fbpx

CCR explică de ce hotărârile penale trebuie să fie motivate la momentul pronunțării

Curtea Constituțională a motivat decizia istorică privind pronunțarea și motivarea hotărârilor judecătorești penale, declarând neconstituțională prevederea din codul de procedură penală potrivit căreia hotărârile se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare. CCR arată că respectivele prevederi ”aduc atingere demnității umane și dreptății”

”Curtea constată că dispozițiile art.400 alin.(1), ale art.405 alin.(3) și ale art.406 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală, care reglementează aspecte privind conținutul minutei, pronunțarea acesteia și redactarea hotărârii judecătorești, sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor art.21 alin.(3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit art.20 din Constituție și prin prisma art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și dispozițiilor constituționale ale art.124 alin.(1) referitoare la înfăptuirea justiției.

Totodată, Curtea constată că normele procesual penale ale art.400 alin.(1), ale art.405 alin.(3) și ale art.406 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală aduc atingere demnității umane și dreptății, ca valori supreme în statul de drept.”, se arată în decizia CCR.

”Potrivit art.406 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală, hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare, de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier, iar dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. Practica judiciară și doctrina au statuat că termenul menționat este un termen de recomandare.

Așa încât, plecând de la aceste premise, Curtea constată că, de principiu, motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești în procesul penal constituie un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional; hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză, realizat la momentul deliberării în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice făcute de instanță și care se regăsesc în motivarea hotărârii judecătorești. Ca proces al „judecății” realizate în cauză, motivarea hotărârii judecătorești implică o demonstrație, ce presupune folosirea logicii juridice pentru fundamentarea soluției. Așadar, Curtea reține că motivarea hotărârii judecătorești este cea care conduce în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Totodată, Curtea constată că etapa procesuală în care se conturează motivele în fapt și în drept ce conduc la soluție este cea a deliberării. Motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești reprezintă argumentarea rațiunii ce îl determină pe judecător să adopte, la momentul deliberării, soluția dispusă în cauză și, în mod logic, aceasta este anterioară pronunțării soluției, în condițiile în care, ca regulă a acțiunii, motivele sunt anterioare deciziei.

Cu toate că motivarea în fapt și în drept a soluției este rezultatul activității de deliberare desfășurată anterior pronunțării acesteia, Curtea constată că, în mod cronologic, redactarea ei este plasată de legiuitor ulterior actelor procesuale menționate, prin stabilirea unui termen, care, fiind considerat de recomandare, se poate prelungi în timp până la o dată neprecizată.

Curtea reține că a motiva înseamnă a demonstra, a pune în evidență datele concrete care, folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice. Curtea observă, de asemenea, că simpla afirmare a unei concluzii – în concret, pronunțarea soluției nemotivate în fapt, doar cu indicarea textului de lege în care se încadrează infracțiunea, potrivit art.404 din Codul de procedură penală – fără a arăta în ce mod s-a ajuns la acea concluzie/soluție, nu creează transparență asupra actului de justiție, nu înlătură suspiciunea de arbitrariu și nu permite o bună înțelegere și acceptare a hotărârii judecătorești. Curtea reține că doar motivarea în fapt și în drept explică și justifică soluția (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecății și este cea care convinge în legătură cu justețea soluției.

Astfel, Curtea constată că fixarea, prin redactare, la data pronunțării soluției, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția, reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului. În același timp, Curtea constată că redactarea motivelor în fapt și în drept la momentul pronunțării permite urmărirea raționamentului care conduce judecătorul la soluție, reduce prejudecățile cognitive și crește probabilitatea ca judecătorul să pronunțe o soluție corectă. Redactarea motivării în fapt și în drept la momentul pronunțării asigură exactitatea luării deciziei de către judecător ulterior deliberării. Relevante sub acest aspect sunt cele reținute de Curtea de Casație – Secția a II-a în Decizia nr.2994/1925: „hotărârile instanțelor judecătorești trebuie motivate atât în fapt, cât și în drept; în fapt judecătorul fondului este dator să arate cauzele care au determinat judecata, enunțând probele și circumstanțele care i-au format convingerea de culpabilitate a infractorului; de asemenea este ținut ca din probele administrate în cauză să stabilească mai întâi existența faptului imputat și după aceea raportul juridic dintre acest fapt și textul legii ce urmează să aplice” (Pandectele Săptămânale, anul II, nr.4/1926, p.87).

Curtea reține, de asemenea, că redactarea hotărârii judecătoreşti, cu motivarea în fapt și în drept, la data pronunțării este o garanţie că toţi judecătorii completului (colegial) au înţeles motivarea, chiar dacă fiecare dintre ei o interpretează în mod diferit. Totodată, redactarea motivării în fapt și în drept la momentul procesual menționat permite corectarea eventualelor greşeli sau contradicţii din cuprinsul hotărârii judecătorești, înainte de pronunţare, în condițiile în care o hotărâre judecătorească trebuie să fie clară şi accesibilă la data pronunţării.

În aceste condiții, Curtea constată că motivarea în fapt și în drept a soluției la data pronunțării conferă legitimitate hotărârii judecătorești, atât în plan individual – în ceea ce privește părțile la proces, cât și în plan general – în ochii publicului. De altfel, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art.103 alin.(2) din Codul de procedură penală, ,„În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. […]”. Momentul procesual la care instanța „hotărăște” este cel al deliberării, norma procesual penală stabilind, în acest sens, că instanța hotărăște motivat. Or, Curtea reține că actul procesual al deliberării la care instanța „hotărăște motivat” nu se poate plasa în timp la data redactării hotărârii judecătorești stabilite, de lege lata, „în cel mult 30 de zile de la pronunțare”, sau la o altă dată neprecizată, având în vedere natura juridică a acestui termen. Cu alte cuvinte, Curtea reține că hotărârea judecătorească nu poate, sub nicio formă, să fie „reconstituită” din fragmente separate, întocmite în etape procesuale diferite.

Curtea constată deci că redactarea hotărârii judecătorești – motivarea în fapt și în drept a soluției – ulterior pronunțării acesteia, în termenul reglementat la art.406 din Codul de procedură penală ori la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului menționat anterior, constituie de fapt justificarea soluției reținută în minută. Or, Curtea reține că dreptul la un proces echitabil, în sensul autonom al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impune pronunțarea unei hotărâri motivate, iar nu justificarea ulterioară a soluției pronunțate. În acest sens, în practica instanţei de contencios european al drepturilor omului s-a statuat că numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiţiei (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, paragraful 30). Tot astfel, s-a reținut că numai prin adoptarea unei hotărâri motivate poate exista un control public al administrării justiţiei (Hotărârea din 1 iulie 2003, pronunțată în Cauza Suominen împotriva Finlandei, paragraful 37).

Așadar, având în vedere considerentele anterioare, Curtea constată că, pentru a se asigura în mod efectiv dreptul la un proces echitabil și garanțiile care se referă la înfăptuirea justiției, este necesar ca redactarea hotărârii judecătorești (motivarea în fapt și în drept) să aibă loc la data pronunțării, întrucât la acest moment procesual, ca rezultat al deliberării, se conturează considerentele ce conduc la soluție, redactarea acestora constituind doar un aspect tehnic de fixare, prin limbaj, a modului în care instanța a judecat. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituţională a Lituaniei, reținând, în Decizia din 21 septembrie 2006, că „Întrucât motivarea poate fi uneori foarte lungă, pentru a se asigura organizarea eficientă a activităţii instanţelor, legiuitorul poate prevedea excepţii de la regula conform căreia întreaga hotărâre trebuie citită în şedinţa publică. În asemenea cazuri, hotărârea definitivă trebuie comunicată public în alt mod. Nu este esenţial ca întreaga hotărâre (inclusiv motivarea) să fie citită în şedinţă publică, însă trebuie ca ea să fie redactată înainte de pronunţare şi să fie pusă la dispoziţia părţilor şi a altor persoane interesate în cel mai scurt timp posibil.”, explică judecătorii constituționali.

Decizia CCR nr.233/2021 AICI

Comments

comentarii

Lasă un răspuns