fbpx

Penalitățile datorate ulterior rezilierii contractului de telefonie mobilă, cumulul acestora cu dobânda legală, caracterul abuziv al penalităților

Debitorul datorează penalități de întârziere care nu se pot cumula cu dobânda legală, iar clauza penală poate fi abuzivă.

Titlul problemei de drept: Posibilitatea acordării penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de prestări servicii (telefonie mobilă) după rezilierea contractului şi apoi cesionarea obligaţiei de plată a sumelor prevăzute în contract, cumulul penalităţilor de întârziere contractuale cu dobânda legală, posibilitatea aprecierii penalităţilor de întârziere ca fiind excesive şi având caracter abuziv din acest motiv.

Opinia Institului Naţional al Magistraturii: Prima chestiune care a determinat jurisprudență divergentă se referă la supraviețuirea unor clauze momentului rezilierii, prin excepție de la dispozițiile art. 1554 alin. 3 C. civ., potrivit cărora contractul reziliat încetează pentru viitor. Existența unui regim derogatoriu este dată de lege, respectiv de art. 1554 alin. 2 C. civ., care prevede: Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor (…) care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune.( Potrivit art. 1549 alin.3 C. civ., dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică în cazul rezilierii).

Astfel, există o justificare legală pentru introducerea unor clauze care, prin convenţia părţilor, prin natura lor ori potrivit împrejurărilor, să producă efecte după încetarea contractului, fie pentru o perioadă de timp stabilită prin voința comună a părților (a se vedea clauza de neconcurență, clauza de confidențialitate, clauza de limitare sau de agravare a răspunderii etc.), fie până la momentul executării obligației contractuale principale (clauza penală).

Cu referire la clauza penală, din interpretarea coroborată a art. 1538 alin. (1) C. civ. și art. 1359 cod civil, reiese că este clauza prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale sau pentru neexecutarea obligaţiei la timp (pentru întârziere). Pe cale de consecință, penalitățile prevăzute în contract pentru ipoteza întârzierii la plată au natura juridică a unei clauze penale. Scopul acestei clauzei penale este determinarea debitorului să își execute obligaţiile, iar nu încasarea penalităților, astfel încât, ulterior rezilierii, nu s-ar mai regăsi rațiunea pentru supraviețuirea clauzei penale, atâta timp cât obligațiile contractuale nu mai există.

O asemenea interpretare este în concordanță cu natura și efectele instituțiilor reoluțiunii/rezilierii, pe de o parte, și clauzei penale, pe de altă parte. Cu toate acestea, în materia penalităților de întârziere prevăzute pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor băneşti, legea permite aplicarea acestora chiar şi după desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere.

În acest sens, potrivit art. 1.535 alineat (1) C. civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Dispozițiile citate instituie un regim special pentru daunele moratorii aferente obligațiilor bănești inclusiv în situația în care cuantumul acestora este convenit de părți, așadar și în situația penalităților de întârziere, astfel încât acestea supraviețuiesc momentului rezilierii.

Reținând că, în cazul penalităţilor de întârziere pentru obligaţii care au ca obiect sume de bani, acest tip de clauză penală produce efecte și ulterior rezoluţiunii sau rezilierii contractului, până la efectuarea plății, în condiţiile cadrului normativ actual (art. 1535 alin. (1) C.civ.), rămâne fără obiect problema dacă se poate acorda dobânda legală începând cu data încetării contractului.

Cât privește posibilitatea acordării dobânzii legale (penalizatoare- art. 1 alin.3 din OG nr. 13/2011: Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației

respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare) alături de penalitățile de întârziere, trebuie a se avea în vedere că ambele au natura unor daune moratorii, astfel încât cumulul este exclus; de altfel, din redactarea art. 1.535 alineat (1) C. civ. mai sus citat, reiese, în mod explicit, că daunele moratorii al căror cuantum este prevăzut de lege au o aplicare subsidiară (în lipsa unei convenții a părților privind cuantumul daunelor moratorii).

În ceea ce privește posibilitatea stabilirii caracterului abuziv al unei clauze privind penalitățile de întârziere prevăzute în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în mod constant că Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului ancestor. Curtea a subliniat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. (Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, Mostaza Claro, C-168/05, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (Mostaza Claro, Pannon GSM, C-243/08).

O clauză referitoare la penalitățile de întârziere intră în domeniul de aplicare a legislației specifice protecției consumatorului atâta timp cât Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între profesioniști și consumatori prevede nu numai o definiţie generală a clauzei abuzive ci și o anexă cu tipuri de clauze prezumate absolut ca fiind abuzive, o aşa-numită „listă neagră” în cadrul căreia se regăsește următoarea prevedere: Lista-anexă, art. 1 lit. i – Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist. (în domeniul de aplicare al acestei norme se regăsește și clauza penală).

Acest aspect rezultă din dispozițiile exprese ale art. 4 alin.(4) din lege, potrivit cărora lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Așadar, „lista neagră” cuprinde o enumerare a unor tipuri de clauze în care, dacă se încadrează, o clauză prevăzută în contractul analizat este considerată abuzivă, fără a mai fi necesară verificarea condiţiilor generale.

Această interpretare este susținută de jurisprudența CJUE: Ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o „listă gri” a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la bun început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Acest lucru este valabil și în privința legislației românești aplicabile și în special în privința articolului 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000, care urmărește să transpună articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 și anexa vizată de această dispoziție pe calea unui mecanism care constă în redactarea unei „liste negre” a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive.

În definitiv, un astfel de mecanism intră sub incidența dispozițiilor mai stricte pe care statele membre pot, cu respectarea dreptului Uniunii, să le adopte sau să le mențină, în domeniul reglementat de Directiva 93/13, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat, în temeiul articolului 8 din aceasta. (Cauza Matei, C‑143/13)

Caracterul disproporționat de mare al sumelor, comparativ cu pagubele suferite de profesionist reprezintă o chestiune de apreciere a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, așa cum se va arăta în cadrul opiniei exprimate cu privire la următoarea problemă de practică neunitară.

În concluzie, opinia INM este în sensul că este posibilă acordarea penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de prestări servicii (telefonie mobilă) după rezilierea contractului şi apoi cesionarea obligaţiei de plată a sumelor prevăzute în contract și nu se poate realiza cumulul penalităţilor de întârziere contractuale cu dobânda legală, atâta timp cât clauza privind penalitățile supraviețuiește desființării contractului până la momentul plății; de asemenea, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale, există posibilitatea aprecierii penalităţilor de întârziere ca fiind excesive şi având caracter abuziv din acest motiv. Conținutul și concluziile dezbaterilor

În legătură cu acest aspect, există și opinia potrivit căreia penalitățile de întârziere sunt prevăzute cu scopul principal de a asigura îndeplinirea obligației de plată fiind, în consecință, datorate pentru perioada în care contractul este în vigoare, deci până la momentul rezilierii. Ulterior acestui moment, debitorul ar datora dobânda legală.

Există, de asemenea, și opinia singulară potrivit căreia penalitățile de întârziere ar trebui să fie cumulate cu dobânda legală, opinie care însă nu a fost argumentată.

Cu privire la opinia potrivit căreia penalitățile de întârziere prevăzute în contractul de prestări servicii nu pot fi acordate și după rezilierea contractului, până la plata efectivă, opiniile participanților au fost în sensul în care o asemenea soluție nu poate fi primită, pentru următoarele argumente: – într-o astfel de situație nu se poate vorbi despre o achitare a obligației principale și, în consecință, rațiunea pentru care a fost instituită clauza penală – asigurarea plății debitului principal – subzistă. În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1535 Cod civil precum și celelalte dispoziții ale Codului civil care reglementează consecințele rezilierii/rezoluțiunii; prin urmare, inclusiv legiuitorul a avut în vedere faptul că, în momentul rezilierii/rezoluțiunii contractului pot exista clauze care să subziste ulterior acestui moment. Clauza penală este una dintre aceste clauze. – efectele rezilierii se produc pentru viitor, debitele principale în baza cărora sunt calculate penalitățile sunt anterioare momentului rezilierii. În consecință, prin simplul efect al contractului și al clauzei penale, debitorul datorează penalități de întârziere.

În consecință, participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.

Extras din MINUTA întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel 27-28 iunie 2019.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina