CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Curtea Constituțională a motivat decizia prin care a declarat neconstituționale două articole din noua lege care reglementa, în sfârșit, admiterea la Institutul Naționala al Magistraturii și cea directă în magistratură, cât și examenul de absolvire INM și examenul de capacitate al magistraților. Unul din articolele declarate neconstituționale se referă la verificarea bunei reputații a candidaților, iar CCR aruncă bomba: ”Acceptând că, în cazul dat, buna reputaţie reprezintă un concept juridic, şi nu unul eminamente moral, rezultă că legiuitorul nu are posibilitatea să stabilească în cazul amânării aplicării pedepsei că persoana nu beneficiază de o reputaţie care să îi permită accederea la funcţia de judecător/ procuror.”
În ce privirește criticile de neconstituţionalitate privind art.18 din lege prin raportare la art.1 alin.(5) din Constituţie, CCR a precizat în motivarea deciziei următoarele:
”Curtea observă că, potrivit art.18 din lege, la verificarea condiţiei bunei reputaţii sunt avute în vedere fapte pentru care s-au aplicat candidaţilor sancţiuni de drept penal, sancţiuni cu caracter administrativ, contravenționale sau disciplinare ori pentru care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, avându-se în vedere următoarele criterii: tipul şi împrejurările de săvârșire a faptei, forma de vinovăţie, tipul de sancţiune aplicată sau tipul soluţiei dispuse faţă de candidat, conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar, impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză, precum şi perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii disciplinare, contravenționale, a sancțiunii cu caracter administrativ sau de la rămânerea definitivă a soluţiei de condamnare, de renunţare la urmărire penală sau la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei.
Curtea reține că în privinţa sancţiunilor contravenţionale se au în vedere cele aplicate în ultimii 3 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului, ceea ce înseamnă că pentru celelalte fapte care au antrenat sancţiuni penale, disciplinare sau administrative nu există o asemenea limită temporală, astfel că, ipotetic, se iau în considerare orice fapte, indiferent de data săvârşirii lor, pentru determinarea bunei reputaţii.
Analizând textul legal menţionat, se observă că acesta cuprinde doar faptele avute în vedere pentru verificarea condiţiei bunei reputaţii, fără a reglementa criteriile care determină luarea deciziei referitoare la îndeplinirea/ neîndeplinirea acestei condiţii. Este adevărat că legea stabileşte criterii pentru evaluarea faptelor pentru care s-au aplicat candidaţilor sancţiuni de drept penal, sancţiuni cu caracter administrativ, contravenționale sau disciplinare ori pentru care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Totuşi, aceste criterii sunt generale şi foarte largi, permit o judecare a faptelor cu unităţi de măsură diferite şi nu sunt previzibile pentru persoana evaluată, astfel că, pe de o parte, impun o evaluare subiectivă sau emoţională din partea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, iar, pe de altă parte, lasă o sferă largă de apreciere acestuia pentru a decide dacă persoana/ candidatul admisă/ admis îndeplineşte condiţia bunei reputaţii.
Curtea reține că sunt reglementate şase criterii generice în funcţie de care se evaluează faptele de natură penală, contravențională sau disciplinară ale candidatului admis, şi anume: tipul şi împrejurările de săvârșire a faptei; forma de vinovăţie; tipul de sancţiune aplicată sau tipul soluţiei dispuse faţă de candidat; conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar; impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză; perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii disciplinare, contravenționale, a sancțiunii cu caracter administrativ sau de la rămânerea definitivă a soluţiei de condamnare, de renunţare la urmărire penală sau la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei.
Curtea observă că patru dintre criteriile generale antereferite sunt obiective, unul impune o abordare subiectivă (impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză), iar altul este mixt, îmbinând atât elemente subiective, cât şi obiective pentru determinarea sa (conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar). Astfel, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are la dispoziţie o paletă de criterii de o maximă generalitate, fără însă ca textul criticat să şi determine consecinţa constatărilor realizate pe baza acestor criterii. Astfel, norma juridică nu tranşează ipotezele și situaţiile care califică persoana ca având o reputaţie bună sau îndoielnică. În realitate, criteriile generale menţionate relevă o abundenţă de constatări din partea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, însă valorificarea acestora în procesul determinării bunei/ relei reputaţii nu este stabilită, astfel că evaluarea subiectivă, în funcţie de conştiinţa/ convingerile/ percepţia/ preceptele morale ale fiecărui membru în parte al Plenului joacă un rol hotărâtor în cauză. Prin urmare, nu se poate decât constata că aceste criterii lasă loc la echivoc, întrucât ele evocă generalităţi, iar textul criticat nu reuşeşte să fixeze elementele de conţinut ale bunei reputaţii sau, din contră, ale unei eventuale rele reputaţii.
Curtea constată că nici Legea nr.303/2004 şi nici prezenta lege nu definesc buna reputaţie, astfel că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sensul acestei sintagme trebuie căutat în Dicţionarul explicativ al limbii române [a se vedea, spre exemplu, Decizia nr.439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.877 din 2 noiembrie 2016, paragraful17]. Reputaţia se defineşte ca o părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat, renume, faimă, celebritate. În cauza de faţă, Curtea reţine că această părere publică este stabilită de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii într-un cadru organizat/ normat şi atrage consecinţe juridice. Prin urmare, evaluarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu reprezintă un tablou moral al candidatului pus la îndemâna societăţii, aşadar, fără vreo consecinţă juridică, ci un act juridic oficial prin care se stabileşte reputaţia necesară îndeplinirii funcţiei de judecător/ procuror, act care trebuie să se bazeze pe criterii obiective, determinate, specifice, previzibile şi cuantificabile. Or, o înşiruire de criterii generale, fără identificarea in concreto a cauzelor care demonstrează şi angajează ideea de reputaţie discutabilă, nu îndeplineşte exigenţele constituţionale ale previzibilităţii legii şi creează o insecuritate juridică permanentă pentru candidaţii admişi aflaţi în situaţia de a fi evaluaţi din punctul de vedere al reputaţiei. Revine legiuitorului obligația de a reglementa astfel de cauze obiective, sens în care trebuie să țină seama atât de specificul activității judecătorilor/ procurorilor, cât și de faptul că reputația este parte componentă a drepturilor generale ale personalității, care, la rândul lor, se întemeiază pe demnitatea umană, valoare supremă a statului român, conform art.1 alin.(3) din Constituție.
Curtea Constituţională a constatat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr.189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.584 din 17 august 2010, sau Decizia nr.26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). O lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (în acest sens sunt, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia Curţii Constituţionale nr.743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, sau Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).
Principiul securităţii juridice este instituit, implicit, de art.1 alin.(5) din Constituţie, principiu care exprimă în esenţă faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă (Decizia nr.51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.90 din 3 februarie 2012, sau Decizia nr.240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.504 din 12 iunie 2020, paragraful 105). Securitatea juridică a persoanei se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr.454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68).
Rezultă că textul criticat încalcă exigenţele constituţionale referitoare la previzibilitatea legii şi securitatea juridică, întrucât nu reuşeşte să normeze criteriile şi eventual cazurile în care persoana nu beneficiază de o bună reputaţie pentru a accede la funcţia de judecător/ procuror. Prin urmare, criticile de neconstituţionalitate privind art.18 din lege raportate la art.1 alin.(5) din Constituţie sunt întemeiate.
Curtea mai reține că, potrivit art.90 din Codul penal, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. Este adevărat că în ipoteza aplicării unei asemenea proceduri de individualizare a pedepsei, instanţa judecătorească a stabilit că fapta există, constituie infracțiune şi a fost săvârşită de inculpat, însă a apreciat, raportat şi la persoana sa, că acesta se poate îndrepta fără aplicarea pedepsei. Acceptând că, în cazul dat, buna reputaţie reprezintă un concept juridic, şi nu unul eminamente moral, rezultă că legiuitorul nu are posibilitatea să stabilească în cazul amânării aplicării pedepsei că persoana nu beneficiază de o reputaţie care să îi permită accederea la funcţia de judecător/ procuror. Prin urmare, în situaţia dată, a lega o consecinţă juridică de soluția de amânare a aplicării pedepsei, respectiv reputaţia îndoielnică, înseamnă a încălca însuşi art.90 din Codul penal, ceea ce ar fi contrar principiului legalității consacrat de art.1 alin.(5) din Constituţie (a se vedea cu privire la valorizarea în plan constituțional a efectelor amânării aplicării pedepsei și Decizia nr.905 din 16 decembrie 2020, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I).
De altfel, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că legiuitorul trebuie să se raporteze la reglementările ce reprezintă un reper de claritate, precizie şi previzibilitate, iar erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice [Decizia nr.390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.532 din 17 iulie 2014, paragraful 32].
69. Întrucât soluția legislativă referitoare la evaluarea bunei-reputații este identică atât în privința concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, cât și a examenului de admitere în magistratură, Curtea, în temeiul art.18 alin.(1) din Legea nr.47/1992, își extinde controlul de constituționalitate și asupra art.67 din legea criticată, text care, în mod necesar şi evident, nu poate fi disociat de prevederile art.18 din legea criticată. Prin urmare, Curtea constată că motivele de neconstituționalitate reținute în privința art.18 din lege se aplică mutatis mutandis și în privința art.67 din legea criticată, astfel că și acest din urmă text legal încalcă art.1 alin.(5) din Constituție.
Având în vedere cele expuse, Curtea reține că legiuitorul, în procedura de reexaminare a legii, urmează să reglementeze în mod corespunzător și obiectiv condițiile necesar a fi întrunite pentru evaluarea reputației tuturor categoriilor de personal avute în vedere prin Decizia nr.121 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.487 din 9 iunie 2020, în condițiile în care legea a urmărit punerea de acord a cadrului normativ cu această decizie, astfel cum rezultă din punctele de vedere transmise de președintele Camerei Deputaților, președintele Senatului și de Guvern, ceea ce, în mod evident, presupune modificarea/ completarea, după caz, a acelor prevederi care se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză. În acest sens, conform jurisprudenței Curții Constituționale, reexaminarea realizată conform art.147 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia „în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”, presupune deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză [Decizia nr.33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.146 din 15 februarie 2018, paragraful 187, Decizia nr.334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.455 din 31 mai 2018, paragraful 32, sau Decizia nr.439 din 10 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.852 din 22 octombrie 2019, paragraful 28]. Totodată, conformarea cu obligaţia prevăzută de art.147 alin.(2) din Constituţie implică o intervenţie permanent limitată la considerentele şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale. Mai mult, în situaţia în care, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori se interpune o decizie a Curţii Constituţionale prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost constatată neconstituţională, punerea de acord a legii, în cadrul procedurii de reexaminare, se va realiza atât cu privire la decizia pronunţată în controlul de constituţionalitate a priori, cât şi cu privire la decizia pronunţată în controlul de constituţionalitate a posteriori [Decizia nr.466 din 29 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.862 din 25 octombrie 2019, paragraful 168, sau Decizia nr.467 din 29 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 765 din 20 septembrie 2019, paragraful 169].”
