Judecătoarele Livia Doina Stanciu și Simina Elena Tănăsescu de la CCR au făcut opinie separată la Decizia istorică nr.233/2021 privind motivarea hotărârilor penale înainte de pronunțare.
Cele două judecătoare au considerat sesizarea inadmisibilă: ”Având în vedere, pe de o parte, situația de fapt și dosarul cauzei, precum și solicitările explicite adresate jurisdicției constituționale de către autorul excepției de neconstituționalitate, iar pe de altă parte prevederile art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, precum și jurisprudența constantă în materie a jurisdicției constituționale, singura soluție posibilă în prezenta cauză era respingerea sesizării ca inadmisibilă.
Astfel, art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992 republicată, precizează: „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. Rezultă de aici că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestuia cu dispozițiile și principiile Legii fundamentale. Controlul de constituționalitate realizat de Curtea Constituțională nu se poate concretiza în modificarea ori completarea textelor legale deduse controlului de constituționalitate. Prin urmare, solicitarea adresată Curții Constituționale de autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză de a impune judecătorilor obligația de a motiva, fie și numai succint, hotărârile judecătorești încă de la data pronunțării lor sau, cel puțin, de a impune judecătorilor sancțiuni pentru nerespectarea termenelor prevăzute de Codul de procedură penală excede competenței jurisdicției constituționale, așa cum aceasta a fost reglementată prin Constituție și prin legea sa organică. Curtea Constituțională nu își poate aroga rolul de a crea sau de a modifica norme juridice și nu se poate substitui legiuitorului fără a încălca ea însăși prevederile art.61 din Constituție, conform cărora „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”. De altfel, într-un număr semnificativ de decizii Curtea a respins excepțiile de neconstituționalitate ca inadmisibile, apreciind că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituționalitate, ”ci mai degrabă propuneri de lege ferenda, asupra cărora însă Curtea nu se poate pronunța, neavând competența de a modifica sau completa dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art.2 alin.(3)”
Potrivit opiniei separate, ”neavând atribuții de unificare a practicii judiciare, Curtea Constituțională nu poate să se transforme într-o instanță de control judiciar pentru a spune dreptul în dosarul concret în cadrul căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate în prezenta cauză. De asemenea, instanțele constituționale, indiferent de rolul pe care îl au sau și-l asumă la un moment dat, mai mult sau mai puțin activ, nu pot deveni legiuitori. Curțile Constituționale nu fac politica legislativă, nu creează legi, ele doar asigură supremația Constituției în limitele competenței date de legiuitorul constituant.
Pentru toate aceste motive, în dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională la punctul 1 din dispozitivul deciziei, considerăm că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.400 alin.(1), art.405 alin.(3) și ale art.406 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă întrucât:
Curtea Constituțională a statuat în mod constant că nu își poate asuma rolul de a crea sau modifica norme juridice și nici nu se poate substitui legislatorului fără a încălca dispozițiile art.61 din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a țării”. Or, în prezenta cauză autorul excepției de neconstituționalitate a solicitat jurisdicției constituționale „să impună obligația ca judecătorul să motiveze hotărârea judecătorească la data pronunțării”, ceea ce echivalează cu transformarea Curții Constituționale în legiuitor pozitiv în condițiile în care nicio prevedere din Constituție nu permite Curții o astfel de conduită și nici nu impune o astfel de obligație instanțelor judecătorești.”