Acasă » UTILE » Principii jurisprudențiale privind libertatea de exprimare, independenţa, imparțialitatea sau reputația profesională a magistraților

Principii jurisprudențiale privind libertatea de exprimare, independenţa, imparțialitatea sau reputația profesională a magistraților

Forumul Judecătorilor din România (FJR) a realizat o analiză în care regăsim principii jurisprudențiale privind libertatea de exprimare, independenţa, imparțialitatea sau reputația profesională a magistraților, deosebit de importante pentru jurnaliști, judecători, procurori și avocați.

FJR a publicat Analiza activității Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la apărarea corpului magistraţilor împotriva actelor de natură a aduce atingere independenţei, imparțialităţii sau reputației profesionale a acestora (pentru perioada ianuarie 2017 – aprilie 2019)

În cadrul analizei, al doilea capitol este intitulat ”Principii jurisprudențiale privind libertatea de exprimare, independenţa, imparțialitatea sau reputația profesională a judecătorilor și procurorilor”. Îl redăm mai jos:

Legea nu defineşte noțiunea de ”bună reputație”, conform art. 14 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aceasta constituind doar una dintre condițiile de acces în profesie. Totuși, jurisprudenţa în materie a statuat că buna reputație reprezintă un ansamblu de elemente care conferă persoanei prestigiul necesar desfăşurării activităţii de magistrat (părerea publică favorabilă despre o persoană sau faptele acesteia, percepția pozitivă asupra conduitei morale și profesionale în mediul social). Pe cale de interpretare, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4600 din 17 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. 657/45/2016, a decis însă că ”nu se poate exclude, de plano, posibilitatea ca o persoană care a săvârșit o faptă penală cu intenție să poată fi numită judecător, indiferent de sancțiunea aplicată”.

Spre deosebire de buna reputaţie, reputația profesională (la care face referire textul art.30 alin.2 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată) constituie o valoare esențială în exercitarea funcţiei şi, totodată, reprezintă părerea pe are magistratul o creează în conştiinta colectivă despre modul în care își exercită profesia, fiind în strânsă legătură cu independența, impartialitatea şi integritatea pe care trebuie să le manifeste fiecare judecător în exercitarea profesiei. CSM apreciază constant că ”reputaţia judecătorului presupune obligația de a avea o conduită generală exemplară, căreia îi corespunde dreptul de a se bucura de reputație în fața societății, a justițiabililor, precum şi a corpului profesional şi, pe de altă parte, obligația statului de a garanta menținerea reputației magistratului, atunci când se constată că anumite fapte sunt de natură să-i afecteze prestigiul şi, în consecinţă, autoritatea de care trebuie să se bucure în exercitarea profesiei” (a se vedea, cu titu de exemplu, Hotărârea Plenului CSM nr.45/21 ianuarie 2016).

În analiza aspectelor vizând apărarea corpului magistraţilor împotriva actelor de natură a aduce atingere independenţei, imparțialităţii sau reputației profesionale a acestora nu se poate face abstracție de libertatea de exprimare, inviolabilă potrivit art.30 din Constituția României și garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Nici magistraţii şi instanţele naţionale, asemeni celorlalte instituţii publice, nu se sustrag criticii şi controlului din partea societăţii, însă trebuie făcută clar distincţia dintre critică şi insultă. În cazul în care singura intenţie a oricărei forme de exprimare este aceea de a insulta instanţa sau membrii unei instanţe, aplicarea unei sancţiuni corespunzătoare şi proporţionale nu va constitui, în principiu, o încălcare a art. 10 parag. 2 din Convenţie (cauza Skałka c. Poloniei, nr. 43425/98, Hotărârea din 27 mai 2003, par. 34). (Aspectele jurisprudențiale din prezentul studiu sunt preluate din Vasile Bozeşan, Dragoş Călin, Florin Mihăiţă, Ionuţ Militaru, Dorin Pană, Politicieni, jurnaliști, magistrați. Limitele libertății de exprimare. Comentarii şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, București, 2014, pag.63 și următoarele.)

CEDO (Curtea) aminteşte că întotdeauna ia în considerare rolul special al sistemului judiciar în societate; în calitate de garanţi ai justiţiei, acţiunile judecătorilor şi procurorilor au nevoie de încrederea cetăţenilor. Din această perspectivă, ar putea fi necesară protejarea lor de atacuri distructive lipsite de fundament serios, mai ales că obligaţia de rezervă interzice judecătorilor vizaţi să reacţioneze (cauza Rizos şi Daskas c. Greciei, nr. 65545/01, Hotărârea din 27 mai 2004, par.43).

Presa este unul dintre mijloacele prin care politicienii şi opinia publică pot verifica dacă judecătorii îşi exercită înaltele responsabilităţi în conformitate cu scopul de bază al misiunii ce le-a fost încredinţată. Cu toate acestea, trebuie să se ţină cont de rolul special al puterii judecătoreşti în societate. Drept garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un stat de drept, acţiunea sa are nevoie de încrederea cetăţenilor pentru a progresa. De asemenea, se poate dovedi necesară protejarea ei împotriva atacurilor distrugătoare care sunt lipsite de temei serios, mai ales dacă se ţine cont de faptul că magistraţilor vizaţi le este interzis să reacţioneze. Curtea a reiterat că problemele privind funcţionarea sistemului judiciar constituie chestiuni de interes public, iar dezbaterea lor se bucură de protecţia art. 10. Totuşi, Curtea a subliniat rolul special în societate al sistemului judiciar, care, în calitate de garant al justiţiei ca valoare fundamentală într-un stat de drept, trebuie să se bucure de încrederea publicului pentru a-şi îndeplini cu succes menirea. Se poate dovedi necesară protecţia acestei încrederi împotriva atacurilor distructive care sunt vădit nefondate, în special din prisma faptului că judecătorii care ar fi criticaţi sunt ţinuţi de obligaţia de discreţie, care îi împiedică să riposteze (a se vedea cauza Prager şi Oberschlick c. Austriei, nr. 15974/90, Hotărârea din 26 aprilie 1995, par.34). Expresia „autoritatea puterii judecătoreşti” include, în special, premisa că instanţele sunt un forum dedicat soluţionării litigiilor şi stabilirii vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni şi sunt acceptate de publicul larg în acest sens (a se vedea cauza Worm c. Austriei, nr. 22714/93, Hotărârea din 29 august 1997, par.40).

Miza în ceea ce priveşte protecţia autorităţii puterii judecătoreşti este încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire într-o societate democratică acuzatului, atunci când sunt desfăşurate procedurile penale, precum şi publicului larg (cauza Fey c. Austriei, nr. 14396/88, Hotărârea din 24 februarie 1993). Din acest motiv, Curtea a apreciat că le incumbă funcţionarilor din sistemul judiciar obligaţia de a păstra o rezervă în exercitarea libertăţii de exprimare în toate cazurile în care autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti ar putea fi afectate (cauza Wille c. Liechtenstein, nr. 28396/95, Hotărârea din 28 octombrie 1999, par.64).

În situaţia în care avocatul apărării l-a acuzat pe procurorul de caz de un comportament ilegal, dar critica privea numai strategia pe care acesta din urmă o alesese pentru a conduce acuzarea, numai modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile în cauză, iar nu în general calităţile sale profesionale sau de altă natură, chiar dacă au fost folosiţi şi unii termeni deplasaţi, procurorul trebuia să tolereze critici foarte largi din partea avocatului, în calitatea sa de avocat al apărării, mai ales că argumentele acestuia nu au părăsit sala de şedinţă (cauza Nikula c. Finlandei, nr.31611/96, Hotărârea din 21 martie 2002).

Un articol prin care se urmăreşte doar să se satisfacă simpla curiozitate a unei părţi a publicului asupra unor aspecte din viaţa privată a unei persoane, fără a contribui la o dezbatere de interes general, impune o interpretare mai strictă a libertăţii de exprimare. (cauza Société Prisma Presse c. Franţei, nr. 66910/01 şi nr. 71612/01, Decizia din 1 iulie 2003).

În cazurile în care trebuie să se pună în balanţă dreptul la viaţă privată, protejat de art. 8 din Convenţie, şi libertatea de exprimare, garantată de art. 10, este necesar a se analiza contribuţia fotografiilor sau a articolelor la o dezbatere de interes general. În contextul în care fotografiile prezintă o persoană – chiar figură publică – în activităţile sale zilnice, de natură pur privată şi, în plus, au fost făcute fără ştiinţa şi consimţământul acesteia, este încălcat dreptul ei la viaţă privată (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 1, nr. 59320/00, Hotărârea din 24 iunie 2004).

Presa este unul dintre mijloacele prin care politicienii şi opinia publică pot verifica dacă judecătorii îşi exercită înaltele responsabilităţi în conformitate cu scopul de bază al misiunii ce le-a fost încredinţată. Cu toate acestea, publicarea unui articol prin care se aduc reproşuri generalizate judecătorilor, de o amploare excesivă, în absenţa unei baze factuale suficiente, în sensul că au încălcat legea sau, cel puţin, şi-au încălcat obligaţiile profesionale, nu aduce atingere numai reputaţiei lor, ci subminează şi încrederea publică în integritatea magistraţilor în general (cauza Prager şi Oberschlick c. Austriei, nr. 15974/90, Hotărârea din 26 aprilie 1995).

Într-o societate democratică, cetăţenii pot să critice modul de administrare a justiţiei şi funcţionarii care participă la realizarea ei, însă critica trebuie să respecte anumite limite. Chiar dacă anumite afirmaţii pot trece drept judecăţi de valoare, acuzaţiile de luare de mită şi abuz în serviciu depăşesc acest nivel al criticii, în condiţiile în care nu se bazează pe niciun element de probă (cauza Lešník c. Slovaciei, nr. 35640/97, Hotărârea din 11 martie 2003).

Poate fi considerată o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, aşa cum aceasta este garantată de art. 10 din Convenţie, condamnarea unei persoane pentru că a afirmat, într-un interviu acordat unui ziar, că, în urma unei hotărâri a Curţii Constituţionale, „o anarhie totală se va instaura în organizarea profesiei de avocat” şi că, prin urmare, se pune întrebarea dacă însăşi Curtea Constituţională este constituţională, precum şi că judecătorii Curţii Constituţionale „nu ar considera Curtea Europeană a Drepturilor Omului o autoritate” (cauza Amihalachioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, Hotărârea din 20 aprilie 2004).

Limitele criticii admisibile sunt mai largi atunci când sunt criticaţi funcţionari care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale. Prin condamnarea penală a redactorului-şef al unui ziar pentru calomnierea judecătorilor de instrucţie într-un articol referitor la conferinţa de presă organizată cu privire la ancheta penală într-un caz delicat, ce a cunoscut o acoperire mediatică foarte importantă, a fost încălcat art. 10 din Convenţie, care protejează libertatea de exprimare (cauza July şi SARL Libération c. Franţei, nr. 20893/03, Hotărârea din 14 februarie 2008).

Libertatea de exprimare se aplică şi avocaţilor, care au dreptul de a vorbi în public cu privire la funcţionarea justiţiei, dar critica nu trebuie să depăşească anumite limite. Având în vedere rolul-cheie al avocaţilor în acest domeniu, ei ar trebui să contribuie la buna funcţionare a sistemului judiciar şi, prin urmare, la încrederea publicului în justiţie (cauza Morice c. Franţei, nr. 29369/10, Hotărârea din 11 iulie 2013).

Publicarea jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti însoţită de comentarii ale persoanei care a cules jurisprudenţa respectivă, la fel ca şi emiterea de opinii personale, de natură juridică, asupra unor probleme de drept sau asupra unor speţe concrete, nu constituie o faptă ilicită, ci reprezintă o manifestare a dreptului fiecărei persoane de a comunica idei, opinii, informaţii, fără amestecul autorităţilor publice. Mai mult, în situaţia în care nu sunt vizate aspecte din viaţa privată a persoanei, ci care ţin de viaţa sa profesională, fiind vorba despre o discuţie juridică, ştiinţifică, al cărei scop este acela de a exprima o opinie considerată de autor pertinentă asupra unei probleme de drept de actualitate, nu poate fi declanşată răspunderea civilă delictuală a acestuia (Jud. sect. 5 Bucureşti, s. civ., sent. civ. nr. 5291 din 12 iunie 2012).

Afirmaţiile publicate cu privire la pretinsele nelegalităţi săvârşite de o persoană în legătură cu funcţia sa de procuror, ce constituie împrejurări de fapt grave şi care depăşesc cadrul unor simple speculaţii, având tonul unor informaţii certe, cunoscute şi verificate, au caracterul unei fapte ilicite, în condiţiile în care articolul incriminat depăşeşte cu mult cadrul unei provocări sau exagerări, conţinând afirmaţii de fapt ce nu s-au dovedit reale (C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi propr. int., dec. civ. nr. 177/R/ din 28 aprilie 2011).

Tonul incisiv al autorului unui articol se înscrie în cadrul legitim al libertăţii cuvântului, fără să constituie o faptă ilicită, văzută ca o încălcare a normelor dreptului obiectiv de natură să lezeze dreptul subiectiv la imaginea publică a unei persoane. Este neîndoielnic că dreptul la liberă exprimare trebuie exercitat cu bună-credinţă şi potrivit finalităţii recunoscute de lege, însă limitele libertăţii de exprimare prin presă nu trebuie interpretate în sens restrictiv, astfel încât să se răsfrângă negativ asupra dreptului la informare al cetăţeanului (Jud. sect. 2 Bucureşti, s. civ., sent. civ. nr. 4819 din 11 iunie 2007).

Articolele scrise într-un stil gazetăresc, pamfletar, ce conţin o serie de comparaţii şi metafore cu caracter satiric, în care ziariştii înfierează anumite tare morale, concepţii, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, prin care nu sunt aduse acuzaţii directe, în sensul săvârşirii unor fapte de natură penală, nu exced noţiunilor de libertate de exprimare, libertate de opinie, nefiind fapte ilicite (Jud. sect. 1 Bucureşti, s. civ., sent. civ. nr. 11389 din 10 iunie 2011).

Nu există rea-credinţă în situaţia în care ziariştii au analizat şi redat, în articolul publicat, într-un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public, informaţii preluate din surse oficiale, respectiv acte provenind de la instituţii publice, în esenţă hotărâri ale instanţelor judecătoreşti şi soluţii date de organele de urmărire penală în dosarele în care partea vătămată a fost cercetată, depunând diligenţele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor şi dând dovadă de bună-credinţă, furnizând informaţii fiabile şi precise, pe baza unor fapte exacte, cu respectarea eticii jurnalistice (Jud. sect. 1 Bucureşti, s. pen., sent. pen. nr. 1303 din 18 mai 2006).

Faptul că moderatorii emisiunii nu au făcut afirmaţii de natură să prejudicieze dreptul la imagine al unei persoane, nu au formulat acuze la adresa sa şi s-a respectat principiul audiatur et altera pars nu înlătură obligaţia acestora de a interveni, în sensul trasării unei limite rezonabile a celor declarate într-o emisiune publică, în măsura în care constată că nu au la îndemână probe suficiente pentru a pune pe seama persoanei vizate fapte al căror caracter real stă încă sub semnul incertitudinii (Jud. sect. 2 Bucureşti, s. civ., sent. civ. nr. 12239 din 7 decembrie 2010). Acțiunile instanțelor, care sunt garantul justiției și ale cărei misiuni sunt fundamentale în statul de drept, necesită încrederea publicului. Prin urmare, este necesar ca judecătorii să fie protejați împotriva atacurilor nefondate, mai ales că obligația de discreție interzice magistraților să reacționeze (cauza De Haes și Gijsels c. Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, par. 46). O ordonanță judiciară care interzice unui ziar și unei ziariste să publice informații privind accidentul care implică un judecător sau procedurile judiciare aferente până la judecarea cauzei de defăimare, este disproporționată, fiind încălcat articolului 10 din Convenție (cauza Obukhova c. Rusiei, nr.34736/03, Hotărârea din 8 ianuarie 2009).

Analiza completă:

Soluția CSM în Cazul Groza vs. Clujust, în anexa analizei

Analiza este însoțită de un tabel privind soluționarea de Consiliul Superior al Magistraturii a cererilor de apărare a independenței/imparțialității/reputației profesionale a maistraților. Printre cele 82 de cazuri din tabel, regăsim și cererea respinsă a judecătoarei Anca Groza de la Tribunalul Cluj:

”Respingerea cererii de apărare a reputației profesionale (după aproximativ două luni de la data depunerii cererii).

Cererea viza informațiile cuprinse în articolele de presă de pe clujust.ro – ”O judecătoare a încercat să-și pună sub interdicție tatăl și vrea să-l stoarcă de bani pe fostul soț de acum 16 ani”, apărut în 25.09.2017 și „Judecătoarea Anca Groza de la Tribunalul Cluj a reacționat pe Facebook în urma dezvăluirilor că a vrut să-și pună tatăl sub interdicție”, apărut în data de 27.09.2017.

Plenul a constatat că articolele de presă se referă la dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, în care judecătorul are calitatea de parte, fără a avea legătură cu procesul decizional în care este implicată, cu activitatea acesteia specifică funcției pe care o ocupă, fiind fie aspecte legate de demersul judiciar făcut de judecător, în calitate de reclamant, pentru punerea sub interdicție a tatălui său, fie demersul judecătorului, în calitate de reprezentant legal al copilului său minor, pentru majorarea pensiei de întreținere.

Plenul a constatat că aspectele reținute în articolele de presă menționate reprezentă demersuri personale, generate de o situație conflictuală în familie sau cu terțe persoane, astfel că nu există elemente pe baza cărora să se poată conchide în sensul că a fost afectată independența și reputația profesională a magistratului.

Prin sentința civilă nr. 411 din 26 aprilie 2018, Tribunalul Mureș – Secția civilă a respins cererea de chemare în judecată fomulată de petentă împotriva ziaristului respectiv. Tribunalul Mureș a reținut că faptul că, în cuprinsul celor două articole, jurnalistul a arătat că au fost inițiate cele două litigii, nu constituie în sine o ingerință în viața privată de familie, câtă vreme acestea sunt aduse în afara intimității vieții private fiind deduse judecății, iar protecția vizată de legiuitor prin instituirea confidențialității în cauzele de punere sub interdicție, este destinată persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită, ori din materialul publicat rezultă nu numai că tatăl reclamantei nu a reclamat publicarea acestor informații ci, mai mult, aparent a furnizat pârâților informațiile publicate. În acest moment, cauza se află în faza apelului.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina