prin mijloace proprii, dar când acest lucru nu era posibil, cu ajutorul unor colaboratori. Transportul utilajelor de la E. înapoi în România către beneficiarul final, se realiza tot cu mijloacele B.. “, cât şi cu menţiunile raportului de expertiză fiscal-contabilă efectuată în cauză, din care a rezultat că un număr de 101 utilaje din totalul de 132 au fost transportate în regim propriu de către S.C. B. S.R.L., în celelalte cazuri fiind încheiate contracte de prestări servicii de transport cu alte entităţi economice .

Totodată, a rezultat că toate cele 132 de operaţiuni de comercializare a utilajelor agricole, atât pe relaţia S.C. B. S.R.L. – E. Bulgaria, cât şi pe relaţia E. Bulgaria – beneficiari finali au constituit livrări intracomunitare scutite de plata TVA.

Astfel tranzacţiile comerciale dintre S.C. B. şi E. şi, respectiv dintre E. şi beneficiarii finali au presupus transportul mărfurilor din România în Bulgaria/Bulgaria în România care a fost efectuat astfel cum rezultă din documentele de transport (scrisori transport, foaie de parcurs pentru autovehicule transport marfă, vignetă plătită în Bulgaria, taxe de drum plătite în România, taxe de trecere pod, taxe de feribot plătite în România şi Bulgaria).

În acest context se reţine că în articolul 28c partea A litera (a) din a şasea directivă se impun trei condiţii pentru calificarea unei operaţiuni ca livrare intracomunitară de bunuri scutită de TVA (17): “transferul dreptului de a dispune de bun în calitate de proprietar; deplasarea fizică a bunurilor dintr-un stat membru în altul şi calitatea de persoană impozabilă a cumpărătorului (care poate fi şi o persoană juridică neimpozabilă “acţionând ca atare într-un alt stat membru decât cel de plecare a expediţiei sau a transportului de bunuri”).

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în dreptul Uniunii europene transpuse în legislaţia naţională “Achiziţie intracomunitară de bunuri” înseamnă dreptul de a dispune în calitate de proprietar de bunul corporal mobil expediat sau transportat către persoana care achiziţionează bunurile de către sau în numele vânzătorului sau al persoanei care achiziţionează bunurile într-un alt stat membru decât cel din care bunurile sunt livrate sau transportate. CAUZA C-409/04.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. (1) din Codul fiscal “Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca si un proprietar”, iar conform alin. (9) “livrarea intracomunitară reprezintă o livrare de bunuri, în înţelesul alin. (1), care sunt expediate sau transportate dintr-un stat membru în alt stat membru de către furnizor sau de persoana către care se efectuează livrarea ori de altă persoană în contul acestora”.

În sfârşit, principiul prevalentei substanţei asupra formei constituie un principiu fundamental al sistemului comun de TVA instituit de legislaţia comunitara, care se aplică în concordanţă cu celelalte principii recunoscute de legislaţia şi jurisprudenţa comunitară, printre care principiul luptei împotriva fraudei, a evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri. Din acest motiv legislaţia fiscală condiţionează deductibilitatea TVA a achiziţiilor de îndeplinirea cumulativa, pe lângă condiţiile de forma (inclusiv condiţia ca persoana impozabila sa deţină factura care sa conţină informaţiile obligatorii prevăzute de lege), a condiţiei de fond esenţiale, aceea ca achiziţiile pentru care se solicita deducerea sa fie efective si sa fie destinate utilizării în folosul propriilor operaţiuni taxabile ale persoanei impozabile.

În considerarea acestor dispoziţii legale Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că scutirea de la plata TVA în cazul livrărilor intracomunitare de bunuri este supusă următoarelor condiţii:

– dreptul de proprietate a fost transmis de vânzător către cumpărător, ceea ce presupune existenţa unui contract de vânzare-cumpărare;

– bunurile au fost expediate dintr-un stat membru U.E. în alt stat membru şi au părăsit fizic teritoriul statului de expediere, respectiv au intrat pe teritoriul statului de livrare;

– cumpărătorul este o persoană impozabilă, înregistrat ca plătitor de TVA în alt stat membru decât vânzătorul;

– existenţa documentelor justificative pentru scutirea de taxă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, factura fiscală şi documentele care atestă transportul.

Similar celor reţinute de instanţa de fond se constată că livrările intracomunitare în condiţiile reţinute în speţă sunt specifice unei proceduri de optimizare fiscală ce nu este interzisă de prevederile legale în vigoare şi ce nu reprezintă fraudă fiscală. Pentru a fi în prezenţa unei fraude fiscale este necesar ca în lanţul tranzacţional să fie interpusă o societate comercială de tip” fantomă” pe un segment netransparent cu rolul de a prelua obligaţia de plată a TVA- ului ce nu va fi onorată niciodată.

Prin prisma interpretărilor oferite de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă că opţiunea unui comerciant de a alege între efectuarea unor operaţiuni scutite de TVA sau taxabile reprezintă o decizie de oportunitate cu condiţia să nu se urmărească un avantaj financiar contrar dispoziţiilor legale.

În consecinţă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători reţine că inculpaţii, speculând lacunele sistemului juridic în materie fiscală privind efectuarea unor achiziţii intracomunitare succesive, au realizat o serie de tranzacţii care, în mod formal, au respectat dispoziţiile legale, fiind reflectate în acte juridice (contracte, facturi) şi evidenţiate în contabilităţile societăţilor, depoziţiile martorilor audiaţi în cauză atestând faptul că bunurile au părăsit în mod efectiv teritoriul statelor membru U.E. corespunzător fiecărei operaţiuni economice derulate.

Totodată, se constată că în maniera în care s-au derulat tranzacţiile comerciale, prin realizarea unor achiziţii intracomunitare, atât societatea E. din Bulgaria, cât şi beneficiarii finali din România nu datorau TVA către bugetul de stat, astfel încât nu se poate susţine producerea unui prejudiciu.

Critica formulată de reprezentantul Ministerului Public în sensul că operaţiunile care formează obiectul prezentei cauze nu există în fapt întrucât nu au avut un scop economic, iar societatea din Bulgaria nu a avut un sediu la care să desfăşoare vreo activitate este apreciată, de asemenea, ca fiind nefondată,

Astfel, din probele administrate a rezultat că tranzacţiile efectuate au avut conţinut economic menit să asigure nu o deducere mai mare a taxei pe valoarea adăugată sau o colectare mai mică a acesteia ci un mijloc de a-şi menţine afacerea pe piaţă, fiind în fapt un act de speculaţie comercială a lacunelor legislative. Se reţine că sistemul intracomunitar al TVA-ului poate dezavantaja furnizorii care se află în acelaşi stat membru cu potenţialii clienţi în măsura în care produse similare ca preţ şi cantitate pot fi achiziţionate de pe piaţa comunitară.

Totodată, se constată că probatoriul a evidenţiat că societatea E. ce avea sediul în Nikopol, judeţul Pleven, str. x, Bulgaria, având CUI x şi obiectul principal de activitate “Comerţul cu maşini Agricole”, pentru achiziţiile efectuate a practicat un adaos comercial, chiar dacă unul redus (1%), expertiza fiscal-contabilă efectuată în cauză confirmând că societatea a realizat profit în perioada supusă analizei, ceea ce demonstrează existenţa unui scop economic.

Din declaraţiile martorei DD. coroborate cu menţiunile raportului de expertiză fiscal – contabilă a rezultat că societatea E. a ţinut evidenţele contabile ale activităţilor comerciale desfăşurate, nefiind constatate nereguli de către organele fiscale bulgare. Martora DD. a declarat că atât inculpatul C., cât şi K. veneau periodic la sediul firmei de contabilitate din Bulgaria şi îi predau documentele contabile sau le trimiteau prin e-mail şi că în anul 2013 organele ANV-Biroul Pleven au verificat activitatea firmei, precum şi în alte perioade fără a fi constatate nerespectări ale obligaţiilor fiscal . Totodată, se constată că lipsa spaţiilor de depozitare a utilajelor şi a mijloacelor de transport nu constituie, în mod evident, condiţii de existenţă şi de legalitate a funcţionării societăţii.

Pentru considerentele anterior expuse, constatând că acţiunile realizate de inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. nu îndeplinesc condiţiile ataşate elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, respectiv nu constituie evidenţierea unor operaţiuni fictive instanţa de control judiciar va respinge ca nefondate apelurile formulate de Ministerul Public şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală menţinând soluţia de dispusă de instanţa de fond de achitare a inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că omisiunea probării existenţei faptei se răsfrânge nu numai asupra autorului, dar şi în ceea ce îi priveşte pe complici, a căror contribuţie accesorie depinde de existenţa faptei pe care se presupune că au sprijinit-o. Actele complicelui susţin o faptă comisă de către autor. Lipsa faptei autorului conduce astfel nu numai la achitarea acestuia, dar şi la achitarea pentru acelaşi temei a respectivilor complici, fără ca instanţa să mai analizeze vinovăţia acestora sau să administreze alte probe în ceea ce îi priveşte. Proba privind lipsa faptei autorului este suficientă pentru a conduce la achitarea tuturor celor acuzaţi de a fi participat la fapta respectivă.

Lipsa faptei diferă ca situaţie juridică, prin consecinţele sale, de lipsa vinovăţiei autorului. În acest din urmă caz, fapta pe care o sprijină complicele există, iar lipsa vinovăţiei autorului reprezintă o situaţie subiectivă care îi profită doar acestuia. Lipsa faptei reprezintă însă o situaţie obiectivă ce se răsfrânge asupra tuturor participanţilor care nu pot fi traşi la răspundere pentru un act care nu a existat, indiferent dacă sunt acuzaţi că l-au săvârşit ori doar sprijinit.

Prin urmare, cum în cazul autorilor, inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că se impune menţinerea soluţiei de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. -fapta nu este prevăzută de legea penală- rezultă, sub raportul elementului formal al infracţiunii, lipsa cerinţei esenţiale a complicităţii de a se constitui într-o contribuţie efectivă şi reală la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Or, astfel cum s-a arătat mai sus, în lipsa săvârşirii unei fapte penale de către autor, activitatea realizată de complice nu cade sub incidenţa legii penale, motiv pentru care va respinge apelurile formulate de Ministerul Public şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi va menţine soluţia instanţei de fond dispusă în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. de achitare a inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în forma complicităţii, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

2. Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate de Ministerul Public ce au vizat greşita apreciere a instanţei de fond în sensul că operaţiunile financiare efectuate de inculpatul C. în cadrul societăţii J. S.R.L. nu ar fi prevăzute şi sancţionate de legea penală (art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000) cât şi de apelantul intimat inculpat C. cu referire la neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 reţinute în sarcina sa, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine următoarele:

Apelantul intimat inculpat C. a criticat sentinţa penală pentru netemeinicie susţinând, în esenţă, că fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare în sensul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 nu este prevăzută de legea penală, apreciind ca fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În concret, ca efect al modificărilor aduse art. 82 din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 87/2017 şi a incidenţei art. 5 din C. pen., în cursul anului 2014, inculpatul a susţinut că funcţia de deputat în Parlamentul României deţinută de acesta nu poate fi considerată ca fiind incompatibilă cu exercitarea în fapt a funcţiei de administrator al unei societăţi persoană juridică străină, care nu este reglementată de Legea nr. 31/1990, respectiv societatea E. din Bulgaria, astfel încât operaţiunile financiare efectuate de acesta în cadrul tranzacţiilor cu S.C. B. S.R.L. nu intră în sfera de incriminare a art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Un alt motiv de apel formulat Ministerul Public a vizat greşita apreciere a instanţei de fond în sensul că operaţiunile financiare efectuate de inculpatul C. în cadrul societăţii J. S.R.L. nu ar fi prevăzute şi sancţionate de legea penală.

Cu referire la acest motiv de apel acuzarea a precizat că toate cele 11 operaţiuni indicate în ordonanţa de regularizare a rechizitoriului constituie operaţiuni cu sume de bani aferente unor tranzacţii comerciale interne, efectuate în mod organizat şi sistematic de către reprezentantul J. S.R.L., în scopul obţinerii de profit, fiind expresia unor intermedieri în circulaţia mărfurilor, în acord cu prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 160/2019.

Reevaluând ansamblul probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul judecăţii în fond şi apel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că ansamblul circumstanţelor faptice în care a fost comisă infracţiunea ce face obiectul acestui segment al acuzaţiilor a fost corect reţinut de către instanţa de fond, în opinie majoritară, în urma unei analize judicioase şi exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Susţinerile părţilor şi apărările punctuale ale inculpatului au fost cenzurate în mod detaliat, pe baze probatorii, prin evaluarea tuturor mijloacelor de probă pertinente şi prin valorificarea elementelor factuale a căror existenţă şi configuraţie au fost neechivoc dovedite.

Chestiunile faptice proprii cauzei nu au fost contestate în apelul formulat de inculpatul C. ale cărui motive de critică reflectă contestarea concluziilor opiniei majoritare a primei instanţe cu privire la tipicitatea infracţiunii prevăzută de art. 12 din Legea nr. 78/2000 cu referire la operaţiunile financiare efectuate în cadrul tranzacţiilor cu S.C. B. S.R.L.

În contextul căii de atac astfel configurate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători în virtutea efectului integral devolutiv al căii de atac a apelului, reevaluând ansamblul probatoriului administrat pe parcursul fazei de urmărire penală şi a celor două etape ale judecăţii, apreciază că, sub aspectele esenţiale ale cauzei – circumstanţe spaţio-temporale, participanţi, conţinut al discuţiilor cu semnificaţie penală – instanţa de fond, în opinie majoritară, a reţinut o stare de fapt pe deplin concordantă elementelor ce rezultă din probatoriu.

Această stare de fapt constă în aceea că, în cursul anului 2014, inculpatul C. a efectuat demersuri, în calitate de administrator de facto în reprezentarea intereselor societăţilor sale – S.C. J. S.R.L. şi E. Bulgaria, în vederea realizării de tranzacţii comeciale, negociere preţ şi încheiere contracte, vânzări de produse, efectuare şi încasări plăţi, organizare şi coordonare livrări produse, întocmire documente financiar-contabile pentru realizarea plăţilor, etc., reprezentând operaţiuni financiare, ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia de demnitate publică (deputat) pe care acesta o îndeplineşte, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite .

Din probele administrate în cauză a rezultat că în perioada 2012-2014 contractele de vânzare – cumpărare între S.C. B. S.R.L. şi societatea E. au fost semnate de inculpatul A., asociat şi administrator B. şi inculpatul C., în perioada în care a deţinut calitatea de administrator la E. Bulgaria, după care, aparent, actele au fost semnate de martorul K. (perioada 22.03.2013-08.04.2014) şi de martorul L. (perioada 09.04.2014 – 31 decembrie 2014), persoane care deţineau calitatea de administratori ai societăţii menţionate. În realitate, după luna noiembrie 2012, când inculpatul C. a dobândit calitatea de parlamentar, acesta a continuat să se ocupe în mod efectiv de administrarea societăţii E. din Bulgaria, exercitând în fapt funcţia de administrator.

Referitor la societatea E. din Bulgaria (în limba bulgară E.), s-a reţinut că persoană juridică a fost înfiinţată conform legislaţiei din Bulgaria în anul 2011 de către inculpatul C. şi avea sediul în Nikopol, judeţul Pleven, str. x, Bulgaria, având CUI x şi obiectul principal de activitate “Comerţul cu maşini Agricole”. Inculpatul C. a deţinut calitatea de administrator al acesteia în perioada 08.08.2011 – 21.03.2013, după care a continuat să exercite în fapt aceeaşi calitate, deşi formal, administratori ai societăţii figurau din anul 2013, martorul K., iar din luna aprilie 2014, martorul L., fiul inculpatului.

Totodată, cu referire la S.C. J. S.R.L. s-a reţinut că este persoană juridică română, având forma de societate comercială cu răspundere limitată, fiind înfiinţată în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, sediul social al societăţii este în Turnu Măgurele, strada x, nr. 27, C1, judeţul Teleorman şi are următorii ca asociaţi pe inculpatul C. şi pe soţia acestuia, U.. Calitatea de administrator a deţinut-o inculpatul C. până la momentul alegerii în demnitatea de parlamentar în urma alegerilor legislative din anul 2012, după care, administrator cu puteri depline a devenit soţia inculpatului, numita U.

În examinarea criticilor formulate, instanţa de control judiciar, reţine că potrivit art. 12 lit. a) în teza I-a din Legea nr. 78/2000, este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, fapta care constă în efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană.

Din conţinutul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 rezultă că elementul material al infracţiunii presupune îndeplinirea a două condiţii esenţiale:

– incompatibilitatea dintre funcţia/atribuţia/însărcinarea publică şi efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, să rezulte explicit din legea care guvernează activitatea ori statutul funcţiei respective (Decizia Curţii Constituţionale nr. 243/2017, publicată în M. Of. Nr. 527 din 6 iulie 2017, paragraful 38);

Întrucât raţiunea instituirii unei incompatibilităţi este aceea de a asigura cinstea, onestitatea sau imparţialitatea persoanei care exercită funcţia publică sau atribuţia ori însărcinarea, dispoziţia legală vizează desfăşurarea activităţii prohibite circumscrisă unei funcţii incompatibile, indiferent dacă aceasta din urmă este exercitată în drept sau în fapt.

Scopul principal al instituirii incompatibilităţilor este acela de a proteja mandatul şi, în mod indirect, de a garanta electoratului independenţa persoanei care îl reprezintă.

– operaţiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerţ.

În cazul infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, incompatibilitatea decurge din modul de exercitare a unui anumit act exterior funcţiei, în afara îndatoririlor de serviciu (respectiv o operaţiune financiară sau o tranzacţie financiară) şi urmăreşte un scop patrimonial care nu trebuie însă efectiv realizat pentru ca fapta să fie infracţiune.

Prin urmare, pentru ca efectuarea de operaţiuni financiare să constituie elementul material al laturii obiective, este necesar ca operaţiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerţ, iar operaţiunile financiare, ca acte de comerţ, să fie incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană.

Prohibirea unor asemenea operaţiuni, are ca finalitate atât asigurarea respectării principiilor economiei de piaţă şi a libertăţii economice, cât şi protejarea demnităţii persoanelor care ocupă anumite funcţii/atribuţii/însărcinări publice, scopul incriminării infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) teza întâi din Legea nr. 78/2000 constituindu-l ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la cinstea, onestitatea persoanelor care, datorită funcţiei, atribuţiei sau însărcinării primite trebuie să se abţină de la efectuarea de astfel de operaţiuni.

În ceea ce priveşte activitatea prohibită, a cărei realizare este incriminată de norma menţionată, aceasta constă în operaţiuni financiare, ca acte de comerţ. Aşadar, legat de operaţiunile financiare, ca element material al infracţiunii în analiză se constată că legiuitorul a incriminat, în mod expres, în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 doar operaţiunile financiare ca specie a operaţiunilor comerciale şi nu operaţiunile comerciale în general comise în condiţiile şi scopurile prevăzute de acelaşi text de lege.

Norma a făcut obiectul evaluării constituţionalităţii, Curtea Constituţională statuând prin decizia 524 din 27 iunie 2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 07 septembrie 2006″ în legătură cu art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, care, în opinia autorului excepţiei, este neconstituţional întrucât nu individualizează în mod concret “situaţii de incompatibilitate, natura lor juridică, morală, socială etc., conţinutul concret, sediul lor de reglementare” şi nici nu îndeplineşte condiţiile privind caracterul previzibil şi accesibil al legii. Curtea a constatat că acest text stabileşte toate elementele constitutive ale infracţiunii comise, astfel că nu poate reţine contrarietatea lui faţă de dispoziţiile din Constituţie şi din Convenţie enunţate.”

Totodată, prin decizia nr. 243 din data de 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 527 din data de 6 iulie 2017 s-a reţinut că norma nu este lipsită de previzibilitate. Relevante în argumentare sunt următoarele considerente “29. Curtea reţine că efectuarea de operaţiuni financiare înseamnă realizarea unor tranzacţii referitoare la bani şi credite (a se vedea în acest sens Nota de studiu nr. 5.494/1.775/V-3/2016, întocmită de secţia judiciară – Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pag. 4) şi vizează desfăşurarea oricărei activităţi care presupune o plată, o circulaţie a banilor sau a creditelor.

30. Totodată, având în vedere exigenţele anexei la Ordinul preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională – CAEN, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 3 mai 2007, din multitudinea de intermedieri şi tranzacţii financiare acolo prevăzute, numai cele care se circumscriu activităţilor şi domeniilor limitativ enumerate în art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000 pot intra în categoria operaţiunilor financiare avute în vedere de legiuitor la incriminarea faptelor prevăzute de art. 12 lit. a) din aceeaşi lege şi acestea vizează “operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale”.

31. De asemenea, legea cere ca operaţiunea financiară să fie efectuată ca act de comerţ, deci să constituie un act de speculă sau o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor, făcută în mod organizat. De aceea, retragerile de numerar şi operaţiunile de emitere a ordinelor de plată, chiar dacă sunt operaţiuni financiare, nu constituie, în acelaşi timp, şi acte de comerţ.”

Un raţionament similar se regăseşte şi în decizia instanţei de contencios constituţional nr. 700/2017, Curtea Constituţională arătând că efectuarea de operaţiuni financiare înseamnă realizarea unor tranzacţii referitoare la bani şi credite şi vizează desfăşurarea oricărei activităţi care presupune o plată, o circulaţie a banilor sau a creditelor, iar cele care se circumscriu activităţilor şi domeniilor limitativ enumerate în art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000 pot intra în categoria operaţiunilor financiare avute în vedere de legiuitor la incriminarea faptelor prevăzute de art. 12 lit. a) din aceeaşi lege.

Prin Legea nr. 160/2019, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 629 din 29 iulie 2019, la articolul 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, a fost introdus alin. (2), cu următorul cuprins:”(2) În sensul prezentei legi, operaţiunile financiare constau în operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale. Pentru a fi efectuate ca acte de comerţ, operaţiunile financiare trebuie să constituie o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor făcută în mod organizat şi sistematic, în scopul obţinerii de profit.”

Prin urmare, în această nouă lectură a art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, operaţiunile financiare indicate de verbum regens – al infracţiunii sus-menţionate – trebuie în primul rând să se circumscrie operaţiunilor menţionate în definiţia legală.

Jurisprudenţa anterioară a atestat, cu privire la infracţiunea prevăzută în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, următoarele:

Noţiunea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ a fost desluşită şi definită anterior modificării legislative de către practica judiciară (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 333 din 21 octombrie 2014, în esenţă a arătat că un act de comerţ reprezintă un act de speculaţie sau o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor, făcută în mod organizat, iar conform doctrinei comerciale actele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.).

Scopul incriminării acestei fapte îl constituie ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la cinstea şi onestitatea persoanelor care, datorită funcţiei sau calităţii pe care o deţin, trebuie să se abţină de la efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1334 din 17 aprilie 2013).

Această infracţiune este asimilată infracţiunii de corupţie şi are ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, care impun o atitudine corectă, onestă a persoanelor care efectuează operaţiuni financiare, ca acte de comerţ… În plan subiectiv, infracţiunea se comite numai cu intenţie directă, calificată prin scop, în sensul obţinerii pentru sine de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 836 din 13 februarie 2013).

(…) legat de operaţiunile financiare, ca element material al infracţiunii în analiză, legiuitorul a incriminat în mod expres, în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, doar operaţiunile financiare ca specie a operaţiunilor comerciale şi nu operaţiunile comerciale în general comise în condiţiile şi scopurile prevăzute de acelaşi text de lege.

Efectuarea de operaţiuni financiare înseamnă realizarea unor tranzacţii privitoare la bani sau credite. Pentru ca efectuarea de operaţiuni financiare să constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii, legea impune realizarea a două cerinţe esenţiale: a) în primul rând, ca operaţiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerţ (legea, art. 3 pct. 11 din Codul comercial – consideră ca acte de comerţ, operaţiunile de bancă si schimb (prin operaţiuni de bancă sunt înţelese acele acţiuni care au ca scop final un act de speculaţie sau intermediere în circulaţia bunurilor, făcută într-un mod organizat; operaţiunile de schimb constau în schimbul monedelor, fie sub forma obişnuită, manuală, fie sub forma schimbului aşa-zis tras când moneda de schimb este predată într-un loc, iar moneda schimbată urmează a fi predată în alt loc; fapte de comerţ – potrivit art. 4 din Codul comercial – sunt socotite celelalte contracte si operaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezulta din însăşi actul in sine/nu sunt considerate ca fapte de comerţ – potrivit art. 5 din Codul comercial – cumpărarea de produse sau de mărfuri ce se face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului ori a familiei sale, revânzarea acestor lucruri); b) în al doilea rând, pentru ca operaţiunile financiare ca acte de comerţ să poată constitui elementul material al infracţiunii, legea impune ca ele sa fie incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană; prin ea însăşi simpla efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ nu determină existenţa elementului material al infracţiunii, efectuarea de operaţiuni financiare are aşadar relevanţă penală si poate constitui elementul material al infracţiunii numai dacă este săvârşită ca acte de comerţ si daca acestea sunt incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană/incompatibilitatea trebuie să rezulte din lege pentru că numai astfel ea condiţionează si deopotrivă determină existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 2053 din 26 mai 2010).

În cazul infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, incompatibilitatea decurge din modul de exercitare a unui anumit act exterior funcţiei, în afara îndatoririlor de serviciu (respectiv o operaţiune financiară sau o tranzacţie financiară) şi urmăreşte un scop patrimonial care nu trebuie însă efectiv realizat pentru ca fapta să fie infracţiune (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală decizia penală nr. 179 din19 mai 2015, dosar nr. x/2012).

Legea descrie, în prezent, în urma modificării legislative determinate de pronunţarea Deciziei CCR nr. 584/2018, într-o manieră mai clară conduita incriminată, fiind introdusă definiţia operaţiunii financiare ca: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale. Pentru a fi efectuate ca acte de comerţ, operaţiunile financiare trebuie să constituie o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor făcută în mod organizat şi sistematic, în scopul obţinerii de profit

Elementul material, efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, se examinează strict din perspectiva conduitei persoanei acuzate, a consecinţelor şi importanţei activităţii sale.

Caracterul penal şi vinovăţia decurg din fapta persoanei acuzate, care a efectuat operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, în scopul obţinerii unor foloase.

Urmarea prevăzută de lege reprezintă o stare de pericol, fapta pune în pericol valorile sociale protejate de norma penală referitoare la încrederea publică în activitatea desfăşurată de persoane ce exercită anumite funcţii ori atribuţii, care presupun lipsa oricăror acte de angrenare a funcţiei pentru obţinerea unor foloase ce dobândesc, strict în acest context, caracter necuvenit.

Infracţiunea este una de pericol ce se consumă în momentul în care persoana acuzată a efectuat actele de comerţ în scopul de a obţine un folos necuvenit. În consecinţă, fapta este infracţiune atunci când există scopul obţinerii de foloase necuvenite, indiferent dacă foloasele au fost sau nu obţinute.

Legea cere ca folosul necuvenit să fie urmărit, neavând relevanţă dacă folosul necuvenit este pentru subiectul activ sau pentru un terţ. În cazul dat s-a realizat obiectul de activitate al societăţilor, profitul vizând cel puţin patrimoniul acestora.

Caracterul necuvenit al folosului rezultă din modalitatea în care ar urma să fie obţinut, respectiv fie prin folosirea unor practici interzise, fie de către o persoană care nu putea să îl obţină în mod licit, fie cu privire la bunuri care nu puteau fi obţinute licit de cei în cauză. Orice modalitate de obţinere a foloaselor contrară legii realizează scopul cerut de norma de incriminare, atunci când cel acuzat a acceptat posibilitatea producerii acestui scop.

În consecinţă, caracterul necuvenit al folosului decurge fie din modalitatea în care ar urma să fie obţinut (folosirea unor practici interzise), fie în raport de calitatea persoanei care urmărea să obţină folosul (o persoană care nu putea să îl obţină în mod licit), fie poate fi consecinţa naturii bunurilor (bunuri care nu puteau fi obţinute licit de cei în cauză).

Prin urmare, infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie presupune:

– subiect activ calificat, putând fi doar o persoană care ocupă o funcţie sau exercită o atribuţie ori însărcinare incompatibile cu efectuarea unor operaţiuni financiare, ca acte de comerţ.

În speţă, probatoriul a evidenţiat că inculpatul C. a acţionat ca administrator de fapt în cadrul societăţii E. din Bulgaria.

Principalele atribuţii ale administratorului unei societăţi comerciale, aşa cum sunt menţionate expres în legislaţia societăţilor comerciale se identifică în mod evident cu activităţile desfăşurate de inculpat, acte de comerţ, de speculaţie, respectiv acţiuni de intermediere în circulaţia bunurilor, făcute în mod organizat, cu scopul de a obţine profit .

Astfel, inculpatul C. este cel care asigura în mod efectiv conducerea societăţii E. (negocia preţul şi încheierea tranzacţiilor cu clienţii, dispunând şi urmărind vânzarea şi livrarea produselor şi încasarea banilor şi întocmirea documentelor necesare încasării banilor, etc.), cel care reprezintă societatea în relaţionarea cu terţii (discuta telefonic cu potenţialii clienţi în vederea contactării reprezentanţilor societăţii, stabilea în concret ceea ce trebuie efectuat în numele societăţii), precum şi cel care iniţia operaţiunile care angajează răspunderea societăţii (ia decizia încheierii contractelor, a tranzacţiilor, dispune întocmirea documentaţiilor necesare realizării acestor tranzacţii, etc.).

– element material constând în efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ;

Inculpatul C. a negociat şi acceptat condiţiile de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a utilajelor de la S.C. B. S.R.L., a celor de transport aferente acestora, precum şi actele subsecvente de înstrăinare către beneficiarii finali ai bunurilor şi a semnat o parte din aceste contracte, valoare totală a tranzacţiilor fiind de 2.855.093 euro (12.656.384,09 RON).

– scop constând în obţinerea pentru sine ori pentru altul de bani sau alte foloase necuvenite;

Activitatea desfăşurată de inculpatul C. a vizat îndeplinirea obiectului de activitate al societăţii cu scopul obţinerii de profit. Folosul necuvenit realizat de inculpat a constat în suma reprezentând profiturilor realizate în anul 2014 de către societatea E. – adică, 638.085 RON.

– vinovăţie sub forma intenţiei.

Maniera în care inculpatul C. a acţionat, în scopul mascării eforturilor personale, ce ar fi fost licite în lipsa calităţii de parlamentar, demonstrează evaluarea reală asupra conduitei ilicit penale.

Probatoriul administrat a evidenţiat că inculpatul C., în calitate de parlamentar a rămas administratorul de fapt societăţii E., persoană juridică străină, calitate în care a desfăşurat activităţi apte a spori patrimoniul societăţii şi a produce beneficii financiare în legătură cu obiectul de activitate. Calitatea de administrator de fapt, ca şi posibilitatea şi predictibilitatea angajării răspunderii sale penale şi civile au fost recunoscute de jurisprudenţă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia penală nr. 272 din 28 ian. 2013).

Potrivit în art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, “(1) calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu: a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice”.

Dispoziţiile enunţate au fost modificate în sensul că, la data de 05 mai 2017, Litera a) din Articolul 82, Secţiunea a 2-a, Capitolul III, Titlul IV, Cartea I a fost modificată de Punctul 1, articol unic din Legea nr. 87 din 28 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 313 din 02 mai 2017): a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care desfăşoară sistematic şi efectiv activităţi comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare şi la instituţiile publice.

Se observă că interdicţia legii este prevăzută în mod clar şi previzibil şi urmăreşte excluderea beneficiilor obţinute din folosirea expresă ori implicită a autorităţii generate de calităţile de demnitate publică. Încălcarea interdicţiei generează un caracter ilicit pentru aceste beneficii. Depunerea candidaturii pentru o funcţie de demnitate publică eligibilă presupune asumarea ulterioară a unei conduite în limitele exerciţiului acesteia, inclusiv abandonarea activităţilor preexistente ce generează incompatibilităţi.

În privinţa incompatibilităţii dintre deputaţi/senatori şi calitatea de comerciant persoană fizică, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 869 din 10 decembrie 2015, a reţinut că prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 sunt norme clare, previzibile, stabilind precis conduita senatorilor/deputaţilor, astfel încât starea de incompatibilitate să poată fi evitată, iar scopul legii de asigurare a imparţialităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi de protejare a interesului social să fie atins.

Totodată, prin decizia nr. 14 din 21 ianuarie 2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 639 din 21 iunie 2020, privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, precum şi ale art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017 pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, 19.”examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că prevederile legale criticate stabilesc în mod clar, precis şi previzibil incompatibilităţi specifice calităţii de deputat sau senator, dând expresie voinţei legiuitorului, al cărui scop este acela de a asigura exercitarea funcţiei de demnitate publică în condiţii de integritate şi transparenţă decizională.

Textele de lege criticate sunt adecvate scopului urmărit, deoarece excluderea de la practicarea unei activităţi comerciale în calitate de administrator al unei societăţi constituie un mijloc apt să impună transparenţă şi obiectivitate crescute cu privire la exercitarea funcţiei de senator. În ceea ce priveşte caracterul necesar al măsurii, Curtea observă că acesta este justificat, deoarece funcţia de senator presupune apartenenţa la autoritatea legiuitoare care adoptă actele normative aplicabile societăţilor (a se vedea, ad similis, cele reţinute prin Decizia nr. 420 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 9 noiembrie 2018, paragraful 32).

Totodată, cu privire la fenomenul corupţiei, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, că acesta “este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă. Corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii. În consecinţă, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupţiei, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracţiunilor de corupţie la toate nivelurile autorităţilor şi instituţiilor statului.(…)

20. Curtea constată că instituirea prin textele de lege criticate a incompatibilităţii menţionate este o opţiune a legiuitorului şi se circumscrie scopului legii de înlăturare a cauzelor şi a condiţiilor care determină corupţia, astfel încât funcţia de administrator la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990 să nu constituie un factor generator de corupţie, în cazul persoanelor care au calitatea de deputat sau senator (a se vedea, ad similis, cele reţinute prin Decizia nr. 345 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 7 august 2015, paragraful 21).

21. În jurisprudenţa sa, Curtea a observat că stabilirea în concret a stării de incompatibilitate revine instanţei judecătoreşti, care, cu prilejul soluţionării acţiunii formulate împotriva raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, analizează particularităţile fiecărei speţe, în lumina dispoziţiilor legale incidente în materie, astfel încât soluţia pronunţată să corespundă scopului legii de asigurare a imparţialităţii şi de protejare a interesului social (a se vedea în acest sens Decizia nr. 167 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015, paragraful 27, Decizia nr. 114 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 13 mai 2016, paragraful 21, Decizia nr. 774 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 16 martie 2017, paragraful 27, şi Decizia nr. 420 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 9 noiembrie 2018, paragraful 33).”

Având în vedere principiul general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice, modalităţile juridice de interpretare a unei norme legale trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci şi spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor.

Aşadar, se reţine că prin instituirea incompatibilităţii între calitatea de deputat, senator şi funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale (prevăzute de Legea 31/1990) care desfăşoară sistematic şi efectiv activităţi comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare şi instituţiile public intenţia legiuitorului a fost aceea de a sancţiona conduita senatorilor/deputaţilor ce desfăşoară o activitate economică autorizată de “comerciant”, scopul normei fiind de asigurare a imparţialităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi de protejare a interesului social fără a distinge în raport de naţionalitatea formei de organizare a activităţii comerciale desfăşurate.

În acest context se reţine că în condiţiile economiei de piaţă, formele de manifestare a pluralismului economic se manifestă şi în multitudinea de forme de întreprinderi, pe baza unor criterii economice şi juridice diferite. Drept urmare, întreprinderile corespunzătoare sistemelor economice de piaţă existente, specifice fiecărei ţări, cunosc mai multe tipuri.

Totodată, se constată că în expunerea de motive ce a stat la baza propunerii legislative de modificare a art. 82 din Legea 161/2003 nu se face referire la intenţia legiuitorului de îngustare a sferei incompatibilităţilor. Astfel, modificarea adusă textului art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 a constat în adăugarea sintagmei “reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”, care a înlocuit expresia “comerciale”.

Din conţinutul Avizului Consiliului Legislativ referitor la propunerea de modificare a Legii nr. 161/2003 a rezultat că modificarea a fost justificată de faptul că potrivit art. 77 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ori de câte ori prin legi sau alte acte normative se face trimitere la societăţi comerciale trimiterea se consideră făcută la Legea nr. 31/1990.

Totodată se constată că din conţinutul Punctului de vedere al Guvernului referitor la propunerea de modificare a Legii nr. 161/2003 şi din expunerea de motive a proiectului de lege a rezultat că modificarea a avut în vedere condiţionarea existenţei unei stări de incompatibilitate pentru deputaţi sau senatori de desfăşurarea unor activităţi comerciale în mod sistematic şi efectiv ce constau în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri, comerţ ori prestarea de servicii în calitate de contribuabili activi în sensul reglementărilor Codul fiscal.

Prin urmare, în contextul normativ de stabilire a unor interdicţii în ceea ce priveşte funcţiile şi demnităţile publice, a accepta interpretarea conform căreia parlamentarului îi este interzis să deţină funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la o societate care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului român, fiindu-i însă permis să deţină aceleaşi funcţii la o societate, persoană juridică străină a cărei activitate are ca scop final tot o activitate comercială, un act de speculaţie sau o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor, făcută în mod organizat, ar pune, practic, la îndemâna categoriilor de persoane vizate de dispoziţiile Legii nr. 161/2003 un procedeu extrem de simplu de eludare a legii şi respectiv a aplicabilităţii sancţiunilor instituite de aceasta, aspect de neconceput într-un stat de drept.

Mai mult, se constată că dispoziţiile art. 82 prevăd existenţa unei stări de incompatibilitate pentru deputaţi sau senatori care desfăşoară funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie cenzor inclusiv la bănci, instituţii de credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, instituţii care prin specificul activităţii îşi pot desfăşura activitatea şi în afara statului român, fiind, prin urmare, de neconceput a fi primită apărarea inculpatului.

În acest context, se reţine că importanţa şi necesitatea reglementărilor în materia combaterii corupţiei şi promovării integrităţii şi transparenţei decizionale în sectorul public, în cadrul sistemului normativ naţional, sunt cunoscute şi acceptate, aceste reglementări reprezentând răspunsul la o cerinţă reală a societăţii româneşti şi o componentă de bază a dialogului României cu partenerii săi europeni, în cadrul procesului de evaluare a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate de aceasta ca stat membru al Uniunii Europene.

Pe cale de consecinţă, pentru a integra prevederile normative în litera şi spiritul Legii nr. 161/2003 astfel încât acestea să corespundă voinţei reale avute de legiuitor la momentul adoptării, având în vedere, totodată, că obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 78/2000 constă în ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la cinstea, onestitatea persoanelor care, datorită funcţiei, atribuţiei sau însărcinării primite, trebuie să se abţină de la efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ, instanţa de control judiciar reţine că situaţia analizată în speţă, respectiv a practicării de către deputaţi sau senatori a unei activităţi comerciale în calitate de administrator al unei societăţi, persoană juridică străină care nu funcţionează pe teritoriul statului român, nu poate fi exclusă din sfera incompatibilităţilor prevăzute de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, inculpatului C. îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, care reglementează incompatibilităţile privind calitatea de parlamentar.

Raportat la ansamblul acestor considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciind ca nefondate criticile formulate de apelantul inculpat C., concluzionează că în speţă sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, corespunzător operaţiunilor financiare efectuate de inculpatul C. prin intermediul societăţii E.

2.1. Cu referire la critica formulată de Ministerul Public, similar celor reţinute de instanţa de fond, referitor la cele 11 operaţiuni indicate în actul de sesizare a instanţei, astfel cum a fost modificat prin ordonanţa din data de 21 martie 2018, pe care inculpatul C. le-ar fi efectuat prin intermediul S.C. J. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, reţine că din modalitatea în care au fost descrise de acuzare rezultă că acestea nu constituie operaţiuni financiare în sensul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

(…)

În examinarea criticilor formulate, instanţa de control judiciar reţine că efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ constituie orice plată/încasare, plasament/acordare/primire a unei sume de bani sau a unui credit, realizată în cadrul unei activităţi de producţie sau intermediere în circulaţia bunurilor ori prestare de servicii, efectuată în mod organizat şi sistematic, în scopul obţinerii unui profit.

În prezenta cauză, în calea de atac a apelului, reprezentantul Ministerului Public, în dovedirea acuzaţiilor reţinute în sarcina inculpatului C., cu referire la cele 11 operaţiuni financiare ca acte de comerţ realizate de inculpatul C., în cursul anului 2014, în calitate de administrator de facto al firmei S.C. J. S.R.L. Turnu Măgurele, în faţa instanţei de control judiciar, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, respectiv:

(…)

Materialul probator administrat nu a relevate aspecte care să conducă la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de fond, în contextul în care înscrisurile depuse în susţinerea acuzaţiei sunt insuficiente calitativ (din perspectiva informaţiilor furnizate) pentru a conduce la infirmarea concluziei primei instanţe.

Din examinarea acestora se constată justă aprecierea instanţei de fond, în sensul că în raport cu modul în care au fost descrise actele materiale din ordonanţa din data de 21 martie 2018 de remedierea a neregularităţilor din rechizitoriu, în cauză nu se poate reţine efectuarea de către inculpat a unor operaţiuni financiare în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

Aşadar apare ca fiind justă concluzia că efectuarea unor demersuri, fără a se indica în concret în ce au constat acestea şi în ce măsură au avut o componentă financiară la care se referă norma de incriminare, nu constituie operaţiuni financiare în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000. În consecinţă, neîntrunirea elementelor de tipicitate a infracţiunii din perspectiva lipsei de corespondenţă între fapta concret săvârşită şi condiţiile impuse de norma de incriminare pentru existenţa elementului material atrage incidenţa cazului de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

Pentru considerentele anterior expuse, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de inculpatul C. împotriva sentinţei penale nr. 157 din 10 aprilie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2017, privind pe intimaţii inculpaţi A. şi S.C. B. S.R.L.

(…)

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.”

Cauza soluționată de ICCJ și mediatizată ca fiind ,,dosarul Proinvest” îi are ca protagoniști pe afaceristul Marian Fişcuci, prietenul din copilărie şi fostul coleg de liceu al lui Liviu Dragnea, acesta fiind și primul deținător al companiei Tel Drum și pe fostul deputat PSD Adrian Simionescu.

 

Comments

comentarii

În 2021, echinocţiul de toamnă are loc astăzi, 22 septembrie, la ora 22:21 şi reprezintă momentul în care Soarele, în mişcarea sa aparentă anuală, trece prin punctul de intersecţie a eclipticii cu ecuatorul ceresc.... Citește mai mult
Antrenorul formaţiei Universitatea Craiova, Laurenţiu Reghecampf, a declarat, miercuri, 22 septembrie, într-o conferinţă de presă, că speră ca jucătorii săi să aibă o altă atitudine în meciul din şaisprezecimile de finală ale Cupei României la fotbal, cu CFR Cluj.... Citește mai mult
O echipă de control a Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Cluj a verificat depozitele carmangeriei Moldovan, după ce în spațiul public au apărut reclamații la adresa produselor comercializate.... Citește mai mult
Toamna și-a intrat pe deplin în drepturi, iar asta înseamnă că începem să scoatem din dulap hainele mai călduțe și accesoriile potrivite.... Citește mai mult

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

error: Alert: Conținut protejat !!