Reclamantului, care a fost expulzat din România din motive de securitate națională, i s-a refuzat protecția drepturilor sale procedurale: încălcarea Convenției.

În hotărârea Camerei de astăzi, 5 martie 2021, în cauza Hassine v. România (cererea nr. 36328/13) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut, în unanimitate, că a existat:

o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 7 (garanții procedurale referitoare la expulzarea străinilor) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cazul se referea la proceduri administrative în urma cărora reclamantul a fost expulzat din România din motive de securitate națională.

Curtea a considerat că s-au impus limitări substanțiale drepturilor procedurale ale reclamantului fără ca aceste limitări să fi fost examinate și justificate în mod corespunzător de către o autoritate independentă la nivel național.

Solicitantului nu i s-a furnizat nicio informație despre o conduită specifică din partea sa care era capabilă să pună în pericol securitatea națională sau despre etapele cheie ale procesului. În ceea ce privește amploarea controlului efectuat, Curtea a considerat că simplul fapt că decizia de expulzare a fost luată de autorități judiciare independente la un un nivel ridicat nu a fost suficient pentru a contrabalansa limitările pe care reclamantul le susținuse în cadrul exercitării drepturilor sale procedurale.

Fapte principale

Reclamantul, Amine Hassine, este cetățean tunisian care s-a născut în 1982. El a declarat că locuiește  în Cluj-Napoca (România).

Domnul Hassine a sosit în România în 2007 și s-a stabilit la Cluj-Napoca. În 2009 s-a căsătorit cu un cetățean român (național), cu care a avut un copil. A obținut un permis de ședere „din motive familiale”, care a fost valabil până în 2015.

La 6 noiembrie 2012, procuratura de la Curtea de Apel București,  a solicitat instanței  să-l declare pe domnul Hassine „persoană nedorită” și să-i interzică să locuiască în România pe o perioadă  de cinci ani. Procuratura a declarat că, conform informațiilor pe care le deținea și primite de la serviciile de informații românești, care au fost clasificate drept secret, erau puternice indicii că reclamantul a fost angajat în activități capabile să pună în pericol securitatea națională.

În sprijinul cererii, procurorul a trimis un document către Curtea de Apel care a fost clasificat ca secret. Printr-o hotărâre din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel  l-a declarat pe domnul Hassine drept persoană nedorită în România pentru o perioadă de cinci ani și a dispus plasarea sa detenție administrativă,  în așteptarea îndepărtării sale din țară. În seara zilei de 9 noiembrie 2012, domnul Hassine a fost arestat și dus la centrul de detenție administrativă Arad. La 5 decembrie 2012 a fost scos din România și trimis înapoi în Tunisia.

La 20 noiembrie 2012, avocatul reclamantului a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție („Înalta Curte”) împotriva hotărârii Curții de Apel din 9 noiembrie 2012.

Avocatul nu a reușit să dețină un certificat ORNISS – emis de Oficiul registrului național pentru informații secrete de stat și nici autorizarea titularului să acceseze documentele clasificate drept secrete  nu a putut ssă consultei documentele clasificate din dosarul cauzei.

Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2012, Înalta Curte a respins recursul dlui Hassine. A susținut că Curtea de Apel a decis în mod corect că procedura de citare a părților a fost efectuată în mod corespunzător și că instanța de fond a respins cererea de amânare în mod corespunzător și oferind motive. Procesul a fost condus cu respectarea cuvenită a principiului contradictorialității și măsura care îl declară pe domnul Hassine ca persoană nedorită a fost luată din motive de securitate națională după verificarea conformității cu prevederile legale și a procedurii, realizându-se un echilibru echitabil între necesitatea de a lua măsuri pentru prevenirea terorismului și obligația de a respecta drepturile omului.

Înalta Curte a constatat că Curtea de Apel a efectuat o examinare eficientă a cererii procurorului și că documentele din dosarul cazului erau clasificate ca fiind secrete. Reclamantul a avut acces la o instanță și i s-au acordat garanțiile procedurale relevante. Înalta Curte a observat că în hotărârea sa din Marea Cameră din Maaouia c. Franța, Curtea a decis că deciziile privind intrarea, șederea și deportarea străinilor nu au vizat determinarea de drepturi sau obligații civile sau a unei acuzații penale, în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie. Înalta Curte a menționat că, în conformitate cu articolul 1 § 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, un străin ar putea fi expulzat acolo unde expulzarea se baza pe motive de ordine publică sau de securitate națională.

Măsura care interzicea solicitantului intrarea în România s-a încheiat în noiembrie 2017.

Plângeri și procedură

Bazându-se pe articolul 5 §§ 1 și 4 (dreptul la libertate și securitate / dreptul la o revizuire rapidă a legalității detenției), reclamantul a susținut că plasarea sa în detenție administrativă în vederea expulzării sale a însemnat o privare de libertate ilegală și că nu a avut un remediu eficient în această privință. Bazându-se pe articolul 1 din Protocolul nr. 7 (garanții procedurale referitoare la expulzarea străinilor), reclamantul s-a plâns că nu i s-au acordat garanții împotriva arbitrariului. În cele din urmă, a pretins că măsura luată împotriva sa i-a încălcat dreptul la respectarea vieții sale private și de familie în conformitate cu articolul 8.

Cererea a fost depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 30 aprilie 2013.

Decizia Curții

Articolul 5 § 1 și 4

Reclamantul fusese privat de libertate pentru o perioadă scurtă de timp înainte de îndepărtarea sa din țară. Deși fusese reprezentat de un avocat, nu a contestat măsura administrativă de detenție, ca atare la Înalta Curte, dar a contestat hotărârea prin care a fost declarat  că este o persoană nedorită. Prin urmare, Curtea a constatat că reclamantul avea la dispoziția sa un remediu prin care să se plângă de măsură, pe care el nu a exercitat-o.

Plângerea în temeiul articolului 5 § 4 a fost vădit nefondată și a trebuit respinsă. Plângerea în temeiul articolului 5 § 1 a trebuit să fie respinsă pentru neepuizarea  căilor de atac interne.

Articolul 1 din Protocolul nr. 7

Curtea a observat că în temeiul articolului 85 § 5 din Ordonanța de urgență nr. 194/2002 privind statutul străinilor din România, în vigoare la momentul relevant, datele și informațiile, împreună cu motivele de fapt care stau la baza opiniei judecătorilor nu au putut fi menționate în hotărâre. Legalitatea dispozițiile în vigoare interzic divulgarea informațiilor clasificate drept secrete persoanelor care  nu dețin un certificat care să le autorizeze accesul la documente de acest fel. În conformitate cu prevederile relevante,  după cum a menționat Înalta Curte, reclamantul nu avea dreptul să consulte documentele din dosarul cauzei care fuseseră clasificate drept secret. Acest lucru a dus la o limitare substanțială a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 7. Prin urmare, Curtea a trebuit să evalueze necesitatea restricțiilor impuse drepturilor procedurale ale reclamantului și a măsurilor luate de către autoritățile naționale să contrabalanseze aceste restricții.

Curtea a menționat că instanțele naționale au susținut de la început că reclamantul nu avea dreptul să acceseze dosarul cauzei, omițând să  examineze necesitatea restricționării  drepturilor procedurale ale acestuia. Prin urmare, reclamantul a fost chemat să se prezinte la procedură și la cererea de inițiere a procedurii printr-o citație, în care erau enumerate numerele articolelor care, potrivit procuraturii, au reglementat pretinsa conduită, fără nicio mențiune a comportamentului în sine. În hotărâre, Curtea de Apel a reprodus prevederile  Legii nr. 51/1991 pe care le-a considerat relevante, circumscriind astfel cadrul legal al acuzațiilor aduse reclamantului, și anume o intenție de a comite acte de terorism și de a sprijini și stimula astfel de acte prin orice mijloace. Nu i-au fost furnizate informații suplimentare nici avocatului reclamantului.

În timpul procedurii, reclamantul a primit doar informații foarte generale despre încadrarea juridică a acuzațiilor împotriva sa, în timp ce nu au existat descrise acțiunile specifice din partea sa capabile să pună în pericol securitatea naționale.

Curtea a menționat, de asemenea, că intervalul foarte scurt în care Curea de Apel a reluat audierea după respingerea cererii reclamantului de amânare – în ciuda faptului că locuia într-un oraș aflat la o anumită distanță de Curtea de Apel – și decizia de a examina cauza în absența reclamantului, a avut ca efect negarea garanțiilor procedurale la care fusese îndreptățită în fața acelei instanțe.

În cele din urmă, Curtea a menționat că reclamantul a fost reprezentat în fața Înaltei Curți de către un avocat ales care nu a putut accesa documentele clasificate din dosarul cauzei. Având în vedere informațiile foarte limitate și generale disponibile pentru solicitant, el nu și-a putut baza apărarea decât pe presupuneri, fără să poată contesta în mod specific o acuzație de conduită presupusă a pune în pericol securitatea națională. Parchetul a depus  un document clasificat în fața Curții de Apel. Atât instanța respectivă, cât și Înalta Curte au declarat că și-au întemeiat deciziile lor pe acest document și au oferit răspunsuri foarte generale în respingerea plângerilor reclamantului potrivit cărora nu a acționat în detrimentul securității naționale. Cu alte cuvinte, nu era nimic în dosar care să sugereze că instanțele naționale au verificat de fapt credibilitatea și veridicitatea informațiilor transmise de parchet.

Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantului i s-au impus limitări substanțiale ale drepturi lor procedurale fără ca aceste limitări să fi fost examinate și justificate în mod corespunzător de către o autoritate independentă la nivel național. Solicitantului nu i s-a oferit nicio informație despre comportamentul său specific care era capabil să pună în pericol securitatea națională sau despre etapele cheie ale procedurii. În ceea ce privește amploarea controlului efectuat, Curtea a considerat că simplul fapt că decizia de expulzare a fost luată de către un judecător independent, autoritățile de la un nivel înalt nu au fost suficiente pentru a contrabalansa limitările pe care le avea solicitantul în exercitarea drepturilor sale procesuale.

Curtea a considerat că limitările impuse reclamantului de a  se  bucura de drepturile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 7 nu au fost contrabalansate în cadrul procedurilor interne de o manieră de a păstra însăși esența acestor drepturi. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Articolul 8

Având în vedere constatările sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Curtea a considerat că a fost nu este necesar să se examineze plângerea în temeiul articolului 8 din convenție.

Satisfacție echitabilă (articolul 41)

Curtea a considerat că România va urma să plătească reclamantului 5.000 de euro (EUR) în legătură cu prejudiciul moral și 2.300 EUR pentru costuri și cheltuieli.

Opinie separată

Judecătorul Iulia Motoc și-a exprimat o opinie separată care este anexată la hotărâre.

Opinia concordantă a judecătorului Moțoc:

Am votat pentru încălcare în acest caz pentru a respecta ceea ce a spus majoritatea în Muhammad și Muhammad v. România, dar părerea mea rămâne cea exprimată în opinia diferită anexată la această ultimă judecată.

Hotărârea este disponibilă doar în limba franceză aici.

Comments

comentarii