fbpx

Ordonanță CJUE care poate întemeia apărările inculpaților acuzați de evaziune fiscală prin operațiuni fictive

CJUE temperează entuziasmul organelor fiscale în refuzul arbitrar practicat cu privire la deducerea TVA-ului.

Dreptului organului fiscal de a refuza contribuabilului dreptul de deducere a TVA, în cazul operațiunior presupus fictive, i-au fost impuse limitări prin Ordonanța CJUE din 3 septembrie 2020, în cauza ECLI:EU:C:2020:673.

Răspunzând celor patru întrebări preliminare (din șase) adresate de către Tribunalul Administrativ și pentru Litigii de Muncă din Budapesta, Ungaria, întrebări care au următorul conținut:,,Ținând seama de dispozițiile Directivei 2006/112 referitoare la deducerea TVA‑ului și de principiul efectivității, autoritatea fiscală are obligația să specifice în ce constă frauda fiscală? Practica autorității fiscale, conform căreia omisiunile și neregularitățile lipsite de o legătură de cauzalitate rezonabilă cu dreptul de deducere a TVA‑ului, săvârșite de membrii lanțului, sunt considerate dovezi ale fraudei fiscale, invocând în acest sens faptul că, având în vedere că aceste omisiuni și neregularități au determinat caracterul nefiabil al conținutului facturii, persoana impozabilă avea sau trebuia să aibă cunoștință de frauda fiscală, este adecvată? În cazul în care ar exista fraudă fiscală, această împrejurare justifică faptul că persoanei impozabile i se impune obligația de a efectua o verificare cu întinderea, nivelul și domeniul menționate anterior sau această obligație depășește cerințele impuse de principiul efectivității?”, Curtea aduce lămuriri care sunt extrem de valoroase contribuabililor supuși controalelor fiscale și cărora li se refuză dreptul de deducere a TVA-ului.

Astfel, Curtea reține că dacă livrările de bunuri au fost realizate efectiv, iar aceste bunuri au fost utilizate ulterior de contribuabilul vizat controlat, în scopul propriilor operațiuni taxabile, în principiu nu se poate refuza acesteia dreptul de deducere.

Autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere DACĂ se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv.

Dacă această regulă se aplică atunci când o fraudă este săvârșită de însăși persoana impozabilă, ea se aplică și atunci când o persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziția sa, participa la o operațiune implicată într‑o fraudă în materie de TVA.

În schimb, nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de Directiva 2006/112 să se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într‑o fraudă săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrare, anterioară sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de frauda în materie de TVA. Astfel, instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei statului.

Atunci când persoana impozabilă nu este ea însăși autorul fraudei în materie de TVA, dreptul de deducere nu poate fi refuzat acesteia DECÂT DACĂ se stabilește, în raport cu elemente obiective, că știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii care justifică dreptul de deducere, participa la o operațiune implicată într‑o fraudă în materie de TVA săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări.

În această privință, în ceea ce privește nivelul de diligență impus persoanei impozabile care dorește să își exercite dreptul de deducere, Curtea a statuat deja în mai multe rânduri că NU este contrar dreptului Uniunii să se pretindă ca un operator să ia orice măsură care i s‑ar putea solicita în mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea pe care o efectuează nu determină participarea acestuia la o fraudă fiscală. Stabilirea măsurilor care, într‑o anumită situație, pot fi pretinse în mod rezonabil de la o persoană impozabilă care dorește să exercite dreptul de deducere a TVA‑ului pentru a se asigura că operațiunile sale nu sunt implicate într‑o fraudă săvârșită de un operator în amonte depinde în mod esențial de situația respective.

Desigur, atunci când există indicii care permit să se presupună existența unor nereguli sau a unei fraude, un operator avizat ar putea, potrivit împrejurărilor situației, să se vadă obligat să obțină informații cu privire la un alt operator de la care intenționează să achiziționeze bunuri sau servicii pentru a se asigura de fiabilitatea acestuia.

Totuși, administrația fiscală nu poate impune persoanei impozabile să întreprindă verificări complexe și aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuția acestei administrații.

Curtea a statuat deja că aceasta din urmă NU poate impune în general persoanei impozabile care dorește să exercite dreptul de deducere a TVA‑ului, pe de o parte, să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispune de calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA‑ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privință.

Revine autorităților fiscale competente sarcina să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă a săvârșit o fraudă sau știa ori ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într‑o fraudă. Revine în continuare instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă autoritățile fiscale implicate au stabilit existența unor astfel de elemente obiective.

Dacă administrația fiscală deduce din existența unor fraude sau a unor nereguli săvârșite de emitentul facturilor sau de alți operatori în amonte în lanțul de livrări că operațiunile facturate și invocate ca temei al dreptului de deducere nu au fost realizate efectiv, administrația respectivă trebuie, pentru ca dreptul de deducere să poată fi refuzat, să stabilească, având în vedere elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturilor verificări a căror sarcină nu îi revine, că destinatarul respectiv știa sau ar fi trebuit să știe că aceste operațiuni erau implicate într‑o fraudă privind TVA‑ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

Dreptul de deducere a TVA‑ului se aplică indiferent de scopul și de rezultatul activității economice în cauză, iar faptul că TVA‑ul datorat pentru operațiuni anterioare privind bunurile în cauză a fost sau nu a fost plătit către trezoreria statului nu influențează acest drept.

Principiul interzicerii practicilor abuzive, care se aplică în domeniul TVA‑ului, interzice numai aranjamentele pur artificiale, lipsite de realitate economică, efectuate cu unicul scop de a obține un avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară obiectivelor Directivei 2006/112.

În consecință, dacă, astfel cum indică instanța de trimitere, existența livrărilor de bunuri în cauza principală este dovedită, faptul că lanțul de operațiuni care a condus la aceste livrări pare irațional din punct de vedere economic sau nejustificat în mod rațional, precum și faptul că unul dintre participanții la acest lanț nu și‑a îndeplinit obligațiile fiscale nu pot fi considerate ca reprezentând în sine o fraudă.

În al doilea rând, un regim de probațiune precum cel descris la punctul 61 din prezenta ordonanță, care conduce la refuzul de a acorda persoanei impozabile beneficiul dreptului de deducere atunci când aceasta nu furnizează, printre altele, elemente care să justifice ansamblul operațiunilor realizate de toți participanții la acest lanț, precum și activitatea economică a acestor participanți, imputându‑i, dacă este cazul, faptul că aceste elemente nu sunt verificabile, este contrar jurisprudenței amintite la punctele 50-58 din prezenta ordonanță, din care rezultă că îi revine administrației fiscale sarcina să dovedească la un standard juridic corespunzător, în fiecare caz, existența unei fraude săvârșite de fiecare dintre aceste persoane impozabile sau că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea vizată era implicată într‑o fraudă săvârșită de emitentul facturii sau de un alt operator care a intervenit în amonte în lanțul de livrări sau de prestări.

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă o asemenea probă (participarea activă la o fraudă sau că aceasta știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunile vizate erau implicate într‑o fraudă săvârșită de emitentul facturilor ) este prezentată, efectuând, în conformitate cu normele de probațiune din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din cauza principală.

Acestea au fost motivele principale pentru care Curtea (Camera a zecea) a dispus următoarele:

Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată coroborată cu principiile neutralității fiscale, efectivității și proporționalității trebuie interpretată în sensul că se opune unei practici naționale prin care administrația fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată achitată pentru achiziții de bunuri care i‑au fost livrate pentru motivul că facturile aferente acestor achiziții nu sunt credibile, din moment ce, în primul rând, fabricarea bunurilor respective și livrarea lor nu au putut fi efectuate de emitentul acestor facturi, în lipsa resurselor materiale și umane necesare, iar bunurile menționate au fost, așadar, achiziționate în realitate de la o persoană neidentificată, în al doilea rând, normele naționale privind contabilitatea nu au fost respectate, în al treilea rând, lanțul de livrări care a condus la achizițiile menționate nu era justificat din punct de vedere economic și, în al patrulea rând, unele operațiuni anterioare care fac parte din acest lanț de livrări au fost afectate de nereguli. Pentru ca un astfel de refuz să fie întemeiat, trebuie să se stabilească corespunzător cerințelor legale că persoana impozabilă a participat în mod activ la o fraudă sau că aceste operațiuni erau implicate într‑o fraudă săvârșită de emitentul facturilor sau de orice alt operator care a intervenit în amonte în lanțul de livrări menționat, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

Textul integral al ordonanței poate fi vizualizat aici.

Text sintetizat de avocat Adina Lincă.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns