fbpx

Motivarea condamnării definitive a unui avocat cunoscut: ”s-a folosit la comiterea infracţiunilor de profesia sa, pe care, în mod evident, a dezonorat-o”

Clujust vă prezintă motivarea deciziei definitive de la Înalta Curte prin care cunoscutul avocat Marius Colțuc a fost condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare pentru favorizarea făptuitorului și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

La individualizarea pedepsei, judecătorii ÎCCJ fac referire de mai multe ori la calitatea de avocat a inculpatului, arătând că nu se pot aplica circumstanțe atenuante, ba mai mult această calitate ar fi potențat pericolul social al infracțiunilor.

În motivare se arată că instanța ”a făcut o evaluare riguroasă a condiţiilor prevăzute de art. 74 alin. (1) din C. pen., în contextul concret al cauzei, în raport, cu limitele legale pentru fiecare infracţiune comisă, modalitatea de comitere a infracţiunilor, calitatea de avocat a inculpatului, gravitatea acestora, conduita procesuală a inculpatului. Totodată, a fost argumentată imposibilitatea de aplicare a circumstanţelor atenuante judiciare”

”S-a avut în vedere natura şi modul în care au fost săvârşite infracţiunile, aşa cum au fost expuse, consecinţele care au potenţat pericolul social al acestora, ca urmare a calităţii de avocat al inculpatului, ce cunoştea dispoziţiile legale, atât cele referitoare la exercitarea profesionale, cât şi cele aplicabile în cauza respectivă”, se mai arată în decizie.

”Acesta (Colțuc- n.red) s-a folosit la comiterea infracţiunilor de profesia sa, pe care, în mod evident, a dezonorat-o.”, mai notează judecătorii, care i-au interzis să profeseze avocatura timp de 2 ani.

În motivarea de mai jos, care a fost anonimizată de către ÎCCJ, Marius Colțuc este ”inculpatul B”.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 72/A/2020

Şedinţa publică din data de 05 martie 2020

Asupra apelului penal de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 138/F din data de 23 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 46 alin. (1) din C. proc. pen. s-a disjuns acţiunea penală formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva inculpatului A. şi s-a dispus formarea unui nou dosar.

S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute prin actul de sesizare, formulată de inculpatul B..

1. În baza art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În baza art. 66, 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 66, 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 66, 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În baza art. 38 alin. (1) – art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit cele 3 pedepse aplicate, de 1 an şi 6 luni închisoare, de 9 luni închisoare şi de 9 luni închisoare, urmând ca inculpatul B. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, sporită cu 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 6 luni închisoare, în final 2 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. rap. la art. 66, 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. şi art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În art. 91 din C. pen. s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale de 2 ani închisoare pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, care se calculează potrivit dispoziţiilor. art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: – să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; – să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; – să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; – să comunice schimbarea locului de muncă; – să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen. s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţiile din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta 60 de zile muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul C. sau în cadrul Poliţiei Locale a Sectorului 1 Bucureşti, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) – e) s-au comunicat Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 91 alin. (4) din C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere, obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

S-a luat act că inculpatul B. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 11.08.2017 până la data de 22.08.2017, inclusiv.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 322 alin. (1) din C. pen., cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 66, 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

În art. 91 din C. pen. s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale de 9 luni închisoare pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, care se calculează potrivit dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: – să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Teleorman, la datele fixate de acesta; – să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; – să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; – să comunice schimbarea locului de muncă; – să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen. s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţiile din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta 60 de zile muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Alexandria sau în cadrul Primăriei Poroschia, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) s-au comunicat Serviciului de Probaţiune Teleorman.

În baza art. 91 alin. (4) din C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere, obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-au desfiinţat următoarele înscrisuri: contractul de asistenţă juridică serie x din data de 18.05.2017, împuternicirea avocaţială emisă în baza acestuia, serie x din data de 19.05.2017, actul adiţional nr. x din data de 25.05.2017, împuternicirea avocaţială emisă în baza acestuia, serie x din data de 25.05.2017 şi 5 procese-verbale de discuţii cu clienţii din datele de 18.05.2017, 18.05.2017, 25.05.2017, 25.05.2017 şi 29.05.2017.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii B. şi D. la plata sumei de câte 3.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul din data de 18 aprilie 2018, emis în Dosarul de urmărire penală nr. x/D/P/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (verificat, conform art. 328 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 16 alin. (3) din O.U.G. nr. 78/2016, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către procurorul-şef de secţie), s-a dispus, în temeiul art. 327 lit. a) din C. proc. pen., trimiterea în judecată a următorilor inculpaţi:

– inculpatul B. (avocat în cadrul Baroului Bucureşti) sub acuzaţia săvârşirii, în concurs real, a unei infracţiuni de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen., a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi respectiv, a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., toate faptele în condiţiile art. 38 alin. (1) din C. pen.

– inculpatul D. sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

– inculpatul A. sub acuzaţia săvârşirii, în concurs real, a unei infracţiuni de instigare la favorizarea făptuitorului, prev. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 269 alin. (1) din C. pen. şi respectiv, a unei infracţiuni de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., ambele în condiţiile art. 38 alin. (1) din C. pen.

Potrivit actului de sesizare, acuzaţiile aduse inculpaţilor anterior menţionaţi se întemeiază pe următoarea situaţie de fapt, stabilită pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală:

I. Inculpatul B., în vederea obţinerii de date şi informaţii de la inculpatul E. şi din actele Dosarului penal cu nr. x/2013 al DIICOT, pe parcursul lunii mai 2017, la intervale diferite de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a procedat după caz, în mod direct sau prin determinarea intenţionată a stagiarei sale F., precum şi cu ajutorul determinant din partea numitului D., la falsificarea prin contrafacerea scrierii, subscrierii şi atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului a mai mult înscrisuri sub semnătură privată, respectiv contract de asistenţă juridică, act adiţional la acesta, precum şi două împuterniciri avocaţiale aferente, acte încheiate în mod aparent de către mama inc. E. pentru a-şi putea justifica interesul legitim şi pe care inculpatul le-a utilizat mai departe sau după caz le-a înmânat stagiarei spre utilizare, atât la arestul secţiei 15 poliţie cât şi la arhiva Curţii de Apel Bucureşti – faptă încadrată juridic în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Inculpatul B., în continuare, la data de 29.05.2017, a determinat-o pe stagiara sa F. să-l substituie şi să se prezinte la arhiva Curţii de Apel Bucureşti pentru a studia Dosarul de instanţă cu nr. x/2017 având ca obiect contestaţia formulată de E. împotriva prelungirii măsurii arestării preventive, iar ulterior a obţinut de la stagiară menţiunile olografe (efectuate de aceasta fără vinovăţie) privind datele şi informaţiile necesare din dosar, respectiv aspectele de fapt reţinute în cauză, probele administrate, precum şi date referitoare la persoanele cercetate, inclusiv datele care au reieşit din reaudierea în calitate de inculpat a numitului E. referitoare la implicarea în activităţi infracţionale a numitului D., date pe care la rândul său, inculpatul le-a furnizat şi predat persoanei interesate şi astfel favorizate, respectiv numitul D., prin acest ajutor efectiv şi concret, inculpatul B. acţionând astfel în scopul îngreunării cercetărilor penale în Dosarul nr. x/2013 instrumentat de DIICOT – SC şi tragerii la răspundere penală a numitului D. – faptă încadrată juridic în infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Inculpatul B., pe parcursul lunii iulie 2017, şi în susţinerea apărărilor sale făcute cu ocazia audierii din data de 29.06.2017 (de natură să confirme întâlnirile şi discuţiile avute cu cei doi presupuşi intermediari, pentru clientul E.) a procedat după caz, în mod direct sau prin determinarea intenţionată a stagiarei sale F. (aflată în eroare de fapt) la contrafacerea prin plăsmuire a unui număr de cinci procese-verbale de discuţii client ale căror rubrici erau completate olograf, acte antedatate după caz, din 18.05, 25.05 şi respectiv 29.05.2017 şi care ar fi redat în acele zile toate discuţiile purtate de către avocat cu numiţii D. şi A. cu ocazia întâlnirilor avute la sediul cabinetului, documente depuse în continuare la dosarul cauzei şi care nu reprezintă altceva decât înscrisuri “pro causa” plăsmuite şi folosite de către inculpatul B., în scopul susţinerii apărărilor făcute de acesta cu ocazia audierii şi îngreunării astfel a aflării adevărului judiciar – faptă încadrată juridic în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen.

II. Inculpatul D., pe parcursul lunii mai 2017, în vederea obţinerii de date şi informaţii de la inculpatul E. şi din actele Dosarului penal cu nr. x/2013 al DIICOT, la intervale diferite de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a procedat în mod direct şi cu contribuţia determinantă din partea avocatului B., la falsificarea prin contrafacerea scrierii, subscrierii şi atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului a mai mult înscrisuri sub semnătură privată, respectiv contract de asistenţă juridică, act adiţional la acesta, precum şi două împuterniciri avocaţiale aferente, acte pe care inculpatul le-a semnat olograf în locul clientului E., creându-se astfel aparenţa că au fost încheiate de către mama inc. E., demers efectuat în scopul justificării unui interes legitim, documente false pe care în continuare avocatul B. le-a utilizat, atât direct, cât şi indirect, după caz, la arestul secţiei 15 poliţie cât şi la arhiva Curţii de Apel Bucureşti – faptă încadrată juridic în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

III. Inculpatul A., pe parcursul lunii mai 2017, l-a însoţit pe inculpatul D. la cabinetul avocatului B.

B. şi i-au solicitat acestuia din urmă obţinerea de date şi informaţii de la inculpatul E. şi din actele Dosarului penal cu nr. x/2013 al DIICOT (respectiv date şi informaţii referitoare la implicarea în activităţi infracţionale şi a persoanei interesate D.), determinându-l, obţinându-i în prealabil o copie după cartea de identitate a martorei G. (ale cărei date de stare civilă urmau a fi folosite cu ocazia falsificării unor documente de asistenţă juridică în numele acesteia) şi în continuare, chiar însoţindu-l cu maşina personală pe avocat la arestul secţiei 15 poliţie unde acesta a reuşit obţinerea unei grefe cu inculpatul E., arestat preventiv la acea dată, încercându-se astfel obţinerea de la acesta a informaţiilor dorite, demers infracţional efectuat în scopul îngreunării cercetărilor penale în Dosarul nr. x/2013 instrumentat de DIICOT – SC şi tragerii la răspundere penală a numitului D. – faptă încadrată juridic în infracţiunea de instigare la favorizarea făptuitorului, prev. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 269 alin. (1) din C. pen.

Inculpatul A., pe parcursul lunii mai 2017, în vederea obţinerii respectivelor date şi informaţii şi favorizării implicite a inculpatului D., după ce în prealabil a obţinut şi a pus la dispoziţia avocatului B. o copie după cartea de identitate a martorei G. (ale cărei date de stare civilă urmau a fi folosite cu ocazia falsificării unor documente de asistenţă juridică în numele acesteia), în data de 19.05.2017 a asistat şi a încurajat de la început demersul infracţional al inculpaţilor B. şi D., cu ocazia contrafacerii de către aceştia a unor documente de asistenţă juridică (contract de asistenţă juridică şi împuternicirea aferentă), creându-se astfel aparenţa că au fost încheiate de către mama inc. E., demers efectuat în scopul justificării unui interes legitim, documente false pe care în continuare avocatul B. le-a utilizat direct la arestul secţiei 15 poliţie cu ocazia grefei avute cu arestatul E. – faptă încadrată juridic în infracţiunea de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen.

Ca urmare a trimiterii în judecată a inculpaţilor, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei Curţi la data de 19 aprilie 2018, constituind obiectul Dosarului nr. x/2018.

Prin încheierea din data de 10 iulie 2018, judecătorul de cameră preliminară al Curţii a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul B. cu privire la legalitatea sesizării instanţei, efectuării actelor şi administrării probelor în faza de urmărire penală, a constatat că inculpaţii D. şi A. nu au formulat astfel de cereri şi excepţii, a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii, cu privire la toţi cei trei inculpaţi.

Contestaţia formulată de inculpatul B. împotriva acestei soluţii a fost respinsă, ca nefondată, prin încheierea nr. 914 din data de 26 noiembrie 2018, pronunţată de Completul de 2 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

În cursul judecăţii, după prezentarea în şedinţă publică a actului de sesizare, Curtea a procedat, în mod nemijlocit, la termenul din 6 iunie 2019, la ascultarea inculpaţilor B. şi D., în timp ce inculpatul A. a refuzat să dea declaraţie, prevalându-se de dreptul la tăcere, recunoscut de art. 83 lit. a) din C. proc. pen.

Inculpaţii B. şi D. au formulat cereri de aplicare a procedurii simplificate, potrivit art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., precizând, cu ocazia ascultării lor nemijlocite de către Curte, în prezenţa apărătorilor aleşi care le-au asigurat asistenţa juridică, că recunosc, în totalitate, faptele care li se reţin în sarcină prin actul de sesizare, dar şi că nu contestă probele administrate în faza de urmărire penală, solicitând să fie judecate numai pe baza acelor probe.

Aceste cereri au fost puse în discuţie, conform art. 375 alin. (1) din C. proc. pen., la termenul din data de 6 iunie 2019 (după ascultarea celor doi inculpaţi trimişi în judecată care au consimţit să dea declaraţii) şi au fost admise, la acelaşi termen, în baza art. 375 alin. (2) din C. proc. pen., pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă de la acea dată, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

De asemenea, la cererile celor doi inculpaţi, puse în discuţie, a fost încuviinţată, conform art. 377 alin. (1), (2) rap. la art. 374 alin. (4) şi art. 375 alin. (2) din C. proc. pen., administrarea probei cu înscrisurile prezentate de aceştia.

În considerarea argumentelor expuse în încheierile de şedinţă, au fost admise cererile formulate de inculpatul B. de emitere a unor adrese către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Serviciul Român de Informaţii pentru a comunica dacă a existat o colaborare între acestea în cauză, în baza Protocolului din 4 februarie 2009, şi respectiv, de emitere a unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria pentru obţinerea de informaţii cu privire la rezultatul cercetărilor efectuate ca urmare a unui denunţ formulat de inculpat la data de 14.09.2017 la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală.

În răspunsurile primite de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Serviciul Român de Informaţii s-a comunicat că nu a existat o cooperare între instituţii în cauză, iar în răspunsul primit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria s-a comunicat că în Dosarul penal cu nr. x/2017 se efectuează cercetări în rem pentru săvârşirea infracţiunilor de fraudă informatică şi fals informatic, fapte prev. şi ped. de art. 249 din C. pen. şi art. 325 din C. pen.

Tot la termenul din data de 6 iunie 2019, Curtea a pus în discuţie şi a dispus, în baza art. 46 alin. (1) din C. proc. pen., pentru motivele arătate în încheierea întocmită la acel termen, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2018, disjungerea cauzei cu privire la inculpatul A. şi formarea unui nou dosar care să fie soluţionat potrivit procedurii comune de judecată.

În urma analizării probatoriului din faza de urmărire penală, a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut nu a fost contestat, în cursul judecăţii, de către inculpaţii care au formulat cererile, admise, de aplicare a procedurii simplificate, în raport cu acuzaţiile aduse acestora, Curtea reţine următoarea situaţie de fapt:

În Dosarul penal de bază cu nr. x/2015 s-a dispus prin ordonanţa din data de 14.02.2017, efectuarea în continuare a urmăririi penale în cauză, faţă de numiţii H. şi E., sub aspectul săvârşirii mai multor infracţiuni informatice, respectiv fraudă informatică, prevăzută de art. 249 din C. pen., înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. şi fals informatic, prevăzută de art. 325 din C. pen., iar prin ordonanţele din data de 28.03.2017, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de numiţii H. şi E., pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, în continuare fiind cercetaţi în stare de arest preventiv (măsură preventivă ce a fost ulterior înlocuită).

Pe parcursul urmăririi penale efectuate în acest dosar, respectiv la data de 08.06.2017, s-a procedat la reaudierea în calitate de inculpat a numitului E. care a făcut următoarele afirmaţii: la începutul lunii mai 2017, în timp ce se afla în stare de arest preventiv în arestul secţiei 15 Poliţie, în dosarul D.I.I.C.O.T. nr. x/2015, a fost anunţat că s-a prezentat un avocat în vizită/grefă. Iniţial, numitul E. a crezut că este vorba de apărătorul său ales, avocatul I., însă la camera de vizite, a constatat că avocatul era B. pe care îl cunoştea deoarece îl reprezentase în cursul anului 2013 într-un dosar instrumentat de D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Teleorman. A fost întrebat de inculpatul B. cum se descurcă în arest, dacă are probleme, ce a declarat în faţa organelor de urmărire penală, dacă a spus despre alte persoane implicate în activitatea infracţională şi că s-a interesat despre avocatul său, spunându-i despre acesta că nu îl reprezintă în mod corespunzător. La întrebarea de ce a venit în vizită la numitul E., inculpatul B. i-a spus că vecinul său D. i-a solicitat să se intereseze de situaţia sa juridică, spunându-i să stea liniştit că “vom avea grija de tine şi te vom ajuta”. Totodată l-a îndemnat să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Inculpatul B. l-a mai întrebat dacă a dat o declaraţie cu privire la D. şi dacă da, ce a declarat. După răspunsul negativ al numitului E. care a precizat că nici nu intenţionează în viitor să dea o astfel de declaraţie, inculpatul B. l-a întrebat în continuare dacă cunoaşte persoane pe care să le denunţe, întrebare la care numitul E. a răspuns că nu se gândeşte să formuleze niciun denunţ.

În data de 30.05.2017, cu ocazia judecării contestaţiei formulate de numitul E. împotriva soluţiei de prelungire a măsurii arestului preventiv s-a format un Dosar cu nr. x/2017, care a fost conexat la dosarul privind contestaţia formulată de celălalt arestat preventiv în dosar, H..

Cu această ocazie numitul E. a aflat că la dosar (x/2/2017) a fost depusă o împuternicire avocaţială emisă de Cabinetul de Avocat B. pentru studiu dosar, că în dimineaţa acelei zile s-a prezentat inculpatul B. care a studiat dosarul şi a fotografiat referatul cu propunere de prelungire a măsurii arestului preventiv, fiind surprins de această situaţie, având în vedere că nu îl angajase să îl reprezinte în niciun fel, cu atât mai mult cu cât cunoştea că inculpatul D. îi solicitase acestui avocat să se intereseze de situaţia sa juridică.

Numitul E. a solicitat să vadă împuternicirea avocaţială şi a constatat că acest avocat fusese împuternicit de mama sa, însă semnătura de pe împuternicirea avocaţială nu aparţinea mamei sale.

Numitul E. a arătat că nu a semnat nicio împuternicire avocaţială şi nici nu a discutat cu inculpatul B. să îl reprezinte, singurul avocat ales pentru asistarea/reprezentare sa fiind avocatul I..

După terminarea şedinţei de judecată, cu prima ocazie când a avut posibilitatea să apeleze telefonic membrii familiei din arest, a vorbit cu mama sa pe care a întrebat-o dacă a discutat cu avocatul B. şi dacă a semnat vreo împuternicire avocaţială acestuia, ca să îl reprezinte, iar mama sa i-a confirmat ca nu a discutat cu avocatul B., nici nu a semnat vreo împuternicire avocaţială şi nici vreo altă rudă sau cunoştinţă.

Tot atunci a apelat-o telefonic pe prietena sa, J., pe care a întrebat-o dacă ştie ceva despre avocatul B. şi despre faptul că acesta a depus la dosar o împuternicire avocaţială pentru a-l reprezenta în procesul penal, iar aceasta i-a răspuns că nici ea nici mama lui nu au vorbit şi nici nu au semnat vreo împuternicire avocaţială avocatului B..

Numitul E. a mai arătat că are convingerea că avocatul B. nu a avut niciodată intenţia să îl reprezinte, singura intenţie fiind de a afla informaţii din dosar şi dacă a dat declaraţii cu privire la D., de la acel moment nemaifiind contactat de avocatul B..

Fiind audiată de către organele de urmărire penală martora G., mama numitului E. a făcut, la rândul său, următoarele afirmaţii, care se coroborează cu cele ale fiului său: după reţinerea şi arestarea preventivă a fiului său E. în data de 28.03.2017, nu a venit nicio persoană la aceasta şi nici nu a discutat cu cineva, avocaţi, rude sau prieteni, despre angajarea vreunui avocat care să îl reprezinte pe fiul său în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Martora G. a arătat că nu a semnat nicio împuternicire avocaţială sau contract de asistenţă juridică, îl cunoaşte pe inculpatul B., de când era copil, deoarece a copilărit pe strada unde locuieşte martora, iar în anul 2012 – 2013 a fost avocatul fiului său într-un dosar care a fost pe rolul Tribunalului Teleorman. De atunci a declarat martora G. că nu l-a mai văzut pe inculpatul B..

Martora G. a mai declarat că după reţinerea şi arestarea fiului său nu a vorbit niciodată cu inculpatul B. şi nici nu l-a angajat pe acesta să îl reprezinte pe fiul său. De asemenea, nu a vorbit nici cu o altă persoana să îl angajeze pe inculpatul B. să îl reprezinte pe fiul său.

După ce a văzut cele două împuterniciri avocaţiale, conform cărora martora l-ar fi împuternicit pe inculpatul B. să îl reprezinte pe fiul său, martora G. a arătat că nu l-a împuternicit pe acesta, nu cunoaşte nimic despre aceste împuterniciri, iar semnăturile de la poziţia client de pe cele două împuterniciri avocaţiale nu îi aparţin.

Martora G. cunoaşte că singurul apărător ales al fiului său este avocatul I..

Fiind audiată de către organele de urmărire penală martora K., grefier în cadrul secţiei a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti, a relatat următoarele aspect faptice relevante: în data de 29.05.2017, cu o zi înainte de a intra în şedinţa de judecată din data de 30.05.2017, de la arhivă a primit un telefon prin care i se aducea la cunoştinţă de către un coleg arhivar că există o solicitare de consultare a dosarului de instanţă având ca obiect contestaţia formulată de inculpatul E. împotriva încheierii tribunalului prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive. Faţă de această solicitare a dus dosarul spre studiu la arhivă după care s-a întors în birou. După un anumit timp i s-a comunicat că poate veni să ia dosarul. În continuare şi-a verificat încă o dată dosarele pregătindu-le pentru şedinţa de a doua zi, ocazie cu care a constatat că la dosar fusese depusă o împuternicire pentru consultare dosar de către avocatul B.. A doua zi, conform procedurii, a intrat în sală cu o jumătate de oră înainte de începerea şedinţei pentru a putea pune la dispoziţia părţilor/avocaţilor acestora dosarele pentru studiu. Cu această ocazie s-a prezentat din nou acelaşi avocat, respectiv B. care i-a prezentat legitimaţia de avocat şi i-a solicitat acelaşi dosar menţionat mai sus, spre consultare. Martora a verificat atunci dosarul constatând că acesta avea împuternicire din partea mamei inculpatului, în scopul consultării dosarului penal, motiv pentru care i-a pus acestuia la dispoziţie dosarul. Acesta s-a aşezat pe banca avocaţilor şi a consultat dosarul. După puţin timp în sală a intrat şi avocata celuilalt inculpat, H., care avea de asemenea împuternicire depusă la dosarul cauzei, solicitându-i, de asemenea, un alt dosar spre studiu, având ca obiect contestaţia formulată de clientul său, dosare care în timpul şedinţei au fost de altfel conexate, ele privind acelaşi dosar de urmărire penală şi aceeaşi încheiere contestată. La un moment dat, avocatul B. i-a restituit dosarul privind pe inculpatul E. şi a plecat din sală. În continuare, înainte de a începe şedinţa s-a prezentat un alt avocat pentru inculpatul E., respectiv, avocat I., acelaşi avocat care l-a reprezentat şi în faţa primei instanţe a tribunalului. Acesta i-a depus şi el împuternicire pentru Curtea de Apel Bucureşti şi i-a solicitat acelaşi dosar la studiu. Acesta a văzut la dosar şi cealaltă delegaţie avocaţială depusă anterior de avocat B. aducându-i martorei la cunoştinţă acest aspect. Martora i-a confirmat că acea împuternicire fusese depusă la dosar. În timpul şedinţei de judecată în momentul în care s-au luat la ordine cauzele privind pe inculpaţii E. şi H., instanţa a dispus conexarea celor două dosare, acordând cuvântul avocaţilor şi inculpaţilor pe fond. În continuare, având cuvântul, avocatul I., pentru inculpatul E. a învederat instanţei un incident, invocând faptul că dosarul fusese consultat de un avocat care ar fi depus la dosar o împuternicire care în realitate nu era semnată de mama inculpatului, aşa cum se menţiona în cuprinsul delegaţiei. Atunci judecătorul l-a întrebat pe inculpatul E. dacă persoana/doamna din împuternicirea respectivă este mama sa, acesta confirmând acest lucru însă acesta a declarat că nu ştie la acel moment dacă mama sa a semnat sau nu respectiva delegaţie. A spus doar că în urmă cu câteva zile avusese o discuţie cu mama sa, însă aceasta nu îi comunicase nimic în sensul angajării altui avocat.

Pe parcursul cercetărilor, la data de 05.07.2017, după ce ofiţerul de poliţie delegat în cauză s-a deplasat la sediul cabinetului său de avocatură în vederea predării/ridicării unui anumit document, în aceeaşi zi, inculpatul B. s-a prezentat din proprie iniţiativă la sediul organului de poliţie şi în susţinerea apărărilor sale făcute cu ocazia audierii din data de 29.06.2017 (de natură să confirme întâlnirile şi discuţiile avute cu cei doi presupuşi intermediari, pentru clientul G.), a procedat la predarea benevolă către lucrătorul de poliţie a unor înscrisuri, respectiv a unui număr de nouă documente: cinci procese-verbale de discuţii client (şi respectiv copii după 2 facturi fiscale şi x chitanţe ce atestau primirea şi încasarea unor onorarii de la numitul A.), ale căror rubrici erau completate olograf, acte datate după caz din 18.05., 25.05. şi respectiv 29.05.2017, cu precizarea că în conţinutul acestor procese-verbale ar fi fost redate în acele zile toate discuţiile purtate de către avocat cu numiţii D. şi A. cu ocazia întâlnirilor avute la sediul cabinetului şi legate de serviciile de asistenţă juridică solicitate în Dosarul nr. x/2017 (inclusiv predarea şi ulterior primirea documentaţiei de asistenţă semnate de clientul real) procese-verbale semnate şi parafate doar de către avocat şi nu şi de presupuşii clienţi intermediari.

Prin activitatea de comparare şi suprapunere a celulelor celor trei numere de telefon aparţinând inculpaţilor, a reieşit faptul că la datele şi la orele, când, conform declaraţiei inculpatului B., din data de 11.07.2017, acesta a avut întâlniri cu inculpaţii D. şi A., conform proceselor-verbale de discuţie client încheiate, la sediul punctului de lucru al cabinetului său de avocatură din Bucureşti, – L., numerele de telefon ale celor trei au celulele de localizare din zone diferite ale municipiului Bucureşti sau de pe raza judeţului Prahova şi a municipiului Ploieşti, de unde a rezultat faptul că cei trei se aflau în locuri diferite, la datele şi la orele, când conform declaraţiei inculpatului B., din data de 11.07.2017, acesta a avut întâlniri cu inculpaţii D.

D. şi A., conform proceselor-verbale de discuţie client încheiate, la sediul punctului de lucru al cabinetului său de avocatură din Bucureşti, – L..

De asemenea, pe parcursul cercetărilor, după momentul luării măsurilor preventive, atât inculpatul B., cât şi inculpatul D. au revenit în mare parte asupra celor declarate iniţial, de această dată fiecare dintre ei recunoscându-şi propria implicare şi contribuţie la săvârşirea infracţiunilor (inclusiv semnarea olografă a actelor de către inculpatul D. pentru a se crea aparenţa că au fost încheiate de către mama inculpatului E.), declaraţii care se coroborează, atât cu ultima declaraţie a inculpatului A., cât şi cu celelalte probe administrate în cauză şi inclusiv cu declaraţia ulterioară a numitei F. care fiind audiată în calitate de suspectă în Dosarul de bază cu nr. x/2015, a avut o atitudine sinceră, recunoscându-şi vinovăţia numai în ceea ce priveşte împrejurările în care au fost completate pe parcursul lunii iulie 2017 procesele-verbale de discuţii client, în realitate fictive şi antedatate pentru luna mai 2017. Aceasta nu a recunoscut însă că ar fi avut cunoştinţă de cele discutate şi negociate iniţial de inculpatul B. şi D., precum şi A. cu privire la aceste aspecte incipiente aceasta aflându-se în eroare, acţionând doar la solicitarea avocatului său titular, inculpatul B.. Numita F. a mai recunoscut că la solicitarea avocatului său titular, inculpatul B. care i-a dat o delegaţie de substituire în ziua de 29.05.2017 s-a deplasat la Curtea de Apel Bucureşti în vederea consultării unui dosar penal în care era cercetat numitul E., a făcut un rezumat al dosarului notând informaţiile pe hârtie, consemnări pe care în continuare le-a predat inculpatului B..

Referitor la modalitatea în care inculpatul B. a intrat în posesia copiei cărţii de identitate a martorei G. care a fost folosită în cadrul activităţilor infracţionale, Curtea a reţinut drept relevante afirmaţiile inculpatului M., care se coroborează cu declaraţiile martorelor G. şi J., potrivit cărora a recunoscut că după momentul obţinerii de la martora G. a documentelor medicale necesare avocatului I., la solicitarea inculpatului A., a obţinut de la martora G. şi o copie după C.I. în vederea angajării unui alt avocat pentru E., copie C.I. care a fost predată mamei inculpatului A. potrivit indicaţiilor acestuia.

Situaţia de fapt a fost confirmată şi de analiza datelor informatice obţinute din unitatea desktop marca x seria x folosit de avocat F., fosta stagiară a inculpatului B., în care a fost identificat un fişier în format word denumit “act adiţional E.”, care conţine un act adiţional la contractul de asistenţă juridică dintre G. şi B., precum şi de percheziţia telefonului mobil marca x cu seria x cu o cartelă SIM N. cu seria x, aparţinând inculpatului D., în secţiunea “Chat-uri – O.”, fiind identificate convorbiri prin intermediul aplicaţiei O. avute de inculpatul D., despre reţinerea şi arestarea inculpatului E.: cu inculpatul B. (din discuţii rezultând că cei doi au luat cunoştinţă din presă la scurt timp despre reţinerile şi arestările din Dosarul D.I.I.C.O.T. x/2015, printre aceştia figurând şi amicul lor, E.. În acest sens, inculpatul B. îi trimite inculpatului D. link-uri către articolele de presă în care se difuzau informaţii referitoare la respectiva acţiune. De asemenea, a rezultat că în data de 02.05.2017, a avut loc o primă întâlnire la sediul avocatului, între cei trei inculpaţi din prezenta cauză) şi cu inculpatul A. (Discuţiile au început în perioada imediat următoare reţinerilor şi arestărilor preventive din Dosarul nr. x/2015 şi au privit iniţial propunerea inculpatului A. de a se lua legătura cu “B.” – avocatul B. -, atât în scop personal, angajarea sa pentru un dosar distinct, cât şi în scopul determinării avocatului de a obţine mai multe informaţii din dosar şi a încerca să-l ajute şi pe inculpatul E.. De asemenea, în cadrul comunicărilor electronice din dimineaţa zilei de 30.03.2017, inculpatul A. îi trimite inculpatului D., copii după mandatul de percheziţie domiciliară precum şi procesul-verbal de percheziţie domiciliară emise/întocmite cu privire la inculpatul E., documente obţinute probabil în prealabil de la inculpatul B., aflat la acel moment, conform discuţiilor, la instanţa care judeca contestaţia la măsura arestului preventiv a inculpatului E.. În continuare, între cei doi au loc discuţii referitoare la întâlnirile cu avocatul B. la cabinetul acestuia, pe parcursul lunii mai 2017 şi faptul că în final, avocatul trebuia să “le dea ceva”..- informaţiile pe care a reuşit să le obţină din Dosarul nr. x/2015).

Raportat la considerentele Deciziei nr. 4/2019 cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii “din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. rezultă că noua codificare procesual penală nu exclude de plano pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri de achitare în cazul în care judecata s-a efectuat în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, însă cazurile în care aceasta se poate dispune sunt limitate chiar de condiţiile de admisibilitate ale cererii de parcurgere a unei atare proceduri (cu referire, în special, la recunoaşterea în totalitate a faptelor şi aprecierea caracterului suficient al probelor pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cazului), aşa încât, dacă se consideră că acestea sunt îndeplinite şi se face aplicarea art. 375 alin. (2) din C. proc. pen., o eventuală soluţie de achitare nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat (altfel decât prin prisma suficienţei probelor în stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului în comiterea ei), ci exclusiv de intervenţia unor cauze evidente care împiedică exercitarea, în continuare, a acţiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, intrarea în vigoare a unei legi de dezincriminare, declararea neconstituţionalităţii normei de incriminare şi neintervenţia legiuitorului în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, absenţa discernământului în comiterea faptei, lipsa calităţii speciale prevăzute de lege pentru subiectul activ al infracţiunii etc.” Curtea a constatat vădit nefondată apărarea inculpatului B. (expusă cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 6 iunie 2019), în sensul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală (situaţie invocată de apărare drept temei de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.), pe motiv că încheierea contractului de asistenţă juridică în favoarea unei persoane de către alte persoane decât cele care apar în cuprinsul actului şi care semnează în mod efectiv acest document, întocmirea şi completarea împuternicirilor avocaţiale şi a actului adiţional nu sunt producătoare de efecte juridice în alte circumstanţe decât dacă ar fi fost vorba despre o simplă înţelegere verbală, rugăminte sau solicitare venită din partea oricui, având în vedere că prin legea avocaturii nu este obligatorie formalizarea contractului de asistenţă între avocat şi client. Cu aceleaşi concluzii inculpatul B. a solicitat achitarea şi pentru cea de-a doua componentă a infracţiunii, invocând semnificaţia juridică şi efectul întocmirii unor procese-verbale de discuţie cu clienţii, iar referitor la infracţiunea de favorizarea făptuitorului a susţinut, în esenţă, că nu există niciun element care să ajute împiedicarea tragerii la răspundere penală a inculpatului D..

De altfel, raportat la probatoriul anterior prezentat, a rezultat următoarele:

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Inculpatul B. nu a avut acordul martorului E. şi nici a mamei acestuia, martora G., pentru încheierea contractului de asistenţă juridică şi a actelor subsecvente, astfel încât orice analiză a susţinerilor referitoare la faptul că prin legea avocaturii nu este obligatorie formalizarea contractului de asistenţă între avocat şi client apare ca fiind inutilă. Chiar şi în situaţia ipotetică în care inculpatul B. ar fi avut cunoştinţă în mod eronat că are acordul martorului E. şi a mamei acestuia, martora G., pentru încheierea contractului de asistenţă juridică şi a celorlalte acte, astfel cum a sugerat inculpatul cu ocazia dezbaterilor, prin intermediul apărătorului său ales (deşi inculpatul a recunoscut că nu a avut împuternicirea niciunuia dintre cei 2 martori), faţă de dezlegarea dată problemelor de drept prin Decizia nr. 4/2019 cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, dezlegare obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin care s-a statuat că în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu ar fi posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.. Este adevărat că inculpatul B. a solicitat achitarea în baza dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., însă, faţă de motivarea în fapt, se vizează teza a II-a, respectiv săvârşirea faptei fără vinovăţie.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen.

Curtea a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, procesele-verbale de discuţii clienţi reprezentând înscrisuri sub semnătură privată antedatate care au fost plăsmuite în mod direct de inculpatul B., în calitate de avocat, sau prin determinarea intenţionată a unei alte persoane şi care conţin discuţii fictive care ar fi avut loc cu ocazia întâlnirilor avute la sediul cabinetului între inculpatul B. şi ceilalţi doi coinculpaţi, prin care se atestă că ar fi avut împuternicirea martorei G., conţinutul acestora fiind de natură a produce consecinţe juridice, respectiv să susţină poziţia inculpatului B. în ceea ce priveşte existenţa consimţământului martorei G. şi faptul că acesta nu ar fi cunoscut că ceilalţi doi inculpaţi nu o reprezentau pe această persoană.

Infracţiunea de favorizare a făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Curtea a reţinut că inculpatul E. a dat declaraţii cu privire la implicarea în activităţi infracţionale a inculpatului D.. Deşi inculpatul B. cunoştea că inculpaţii D. şi E. aveau interese contrare, s-a deplasat, atât la arestul secţiei 15 poliţie unde se afla încarcerat inculpatul E. şi i-a comunicat că împreună cu inculpatul D. o să aibă grijă de el, cât şi la sediul Curţii de Apel Bucureşti, unde a studiat personal dosarul de urmărire penală, a luat la cunoştinţă că inculpatul D. avea calitatea de făptuitor, întrucât inculpatul E. formulase un denunţ cu privire la acesta şi a furnizat şi predat persoanei interesate datele referitoare la implicarea sa în activităţi infracţionale care se regăseau în referatul cu propunerea de prelungire a arestului preventiv, ajutorul efectiv şi concret fiind acordat de inculpatul B. în scopul evident al îngreunării cercetărilor penale şi al evitării tragerii la răspundere penală a numitului D. în Dosarul nr. x/2013 instrumentat de D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală.

În consecinţă, Curtea a constatat că faptele analizate şi recunoscute în totalitate există şi au fost săvârşite de inculpatul B. cu vinovăţie, în forma intenţiei directe, acestea întrunind, atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunilor de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen., a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi respectiv, a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., toate faptele în condiţiile art. 38 alin. (1) din C. pen., pentru care inculpatul B. a fost condamnat, potrivit art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

Săvârşirea de către inculpatul D. a faptei pentru care a fost trimis în judecată, recunoscută fără rezerve de acesta, a rezultat din probatoriul anterior prezentat, care a dovedit, în afara oricărui dubiu, nu doar săvârşirea faptei, în materialitatea ei, ci şi comiterea acesteia cu vinovăţie, în forma intenţiei directe, impunându-se, deopotrivă, condamnarea acestuia, potrivit art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât fapta pentru care a fost trimisă în judecată există, a fost săvârşită cu vinovăţie şi constituie infracţiune.

Cererea apărării, de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului B., din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., este vădit nefondată, în raport cu situaţia de fapt stabilită de Curte, astfel că a fost respinsă.

În acest sens, Curtea a constatat că pentru a exista o infracţiune unică continuată este necesar ca fiecare dintre fapte să fi fost săvârşite de către acelaşi autor, fiecare dintre actele materiale întrunind prin el însuşi elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni, fiecare dintre acestea să fi fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi faptele să fi fost săvârşite la intervale de timp regulate şi aflate la o distanţă care să permită aprecierea acestora ca fiind o infracţiune unică în formă continuată.

În cazul acestor fapte comise de către inculpatul B. nu sunt întrunite cerinţele legii privind forma continuată având în vedere că acesta nu a avut reprezentarea ansamblului activităţilor infracţionale înainte de comiterea primului act de executare.

Prima infracţiune de fals în înscrisuri vizează rezoluţia infracţională a inculpatului de sprijinire a inculpatului D., activitate infracţională derulată doar pe parcursul lunii mai 2017, iar a doua infracţiune a vizat falsificarea unor documente care să sprijine atitudinea procesuală a inculpatului B. în propria cauză, activitate infracţională desfăşurată în luna iunie 2017, în susţinerea apărărilor făcute cu ocazia audierii sale din data de 29.06.2017 la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, inculpatul neavând de la început reprezentarea faptului că urma să fie cercetat penal şi că urma să întocmească acele procese-verbale. Or, în aceste condiţii, nu se poate considera că săvârşirea unor infracţiuni chiar şi de acelaşi gen şi la un interval de timp relativ scurt, a avut loc în condiţiile unei unice şi comune rezoluţii infracţionale, faptele fiind de fapt distincte.

Cu privire la pedepsele principale, Curtea a constatat că pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului este prevăzută în norma de incriminare pedeapsa închisorii ale cărei limite speciale sunt 1 an (limita minimă) şi, respectiv, 5 ani (limita maximă) sau pedeapsa amenzii, iar pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pedeapsa închisorii ale cărei limite speciale sunt 6 luni (limita minimă) şi, respectiv, 3 ani (limita maximă) sau pedeapsa amenzii.

De asemenea, Curtea a constatat că, raportat la poziţia procesuală personal exprimată în declaraţiile din faţa instanţei, independent de apărările formulate în dezbateri, inculpaţii B. şi D. beneficiază de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., ceea ce determină reducerea cu o treime a limitelor speciale anterior menţionate, care devin astfel 8 luni închisoare (limita minimă) şi 3 ani şi 4 luni închisoare (limita maximă) şi, respectiv 4 luni închisoare (limita minimă) şi 2 ani închisoare (limita maximă), iar în cazul amenzii limitele de pedeapsă se reduc cu o pătrime.

Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor pentru care, în sarcina inculpaţilor, a fost reţinută forma continuată a infracţiunii prevăzută de art. 35 alin. (1) din C. pen., la limitele maxime anterior menţionate (astfel cum au fost reduse), dacă acestea sunt apreciate neîndestulătoare, poate fi adăugat un spor de cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv de cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

Procedând la individualizarea pedepselor, în raport cu limitele astfel stabilite, Curtea a avut în vedere, potrivit art. 74 alin. (1) din C. pen., criteriile care conturează gravitatea fiecărei infracţiuni şi periculozitatea socială a fiecărui inculpat, în considerarea participaţiei penale proprii şi a datelor personale relevante.

Astfel, cu privire la inculpatul B. (în vârstă de 39 de ani), Curtea a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina sa au o gravitate deosebită, ce rezultă din săvârşirea lor prin folosirea într-un scop fraudulos a calităţii de avocat al Baroului Bucureşti, pentru a favoriza un făptuitor prin obţinerea de informaţii nepublice dintr-un dosar penal instrumentat de una dintre cele mai importante structuri de parchet din ţară, D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, cauză în care se efectuau cercetări penale cu privire la infracţiuni care sunt la rândul lor grave – infracţiuni informatice.

Gravitatea infracţiunilor săvârşite a rezultat şi din dezinvoltura şi lipsa de scrupule cu care inculpatul a acţionat, acesta dovedind îndrăzneală infracţională în condiţiile în care, deşi săvârşise 2 infracţiuni, dintre care una în formă continuată, a ales să nu se abată de la calea infracţională şi a săvârşit o a treia infracţiune, care în opinia inculpatului, era de natură să evite tragerea sa la răspundere penală, şi anume plăsmuirea unor înscrisuri, pe care le-a depus în continuare la dosar pentru a-şi susţine apărările.

Această gravitate a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului nu poate fi contrabalansată nici de conduita procesuală adoptată (determinată de conştientizarea, din postura de avocat, a avantajelor oferite, în acea situaţie, de colaborarea cu organele de urmărire penală, după ce iniţial nu recunoscuse săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa – reducerea semnificativă a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute în norma de incriminare a faptelor sale), nici de datele personale aparent favorabile, întrucât lipsa antecedentelor penale nu constituie un merit personal, ce ar trebui recompensat, ci o stare de normalitate, iar studiile superioare, pregătirea profesională şi situaţia familială (este căsătorit şi are doi copii minor) ar fi trebuit să constituie factori inhibanţi, care să îl determine la un alt tip de comportament social decât cel infracţional.

Curtea nu a identificat aspecte care să poată fi valorificate drept circumstanţe atenuante judiciare, potrivit art. 75 alin. (2) din C. pen., astfel cum a solicitat apărarea, întrucât infracţiunile comise prezintă o gravitate deosebită, iar consecinţele acestora, pe care iniţial a refuzat să şi le asume, adoptând, în faza de debut a urmăririi penale, o poziţie nesinceră, s-au materializat în afectarea gravă a încrederii cetăţenilor în modul de realizare a actului de justiţie atestându-se ideea că membrii baroului se pot folosi într-un scop fraudulos de prestigiul funcţiei şi de facilităţile pe care acest prestigiu îl oferă pentru a zădărnici aflarea adevărului într-un dosar penal. Nici diminuarea consecinţelor susţinută de apărare, inclusiv prin prezentarea de documente şi prin punerea voluntară la dispoziţie a tuturor actelor pe care inculpatul le deţinea nu poată fi valorificată drept circumstanţă atenuantă judiciară, în condiţiile în care “efortul” depus de inculpat prin prezentarea din proprie iniţiativă la sediul organului de poliţie a constat în predarea unui număr de nouă documente falsificate, în scopul susţinerii apărărilor făcute de acesta şi care constituie tocmai a treia infracţiune reţinută în sarcina inculpatului B..

Ţinând seama de toate aspectele anterior menţionate, dar şi de forma pe care a îmbrăcat-o în fiecare caz participaţia penală a inculpatului, Curtea a apreciat că numai câte o pedeapsă apropiată de nivelul mediu al limitelor de pedeapsă, în raport cu limitele speciale substanţial reduse în considerarea beneficiului legal anterior menţionat, sunt adecvate pentru justa sancţionare a inculpatului, asigurând proporţionalitatea lor cu gravitatea infracţiunilor pe care acesta le-a săvârşit.

Drept urmare, în baza art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a condamnat inculpatul la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Totodată, în baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a condamnat inculpatul la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Întrucât cele trei infracţiuni se află în concurs real, potrivit art. 38 alin. (1) – art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a procedat la contopirea pedepselor anterior menţionate, operaţiune în urma căreia a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare (o treime din totalul celorlalte pedepse), astfel că inculpatul B. va executa pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

Pe de altă parte, în raport cu fiecare infracţiune, i-a fost interzisă inculpatului, atât ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile art. 66, 67 din C. pen., începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, cât şi ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale, conform art. 65 din C. pen. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat), acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

La impunerea acestor interdicţii, Curtea a avut în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite de inculpat, care îl fac nedemn să exercite funcţii de interes public, dar şi împrejurarea că acesta s-a folosit, la comiterea infracţiunilor de profesia sa, pe care, în mod evident, a dezonorat-o.

Potrivit art. 45 alin. (3) lit. a) şi alin. (5) din C. pen., au fost aplicate inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, pe o perioadă de 2 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi, respectiv, pedeapsa accesorie corespunzătoare, pe durata executării pedepsei principale, ce urmează a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

Cu privire la inculpatul D., Curtea a constatat că aceasta a săvârşit, ca autor, în formă continuată, o infracţiune gravă de fals în înscrisuri sub semnătură privată, urmărind, prin apelarea la un avocat, care să îşi folosească în mod fraudulos această calitate, zădărnicirea aflării adevărului în cauza în care era cercetat penal.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că inculpatul, în vârstă de 38 de ani, nu are antecedente penale, fără ca această situaţie să constituie totuşi un merit personal, ce ar trebui recompensat, ci o stare de normalitate, fiind cercetat penal în dosarul de disjungere cu nr. x/2015, a adoptat o conduită procesuală corespunzătoare, după ce iniţial nu recunoscuse săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, este căsătorit, are un copil minori şi nu are ocupaţie.

Nici în cazul acestui inculpat nu se identifică însă aspecte care să poată fi valorificate drept circumstanţe atenuante judiciare, potrivit art. 75 alin. (2) din C. pen., astfel cum a solicitat apărarea, întrucât infracţiunea comisă prezintă o gravitate deosebită.

Ţinând seama de aspectele anterior menţionate, Curtea a apreciat că stabilirea unei pedepse cuprinse între minimul special (4 luni închisoare) şi maximul special (2 ani închisoare), aceste limite, reduse, fiind consecinţa acordării beneficiului legal la care s-a făcut anterior referire, este adecvată pentru justa sancţionare a inculpatului, o astfel de pedeapsă fiind proporţională cu gravitatea concretă a infracţiunii pe care acesta a săvârşit-o.

În consecinţă, în baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Pe de altă parte, i-a fost interzisă inculpatului, atât ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 1 an, în condiţiile art. 66, 67 din C. pen., începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, cât şi ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale, conform art. 65 C. pen. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

La impunerea acestor interdicţii, Curtea a avut în vedere natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de inculpat, care îl face nedemn să exercite funcţii de interes public.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepselor aplicate inculpaţilor B. şi D., constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 din C. pen., respectiv pedepsele aplicate sunt de până la 3 ani închisoare, inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, şi-au manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, şi apreciind, raportat la persoana inculpaţilor care sunt persoane bine integrate social (căsătoriţi, copii minori în întreţinere, studii superioare/studii medii), la comportamentul lor anterior corespunzător, dar şi ulterior comiterii faptelor, la perspectivele de reintegrare în societate, că pronunţarea condamnării constituie un serios avertisment pentru aceşti inculpaţi, şi chiar fără executarea pedepselor în regim de detenţie, nu vor mai săvârşi alte infracţiuni, fiind însă necesară supravegherea conduitei lor viitoare pentru o perioadă determinată, Curtea a dispus suspendarea executării pedepselor sub supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti/Teleorman pe durata termenului de supraveghere de 3 ani – inculpatul B. şi de 2 ani – inculpatul D..

Referitor la inculpatul D., Curtea a constatat că prin ordonanţa din data de 08.11.2017 s-a dispus luarea faţă de acesta a măsurii preventive a controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, începând cu data de 11.08.2017 până la data de 09.10.2017, măsură prelungită de procuror până la data de 08.12.2017, inclusiv.

Referitor la inculpatul B., Curtea a constatat că prin ordonanţa din data de 08.11.2017, s-a dispus luarea faţă de acesta a măsurii preventive a reţinerii, pentru o perioadă de 24 de ore, începând cu data de 11.08.2017, ora 19:35, până la data de 12.08.2017, ora 19:35 în continuare faţă de aceştia fiind dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul

Curţii de Apel Bucureşti măsura arestării preventive pentru o perioadă de 30 de zile.

Prin încheierea din data de 22.08.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus admiterea contestaţiei formulate de inculpatul B., respingerea propunerii de arestare preventivă a acestuia şi luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe o perioadă de 60 de zile, la momentul sesizării instanţei măsura nemaifiind prelungită, încetând de drept.

În consecinţă, având în vedere că s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Curtea a luat că inculpatul B. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 11.08.2017 până la data de 22.08.2017, inclusiv.

Infracţiunile ce formează obiectul acestei cauze penale sunt infracţiuni de pericol. Cu toate acestea, Curtea a făcut aplicarea art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. “rezolvarea acţiunii civile în procesul penal” şi a desfiinţat următoarele înscrisuri: contractul de asistenţă juridică serie x din data de 18.05.2017, împuternicirea avocaţială emisă în baza acestuia, serie x din data de 19.05.2017, actul adiţional nr. x din data de 25.05.2017, împuternicirea avocaţială emisă în baza acestuia, serie x din data de 25.05.2017 şi 5 procese-verbale de discuţii cu clienţii din datele de 18.05.2017, 18.05.2017, 25.05.2017, 25.05.2017 şi 29.05.2017.

Întrucât în privinţa inculpaţilor la care se referă prezenta hotărâre, au fost pronunţate, astfel cum deja s-a evidenţiat, soluţii de condamnare, aceştia au fost obligaţi, potrivit art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru efectuarea procedurilor în fazele de urmărire penală, cameră preliminară şi judecată în primă instanţă, după cum urmează:

– inculpatul B. – 3.000 RON (din care 2.000 RON în faza de urmărire penală);

– inculpatul D. – 3.000 RON (din care 2.000 RON în faza de urmărire penală);

Referitor la aceste sume, Curtea a constatat că rechizitoriul, ca act de sesizare a instanţei, nu a fost contestat, de către niciunul dintre cei doi inculpaţi, în procedura de cameră preliminară, sub aspectul cheltuielilor judiciare pe care le menţionează a fi fost efectuate, în raport cu fiecare dintre ele, în faza de urmărire penală, iar, în speţă, nu a fost identificat niciun motiv pertinent şi obiectiv care să justifice cenzurarea valorii cheltuielilor respective, astfel cum au stabilite de către procurorul de caz.

Cheltuielile judiciare ocazionate de desfăşurarea procedurii de cameră preliminară şi a celei de judecată în primă instanţă, conform procedurii simplificate, au fost stabilite, la nivelul aceleiaşi sume (1.000 RON), pentru cei doi inculpaţi, ţinându-se seama de numărul termenelor stabilite şi de actele efectuate pe parcursul acelor proceduri.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termenul legal, apel inculpatul B., iniţial fără a arăta motivele de apel.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a Înaltei Curţi sub nr. x la 20.01.2020, motivele de apel formulate de apelantul inculpat B. prin apărător ales, aflate la dosarul Înaltei Curţi.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul inculpat prin apărător a făcut referiri la sentinţa atacată, fiind prezentată şi o scurtă cronologie a desfăşurării dosarului disjuns, la procedura din camera preliminară, la percheziţia informatică, aspecte legate de conduita corectă a inculpatului cu organele de cercetare penală a inculpatului care nu a fost menţionată în rechizitoriu, deşi reprezenta o circumstanţă personală favorabilă, cererile şi excepţiile formulate de inculpat în procedura camerei preliminare fiind respinse, ca nefondate prin încheierea pronunţată la 10.07.2018, argumentele bazându-se în principal pe faptul că inculpatul B. a cunoscut încă din cursul urmăririi penale natura şi conţinutul învinuirilor ce i-au fost aduse, le-a recunoscut în întregime şi a solicitat încheierea unui acord de recunoaştere care a fost respins de conducerea DIICOT. Aspectele legate de modalitatea de administrare a probelor au fost de asemenea apreciat de către judecătorul de cameră preliminară ca fiind conforme cu exigenţele legale.

S-a arătat că împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară a formulat contestaţie inculpatul B., cauza fiind soluţionată prin respingerea căii de atac de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Apelantul inculpat prin apărător a făcut precizarea că toate obiecţiile formulate de inculpat, în procedura camerei preliminare au fost considerate de către curtea de apel, cât şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca fiind lipsite de relevanţă raportat la respectivul moment procesual, cu motivarea că acestea constituie în realitate apărări de fond şi urmează a fi valorificate cu ocazia judecării cauzei.

Examinând sentinţa atacată, apelantul inculpat prin apărător consideră că se poate observa că, deşi problematica referitoare la încălcarea drepturilor inculpatului, la realizarea în condiţii neloiale a percheziţiilor, inclusiv celor informatice şi la verificarea apărărilor au fost puse în discuţia părţilor, instanţa de fond nu are nicio remarcă în legătură cu ele, validând prin hotărârea de condamnare pronunţată toate activităţile de urmărire penală pe care le-a considerat dovezi de netăgăduit cu privire la comiterea faptelor penale de către inculpat.

După începerea judecăţii în faţa Curţii de Apel, secţia I penală, inculpatul B. a reiterat poziţia iniţială de recunoaştere integrală a învinuirilor ce i-au fost aduse, declarând, totodată că îşi însuşeşte probatoriile administrate în timpul urmăririi penale, poziţie procesuală consemnată în mod explicit cu ocazia audierii sale în şedinţa publică din 6.09.2019.

La solicitarea apărătorilor inculpatului B. şi cu concluziile favorabile ale Ministerului Public, curtea de apel a încuviinţat judecarea cauzei faţă de B. în procedura simplificată şi a dispus disjungerea cauzei cu privire la faptele reţinute în sarcina inculpatului A., cu privire la care judecata urmează a continua într-o cauză distinctă.

Apelantul inculpat prin apărător face referiri la apărările invocate şi la modul cum prima instanţă a reţinut faptele comise de către inculpatul B. în modalitatea descrisă în rechizitoriu, intenţia ilicită a acestuia fiind evidentă, iar demersurile sale profesionale, constând în vizitarea martorului denunţător la sediul arestului secţiei 15 poliţie, cât şi prezentarea sa la sediul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în ziua de 30.05.2017, dată la care urma a fi soluţionată contestaţia formulată de E. împotriva încheierii de prelungire a arestului preventiv, toate acestea constituie acţiuni menite să-l favorizeze pe inculpatul D., acesta urmând a fi informat în legătură cu actele şi lucrările dosarului şi cu poziţia procesuală a lui E..

Se fac referiri la modul cum prima instanţa a valorificat declaraţia martorei G., la declaraţiile ulterioare ale martorei J., declaraţia martorei K..

Un alt aspect neîntemeiat în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de către instanţă este acela referitor la anumite documente (copie ordonanţă percheziţie şi proces-verbal de percheziţie, despre care se susţine că ar fi provenit “probabil” de la inculpatul B., dar care, din analiza probatoriului administrat în cauză, reiese că a ajuns în posesia inculpatului A. prin fotografiere, la domiciliul martorei G., actele aflându-se în posesia martorei G., la momentul primei vizite efectuate după arestarea inculpatului E..

Deşi se încearcă să se susţină ideea potrivit căreia inculpatul B. ar fi transmis către persoana favorizată D. informaţii existente în dosarul având ca obiect contestaţie la măsura arestului al inculpatului E., folosindu-se de un mesaj text prin care acesta îi spunea că în data de 30.03.2019 se judeca contestaţia lui E. la tribunal, unde acesta s-ar fi aflat, nu există nicio dovadă că acest lucru s-a întâmplat în realitate.

Dovadă stau declaraţiile martorei G. reţinute în rechizitoriu la fila x în care aceasta a susţinut faptul că la momentul vizitei inculpatului A., acesta a efectuat cu telefonul fotografii ale documentelor lăsate la aceasta cu prilejul percheziţiilor efectuate în cauză la domiciliul inculpatului E..

Se solicită observarea că mesajul sms este transmis de inculpatul B. la ora 7:43, cunoscut fiind faptul că accesul în instanţe se face începând cu ora 8:00, aşadar dosarele nu se pot consulta la acea oră.

Trebuie reţinut că nu există probe că la dosarul respectiv ar fi fost depusă vreo împuternicire de către inculpatul B. în vederea studierii şi fotocopierii dosarului, din percheziţiilor informative efectuate în cauză nu au rezultat dovezi referitoare la comunicări cu acest conţinut transmise de inculpatul B. către vreunul dintre inculpaţi.

Mai mult decât atât, în Sentinţa penală nr. 138/2019, se menţionează faptul că prima întâlnire dintre cei 3 inculpaţi, în vederea angajării inculpatului B. în calitate de avocat a avut loc abia la data de 02.05.2019 şi până la acel moment nu există dovezi care să ateste faptul că inculpatul B. ar fi cunoscut anterior acestei date, intenţia acestora de a-l angaja pentru a-l reprezenta pe E..

Prin urmare, deşi încearcă să se creeze aparenţa unei colaborări anterioare a inculpaţilor în vederea susţinerii acuzaţiei de favorizare a făptuitorului, probatoriul administrat în cauză dovedeşte contrariul fiind demonstrată sursa din care inculpatul A. a dobândit aceste documente pe care ulterior la 30.03.2019, le-a comunicat către inculpatul D., care nu are nicio legătură cu inculpatul B..

Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că inculpatul B. s-a prezentat în mod voluntare la sediul DIICOT încă de la 29.06.2017 şi a predat 5 procese-verbale de discuţii cu clienţii, facturile fiscale şi chitanţele care atestau primirea onorariului de la inculpatul A. şi a solicitat să discute cu procurorul de caz, respectiv cel care instrumenta Dosarul nr. x/2015 pentru a-i expune faptele în cronologia lor.

Pe baza acestei situaţii de fapt, curtea de apel a reţinut că vinovăţia inculpatului B. cu privire la faptele reţinute în sarcina sa este evidentă, şi a dispus condamnarea acestuia la pedepsele anterior menţionate. Astfel, referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, constând în întocmirea în fals a contractului de asistenţă juridică, curtea a apreciat că inculpatul B. a avut reprezentarea că nici E. şi nici mama acestuia, G. nu doresc angajarea sa în calitate de avocat, această iniţiativă aparţinând coinculpaţilor D. şi A., scopul încheierii contractului fiind acela al informării celor doi inculpaţi în legătură cu stadiul Dosarului de urmărire penală nr. x/D/P/2015 şi cu o eventuală implicare a lor în respectiva cauză.

În mod similar s-a apreciat că şi împuternicirea avocaţială pentru accesul în arest este un document fals, iar deplasarea avocatului B. la grefa cu E., serveşte aceluiaşi scop.

În mod similar, Curtea a apreciat drept false şi înscrisurile întocmite ulterior, respectiv actul adiţional la contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea dată avocatei F. pentru studierea dosarului.

Referitor la cea de-a doua acuzaţie de fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în plăsmuirea unor procese-verbale de discuţie şi depunerea lor la dosarul de urmărire penală, instanţa de fond a constatat că aceste înscrisuri au un conţinut fals şi servesc aceluiaşi scop, respectiv al favorizării inculpatului D..

Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este apreciată ca dovedită de către Curtea de Apel Bucureşti, judecătorul fondului, formulând constatarea că în virtutea experienţei sale profesionale şi a informaţiilor de care deja dispunea, inculpatul B. avea capacitatea de a constata că între E. şi inculpatul D. existau interese contrare şi cu toate acestea a accepta să efectueze grefa la secţia 15 poliţie, a studiat personal dosarul de urmărire penală, constatând existenţa unui denunţ formulat deja de E. împotriva inculpatului D., iar informaţiile furnizate acestuia au constituit o formă de ajutor dat acestuia pentru a evita tragerea la răspundere penală în Dosarul nr. x/2015

Referitor la modalitatea de individualizare a pedepselor aplicate inculpatului B., curtea de apel a constatat că, deşi limitele de pedeapsă rezultate din aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. ar determina un calcul al pedepsei de la 8 luni închisoare la 3 ani şi 4 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 267 din C. pen. şi respectiv între 4 luni închisoare şi 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., ambele alternativ cu amenda, ale cărei limite urmează a fi reduse cu o pătrime, faptele comise de inculpatul B. prezintă o gravitate deosebită în principal datorită calităţii sale de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, al nivelului ridicat de pregătire profesională şi de conştientizare a acţiunilor sale, cu atât mai mult cu cât aceste demersuri ilicite vizau un dosar aflat în curs de urmărire penală la una dintre cele mai importante structuri de parchet, respectiv DIICOT – Structura Centrală.

Judecătorul fondului a apreciat, de asemenea, că inculpatul a acţionat cu o totală lipsă de scrupule, a plăsmuit înscrisuri şi le-a depus la dosar cu scopul de a evita tragerea sa la răspundere penală, ceea ce sporeşte gravitatea şi incidenţa antisocială a acţiunilor derulate.

S-a apreciat, de asemenea, că nu există aspecte care să poată fi valorificate drept circumstanţe atenuante judiciare, potrivit art. 75 alin. (2) din C. pen., întrucât inculpatul B. a avut iniţial o poziţie nesinceră, refuzând să-şi asume faptele şi urmările lor şi abia ulterior a decis să recunoască acuzaţiile ce i-au fost aduse cu scopul de a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă.

Pe cale de consecinţă, pedepsele stabilite în mod concret de către curtea de apel sunt plasate cu mult peste limita minimă rezultată după aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. fiecare dintre infracţiunile comise, aceasta fiind apreciată drept unica modalitate de sancţionare eficientă a inculpatului şi de îndreptare a sa.

Referitor la pedepsele complementare ce au fost aplicate în cauză, curtea a considerat că inculpatul este nedemn de a exercita funcţii de interes public, dar de a-şi exercita profesia de avocat de care s-a folosit la comiterea faptelor “dezonorând profesia”.

Apelantul inculpat prin apărător a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie sub mai multe motive astfel:

1. Greşita încadrarea a faptelor reţinute în sarcina inculpatului B.:

Cu ocazia dezbaterilor purtate asupra fondului cauzei, apărarea inculpatului B. a solicitat curţii de apel schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului din două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, una în formă continuată şi cealaltă în formă simplă, şi cu privire la care organele de urmărire penală au apreciat că ar fi fost comise în concurs real, într-o singură infracţiune în formă continuată, respectiv art. 322 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

Motivul acestei solicitări îl reprezintă împrejurarea că documentele considerate false au fost emise de acelaşi cabinet de avocatură într-o perioadă de timp apropiată, iar finalitatea lor este identică, respectiv acreditarea ideii că inculpatul are calitatea de reprezentant judiciar al lui E., iar înscrisurile prezentate în cursul lunii iulie 2017 şi redactate de martora F., respectiv procese-verbale de discuţie şi despre care organul de urmărire penală a apreciat că sunt antedatate şi nu reflectă realitatea, au avut acelaşi scop, respectiv acreditarea tezei că între avocatul B. şi coinculpaţii

A. şi D. au avut loc mai multe întâlniri şi discuţii la sediul cabinetului.

Întrucât rezoluţia ilicită a fost aceeaşi, respectiv aceea de a se genera imaginea unei asistenţe juridice reale, faptele s-au circumscris unei perioade de timp apropiate şi sunt în esenţa lor acelaşi tip de înscrisuri, respectiv acte încheiate de avocat în beneficiul clientului şi în relaţie cu acesta, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului B. într-o singură infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Această cerere a fost respinsă de către curtea de apel, dar nu printr-o încheiere separată, astfel cum s-a decis de către Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 250/2019 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a disp. art. 386 din C. proc. pen.

În motivarea acestei decizii s-a arătat că încadrarea juridică a faptei are efecte, atât în sfera dreptului substanţial, cât şi în plan procesual penal, astfel că echitatea procedurii impune ca soluţionarea cauzei să se facă numai în condiţiile în care partea are reprezentarea nu doar a acuzaţiei penale ce îi este aduse, cât şi a încadrării juridice dată faptei sale, având astfel posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective despre care inculpatul trebuie să aibă cunoştinţă în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia.

Curtea a constatat, de asemenea, că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii judecătorului cu privire la soluţia ce urmează a fi adoptată într-o anumită cauză, prin urmare nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei, dar conferă persoanei acuzate posibilitatea de a-şi structura apărările în raport cu încadrarea juridică dată faptei pentru care a fost trimis în judecată.

În § 46 al deciziei menţionate se arată că pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv al dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului de la art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. conformitatea cu dispoziţiile constituţionale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare să se realizeze de instanţa de judecată separat, printr-o încheiere, iar nu prin hotărârea care soluţionează fondul cauzei.

În aceste circumstanţe se impunea ca, şi în ipoteza în care solicitarea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat ar fi fost respinsă, instanţa de fond să se pronunţe prin încheiere separată cu privire la cererea formulată, iar abia ulterior prin hotărâre să dispună cu privire la pedepsele aplicate.

Această încălcare a prevederilor Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 250/16.04.2019 se sancţionează cu admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea în vederea rejudecării cauzei la instanţa de fond.

Un alt motive de nelegalitate al hotărârii îl constituie reţinerea în sarcina inculpatului B. cu titlu de fapte penale a celor două infracţiuni ce formează obiectul trimiterii sale în judecată ca având caracterul de fapte de natură penală.

În această privinţă, apărarea inculpatului a invocat incidenţa în cauză a Deciziei nr. 4/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Completul pentru judecarea recursului în interesul legii şi care statuează că în aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., instanţele pot evalua dacă şi în ce măsură situaţia de fapt recunoscută ca atare de către inculpat constituie infracţiunea dedusă judecăţii, în caz contrar putând dispune achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (pct. I rechiz.), aceasta constă în”falsificarea prin contrafacerea scrierii, subscrierii şi atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului a mai multor înscrisuri sub semnătură privată, respectiv contract de asistenţă juridică, act adiţional la acesta, precum şi două împuterniciri avocaţiale aferente, acte încheiate în mod aparent de către mama inculpatului E. pentru a-şi putea justifica interesul legitim şi pe care inculpatul le-a utilizat mai departe sau le-a înmânat stagiarei sale F. spre utilizare, atât la arestul secţiei 15 Poliţie, cât şi la arhiva Curţii de Apel Bucureşti”.

În legătură cu această primă învinuire se impune a fi analizate condiţiile în care poate fi încheiat contractul de asistenţă juridică, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 121 din Statutul profesiei de avocat.

Potrivit acestui text legal, contractul de asistenţă juridică se încheie de regulă în formă scrisă, dar şi prin orice mijloc de comunicare la distanţă, respectiv prin poştă, fax sau email, poate îmbrăca inclusiv forma unei scrisori de angajament, prin urmare orice mijloc de comunicare este suficient pentru a se putea aprecia că un contract de asistenţă juridică este valabil încheiat.

Mai mult decât atât, potrivit art. 121 pct. 4 şi 5 din Statut, contractul de asistenţă juridică poate fi considerat în mod tacit încheiat dacă onorariul a fost achitat de client, fără a fi necesară formalizarea relaţiei juridice dintre părţi, şi de asemenea contractul poate fi încheiat şi verbal, atunci când părţile nu pot formaliza raportul juridic,

Acelaşi articol din statutul profesiei prevede că angajamentul juridic poate fi făcut de orice persoană pentru un terţ, situaţie care se regăseşte frecvent atunci când clientul se află în stare de privare de libertate, este plecat în străinătate, se află internat în spital, caz în care nu este necesară o calitate specială a persoanei care contactează avocatul, aceasta putând fi rudă, prieten sau simplă cunoştinţă.

Raportat la aceste circumstanţe, apare evident că avocatul B. putea fi solicitat chiar şi verbal pentru a acorda asistenţă juridică lui E., chiar fără a fi întocmit şi semnat un contract de asistenţă juridică, deci semnarea acestui contract la rubrica “client” de către o altă persoană decât G., nu a produs niciun fel de consecinţe juridice.

Referitor la împrejurarea că martora G. nu ar fi cunoscut despre faptul că ar fi căutat-o cineva “avocaţi, rude, apropiaţi” sau contactarea avocatului B. în vederea acordării asistenţei juridice fiului său, este util a examina, care au stabilit să meargă la locuinţa martorei în jud. Teleorman, să-i ofere acesteia o sumă de bani, respectiv 1000 euro pentru a remite pachete cu alimente şi îmbrăcăminte lui E., moment în care cei doi inculpaţi, respectiv A. şi D. au informat-o pe martoră că-l vor contacta pe av. B. pentru a acorda asistenţă juridică fiului martorei.

În raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de judecată şi probatoriul administrat în cauză se va observa din cuprinsul rechizitoriului întocmit în cauză,că, atât martora G., cu prilejul reaudierii, cât şi martorii J. şi M., dar şi după cum reiese din conţinutul mesajelor text transmise între inculpaţii A. şi D., s-a demonstrat faptul că susţinerea potrivit căreia martora G. nu a fost vizitată şi nu a discutat cu nimeni despre angajarea vreunui avocat care să îl reprezinte pe fiul său, nu este adevărată.

A rezultat, de altfel din toate probatoriile administrate în cauză, că inculpatul B. fusese apărătorul lui D. şi E. şi în alte cauze penale, pe lângă împrejurarea că aceştia copilăriseră împreună, prin urmare între ei exista şi o relaţie de amiciţie.

Consimţământul martorei G. pentru angajarea avocatului B. ca apărător al fiului său a rezultat implicit din împrejurarea că martora a remis inculpaţilor A. şi D. o copie a cărţii sale de identitate pe care aceştia au prezentat-o avocatului B. în momentul încheierii contractului de asistenţă juridică.

Este real că pe contractul de asistenţă juridică figurează numele martorei G. şi a fost aplicată în dreptul rubricii “client” o semnătură indescifrabilă, dar raportat la dispoziţiile legale la care s-a referit, respectiv Statutul profesiei de avocat şi la faptul că avocatul a avut la dispoziţie copia actului de identitate al martorei, coroborat cu faptul că acesta fusese anterior avocatul celor trei, este evident că menţiunile din contractul de asistenţă juridică nu erau apte să producă niciun fel de consecinţe şi să genereze starea de pericol specifică infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În cuprinsul sentinţei criticate, este valorificată exclusiv declaraţia martorei G., fără niciun fel de referire la argumentele apărării, dar şi la un raţionament logico-juridic elementar în sensul că magistratul nu a acordat niciun fel de importanţă faptului că pe contractul de asistenţă juridică erau menţionate în mod corect datele de identificare ale martorei G., respectiv seria şi nr. actului de identitate, şi CNP-ul acesteia, informaţii pe care inculpatul B. nu le putea obţine decât dacă ar fi avut la dispoziţie, chiar şi în copie, documentul respectiv.

Este real că în depoziţia dată în cursul urmăririi penale şi cunoscând faptul că fiul său a formulat un denunţ împotriva avocatului B. şi că intenţionează să beneficieze de efectele juridice ale acestui denunţ în propria sa cauză, martora a protejat interesul procesual al fiului, confirmându-i susţinerile şi afirmând la rândul său că nu a cunoscut niciun moment despre intenţia inculpaţilor A. şi D. de a-l angaja pe B. ca avocat, dar nu a fost nici întrebată şi nu a explicat nici voluntar în ce împrejurări a ajuns actul său de identitate în posesia inculpaţilor A. şi D., iar ulterior la inculpatul B..

De asemenea, judecătorul fondului a considerat perfect verosimilă declaraţia dată de E. în sensul că acesta nu l-a angajat ca avocat pe B. şi i-a interogat familie în legătură cu eventualele demersuri pe care le-ar fi făcut în acest scop, fără a formula niciun fel de observaţii cu privire la faptul că acest denunţător a acceptat să petreacă cel puţin 30 minute la grefă cu avocatul B., a răspuns întrebărilor acestuia şi i-a furnizat detalii în legătură cu dosarul în care era cercetat.

De asemenea, a fost omisă în evaluare poziţia subiectivă a martorului E., autorul unui denunţ pe baza căruia şi-a creat o situaţie juridică vădit convenabilă şi a beneficiat de un tratament judiciar mult mai blând din partea aceluiaşi procuror de caz, în condiţiile în care celălalt inculpat H. care a recunoscut faptele încă din prima zi a arestului 28.03.2017, este încă în faza de urmărire penală.

Un alt aspect care nu se coroborează cu probatoriul administrat în cauză şi care ridică mari semne de întrebare cu privire la contextul în care a avut loc denunţul inculpatului E. este acela referitor la cunoaşterea de către inculpatul E. a faptului că inculpatul B. ar fi fotografiat referatul cu propunere de prelungire a măsurii arestului preventiv la data de 30.05.2019 la Curtea de Apel Bucureşti, informaţie pe care declară că o deţine de la avocatul său I.. Această afirmaţie nu se coroborează nici cu declaraţiile martorei grefier K. nici cu declaraţia avocatului I. ambii neavând cunoştinţă despre acest aspect al fotografierii.

În legătură cu documentul anexă la contractul de asistenţă juridică, acesta, de asemenea, nu are efecte juridice, este un act exclusiv între avocat şi clientul său, nu a fost prezentat niciunei autorităţi publice şi nici remis dnei F. pentru a se folosi de el în orice modalitate.

Cu privire la împuternicirile avocaţiale emise în baza contractului de asistenţă juridică, se reţine că şi acestea reprezintă documente falsificate, raportat la împrejurarea că la rubrica “client”, figurează o altă semnătură decât cea a martorei G..

Privitor la acest aspect apelantul inculpat, prin apărător a precizat că semnătura clientului pe împuternicirea avocaţială este facultativă, fapt menţionat chiar pe document, în cele mai frecvente cazuri practice această rubrică rămânând necompletată, întrucât împuternicirea este completată adeseori în absenţa clientului şi îl mandatează pe avocat să desfăşoare activităţi care intră în conţinutul exercitării profesiei, respectiv studierea dosarului, depunerea de acţiuni, cereri sau excepţii, participarea la grefe.

O altă dovadă a faptului că vizita făcută de inculpatul B. martorului E. la arestul secţiei 15 Poliţie nu i-a trezit acestuia niciun fel de suspiciuni, tocmai datorită faptului că acelaşi avocat îi acordase anterior asistenţă juridică, o reprezintă împrejurarea că persoana privată de libertate a acceptat grefa, a discutat chestiuni neutre legate de condiţiile de detenţie şi situaţia sa personală cu avocatul şi abia după sesizarea incidentului de către avocatul I. şi trecerea a încă aproximativ 10 zile, atunci când în urma unei discuţii cu mama şi prietena sa, acestea i-au spus că nu l-au angajat pe avocatul B. în cauză, a sesizat organele de urmărire penală în legătură cu vizita efectuată de inculpat la arest.

Concluzionând în legătură cu această acuzaţie, urmează a se observa că nici instanţa de fond nu a reuşit să identifice în mod convingător elementele care justifică formularea acuzaţiei de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi mai ales consecinţele juridice ale acestei infracţiuni, respectiv starea de pericol pe care mistificarea contractului de asistenţă juridică ar fi generat-o, concret insecuritatea născută din completarea în fals a unui contract de asistenţă juridică, prin urmare fapte nu este prevăzută de legea penală, astfel încât în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a solicitat achitarea inculpatului B..

Soluţia de achitare potrivit acestui temei procedural este legal posibilă chiar în condiţiile recunoaşterii faptei de către inculpat, astfel cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 11/4.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Cea de-a doua faptă reţinută în sarcina inculpatului este tot fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen. şi constă în faptul că “după audierea sa din 29.06.2017 ar fi determinat-o pe stagiara sa F. (aflată în eroare de fapt) la contrafacerea prin plăsmuire a unui număr de 5 procese-verbale de discuţii cu clienţii pe care le-ar fi antedatat menţionând datele de 18 mai, 25 mai şi 29 mai 2017 şi care ar fi redat în acele zile toate discuţiile purtate de către avocat cu numiţii D. şi A. cu ocazia întâlnirilor avute la sediul cabinetului, documente depuse în continuare la dosarul cauzei şi care nu reprezintă altceva decât înscrisuri “pro causa” plăsmuite şi folosite de inculpatul B. în scopul susţinerii apărărilor făcute de acesta cu ocazia audierii şi îngreunării astfel a aflării adevărului judiciar.” .

Deşi conţinutul acuzaţiei nu rezultă din această formulare, apelantul prin apărător precizează instanţei că în relaţia cu clienţii săi avocatul B. obişnuia să încheie procese-verbale în care să consemneze întâlnirile pe care le-a avut cu clienţii sau reprezentanţii acestora şi să redea succint conţinutul discuţiilor purtate.

Apelantul inculpat, prin apărător a evidenţiat că acest gen de înscrisuri nu au nicio reglementare legală, întrucât nici legea de organizare a profesiei de avocat şi nici statutul nu prevăd că avocatul trebuie să formalizeze întâlnirile şi discuţiile cu clienţii săi în nici un fel de act, cu atât mai mult cu cât aceste discuţii sunt nesigure este posibil ca date şi informaţii furnizate de client avocatului să ajungă la cunoştinţa altor persoane şi în acest mod să prejudicieze interesele clienţilor şi chiar să împieteze asupra dreptului la apărare a acestuia, având în vedere că birourile avocaţiale nu sunt securizate, de regulă în aceste spaţii lucrează mai multe persoane, fie avocaţi, fie personal administrativ, deci accesul acestora la documente este destul de facil.

Pe lângă faptul că o astfel de practică este neuzuală şi nerecomandată tocmai datorită confidenţialităţii comunicării avocatului cu clientul, faptul că organul de urmărire penală a conferit valoarea juridică unor note întocmite de avocat urmare întâlnirilor cu clienţii săi, transformă şi acuzaţie într-o chestiune lipsită de suport.

Este real că martora F. a declarat că procese-verbale de discuţie le-a întocmit la o dată ulterioară celei menţionate pe aceste documente, dar întrucât nu a fost prezentă la discuţii, nu a fost în măsură nici să confirme nici să infirme aspectele menţionate în cuprinsul actelor.

Prin urmare antedatarea acestor procese-verbal este singura împrejurare care rămâne în discuţie din moment ce nimeni nu a contestat că inculpatul B. în calitate de avocat a avut mai multe întâlniri cu A. şi D. la sediul cabinetului său, că au avut loc discuţii, şi că s-a încheiat un contract de asistenţă juridică. Mai mult de cât atât, însuşi DIICOT admite că întâlnirile au avut loc la sediul B., dar la alte date decât cele prevăzute în procesele-verbale olografe.

Parchetul a interpretat aceste înscrisuri ca fiind mijloace de inducere în eroare ale procurorului, având drept scop îngreunarea aflării adevărului judiciar.

Apelantul inculpat prin apărător a susţinut că sarcina unei persoane urmărite penal nu este aceea de a facilita activitatea de urmărire penală şi nici de a contribui la aflarea adevărului judiciar, decât dacă şi în măsura în care doreşte acest lucru, neexistând obligaţia legală pentru suspect sau inculpat să declare adevărul în cauza ce îl priveşte şi neexistând nicio sancţiune legală pentru inculpatul sau suspectul care face declaraţii chiar şi neadevărate, în măsura în care aceste apreciază că respectivele declaraţii servesc apărării sale.

Dimpotrivă, legea recunoaşte posibilitatea persoanei cercetate şi chiar trimise în judecată de a nu da niciun fel de declaraţii fără a suporta vreo consecinţă legală, apreciindu-se că dreptul la apărare este sacru şi prevalează principiului aflării adevărului.

Cu atât mai puţin se justifică reţinerea ca infracţiune faţă de inculpatul B. a plăsmuirii acestor procese-verbale şi predării lor către procuror, inculpatul recunoscând în întregime acuzaţiile penale ce i-au fost aduse şi manifestând o conduită constant corectă pe tot parcursul cercetărilor, materializată în cererea de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, apreciată de procuror prin faptul că acesta nu a mai solicitat prelungirea măsurii controlului judiciar.

Se consideră că situaţia de fapt rezultată din întocmirea şi depunerea acestor procese-verbale nu este explicată nici în rechizitoriu, dar nici în sentinţa criticată, care nu conţine niciun fel de argumente din care să rezulte efectele juridice pe care le-ar fi produs întocmirea acestor procese-verbale şi prezentarea lor organelor judiciare.

În raport cu, considerentele expuse şi în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., apelantul prin apărător a solicitat instanţei să constate că fapta nu este prevăzută de legea penală, prin urmare să dispună achitarea inculpatului B. cu privire la această învinuire.

Cea de-a treia acuzaţie adusă inculpatului B., este aceea de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi constă că “ar fi determinat-o pe stagiara sa F. să-l substituie şi să se prezinte la arhiva Curţii de Apel Bucureşti pentru a studia dosarul de instanţă având ca obiect contestaţia formulată de E. împotriva prelungirii măsurii arestării preventive, iar ulterior a obţinut de la stagiară menţiunile olografe (efectuate de aceasta fără vinovăţie), privind datele şi informaţiile necesare din dosar, respectiv aspectele de fapt reţinute în cauză, probele administrate, precum şi date referitoare la persoanele cercetate, inclusiv datele care au reieşit din reaudierea în calitate de inculpat a numitului E., referitoare la implicarea în activităţi infracţionale a numitului D., date pe care la rândul său inculpatul le-a furnizat şi predat persoanei interesate şi astfel favorizate, respectiv numitul D., prin acest ajutor efectiv şi concret, B. acţionând astfel în scopul îngreunării cercetărilor penale în Dosarul nr. x/2013 instrumentat de DIICOT şi tragerii la răspundere penală a numitului D..”

Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de favorizarea făptuitorului este necesar ca împotriva persoanei favorizate să se afle în curs de derulare o procedură judiciară într-o cauză penală, iar favorizatorul să aibă cunoştinţă despre aceasta şi prin acţiunile sale să acorde celui favorizat un sprijin efectiv menit să împiedice sau să îngreuneze cercetările într-o cauză penală sau tragerea acestuia la răspundere.

Acuzaţia adusă inculpatului B. constă în aceea că prin studierea dosarului de către stagiara F. şi prin vizita făcută la arestul secţiei 15 martorului E. ar fi urmărit să afle date şi informaţii relevante din Dosarul nr. x/2015 în care era cercetat în stare de arest E. şi pe baza informaţiilor astfel obţinute să-l ajute pe D. să scape de răspunderea penală, îngreunând ancheta procurorilor.

Deşi a recunoscut faptele în materialitatea lor, respectiv împrejurarea că i-a cerut martorei F. să facă adnotări din dosar şi că l-a vizitat la locul de detenţie pe E., inculpatul B. nu a susţinut niciun moment că datele obţinute, inclusiv în urma discuţiilor purtate cu E. ar fi avut drept scop îngreunarea urmăririi penale.

Pentru a fi în prezenţa unei acuzaţii explicite, organul de urmărire penală avea sarcina de a identifica mai multe aspecte esenţiale pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului:

– faptul că împotriva persoanei favorizate, respectiv D., exista o procedură judiciară în curs de desfăşurare de care cei doi inculpaţi (B. şi D.) să fi avut cunoştinţă.

Cu privire la această împrejurare, rechizitoriul nu conţine niciun fel de menţiuni, iar referirile la Dosarul nr. x/2015 sub acest aspect sunt nerelevante, întrucât nici până la data comiterii faptelor din prezentul dosar, dar nici ulterior, faţă de inculpatul D. nu s-au desfăşurat niciun fel de activităţi procedurale în Dosarul nr. x/2015 acestuia nu i-a fost adusă la cunoştinţă calitatea de suspect, nu i-au fost efectuate percheziţii domiciliare, nu a fost nici măcar audiat în dosar, deşi cauza este înregistrată de peste 5 ani pe rolul parchetului.

Acest lucru nu s-a întâmplat, întrucât declaraţia iniţială a lui E. din 26.04.2017 a fost una evazivă şi nu a putut fi coroborată cu alte probe, iar ulterior E. şi-a recunoscut în totalitate faptele dosarul fiind finalizat prin Sentinţa penală nr. 37/02.04.2019 cu admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Denunţul reţinut de instanţa de fond ca probă, nu a existat în realitate fiind doar o declaraţie dată la 26.04.2017.

Se poate constata că nici judecătorul fondului nu examinează această împrejurare de fapt, în ciuda caracterului său obiectiv şi nu formulează nicio observaţie legată de faptul că la data efectuării grefei sau la data studierii dosarului de către F. şi B., considerate momente infracţionale în prezenta cauză, inculpatul D. ar fi avut o calitate procesuală clară în Dosarul nr. x/2015 al DIICOT.

Magistratul fondului îşi limitează observaţiile la faptul că avocatul B. a avut reprezentarea faptului că împotriva lui D. urmează a fi demarate cercetări, că există posibilitatea ca presupusele activităţi ilicite ale acestuia per linia infracţiunilor informatice să fi fost denunţate de către E., prin urmare intenţia sa de a-l ajuta să scape de răspunderea penală este implicită şi nu este necesar ca D. să fi fost deja pus sub învinuire, percheziţionat sau monitorizat în orice mod de către organele judiciare.

Deşi potrivit C. proc. pen., organele de cercetare penală aveau obligaţia ca de îndată să emită ordonanţa de extindere a urmăririi penale în temeiul art. 305 alin. (3) din C. proc. pen. atunci când există bănuiala rezonabilă ca o anumită persoană a săvârşit o faptă pentru care s-a început urmărirea penală (…) organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitate de suspect. Acelaşi organ de urmărire penală nu face niciun demers de la data de 26.04.2017, data declaraţiei inculpatului E. care se susţine că îl indica pe D. ca şi autor al faptelor de care el însuşi era acuzat şi ulterior condamnat. Or, în dosarul de urmărire penală nu se regăseşte nici un demers al procurorului de caz, niciun element care să indice declanşarea vreunei proceduri judiciare care să îl vizeze pe inculpatul D. şi care să conducă la ideea că ar fi avut calitate de făptuitor în sensul definit de infracţiunea de favorizare a făptuitorului. Mai mult decât atât presupusul denunţ indică faptul că inculpatul D. ar fi utilizat computerul şi adresele de email ale inculpatului E. în săvârşirea infracţiunilor. În acest context, organele de urmărire deţineau probele obţinute prin percheziţiile efectuate la inculpatul E., iar inculpatul D. era în imposibilitatea de a ascunde probele.

Astfel cum a precizat anterior, nici până în vara anului 2017, dar nici până în prezent, în Dosarul nr. x/2015 nu au fost administrate probatorii care să justifice punerea sub învinuire a lui D., persoană care nu a fost audiată niciodată de către organele de urmărire penală în respectivul dosar, astfel încât formularea acuzaţiei faţă de inculpatul B. să fie întemeiată.

De principiu, infracţiunea de favorizarea făptuitorului poate fi comisă de orice persoană, nefiind necesar un subiect activ calificat.

Această infracţiune trebuie analizată cu multă circumspecţie, atunci când este vorba de un avocat, fiind evident că asistenţa judiciară are ca principal scop crearea unei situaţii juridice favorabile clientului de către avocatul său, inclusiv evitarea tragerii la răspundere penală a clientului, în măsura în care acest lucru este legal posibil.

Evident, toate aceste demersuri profesionale trebuie realizate în mod onest, dar scopul urmărit de avocat şi de client în egală măsură este acela ca tragerea la răspundere penală să nu aibă loc, sau, în măsura în care acest fapt se produce, ca sancţiunea penală aplicată clientului să fie cât mai redusă.

Privită în sine, activitatea profesională a avocatului devine astfel potenţial subiect al unei infracţiuni, ceea ce reprezintă o abordare extrem de periculoasă şi plasează toţi apărătorii persoanelor urmărite penal ori trimise în judecată în situaţia de a plana asupra lor suspiciunea comiterii unor acţiuni de favorizare a clientului.

Teza acuzaţiei din prezenta cauză o reprezintă faptul că av. B. a solicitat stagiarei sale să studieze dosarul de urmărire penală şi ulterior s-a deplasat la grefă la locul de detenţie a lui E. cu intenţia de a obţine date şi informaţii care să îl ajute pe D. să scape de o eventuală urmărire penală care l-ar viza, ceea ce nu reprezintă în sine o acţiune de favorizare.

Apelantul inculpat prin apărător a arătat anterior faptul că un contract de asistenţă juridică nu trebuie să îmbrace în mod obligatoriu o formă tipică, iar serviciile avocaţiale nu trebuie fie în mod necesar solicitate de către client, astfel încât D. ar fi putut el însuşi să-l mandateze pe av. B. să studieze dosarul de urmărire penală pentru a afla stadiul cercetărilor, pentru a lectura declaraţiile şi în raport cu aceasta să structureze propria apărare.

Favorizarea trebuie să aibă o urmare socialmente periculoasă concretă şi nu doar să genereze o stare generică de pericol, astfel încât organul de urmărire penală avea sarcina de a demonstra că acţiunile ilicite desfăşurate de av. B. au întârziat sau împietat urmărirea penală, au condus la necesitatea suplimentării probatoriului, sau readministrării unor mijloace de probă, iar din rechizitoriu nu rezultă o astfel de împiedicare şi nici determinarea organului de urmărire penală de a-şi suplimenta eforturile profesionale pentru clarificarea situaţiei de fapt în Dosarul nr. x/2015

În raport cu argumentele expuse şi în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a solicitat instanţei de apel să constate cu fapta nu este prevăzută de legea penală, prin urmare să se dispună achitarea inculpatului B. cu privire la această învinuire.

III. Motive de nelegalitate în aplicarea procedurii penale pe parcursul judecăţii în fond sancţionate cu casarea Sentinţei penale nr. 138/2019 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

I. În mod nelegal instanţa de fond a declarat terminată cercetarea judecătorească şi dezbaterile în fond, în condiţiile în care a încuviinţat la acelaşi termen (06.06.2019) administrarea probei cu înscrisuri şi în acest sens a dispus efectuarea unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria.

Se reţine în cuprinsul încheierii din data de 6 iunie 2019:

“Deliberând, Curtea (…) cu privire la cererea formulată de către apărătorul ales al inculpatului B., apreciază că această adresă este utilă la acest moment având în vedere demersurile continue efectuate de către inculpat, în urma cărora nu a fost primit niciun răspuns afirmativ, ultimul demers fiind din data de 23 mai 2018, urmând a se emite adresa către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria. Având în vedere că va acorda cuvântul pe fond, în situaţia în care se va răspunde în mod favorabil, pune în vedere apărătorului ales al inculpatului B. că poate pune la acest termen de judecată concluzii ipotetice şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19, urmând a se stabili pronunţarea la o dată ulterioară.”

Ulterior, în cuprinsul Sentinţei penale nr. 138/2019, primul alineat se reţine de către instanţă că prin răspunsul primit de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria s-a comunicat că în Dosarul penal nr. x/2017 se efectuează cercetări în rem pentru săvârşirea infracţiunilor de fraudă informatică şi fals informatic, fapte prevăzute şi pedepsite şi de art. 249 din C. pen. şi art. 325 din C. pen.

Astfel, se solicită a se observa că la termenul din 6 iunie 2019, instanţa de judecată, în temeiul art. 374 alin. (9) din C. proc. pen. a admis proba menţionată, iar judecătorul de fond avea obligaţia de a acorda un termen pentru comunicarea răspunsului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria.

Cu toate acestea, instanţa de fond, în mod nelegal, deşi a dispus admiterea probei a considerat încheiată cercetarea judecătorească (art. 387 din C. proc. pen.) şi a solicitat apărătorului ales al inculpatului să pună “concluzii ipotetice” şi asupra unui înscris despre al cărui conţinut nu a luat cunoştinţă dar a fost folosit de instanţa de judecată în motivarea Sentinţei penale nr. 138/2019 (a se vedea extrasul de mai sus).

Instanţa de fond atestă faptul că acest înscris a fost depus la dosarul cauzei după rămânerea în pronunţare, în mod evident proba administrată nu a fost pusă în discuţia părţilor, pronunţându-se asupra sa exclusiv judecătorul de fond, fiindu-i încălcat astfel, dreptul la apărare.

II. În mod nelegal instanţa de fond a dispus măsura disjungerii la termenul din 6 iunie 2019 fără a invoca motive temeinice care să justifice această măsură.

La solicitarea apărătorilor inculpatului B. şi cu concluziile favorabile ale Ministerului Public, curtea de apel a încuviinţat judecarea cauzei faţă de B. şi D. în procedura simplificată şi a dispus disjungerea cauzei cu privire la faptele reţinute în sarcina inculpatului A., cu privire la care judecata urmează a continua într-o cauză distinctă.

Analizând conţinutul încheierii din 06.06.2019 (fila x) să se observe că reţin următoarele aspecte:

“Având în vedere că prezenta cauză se află în stare de judecată, nemaifiind alte cereri de formulat, anterior acordării cuvântului pe fond, Curtea pune în discuţie disjungerea cauzei în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., având în vedere prevederile art. 46.”

Reprezentantul Ministerului Public, apărătorii aleşi ai inculpaţilor A. şi B. s-au opus acestei disjungeri, aceasta în condiţiile în care, la termenul anterior instanţa se pronunţase asupra acestei cereri, respingând solicitarea apărătorului ales al inculpatului D.

Se solicită a se avea în vedere faptul că anterior cu doar un termen de judecată, la data de 09.05.2019, aceeaşi instanţă de fond, ca urmare a analizării cererii inculpatului D. de disjungere, în temeiul art. 46 din C. pen., tocmai respinsese această cerere.

Astfel este de neînţeles de ce la termenul ulterior, fără a invoca motive noi care să determine punerea în discuţie a măsurii disjungerii, instanţa de fond, din oficiu a pus în discuţie şi a admis această măsură.

Mai mult decât atât, văzând prevederile art. 46 din C. pen. se solicită a se observa faptul că instanţa nu a invocat existenţe niciunui motiv pentru revenirea asupra măsurii anterior dispuse, astfel că măsura a fost dispusă cu încălcarea prevederilor art. 46 din C. pen., în absenţa oricăror motive, cu atât mai mult temeinice, privind mai buna desfăşurare a judecăţii, simpla invocare a art. 46 fără o expunere a motivelor temeinice nefiind suficientă pentru aplicarea acestei măsuri.

III. În mod nelegal instanţa de fond a rămas în pronunţare, atât pe fond, cât şi pe cererea de schimbare a încadrării juridice şi a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, prin Sentinţa penală nr. 138/2019 şi nu prin încheiere separată, cu încălcarea prevederilor Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 250/2019 potrivit căreia “Curtea constată că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.”

Procedând în acest mod i-a fost încălcat dreptul la apărare, avocatul ales fiindu-i pus în vedere să pună încă o dată concluzii ipotetice pentru fiecare din variantele încadrării juridice posibile.

IV. Cu privire la netemeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de fond, după cum se poate constata din cuprinsul sentinţei, judecătorul a manifestat o severitate excesivă în raport cu inculpatul B., atât în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, cât şi stabilirea modalităţii de executare a pedepsei principale, dar şi în individualizarea pedepselor complementare, formulând aprecieri denigratoare la adresa sa şi acuzându-l de lipsă de scrupule, lipsă de respect în raport cu autorităţile judiciare, de intenţia de inducere în eroare a organelor de anchetă, inclusiv în ceea ce priveşte propria cauză prin prezentarea proceselor-verbal de discuţie cu clienţii, acte menite să-l disculpe, prin faptul că a avut o conduită procesuală oscilantă, negând iniţial acuzaţiile ce i-au fost aduse şi recunoscându-le în final, doar cu scopul de a obţine un tratament judiciar mai blând.

Calitatea de avocat a inculpatului B. este considerată în mod vădit o cauză de agravare a răspunderii penale, iar nivelul său ridicat de pregătire profesională şi integrare socială, fiind interpretate drept reale circumstanţe agravante, apte să justifice pedepse aspre în raport cu faptele comise şi limitele de pedeapsă prevăzute pentru respectivele infracţiuni.

Chiar în ipoteza în care ar fi constatat că faptele deduse judecăţii există, au fost comise cu forma de vinovăţie prevăzute de lege şi au efecte socialmente negative, cuantumul pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni sunt nejustificat de sever.

Apelantul este o persoană respectată în mediul profesional din care provine, cu o experienţă de aproximativ 15 ani, nu a comis niciun fel de abateri de la deontologia profesionale, situaţia de fapt dedusă judecăţii constituind în mod evident un accident în cariera sa.

Instanţa de fond a opinat că nu pot fi reţinute circumstanţe atenuante în cauză. Este real că existenţa uneia sau unora dintre împrejurările enumerate exemplificativ în art. 75 alin. (2) din C. pen., nu obliga instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să procedeze la reducerea sub minimul speciale prevăzut de lege, însă trebuie avut în vedere faptul că pedeapsa este o manieră de constrângere şi un mijloc de reeducare a consimţământului în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

În aprecierea modului în care instanţa de judecată individualizează pedeapsa, trebuie avute în vedere urmările produce de săvârşirea faptelor, atitudinea ulterioară a inculpatului care a recunoscut faptele etc.

Cu toate acestea, judecătorul fondului a considerat nerelevantă atitudinea procesuală pe care inculpatul B. a avut-o după punerea sub acuzare, inclusiv denunţul formulat de către acesta împotriva inculpatului D. cu privire la alte fapte penale, în urma căruia s-a format dosarul penal la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria.

Astfel, după declanşarea urmăririi penale, inculpatul a suportat consecinţele situaţiei juridice în care s-a aflat în mod constant până în prezent. Acesta a pierdut calitatea de cadru universitare al Universităţii Dimitrie Cantemir în cadrul căreia a predat la catedra de Drept civil, ca urmare a acuzaţiilor aduse şi făcute publice prin apariţia în mass-media. Timp de peste 8 luni a avut interdicţia de a profesa ca avocat, timp în care au fost reziliate toate contractele de asistenţă juridică încheiat cu persoane juridice şi mare parte din cele încheiate cu persoane fizice.

Cu privire la individualizarea pedepsei, apelantul inculpat prin apărător a considerat că instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de punctul de vedere şi de argumentele pe care procurorul de caz le-a menţionat în referatul întocmit cu propunerea de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei atunci când a evaluat posibilitatea aplicării amenzii penale.

La analiza oportunităţii încheierii acordului de recunoaştere, procurorul care s-a ocupat de instrumentarea dosarului şi care a perceput în mod direct atitudinea procesuală a inculpatului pe parcursul urmăririi penale, a constatat că inculpatul se afla la prima încălcare a legii penale, a fost o greşeală pe care a conştientizat-o, a regretat-o, apreciind că sunt şanse reale ca această situaţie să nu se mai repeta ca urmare a conştientizării gravităţii situaţiei şi consecinţelor acestor fapte, iar toate aceste argumente reţinute de procuror de caz nu s-au schimbat.

Având în vedere aspectele mai sus menţionate, a solicitat instanţei de apel să observe că: există premisele îndreptării şi resocializării inculpatului; inculpatul se află la prima confruntare cu sistemul judiciar; inculpatul B. provine dintr-o familie de intelectuali, părinţii şi fratele acestuia fiind medici cu o bună reputaţie în societate. Apelantul este tatăl a 2 copii minori de a căror întreţinere, creştere şi dezvoltate se preocupă permanent.

Să se aibă în vedere posibilităţile intelective, volitive, materiale ale inculpatului, raţiunea aplicării unei pedepse fiind aceea a diminua efectul nociv al aplicării unor pedepse care nu ar face decât să aibă grave repercusiuni asupra carierei profesionale a inculpatului, în afara celor deja suportate prin relevarea în presă de către DIICOT a aspectelor legate de urmărirea penală şi arestarea acestuia şi prin instituirea măsurii controlului judiciar cu interdicţia de a exercita profesia timp de 8 luni.

Se solicită să se aibă în vedere şi faptul că toate probele cu înscrisuri administrate în dosar au fost puse la dispoziţie organului de cercetare penală, în mod benevol de către inculpat, prin urmare declaraţiile contradictorii despre care susţine instanţa că le-ar fi dat, au fost date în calitate de martor şi nu de suspect, astfel că nu pot fi folosite împotriva acestuia la individualizarea pedepsei ca fiind o încercare de zădărnicire în aflarea adevărului.

Curtea de Apel Bucureşti, prin Sentinţa penală nr. 198/2017 a reţinut faptul că”Împrejurarea că inculpaţii nu au recunoscut faptele, nu înseamnă că sunt incidente dispoziţiile art. 80 alin. (2) din C. pen., atâta timp cât aceştia au dreptul la apărare conferit de art. 10 din C. proc. pen., cât şi cel prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţia Europeană, respectiv dreptul la un proces echitabil. Zădărnicirea aflării adevărului trebuie raportat la activitatea învinuitului sau inculpatului care încearcă să împiedice în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea materialelor de probă, ceea ce în cauza penală de faţă nu s-a întâmplat. Se are totodată în vedere că dreptul de a nu te autoincrimina este un drept constituţional, având natura superioară altor drepturi şi obligaţii izvorâte din legile inferioare, cum s-au statuat în literatura juridică de specialitate.”

Faptul că o persoană are pregătire academică, o profesie respectabilă şi un mod de viaţi organizat, nu pot în mod obiectiv să constituie cauze de agravare a răspunderii penale, dimpotrivă trebuie să primească semnificaţia unor cauze de atenuare a responsabilităţii, cu atât mai mult cu cât persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni, conştientizează greşelile comise, le recunoaşte şi solicită clemenţă încă din faza de urmărire penală.

Este total nereal faptul că inculpatul ar fi negat faptele penale în etapa de început a urmăririi penale, dimpotrivă, acesta a recunoscut în mod deschis învinuirile aduse şi a solicitat în cursul urmăririi penale încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Trebuie precizat că acesta a luat cunoştinţă despre calitatea de suspect, respectiv inculpat, cu prilejul reţinerii sale din data de 09.08.2017.

Dispoziţiile legale – art. 118 din C. proc. pen., care prevăd că declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa – au în vedere o situaţie specială, anume dreptul martorului de a nu se acuza şi nu se referă la nelegalitatea administrării probei. Ca atare, dispoziţiile legale prevăd explicit consecinţele legale, în sensul că declaraţia dată în calitate de martor nu poate fi folosită împotriva sa, în situaţia în care dobândeşte ulterior calitatea de suspect sau inculpat.

Cu toate acestea instanţa de judecată atunci când şi-a fundamentat sentinţa şi chiar individualizarea pedepsei aplicate a avut la bază substanţial şi determinant declaraţiile date de acesta în calitate de martor la datele menţionate, cu consecinţa orientării spre mediul limitelor de pedeapsă/fila x alin. (penultim s.p.)

Astfel cum a arătat anterior, în cuprinsul acordului, chiar organul de urmărire penală, evaluând gravitatea şi urmările faptelor comise a opinat că o pedeapsă cu amenda penală în cuantum semnificativ de 78.000 RON/280 de zile amenda, este absolut suficientă pentru sancţionarea inculpatului B., astfel încât severitatea pedepselor aplicate de instanţă nu are nicio justificare .

Având în vedere că prin aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru ambele infracţiuni se reduc în mod substanţial, având în vedere şi împrejurarea că pentru ambele fapte penale este prevăzută sancţiunea amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, apelantul inculpat prin apărător a considerat că individualizarea în acest mod a pedepsei este îndestulătoare pentru ca scopul sancţiunii penale să fie atins.

Astfel, a solicitat Înaltei Curţi ca, în măsura în care se va aprecia că faptele există, au fost comise cu vinovăţie şi au produs consecinţe juridice, a solicitat a fi avute în vedere şi alte cauze de reducere a limitelor de pedeapsă, respectiv circumstanţele atenuante reglementate conf. art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) din C. pen., având în vedere gradul redus de impact social negativ al faptelor ca şi eforturile depuse de inculpat pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii, sens în care a precizat că inculpatul a pus voluntar la dispoziţia organului de urmărire penală toate documentele din care rezultau relaţiile sale profesionale cu denunţătorul şi coinculpaţii, precum şi alte înscrisuri care ulterior au servit urmăririi penale.

La termenul de judecată din 06.06.2019 apărarea inculpatului B. a depus documente din care a rezultat că acesta a formulat un denunţ încă din anul 2017 împotriva făptuitorilor E. şi D., cauza fiind înregistrată sub nr. x/2017 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Structura Centrală.

Acest denunţ a fost ulterior trimis în vederea continuării cercetărilor la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, organ de urmărire penală căruia inculpatul i s-a adresat prin cerere separată în vederea comunicării modului în care a fost valorificat acest denunţ.

Inculpatul B. a încercat de-a lungul timpului, în numeroase rânduri să afle stadiul procesual al acestui dosar însă s-a lovit de refuzul organelor de cercetare penală pentru lipsa de calitate a denunţătorului în dosar. Astfel inclusiv prin încheierea nr. 914/16.12.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 se reţine că denunţătorul B. nu poate formulat contestaţie împotriva duratei procesului şi se respinge cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate cu privire la aceste aspecte.

Întrucât Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria nu a răspuns solicitărilor inculpatului B., a solicitat inclusiv la curtea de apel să revină cu adresă la organul de urmărire penală, aspect în legătură cu care curtea a apreciat că nu este de natură să împiedice judecata, urmând ca în funcţie de răspuns să evalueze posibilitatea reţinerii în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în favoarea inculpatului.

Apelantul inculpat prin apărător a făcut precizarea că după încheierea dezbaterilor, într-o modalitate total atipică şi care nu a dat inculpatului posibilitatea de a cunoaşte în întregime actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a continuat să primească documente, respectiv adresa de răspuns din partea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria, în sensul că în Dosarul nr. x/2017 se efectuează cercetări în rem, înscris despre care apărarea inculpatului nu a avut cunoştinţă în raport cu împrejurările expuse, respectiv faptul că a fost depus la dosar după rămânerea cauzei în pronunţare, ceea ce constituie o vădită încălcare a dreptului său la apărare. Acest înscris a fost avut în vedere de judecătorul fondului după cum se va observa menţiunea de la fila x § 2 al sentinţei penale apelate.

Cu ocazia dezbaterilor orale din şedinţa publică desfăşurată la 06.06.2019, Ministerul Public a solicitat aplicarea faţă de inculpat a pedepselor complementare de la art. 66 lit. a), b) şi c) din C. pen., arătând în mod special că inculpatul s-a folosit de calitatea de avocat pentru comiterea infracţiunilor deduse judecăţii, prin urmare aplicarea unei pedepse complementare care să interzică exercitarea profesiei este justificată în raport cu exigenţele sociale şi nivelul de aşteptare publică privind conduita unui avocat.

Judecătorul fondului a dar curs acestei solicitări, motivând aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de avocat prin aceea că inculpatul este nedemn de a-şi câştiga existenţa prin munca sa, întrucât a dezonorat profesia, pe cale de consecinţă pedeapsa complementară ar fi imperios necesară, atât cu titlu de sancţiune faţă de inculpat, dar şi pentru repararea onoarei profesionale a Barului Bucureşti, lezată prin acţiunile ilicite ale apelantului.

S-a arătat încă o dată că inculpatul este o persoană responsabilă, conştientă că faptele comise, matură şi aptă să realizeze o imediată reintegrare socială, chiar şi în lipsa unor sancţiuni penale, atât de drastice şi a unei pedepse complementare care îl pune în imposibilitatea de a-şi asigura existenţa pentru sine şi familie.

Este important de menţionat că pe parcursul urmăririi penale după arestarea inculpatului B. pe o perioadă de 10 zile, la data de 22.08.2017, prin încheierea nr. 763 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2017 s-a dispus înlocuirea măsurii arestului cu măsura controlului judiciar cu interdicţia de a exercita profesia de avocat, prilej cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că inculpatul B. se poate reintegra şi că infracţiunile de care este acuzat nu sunt cu grad mare de pericol social.

Această interdicţie de a exercita profesia de avocat a fost menţinută din 22 august 2017 până în martie 2018, deşi după data de 14.09.2017 urmărirea penală fusese finalizată.

În toată această perioadă a urmăririi penale şi a judecăţii, Baroul Bucureşti nu a luat niciun fel de măsuri disciplinare faţă de avocatul B., deşi a fost informat în legătură cu punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat şi ulterior trimiterea sa în judecată, prin urmare structura profesională din care face parte B. nu s-a considerat lezată prin faptele penale comise de inculpat.

Apărarea inculpatului a solicitat Înaltei Curţi ca indiferent de sancţiunea penală pe care o va aplica să nu aplice cu titlu de pedeapsă complementară incidenţa art. 66 lit. g) din C. pen., având în vedere profilul moral şi profesional al inculpatului B., reputaţia profesională de care acesta se bucură, interesul şi respectul pentru profesie, evaluând inclusiv consecinţele care ar decurge din aplicarea unei astfel de interdicţii, având în vedere că inculpatul este o persoană tânără, excelent pregătită profesional şi are responsabilitatea a doi copii minori aflaţi în întreţinerea sa.

A precizat că aplicarea acestei pedepse complementare are un caracter facultativ pentru ambele infracţiuni ce formează obiectul trimiterii în judecată, prin urmare instanţa are aptitudinea de a evalua în fiecare caz în parte dacă aplicarea acestei pedepse este justificată.

S-a menţionat că în acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în faza de urmărire penală, nici procurorul de caz nu a propus această interdicţie cu titlu de pedeapsă complementară, apreciind că nu este necesară în raport cu faptele şi persoana inculpatului, că a fost o primă greşeală pe care inculpatul a conştientizat-o pe deplin, înţelegându-i consecinţele asupra carierei şi vieţii sale.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere criticile formulate, a solicitat, în principal, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 138/23.07.2019 şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării şi reformarea aspectelor de nelegalitate şi netemeinicie constatate.

La dosarul cauzei se află depus şi un înscris olograf al denunţătorului E. înregistrat prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x la 30.01.2020, aflat la dosarul Înaltei Curţi, în care a învederat că nu a fost audiat nici la Curtea de Apel Bucureşti, nici de altă entitate judecătorească, arătând că în denunţul pe care l-a făcut împotriva numitului B. a descris şi fapta prevăzută de art. 367 din C. pen., întrucât numiţii B., D., A. şi F. ar fi desfăşurat activitatea infracţională urmărind acelaşi scop, având acelaşi obiect, toţi inculpaţii urmărind realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

În acest sens a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea pe fond în vederea audierii sale şi efectuării cercetării judecătoreşti cu privire şi la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 din C. pen.

La dosarul cauzei a fost depusă o cerere de probe formulată de apelantul inculpat B., prin apărător ale, aflată la dosarul Înaltei Curţi, prin care s-a solicitat în conformitate cu art. 385 din C. proc. pen., comb. cu art. 97 şi următoarele din acelaşi cod, administrarea următoarelor mijloace de probă, apte să servească apărării apelantului inculpat: încuviinţarea depunerii unor înscrisuri în circumstanţiere, respectiv a unei caracterizări din partea decanului Baroului Bucureşti şi a unor consilieri din cadrul aceleiaşi structuri profesionale; depunerea de documente din care să rezulte activitatea ştiinţifică desfăşurată de apelantul inculpat, cu caracter extraprofesionale prin redactarea unor cărţi de specialitate, publicate în curul anului 2019; depunerea de înscrisuri din care să rezulte dacă Baroul Bucureşti permite apelantului inculpat, până la pronunţarea unei hotărâri definitive în prezenta cauză, exercitarea profesiei de avocat; depunerea la dosarul cauzei a fotocopiilor de pe declaraţiile martorilor E. şi G. în Dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia penală, audierea celor două persoane fiind stabilită pentru termenul de judecată din 21.02.2020; efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria în vederea comunicării stadiului urmăririi penale în Dosarul nr. x/2017 având ca obiect denunţul formulat de apelantul inculpat împotriva făptuitorilor E. şi D..

S-a făcut precizarea că apelantul B. a formulat plângere la Judecătoria Alexandria în conformitate cu disp. art. 481 alin. (2) din C. proc. pen. invocând durata excesivă a procedurii în dosarul anterior menţionat, având în vedere că de la data depunerii denunţului şi până în prezent, în cauză nu a fost dispusă nicio soluţie, deşi au trecut 2 ani.

Prin Încheierea nr. 914/16.12.2019 Judecătoria Alexandria a respins, ca inadmisibilă, contestaţie privind durata procesului penal formulată de petentul B., apreciind că acesta nu are calitatea cerută de lege pentru a urma această procedură.

S-a precizat, de asemenea, astfel cum a menţionat şi în cuprinsul motivelor de apel, că instanţa a dispus efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria privind stadiul cercetărilor în Dosarul nr. x/2017, răspunsul fiind primit după încheierea dezbaterilor şi în intervalul dintre acest moment şi pronunţarea hotărârii în primă instanţă, răspunsul fiind în sensul că urmărirea penală se efectua la momentul respectiv în rem.

S-a făcut precizarea că este primul termen de judecată în apel şi prima solicitare de probatorii formulată în cauză.

La termenul de judecată în apel de la 6 februarie 2020, la interpelarea Înaltei Curţi, apelantul inculpat B. a precizat că nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel.

Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat, Înalta Curte a pus în discuţie cererea de probatorii formulată de inculpatul B., prin apărător ales, fiind consemnate în detaliu concluzii apărătorului ales al apelantului inculpat, concluziile reprezentantului Ministerului Public, în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Înalta Curte asupra cererilor de probatorii formulate de apelantul inculpat B., având în vedere criticile formulate în apel împotriva soluţiei dispuse de instanţa de fond, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din C. proc. pen. a încuviinţat proba cu înscrisuri în circumstanţiere solicitată de inculpat, constând într-o caracterizare de la Baroul Bucureşti şi o listă cu materialele ştiinţifice pe care inculpatul le-a redactat, inclusiv volume de specialitate publicate în cursul anului 2019; În temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. a respins proba cu înscrisuri în circumstanţiere, constând în declaraţiile pe care martorii E. şi G. urmează a le da pe data de 21 februarie 2020 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, apreciind că sunt inutile şi nu au legătură cu prezenta cauză; A pus în vedere apărării că are posibilitatea de a depune la dosar răspunsul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria, referitor la rezultatele denunţului pe care inculpatul l-a făcut, în vederea beneficierii de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în măsura în care apreciază necesar, amânând cauza la termenul de la 5 martie 2020, aşa cum rezultă din încheierea de la 6 februarie 2020, aflată la dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de astăzi, în referatul întocmit, de către magistratul asistent, s-a învederat faptul că la dosarul cauzei a fost ataşat dosarul de urmărire penală ce a fost trimis Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea cauzei disjunse din prezenta cauză, precum şi că nu au fost formulate alte cereri pentru termenul de astăzi.

Apărătorul ales al apelantului inculpat B. a depus la dosar înscrisuri în circumstanţiere, probă încuviinţată la termenul anterior, respectiv o listă cu lucrările ştiinţifice redactate de inculpat, o caracterizare din partea Baroului Bucureşti şi documente din care rezultă demersurile făcute de inculpat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria pentru a obţine informaţii în legătură cu stadiul urmăririi penale în dosarul în care a formulat denunţ, aflate la dosarul Înaltei Curţi.

Apărătorul ales al apelantului inculpat B., în concluziile orale, în dezbateri a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât judecătorul fondului nu s-a pronunţat printr-o încheiere separată asupra cererii de schimbare a încadrării juridice din două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ambele săvârşite în formă continuată într-o singură infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, deşi această cerere a fost formulată la un termen anterior celui în care au avut loc dezbaterile. A arătat că a formulat această cerere motivat de faptul că documentele provin de la Cabinetul de avocatură B., că au fost întocmite într-o perioadă de timp similară (agreând sub acest aspect cel puţin logica organului de urmărire penală pentru a acredita ideea că avea reprezentarea că este apărătorul denunţătorului E.), că a fost încheiat un contract de asistenţă juridică cu un reprezentant al familiei denunţătorului E., respectiv cu mama acestuia, că împuternicirile avocaţiale emise pe baza contractului au avut acelaşi scop, de a atesta calitatea inculpatului de avocat, precum şi faptul că cele trei procese-verbale de discuţii pe care le-a prezentat şi care constituie obiect material al celei de-a doua prezumate infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, încearcă să acrediteze aceeaşi idee şi anume a unor întâlniri profesionale care au avut loc între inculpat şi celelalte două persoane trimise în judecată, respectiv D. şi A..

A susţinut că cererea de schimbare a încadrării juridice ar fi trebuit să fie soluţionată printr-o încheiere separată, având în vedere Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a stabilit că soluţionarea cererii de schimbare a încadrării juridice anterior pronunţării pe fondul cauzei nu constituie o antepronunţare a completului de judecată, dar dă posibilitatea inculpatului să-şi structureze apărarea în raport cu soluţia dată cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice. În speţă, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cererea de schimbare a încadrării juridice odată cu fondul cauzei, prin sentinţa de condamnare, respingând-o.

Un al doilea motiv de critică a vizat împrejurarea că, deşi la un termen de judecată anterior datei de 06 iunie 2019, judecătorul fondului a respins cererea de disjungere a cauzei cu privire la unul dintre inculpaţii care nu a recunoscut acuzaţiile, a revenit asupra acestei poziţii şi, contrar concluziilor apărătorului inculpatului B. şi ale inculpatului A. de a nu se dispune disjungerea cauzei, a dispus disjungerea cauzei, contrazicându-şi propriul raţionament. Astfel, s-a ajuns la segmentarea judecăţii, doi inculpaţi au fost judecaţi potrivit procedurii prev. de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., iar cu privire la al treilea inculpat s-a format un dosar separat. Din punctul său de vedere, această soluţie nu se justifică, pentru că disjungerea cauzei se face numai în circumstanţele în care judecata ar fi întârziată, or, în cauză era vorba de un număr mic de inculpaţi, faţă de care nu erau luate măsuri preventive, nu erau de administrat probatorii atât de dense şi de ample, încât să se justifice această soluţie, cu atât mai mult cu cât magistratul fondului respinsese anterior solicitarea de disjungere formulată de apărătorul inculpatului D.

Un alt motiv de nelegalitate a vizat faptul că prezenta cauză a fost soluţionată înainte de finalizarea cercetării judecătoreşti, la dosarul cauzei fiind primite înscrisuri după formularea concluziilor asupra fondului cauzei. În acest sens, a arătat că la ultimul termen de judecată în faţa instanţei de fond, a formulat o cerere în legătură cu denunţul formulat de inculpat în urmă cu aproximativ 3 ani la DIICOT – Structură Centrală, care a fost trimis spre soluţionare la DIICOT – Serviciul Teritorial Teleorman, iar ulterior la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, pentru că inculpatul a dorit, recunoscând acuzaţia, ca pedeapsa să fie cât mai mică. De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care apelantul inculpat a făcut plângere în instanţă, cerând pronunţarea unei hotărâri care să stabilească un termen de finalizare a cauzei având ca obiect denunţul pe care l-a formulat.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că instanţa de fond a admis cererea inculpatului de a fi efectuate verificări cu privire la denunţul pe care acesta l-a făcut, a dat cuvântul pe fondul cauzei şi după încheierea dezbaterilor până la pronunţare au fost primite la dosarul cauzei înscrisuri de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria. Din punctul său de vedere, această modalitate nu are corespondent procedural, întrucât cercetarea judecătorească este considerată terminată atunci când părţile nu mai au cereri de formulat, iar primirea oricărui înscris la dosar după încheierea dezbaterilor este contrară principiilor esenţiale ale dreptului, respectiv principiului contradictorialităţii, principiului oralităţii dezbaterilor, fiind încălcat inclusiv dreptul la apărare.

În continuare, a învederat că inculpatul B. a recunoscut situaţia de fapt şi a arătat încă din cursul urmăririi penale că a încheiat un contract de asistenţă juridică în favoarea unui vechi prieten şi fost client de-al său, E., denunţătorul din prezenta cauză, şi că la numele persoanei cu care a încheiat acest contract este trecut numele mamei acestuia, G.. De asemenea, inculpatul a recunoscut că mama denunţătorului, G., nu a fost prezentă în cabinetul său pentru a semna contractul de asistenţă juridică şi a primit exemplarul original, că au fost prezenţi în biroul său A. şi D., cei doi inculpaţi trimişi în judecată, inculpatul declarând că a primit o fotocopie a actului de identitate al doamnei G. şi şi-a asumat că aceasta ştie despre faptul că va fi încheiat un contract de asistenţă juridică. Totodată, inculpatul a recunoscut şi faptul că împuternicirile avocaţiale le-a completat personal pe baza contractului de asistenţă juridică încheiat şi semnat în împrejurările pe care le-a prezentat, că pe baza acestor împuterniciri a făcut o vizită la grefa Arestului secţiei 15 Poliţie unde era încarcerat E., că i-a dat o delegaţie de avocat colegei sale stagiare, F., pentru a studia dosarul în arhiva curţii de apel şi pentru a face adnotări din acest dosar, însă nu a rezultat că s-au făcut fotocopii din dosarul de urmărire penală. Prin urmare, această situaţie de fapt nu a fost tăgăduită în niciun mod.

Din punctul de vedere al apărării, faptele aşa cum au fost recunoscute nu îmbracă conţinutul infracţiunii prev. de art. 322 din C. pen., arătând că încheierea contractului de asistenţă juridică în cadrul Baroului Bucureşti se face pe un formular tipizat, dar aceasta nu este o chestiune obligatorie. Prin urmare, faptul că un avocat încheie un contract de asistenţă juridică pe o hârtie fără antetul Baroului şi fără a fi înseriată, nu loveşte de nulitate contractul de asistenţă, acesta reprezentând o convenţie între avocat şi client, care poate fi inclusiv verbală. De altfel, avocatul poate fi solicitat telefonic să presteze activitatea avocaţială anterior încheierii contractului de asistenţă juridică care poate fi formalizat ulterior sau chiar de loc pentru că până la urmă relaţia de încredere dintre avocat şi client nu este obligatoriu a fi consemnată într-un contract de asistenţă juridică. A solicitat să se observe că împuternicirile avocaţiale la rubrica clienţi au inclusiv menţiunea că nu este obligatorie semnarea de către client dacă avocatul atestă identitatea părţii pe care o asistă sau o reprezintă. Or, faptul că o împuternicire avocaţială nu este semnată de către client, nu înseamnă că aceasta nu are valoare juridică.

În opinia apărării, încheierea contractului de asistenţă juridică recunoscută de inculpatul B. în numele unei persoane pe care acesta o cunoştea, şi anume mama denunţătorului E., nu îmbracă conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, după cum nici împuternicirile avocaţiale nu conţin nimic fals, fraudulos, de natură să producă nişte efecte juridice mai ales defavorabile lui E., care l-a primit la grefă pe inculpat şi au stat de vorbă, tocmai pentru că sunt din Alexandria, se cunoşteau de copii şi i-a mai fost avocat şi în alte cauze.

A solicitat să se observe că au fost depuse nişte procese-verbale de discuţie între avocat şi client, însă nici legea avocaturii şi nici o altă reglementare nu stabilesc astfel de documente, acestea fiind întocmite de avocat opţional. Astfel, inculpatul B. a întocmit 3 sau 5 procese-verbale de discuţie prin care a atestat că s-a întâlnit cu A. şi cu D.. Însă, acest fapt este considerat de organul de urmărire penală o infracţiune, apreciindu-se că aceste acte au fost întocmite pro causa, că sunt antedatate şi atestă o împrejurare nereală, şi anume că s-ar fi întâlnit cu cei doi inculpaţi. A solicitat să se aibă în vedere faptul că aceste procese-verbale au fost depuse în perioada în care inculpatul avea calitatea de martor în prezentul dosar şi ulterior au fost formulate acuzaţii împotriva sa, faptul că urmau să ateste o împrejurare de netăgăduit, respectiv că între dânsul şi ceilalţi doi inculpaţi au avut loc întâlniri şi discuţii.

A făcut trimitere la Decizia nr. 11/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (RIL), în care se arată că şi în cazul recunoaşterii învinuirilor în procedura reglementată de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. este posibilă achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., anume că fapta nu este prevăzută de legea penală. Raportat la conţinutul acestei decizii a solicitat achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.. Cu privire la situaţia de fapt, a arătat că s-a reţinut faptul că inculpatul B. ar fi dorit să-l favorizeze pe D., unul dintre ceilalţi inculpaţi trimişi în judecată, prin faptul că a pus-o pe colega sa, F., să studieze şi să ia notiţe din dosarul de urmărire penală şi a desfăşurat acea grefă la Arestul secţiei 15 cu inculpatul E., de la care ar fi vrut să scoată informaţii, respectiv dacă a fost întrebat despre D., ce are de gând să spună despre acesta, ş.a.m.d. Or, din punctul său de vedere, nu este vorba despre un făptuitor, în condiţiile în care urmărirea penală nu a fost expres începută faţă de D. nici până astăzi. Pe de altă parte, inculpatul D. a fost trimis în judecată pentru alte infracţiuni în acest dosar şi nicidecum în dosarul care are ca obiect infracţiunile informatice despre care se presupune că inculpatul B. ar fi vrut să obţină informaţii.

Din punctul său de vedere, fapta de favorizare a făptuitorului, astfel cum a fost reţinută în sarcina inculpatului B., respectiv că s-a deplasat la grefă la locul de detenţie a lui E., fără să depună acte false în dosar, fără să-i influenţeze poziţia şi fără să-l determine să nu spună adevărul, nu este prevăzută de legea penală.

La interpelarea instanţei, apărătorul ales al apelantului inculpat B. a susţinut că instanţa trebuie să constate dacă situaţia de fapt recunoscută de un inculpat se încadrează în textul incriminator, acesta fiind şi sensul care trebuie dat RIL- ului menţionat, pentru că în caz contrar devine foarte puţin aplicabil în practică.

Apărătorul ales al apelantului inculpat B. a susţinut că în cursul urmăririi penale inculpatul a solicitat încheierea unui acord de recunoaştere, iar organul de urmărire penală i-a propus o sancţiune cu amenda penală în cuantum de 78.000 RON, însă nu a fost încheiat acest acord de recunoaştere a vinovăţiei. Prin urmare, procurorul, care a dispus reţinerea inculpatului, care a solicitat arestarea acestuia (inculpatul fiind arestat preventiv în cauză timp de 10 zile) şi a dispus trimiterea în judecată, a apreciat că faptele, aşa cum au fost recunoscute pot fi sancţionate cu amendă penală, legiuitorul stabilind în cazul infracţiunilor prev. de art. 322 şi art. 269 din C. pen. pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii penale. Cu toate acestea, judecătorul fondului, reţinând concursul de infracţiuni, i-a aplicat inculpatului două pedepse de câte 9 luni închisoare pentru cele două infracţiuni prev. de art.

322 din C. pen. şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 269 din C. pen., stabilind ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare, dispunându-se suspendarea sub supraveghere a executării acestei pedepse.

Din punctul de vedere al apărării, pedeapsa aplicată de instanţa de fond este extrem de aspră, nejustificat de severă, consecinţele acesteia fiind grave din punct de vedere profesional şi uman în raport cu atitudinea de corectitudine, de loialitate a inculpatului faţă de actul de justiţie.

Pentru aceste motive, a solicitat aplicarea unei amenzi penale în situaţia în care instanţa va constata că faptele există şi că au produs efectele prev. de art. 322 şi art. 269 din C. pen.. În situaţia în care instanţa va considera că pedeapsa amenzii penale nu este suficientă şi că se impune aplicarea unei sancţiuni, a solicitat să se dispună amânarea executării pedepsei.

A solicitat să se aibă în vedere că inculpatul este cadru didactic universitar, a scris cărţi, este bine integrat social, are doi copii minori şi are o responsabilitate de familie, însă toate aceste circumstanţe persoanele au fost considerate de către judecătorul fondului ca şi o cauză de agravare a răspunderii penale, apreciindu-se că “un om cu pregătire academică, un intelectual, un tată trebuie să fie cât mai aspru pedepsit pentru că a greşit”. De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere că inculpatul nu a făcut nimic de natură să deturneze urmărirea penală în dosar, nu a avut niciun fel de intervenţie la organul de urmărire penală, ci doar a fost la o grefă, cu un cetăţean pe care îl cunoştea şi căruia îi fusese avocat anterior.

Referitor la pedeapsa complementară şi accesorie a interzicerii exercitării profesiei de avocat, a arătat că judecătorul fondului a considerat că inculpatul este nedemn de a exercita profesia de avocat, întrucât a dezonorat profesia, solicitând să se aibă în vedere că inculpatul este o persoană care a scris cărţi, o persoană tânără, la o vârstă la care are o întreagă carieră în faţă şi anumite responsabilităţi materiale faţă de cele două fiice minore (una fiind la şcoală, iar cealaltă la grădiniţă). De altfel, a făcut dovada că şi din momentul în care a fost trimis în judecată până astăzi, Baroul Bucureşti l-a invitat să facă parte din comisii de specialitate pentru redactarea unor legi speciale pentru că a fost profesor de drept civil la Universitatea Dimitrie Cantemir, în prezent încetându-şi activitatea didactică la această universitate. A susţinut că judecătorul fondului a arătat că Baroul Bucureşti ar fi avut imaginea afectată prin activitatea infracţională a inculpatului B., însă în caracterizarea primită de la Baroul Bucureşti se arată că inculpatul este perceput în continuare ca un bun coleg şi ca un avocat competent şi serios. De altfel, a făcut şi dovada faptului că a scris cărţi de specialitate în aceşti 3 ani şi că a fost invitat la dezbateri în comisiile juridice ale Parlamentului pentru elaborarea unor acte normative. Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului formulat de inculpatul B..

Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra apelului declarat de apelantul inculpat, precum şi poziţia apelantul inculpat, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând apelul declarat de apelantul inculpat B. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, în raport cu motivele invocate, ce se vor analiza prin prisma dispoziţiilor art. 417 din C. proc. pen. cu referire la art. 420 alin. (8) şi 10 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că apelul apelantului inculpat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei şi a sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că în mod legal şi temeinic prima instanţă, în raport, cu poziţia inculpatului B. care a precizat expres că doreşte să uzeze de procedura simplificată, a făcut o legală şi temeinică aplicare a dispoziţiilor art. 375 alin. (1) cu referire la art. 374 alin. (4) din acelaşi cod, art. 375 alin. (2) şi art. 377 alin. (1), (2) rap. la art. 374 alin. (4) şi art. 375 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, a fost audiat inculpatul B., declaraţia acestuia din data de 6 iunie 2019, aflându-se la dosarul primei instanţe, iar în raport cu poziţia expusă, în succesiunea normelor de procedură invocate au fost puse în discuţie cu respectarea principiilor oralităţii, publicităţii, contradictorialităţii, cererea de probe cu acte în circumstanţiere formulată de apărătorul inculpatului, curtea de apel încuviinţând proba solicitată, ca fiind utilă, având în vedere demersurile continue efectuate de către inculpat, în urma cărora nu a primit niciun răspuns afirmativ, ultimul demers fiind din data de 23 mai 2018, dispunând efectuarea unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria pentru a se comunica care este stadiul cauzei în care inculpatul a făcut un denunţ, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la 6 iunie 2019, aflată la dosarul primei instanţe

Totodată, a fost susţinută de către apărătorul inculpatului B. cererea de schimbare a încadrării juridice formulată, conform art. 386 din C. proc. pen. din două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. într-o singură infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, aşa încât, în final prin schimbarea încadrării juridice să se reţină faţă de inculpat două infracţiuni în concurs, iar nu trei şi anume favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi o singură infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată potrivit art. 322 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 320 şi 321 din C. pen., cu art. 35 alin. (1) din C. pen., ambele infracţiuni în concurs conform art. 38 alin. (1) din C. pen.. Cererea a fost pusă în discuţia părţilor, cu respectarea aceloraşi principii mai sus enunţate şi concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorilor părţilor fiind consemnate în aceeaşi încheiere de dezbateri de la 6 iunie 2019 mai sus menţionată.

Înalta Curte constată că prin minuta pronunţată la data de 23 iulie 2019, prima instanţă a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute prin actul de sesizare, formulată de inculpatul B..

De asemenea, instanţa de control judiciar verificând sentinţa pronunţată prin prisma materialului probator administrat al cauzei a constatat că prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi încadrarea juridică, în mod legal şi temeinic motivat, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunţate, şi de altfel, aşa cum a fost amplu prezentată, în condiţiile mai sus arătate fiind făcute referiri la Dosarul nr. x/2015 în raport cu măsura procesuală dispusă, declaraţia martorului E., cu privire la activităţile efectuate de avocatul B., cu referire la mijloacele de probă administrate, în afara declaraţiei martorului menţionat, respectiv declaraţia martorei G., înscrisurile ce au făcut obiectul cauzei, declaraţiile inculpatului B. şi ale inculpatului D. ulterioare măsurii preventive, inculpaţii recunoscând implicaţiile avute, declaraţia inculpatului M. şi declaraţia martorei J., analiza datelor informatice obţinute din unitate desktop marca x seria x folosit de avocat F., în care a fost identificat fişierul în format word denumit “act adiţionat E.” care conţine un act adiţional la contractul de asistenţă juridică dintre G. şi B., la percheziţia telefonului mobil marca x cu seria x cu o cartele SIM N. cu seria x aparţinând inculpatului D., în secţiunea “Chat-uri – O.”, fiind identificate convorbiri prin intermediul aplicaţiei O. avute de inculpatul D., despre reţinerea şi arestarea inculpatului E., cu inculpatul B. (din discuţii rezultând că cei doi au luat cunoştinţă din presă la scurt timp despre reţinerile şi arestările din Dosarul D.I.I.C.O.T. x/2015, printre aceşti figurând şi amicul lor, E.. În acest sens, inculpatul B. i-a trimis inculpatului D., link-uri către articolele de presă în care se difuzau informaţii referitoare la respectiva acţiune. De asemenea, a rezultat că în data de 02.05.2017, a avut loc o primă întâlnire la sediul avocatului, între cei trei inculpaţi din prezenta cauză) şi cu inculpatul A. (Discuţiile au început în perioada imediat următoare reţinerilor şi arestărilor preventive din Dosarul nr. x/2015 şi au privit iniţial propunerea inculpatului A. de a se lua legătura cu “B.” – avocatul B. -, atât în scop personal, angajarea sa pentru un dosar distinct, cât şi în scopul determinării avocatului de a obţine mai multe informaţii din dosar şi a încerca să-l ajute şi pe inculpatul E.. De asemenea, în cadrul comunicărilor electronice din dimineaţa zilei de 30.03.2017, inculpatul A. i-a trimis inculpatului D., copii după mandatul de percheziţie domiciliară precum şi procesul-verbal de percheziţie domiciliară emise/întocmite cu privire la inculpatul E., documente obţinute probabil în prealabil de la inculpatul B., aflat la acel moment, conform discuţiilor, la instanţa care judeca contestaţia la măsura arestului preventiv a inculpatului E.. În continuare, între cei doi au loc discuţii referitoare la întâlnirile cu avocatul B. la cabinetul acestuia, pe parcursul lunii mai 2017 şi faptul că în final, avocatul trebuia să “le dea ceva” (…) – informaţiile pe care a reuşit să le obţină din Dosarul nr. x/2015).

De asemenea, prima instanţă a motivat amplu că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt prevăzute de legea penală, înlăturând motivat apărarea invocată prin aplicabilitatea Deciziei nr. 4/2019 cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., şi evidenţiind cum sunt întrunite, în contextul cauzei, condiţiile de tipicitate pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina acestuia şi concluzionând că faptele analizate şi recunoscute în totalitate există şi au fost săvârşite de inculpatul B. cu vinovăţie, în forma intenţiei directe, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 269 alin. (1) din C. pen., a infracţiunii de favorizarea făptuitorului, a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi respectiv a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., toate faptele în condiţiile art. 38 alin. (1) din C. pen., aşa cum au fost expuse pe larg, în condiţiile arătate în sentinţa atacată şi prezentată mai sus.

Totodată, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte argumentele de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorul ales al inculpatului B., invocate de către prima instanţă, aşa cum au fost deja prezentate.

Înalta Curte nu poate avea în vedere motivul de nelegalitate invocat de către apelantul inculpat B. prin apărătorul ales şi susţinut oral numai cu privire la respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice formulată prin minută şi respectiv sentinţă şi nu prin încheiere separată, în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 250 din 16 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 500/20.06.2019, întrucât această decizie nu este aplicabilă în contextul cauzei concrete.

Legiuitorul a reglementat în conţinutul art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. că “Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.”

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 250 din 16 aprilie 2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 500/20.06.2019 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de P. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Suceava, secţia penală, şi s-a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.”

În considerentele deciziei la pct. 40, 41, 42 şi 44 se arată următoarele:

“40. (…) Curtea constată că punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., are semnificaţia unei “simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii”, astfel cum a reţinut instanţa europeană în jurisprudenţa precitată, insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Însă, respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal.

41. Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicate, cât şi în plan procesual penal, din perspectiva menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecinţe cu privire la toate aceste aspecte, instanţa fiind obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Însă, în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reţine că echitatea procedurii impune ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, în raport cu “acuzaţia penală” ce face obiectul procesului penal. De altfel, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecinţele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

42. În aceste condiţii, Curtea constată că numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete.

44. De asemenea, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunţarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. cu dispoziţiile art. 387 din C. proc. pen., prin care este reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, Curtea reţine că, potrivit voinţei legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei. Or, “simplul fapt pentru judecător de a fi luat decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată.” (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei).

Totodată, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, şi dispoziţiile art. 386 alin. (2) din C. proc. pen., privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 31 martie 2006, privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din C. proc. pen. [s. n. din 1968] referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, a reţinut că “ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei [ s. n. prin încheiere] într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze procesul penal.” Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei, în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii de decurge din art. 6 parag. 1 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, paragrafele 60 şi 61; Hotărârea din 7 martie 2017 pronunţată în Cauza Cerovsek and Bozicnik împotriva Sloveniei, parag. 43). De asemenea, în Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2006, precitată, instanţa supremă a mai reţinut că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi, exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză, astfel încât a decis că”Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.” Ţinând cont că dispoziţiile art. 386 din C. proc. pen. în vigoare îşi au corespondent în cele ale art. 286 alin. (2) şi art. 334 din C. proc. pen. din 1968, având în vedere prevederile art. 4741 din C. proc. pen., raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite se menţin şi în prezent.”

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată, “Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

În contextul cauzei, din examinarea încheierii de dezbateri în care s-a consemnat că a fost susţinută cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorul inculpatului B. şi pusă în discuţia reprezentantului Ministerului Public şi apărătorilor părţilor, cu respectarea principiilor oralităţii, publicităţii, contradictorialităţii, a rezultat că aceasta a avut loc la data de 6 iunie 2019, pronunţarea fiind amânată succesiv la 20.06.2019, la 04 iulie 2019, la 18.07.2019 şi ultima dată la 23 iulie 2019, când aceasta a avut loc.

Aşadar, punerea în discuţie a cererii de schimbare a încadrării juridice formulate a avut loc anterior datei publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250 din 16 aprilie 2019, respectiv la data de 20 iunie 2019, dată de la care decizia instanţei de contencios constituţional, îşi produce pentru viitor.

Împrejurarea publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250 din 16 aprilie 2019 la data de 20 iunie 2019 înainte de a fi făcută pronunţarea la data de 23 iulie 2019, nu mai avea niciun efect, în condiţiile în care prima instanţă a trecut de etapa dezbaterilor, iar prin minută şi respectiv sentinţă, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apelantul inculpat B..

Instanţa de control judiciar a considerat că decizia instanţei de contencios constituţional, atât prin dispozitiv, cât şi prin considerentele prezentate, din care cu titlu exemplificativ relevant a fost expus şi conţinutul punctelor evidenţiate expres, se referă la soluţia pozitivă şi anume aceea de schimbare a încadrării juridice şi nicidecum la soluţia negativă atunci când se pronunţă în mod expres, prin minută, cum este şi situaţia din cauza de faţă, respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice, având drept consecinţă menţinerea încadrării juridice din actul de sesizare, nefiind afectat în niciun fel caracterul echitabil al procesului penal, întrucât dreptul efectiv la apărare al inculpatului a fost realizat, în raport cu încadrarea juridică iniţială.

În raport cu cele arătate, critica de nelegalitate invocată de către apărătorul apelantului inculpat B. nu se susţine, aşa încât nu este fondată soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât dreptul efectiv la apărare al inculpatului a fost respectat, nefiind produsă nicio vătămare acestuia.

Instanţa de control judiciar nu a analizat şi pe fond solicitarea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., solicitată în motivul de apel formulat în scris la pct. 1 ca o critică de nelegalitate invocată, întrucât în concluziile orale, din dezbateri, nu a fost susţinută oral, în apel cererea de schimbarea a încadrării juridice în condiţiile menţionate, ci numai sub aspectul greşitei pronunţări asupra acestei cereri prin minută, respectiv sentinţă şi nu prin încheiere separată.

De asemenea, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici critica de nelegalitate invocată de către apelantul inculpat B., prin apărător referitoare la greşita disjungere a cauzei, în sensul judecării într-un dosar separat a inculpatului A., în condiţiile în care la un termen anterior prima instanţă a respins cererea de disjungere, apreciind astfel că aceasta şi-a contrazis raţionamentul cu privire la această măsură şi care nici nu era necesară faţă de numărul mic de inculpaţi şi nici de amploarea probelor de administrat, întrucât măsura disjungerii vizează pe inculpatul A.

A. şi nicidecum nu se referă la apelantul inculpat B., acesta uzând de procedura simplificată, aşa încât inculpatului nu i-a fost produsă nicio vătămare şi în consecinţă, nu se impune soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine nici motivul de nelegalitate invocat de către apelantul inculpat B. cu privire la faptul că a fost primit la dosar un înscris, respectiv adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria cu privire la stadiul unui dosar aflat în cursul urmăririi penale, ca urmare a denunţului formulat de apelantul inculpat, după ce au avut loc dezbaterile, în care instanţa i-a pus în vedere că poate pune concluzii ipotetice referitor la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, a formulat concluzii, deşi proba a fost încuviinţată de către instanţă anterior dezbaterilor, apreciind că instanţa nu finalizase cercetarea judecătorească, fiind încălcate principiile contradictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor, precum şi dreptul la apărare.

Din analiza cauzei, rezultă că în încheierea de dezbateri de la 6 iunie 2019 au fost consemnate susţinerea apărătorului inculpatului B. că inculpatul a formulat un denunţ în cursul urmăririi penale, care a fost înregistrat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, dosarul fiind declinat ulterior la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, unde inculpatul a făcut numeroase adrese pentru a primi răspuns cu privire la finalizarea acestui demers şi eventual posibilitatea de a beneficia de o reducere a pedepsei, depunând la dosar dovada celor susţinute, solicitând efectuarea unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, cu raportare la denunţul formulat la data de 14.09.2017 la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura Centrală pentru a se comunica dacă acest denunţ a fost materializat, ultimul răspuns cu privire la stadiul acestui denunţ fiind din data de 23 mai 2018.

Prima instanţă a pus în discuţie cererea formulată de apărătorul inculpatului B., reprezentantul Ministerului Public arătând că nu se opune acestei cereri, având în vedere că este vorba despre un denunţ, iar apărătorul ales al inculpatului D. a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri în circumstanţiere, iar cu privire la solicitarea formulată de către apărătorul ales al inculpatului B. a arătat că lasă la aprecierea instanţei dacă se impune efectuarea acestei adrese sau nu.

După deliberare, prima instanţă cu privire la cererea formulată de către apărătorul ales al inculpatului B. a apreciat că această adresă este utilă la acel moment având în vedere demersurile continue efectuate de către inculpat, în urma cărora nu a fost primit niciun răspuns afirmativ, ultimul demers fiind din data de 23 mai 2018 şi a dispus emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, urmând să acorde cuvântul pe fond, în situaţia în care se va răspunde în mod favorabil, a pus în vedere apărătorului ales al inculpatului B. că poate pune la acel termen de judecată concluzii ipotetice şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19, urmând a se stabilit pronunţarea la o dată ulterioară.

Concluziile apărătorului inculpatul B. formulate în dezbateri la prima instanţă au fost ample iar în ceea ce priveşte denunţul formulat de inculpat a menţionat următoarele: “Solicită să se ţină cont şi de faptul că inculpatul a formulat un denunţ şi solicită să se ţină cont de eforturile pe care inculpatul le-a depus pentru înlăturarea efectelor faptelor pentru care a fost trimis în judecată, iar în cazul în care se va aprecia că nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 din Legea 682/2002, solicită să constate că acest efort depus de inculpat poate să constituie măcar circumstanţe atenuante cu reţinerea art. 75 alin. (2) lit. a) şi b), în sensul că infractorul a depus eforturi pentru înlăturarea şi diminuarea consecinţelor inclusiv prin prezentarea de documente prin punerea voluntară la dispoziţie a tuturor actelor pe care le avea şi chiar şi împrejurările legate de faptă (…)”.

La dosarul cauzei a fost primită la 20.06.2019 prin fax, dar şi originalul adresei emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria din 13.06.2019, aflată la dosarul primei instanţe, în care se comunică că în Dosarul penal cu nr. x/2017 se efectuează cercetări în rem pentru săvârşirea infracţiunilor de fraudă informatică şi fals informatic, fapte prev. şi ped. de art. 249 din C. pen. şi de art. 325 din C. pen.

În sentinţa atacată la dosarul primei instanţe de menţionează că a fost primit răspunsul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria şi conţinutul acestuia.

În raport cu cele mai sus menţionate, instanţa de control judiciar consideră că nu i s-a produs nicio vătămare apelantului inculpat B. la prima instanţă, întrucât acesta uzând de procedura simplificată, prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 377 din C. proc. pen.

Legiuitorul a reglementat în art. 377 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. mijloacele de probă şi modul lor de administrare astfel:

“(1) dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanţa administrează proba cu înscrisurile încuviinţate. (2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asupra cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen.”

Or, prima instanţă a încuviinţat cererea de efectuare a unei adrese cu privire la stadiul dosarului aflat în cursul urmăririi penale, ca urmare a denunţului făcut de inculpat, apreciind că proba este utilă şi a considerat că poate fi primită la dosar şi ulterior rămânerii în pronunţare, punând în vedere apărării să formuleze concluzii cu privire la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, neexistând nicio solicitare de amânare a cauzei de către apărătorul ales al inculpatului, aşa încât acesta a fost de acord cu modalitatea propusă de instanţă şi a pus concluzii fundamentate şi nicidecum cu caracter general cu privire la aplicarea dispoziţiilor menţionate. Astfel, a arătat că în cazul se va aprecia că nu sunt incidente dispoziţiile respective, să se constate că acest efort depus de inculpat poate să constituie măcar circumstanţe atenuante cu reţinerea art. 75 alin. (2) lit. a) şi b), în sensul că infractorul a depus eforturi pentru înlăturarea şi diminuarea consecinţelor inclusiv prin prezentarea de documente prin punerea voluntară la dispoziţie a tuturor actelor pe care le avea şi chiar şi împrejurările legate de faptă.

Adresa primită la dosar din partea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria a evidenţiat faptul că în dosarul menţionat se fac cercetări în rem pentru săvârşirea infracţiunilor de fraudă informatică şi fals informatic, fapte prev. şi ped. de art. 249 din C. pen. şi de art. 325 din C. pen., aşa încât nu a fost identificată vreo persoană în mod concret, care să atragă alte măsuri de către parchet, ca urmare a denunţului formulat de inculpat.

Astfel, prima instanţă nu a încălcat dreptul la apărare al inculpatului B., proba fiind încuviinţată şi administrată, însă faţă de conţinutul adresei, nu erau incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, iar concluziile apărării formulate în mod concret şi fundamentate au fost complete.

Instanţa de control judiciar consideră, aşadar, că nu este fondată critica de nelegalitate invocată mai sus de către apelantul inculpat B., întrucât acestuia nu i s-a produs nicio vătămare.

De altfel, solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru motivul de apel mai sus invocat, nu este legală, în raport cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. care prevăd că: “Instanţa, judecând apelul, pronunţă una din următoarele soluţii: b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.”

În conţinutul art. 281 alin. (1) din C. proc. pen. sunt reglementate nulităţile absolute în sensul “Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.”

Din examinarea solicitării de trimitere a cauzei spre rejudecare, faţă de critica mai sus formulată şi analizată, în raport cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) cu referire la art. 281 alin. (1) din C. proc. pen., pretinsa încălcare a cercetării judecătoreşti prin neadministrarea probei, acordarea cuvântului în dezbateri, mijlocul de probă fiind depus ulterior la dosar până la pronunţare, ce ar fi încălcat dreptul la apărare al inculpatului, nu se circumscrie niciuneia din situaţiile prevăzute expres de lege care să atragă incidenţa acestora.

De asemenea, în doctrină s-a arătat că nici în cazul unor încălcări sancţionabile cu nulitate relativă nu este legală soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare. În acest sens cităm “Decizia instanţei de apel prin care s-ar dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motive de nulitate relativă, constând în încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, ar fi nelegală.” (Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, C. proc. pen. comentat, ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu 2017, pag. 1196).

Înalta Curte nu poate avea în vedere nici motivul de apel de nelegalitate invocat de apelantul inculpat B., prin apărător ales cu privire la incidenţa Deciziei în interesul legii nr. 4 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 3 iulie 2019, în raport cu dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în condiţiile în care inculpatul a uzat de procedura simplificată, faţă de cele trei infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului, solicitând achitarea acestuia pentru fiecare din ele, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Prin Decizia în interesul legii nr. 4 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 3 iulie 2019 s-a dispus:

“Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., stabileşte că: În ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din C. proc. pen..”

Înalta Curte şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la existenţa faptelor reţinute în actul de sesizare, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi apreciate ca suficiente în stabilirea, atât a existenţei acestora, cât şi a vinovăţiei inculpatului B., în comiterea lor, inclusiv a celor privind decizia în interesul legii mai sus invocată şi analizată, infracţiuni, de altfel recunoscute de către acesta şi admisă cererea de judecare a cauzei în procedura simplificată, în condiţiile art. 375 alin. (1) din C. proc. pen.

Astfel, referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în mod corect s-a considerat inutilă analiza susţinerilor apărătorului inculpatului cu privire la faptul că prin legea avocaturii nu este obligatorie formalizarea contractului de asistenţă între avocat şi client, întrucât în condiţiile concrete ale cauzei între inculpatul B. şi martorii E. şi G. nu a existat niciun acord pentru încheierea contractului de asistenţă juridică şi a actelor subsecvente, aşa încât temeiul achitării prevăzut de art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. cu privire la săvârşirea faptei fără vinovăţie nu este incident, chiar dacă temeiul solicitat de achitare a inculpatului era cel de la art. 16 lit. b) teza I din acelaşi cod.

De asemenea, în mod legal şi temeinic a stabilit prima instanţă că sunt întrunite şi condiţiile infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., în sensul că procesele-verbale de discuţii clienţi, reprezintă înscrisuri sub semnătură privată antedate care au fost plăsmuite în mod direct de inculpatul B., în calitate de avocat, sau prin determinarea intenţionată a unei alte persoane şi care conţin discuţii fictive care ar fi avut loc cu ocazia întâlnirilor avute la sediul cabinetului între inculpat şi ceilalţi doi coinculpaţi, prin care se atesta că ar fi avut împuternicirea martorei G., conţinutul acestora fiind de natură a produce consecinţe juridice, în sensul confirmării poziţiei inculpatului B. în ceea ce priveşte existenţa consimţământului martorei G. şi faptul că acesta nu ar fi cunoscut că ceilalţi doi inculpaţi nu o reprezentau pe această persoană.

De asemenea, în mod legal, curtea de apel a stabilit că sunt întrunite condiţiile de tipicitate şi ale infracţiunii prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. de favorizarea făptuitorului, reţinând că inculpatul E. a dat declaraţii cu privire la implicarea în activităţi infracţionale a inculpatului D.. Deşi inculpatul B. cunoştea că inculpaţii D. şi E. aveau interese contrare, s-a deplasat, atât la arestul secţiei 15 poliţie unde se afla încarcerat inculpatul E. şi i-a comunicat că împreună cu inculpatul D. o să aibă grijă de el, cât şi la sediul Curţii de Apel Bucureşti, unde a studiat personal dosarul de urmărire penală, a luat la cunoştinţă că inculpatul D. avea calitatea de făptuitor, întrucât inculpatul E. formulase un denunţ cu privire la acesta şi a furnizat şi predat persoanei interesate datele referitoare la implicarea sa în activităţi infracţionale care se regăseau în referatul cu propunerea de prelungire a arestului preventiv, ajutorul efectiv şi concret fiind acordat de inculpatul B. în scopul evident al îngreunării cercetărilor penale şi al evitării tragerii la răspundere penală a numitului D. în Dosarul nr. x/2013 instrumentat de D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală.

Înalta Curte nu poate reţine motivul de apel invocat de apelantul inculpat B. cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., (pct. 1 din rechizitoriu), acesta fiind invocat şi în primă instanţă, întrucât au fost însuşite situaţia de fapt şi argumentele de vinovăţie a inculpatului, aşa cum au fost prezentate de prima instanţă, astfel încât temeiurile invocate chiar din Statutul profesiei de avocat, respectiv art. 121 şi în mod special alin. (4) (“contractul de asistenţă juridică se consideră a fi fost încheiat în mod tacit dacă clientul a achitat onorariul menţionat în cuprinsul acestuia, achitarea acestuia semnificând acceptarea contractului de către client, caz în care data încheierii contractului este considerată a fi data menţionată în cuprinsul contractului”) şi alin. (5) [“contractul de asistenţă juridică poate fi încheiat, în mod excepţional, şi în formă verbală. În acest caz, ca şi în situaţia prevăzută la alin. (2), dispoziţiile art. 44 din Lege se aplică în mod corespunzător. Contractul în formă scrisă va fi redactat în cel mai scurt timp posibil”] nu pot fi avute în vedere faţă de inexistenţa unui contract de asistenţă juridică între inculpat şi martora G., între aceştia neavând loc nicio discuţie.

Instanţa de control judiciar consideră că prima instanţă a stabilit legal situaţia de fapt cu privire la această infracţiune reţinută în sarcina inculpatului B. şi recunoscută de acesta, sintetizând elemente ce ţin de acuzaţia formulată. Or, menţiunea făcută de prima instanţă “Fiind audiată de către organele de urmărire penală martora G., mama numitului E. a făcut, la rândul său, următoarele afirmaţii, care se coroborează cu cele ale fiului său: după reţinerea şi arestarea preventivă a fiului său E. în data de 28.03.2017, nu a venit nicio persoană la aceasta şi nici nu a discutat cu cineva, avocaţi, rude sau prieteni, despre angajarea vreunui avocat care să îl reprezinte pe fiul său în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată” este reală, întrucât rezultă chiar din declaraţia martorei evidenţiată expres în actul de sesizare.

Astfel, în rechizitoriu se face menţiunea că “Declaraţia numitului E. este confirmată de declaraţia mamei sale, martora G. care a declarat următoarele: “După reţinerea şi arestarea fiului meu E. în data de 28.03.2017, nu a venit nimeni la mine şi nici nu am discutat cu cineva, avocaţi, rude sau prieteni despre angajarea vreunui avocat care să îl reprezinte în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe fiul meu. Nu am semnat nicio împuternicire avocaţială sau contract de asistenţă. Îl cunosc pe avocatul B., de când era copil mic, deoarece a copilărit pe strada unde locuiesc eu, iar în anul 2012 – 2013 a fost avocatul fiului meu într-un dosar care a fost pe rolul Tribunalului Teleorman. De atunci nu l-am mai văzut pe avocatul B.. După reţinerea şi arestarea fiului meu, nu am vorbit niciodată cu avocatul B. şi nici nu l-am angajat pe acesta să îl reprezinte pe fiul meu. Nu am vorbit nici cu altă persoană să îl angajeze pe avocatul B. să îl reprezinte pe fiul meu. După ce am văzut cele două împuterniciri avocaţiale, prezentate de către organele de poliţie, conform cărora eu l-am împuternicit pe avocatul B. să îl reprezinte pe fiul meu, arăt faptul că nu eu l-am împuternicit, nu cunosc nimic despre aceste împuterniciri, iar semnăturile de la poziţia client de pe cele două împuterniciri avocaţiale nu sunt ale mele”.”

În acelaşi act de sesizare, se menţionează că “A fost reaudiată martora G., care a susţinut în continuare că inculpatul M., însoţit de J. i-au solicitat mai multe documente necesare avocatului I., inclusiv o copie după cartea sa de identitate”.

“După arestarea fiului meu, la un moment dat au venit la mine acasă M. însoţit de J. şi mi-au spus că avocatul I. doreşte să-i dau mai multe acte privind starea mea de sănătate, actul de deces al soţului meu şi copie după buletinul meu, acte pe care i le-am predat ulterior lui M.. De data asta el a venit singur. M. nu a mai venit niciodată să-mi ceară o nouă copie după buletin cu justificarea că A. ar intenţiona să angajeze un avocat pentru E.. La acel moment M. nu mi-a spus că respectiva copie după buletinul meu nu i-a dat-o lui I., ci lui A.. Acum aproximativ o săptămână m-am întâlnit pe stradă cu M. care mi-a spus că amândoi o să fim chemaţi la poliţie pe motive că el mi-ar fi dat copia dat copia după buletin lui A.. Eu l-am întrebat de ce a făcut acel lucru, în condiţiile în care eu i-am spus de la început că nu vreau alt avocat în afară de I., însă el mi-a răspuns că el a ştiut că A. vrea să angajeze un alt avocat.”

La fila x din rechizitoriu se menţionează “A fost audiată şi martora J., prietena numitului E., care a confirmat aspectele relatate de martora G. legate de circumstanţele în care aceasta din urmă a predat iniţial copii după mai multe documente numitului M., documente care au ajuns însă în posesia avocatului legitim de la acea dată, I., apreciind că există o posibilitate de suprapunere a momentelor în care avocatul I. ar fi cerut respectivele acte şi solicitarea copiei C.I. a lui G. de către inculpatul A. în vederea angajării unui alt avocat în cauză pentru E., cu privire la acest ultim aspect martora nefiind de acord şi nici ulterior nu a aflat de la A. sau M. despre modalitatea în care copia respectivei cărţi de identitate ar fi intrat în posesia lui A.. Astfel, martora a declarat următoarele: “Sunt prietena lui E. din 02.02.2017. În perioada când acesta a fost arestat, respectiv 28.03. – 23.09.2017, eu l-am vizitat în arest şi îi duceam pachet. Veneam la Bucureşti fie cu microbuzul, fie cu o cunoştinţă de a mea, pe nume M., care mă aducea cu maşina, plătindu-l eu sau mama lui E. cu 80 de RON, bani de combustibil. Pe M. îl cunosc de când l-am cunoscut şi pe E., ca fiind un prieten al acestuia. Avocatul pe care îl avea E., I. mi-a cerut, în vederea pregătirii apărării mai multe acte ale mamei acestuia, respectiv certificatul de deces al soţului, certificate medicale ale i şi copia cărţii ei de identitate, din care să rezulte că E. era singurul întreţinător al familiei. I-am spus mamei lui E. de ce acte are avocatul nevoie, iar ea mi-a spus că va face rost de el şi le va da lui M., ca să i le dea avocatului I.. Cunosc faptul că mama lui E. i-a dat lui M. actele cerute de avocat, deoarece împreună cu M. ne-am întâlnit cu avocatul I. în faţa casei acestuia din Alexandria şi i-am dat actele cerute. Nu ştiu ce acte i-am dat lui I., deoarece nu am verificat, acestea fiind într-o mapă (…)”

Martora J. în declaraţia menţionată în actul de sesizare, la fila x menţionează că “(…) Consider că atât eu cât şi M. am fost induşi în eroare de către A. cu privire la avocatul pe care acesta intenţiona să îl angajeze şi scopul urmărit. Nici eu şi nici M. nu am ştiut că A. doreşte să folosească respectiva copie după C.I. a lui G., pentru a-l angaja pe avocatul B. şi pentru ca acesta din urmă să obţină informaţii din dosar în favoarea lui D.. Nu ştiu care este exact procedura de angajare a unui avocat şi nu ştiam ce anume putea face A. la acel moment cu respectiva copie. Probabil că dacă ar fi angajat într-adevăr pe altcineva ar fi apelat ulterior la noi pentru alte detalii, lucru care nu s-a întâmplat. Nu am crezut că acea copie o să fi folosită de către A. şi alţii în alte scopuri infracţional.”

Martorul M. în declaraţia menţionată în actul de sesizare, fila x la întrebările puse de procuror a precizat că “Întrebare procuror: De ce consideraţi că A. a apelat la dvs. să îi procuraţi copie după buletin şi nu a făcut acest lucru el, personal, în condiţiile în care se cunoştea foarte bine şi avea numărul de telefon al lui G.? Răspuns: Nu ştiu de ce nu a făcut-o personal, presupun că pentru a nu se deplasa în Alexandria să vină la G.. Nu ştiu de ce nu a sunat-o personal pe aceasta pentru a-i aduce la cunoştinţă intenţie de a-i angaja un alt avocat pentru fiul ei şi pentru a-i solicita acordul şi buletinul. Întrebare: Cum credeţi că urma A. să îi angajeze personal un avocat ales lui E. folosindu-se de copia cărţii de identitate aparţinând mamei acestuia, G.? Răspuns: Nu ştiu să vă spun cum urma să facă acest lucru. Întrebare: Cum explicaţi faptul că martora G. nu confirmă faptul că v-ar fi dat o copie după buletin, la solicitarea lui A., pentru angajarea unui avocat pentru fiul ei? Răspuns: Nu pot să îmi explic acest lucru. Întrebare: Cum explicaţi că nici martora J. nu are cunoştinţă despre faptul că dvs. i-aţi fi cerut şi a-ţi fi obţinut de la G. copia după actul de identitate? Răspuns: Nu are cum să nu ştie. Întrebare: A-ţi cerut martorei G. şi cu alte ocazii, copie după buletin sau alte acte? Răspuns: Cred că înainte de a-i da copia lui A., martora G. m-a chemat şi mi-a dat anumite acte solicitate de avocatul I. pentru E.. Aceasta mi-a dat un dosar din plastic conţinând mai multe acte însă nu am verificat ce anume acte erau. Eu doar, împreună cu J. ne-am întâlnit cu avocatul I. în Alexandria şi i-am predat respectivele acte (…)”.

Inculpatul E. în declaraţia de la 08 iunie 2017, când a fost reaudiat, aşa cum se menţionează în rechizitoriu, la filele x acesta a menţionat. “În prezent vreau să declar cu privire la următoarea situaţie: La începutul lunii mai 2017, nu reţin exact data, în timp ce eram arestat preventiv în arestul secţiei 15 Poliţie, în Dosarul DIICOT nr. x/2015, am fost anunţat că a venit un avocat la mine în vizită/grefă. Iniţial am crezut că este apărătorul meu ales, avocatul I., însă când am ajuns la camera de vizite, am văzut că avocatul era B.. Îl cunosc pe acesta şi ştiu că este avocat, deoarece m-a reprezentat într-un dosar al DIICOT- BT Teleorman în anul 2013. B. m-a întrebat cum mă descurc în arest, dacă am probleme, ce am declarat în faţa organelor de urmărire penală, dacă am spus despre alte persoane implicate în activitatea infracţională şi că s-a interesat despre avocatul meu, spunându-mi despre acesta că nu mă reprezintă cum trebuie. L-am întrebat de unde ştie că sunt arestat şi mi-a spus că a văzut un articol pe Q.. L-am întrebat de ce a venit, iar acesta mi-a spus că vecinul meu D. l-a pus să se intereseze de mine, spunându-mi să stau liniştit că citez “vom avea grijă de tine şi te vom ajuta”. Totodată mi-a spus să închei un acord de recunoaştere. M-a întrebat dacă am dat o declaraţie cu privire la D. şi dacă da, ce am declarat. I-am spus că nu am dat o astfel de declaraţie şi nici nu am de gând. După aceasta m-a întrebat dacă cunosc persoane pe care să le denunţ, iar eu i-am spus că în momentul de faţă nu mă gândesc să formulez niciun denunţ. Alte aspecte relevante nu am mai discutat. În data de 30.05.2017, cu ocazia judecării contestaţiei formulate de mine la prelungirea măsurii arestului preventiv s-a format un Dosar cu nr. x/2017, care a fost conexat la dosarul privind contestaţia formulată de celălalt arestat preventiv în dosar, H.. Cu această ocazie am aflat că la dosar (x/2/2017) a fost depusă o împuternicire avocaţială emisă de Cabinetul de Avocat B. pentru mine pentru studiu dosar. Tot cu această ocazie am aflat că în dimineaţa acelei zile s-a prezentat avocatul B. care a studiat dosarul şi a fotografiat referatul cu propunere de prelungire a măsurii arestului preventiv. Am aflat aceste lucruri de la apărătorul meu ales, avocat I., care la rândul lui a aflat de la apărătorul ales al lui H., avocat R.. Am rămas surprins de această situaţie, având în vedere că eu nu l-am angajat să mă reprezinte în niciun fel, cu atât mai mult cu cât ştiam că vine din partea lui D.. Am solicitat să văd împuternicirea şi am constatat că acest avocat fusese împuternicit de mama mea, însă semnătura de pe împuternicirea avocaţială nu era a mamei mele. Arăt faptul că eu nu am semnat nicio împuternicire şi nici nu am discutat cu B. să mă reprezinte. Singurul avocat ales să mă reprezinte este până în acest moment este avocatul I.. După şedinţa de judecată, cu prima ocazie când am putut să sun acasă din arest, am vorbit cu mama mea şi am întrebat-o dacă a discutat cu avocatul B. şi dacă a semnat vreo împuternicire avocaţială acestuia, ca să mă reprezinte, iar mama mei mi-a confirmat că nu a discutat cu avocatul B. şi nici nu a semnat vreo împuternicire avocaţială şi nici vreo altă rudă sau cunoştinţă de-a noastră. Tot atunci am sunat-o şi pe prietena mea, J., pe care am întrebat-o dacă ştie ceva despre avocatul B. şi faptul că acesta a depus la dosar o împuternicire avocaţială ca să mă reprezinte, iar aceasta mi-a spus că nici ea nici mama mea nu au vorbit şi nici nu au semnat vreo împuternicire avocaţială, avocatului B.. Am convingerea că, avocatul B. nu a avut niciodată intenţia să mă reprezinte, singura intenţie fiind de a afla informaţii din dosar şi dacă am formulat declaraţii cu privire la D.. De atunci nu am mai fost contactat de avocatul B.. De la data arestării mele D. nu m-a contactat niciodată.”

Tot în rechizitoriu, la filele x se arată “Cu ocazia reaudierii din data de 06.09.2017, inculpatul B., a declarat următoarele: “Revin în mare parte asupra declaraţiei anterioare şi declar că recunosc în întregime infracţiunile reţinute în sarcina mea şi arăt următoarele: Pe parcursul lunii mai 2017 la sediul meu de avocatură s-au prezenta D. şi A. solicitându-mi să mă interesez de un dosar al DIICOT în care era arestat inculpatul E., respectiv să verific dacă în dosar există date privind implicarea acestora în activităţi infracţionale. Atât D., cât şi A. au insistat să mă deplasez la arest la E. şi să îl întreb cu privire la stadiul dosarului. După insistenţele acestora le-am răspuns că o să mă mai gândesc şi între timp, le-am cerut să îmi aducă o carte de identitate aparţinând mamei sale. După două trei zile au revenit amândoi, A. predându-mi cartea de identitate a mamei lui E., respectiv G., în copie. Din spusele lui A. am aflat modalitatea în care a fost obţinută respectiva copie după cartea de identitate: A. a luat legătura cu un anume M. (care o ducea pe G. la arest la fiul său) şi căruia i-a solicitat copie după C.I. a lui G., acte de venituri şi acte medicale, justificându-i că aceste acte îi sunt necesare pentru a-l ajute pe E. să iasă din arest, acte necesare avocatului I.. Datele de pe această copie le-am notat pe contractul de asistenţă şi apoi i-am restituit copia C.I. lui D..

În continuare, în prezenţa mea şi a lui A., D. a acceptat să semneze la rubrica client din contractul de asistenţă, în numele numitei G.. Totodată a fost încheiată şi o împuternicire avocaţială din 19.05.2017, în dreptul clientului G. semnând acelaşi D.. La aceste discuţii şi întâlniri nu a fost de faţă stagiara F., care de altfel nici nu a avut cunoştinţă de înţelegerea noastră ea acţionând şi completând actele doar la solicitarea şi dictarea mea, documente pe care mi le înmâna iar eu mă duceam cu ele în alte cameră a cabinetului unde mă aşteptau cei doi. Onorariul a fost plătit de numitul A. în acest sens fiind emisă o chitanţă şi o factură, pe care o să le depun la dosar în fotocopie. În aceeaşi zi de 19.05.2017, m-am deplasat la arestul secţiei 15 poliţie din cartierul Berceni, cu un autoturism condus de A., fiind însoţiţi inclusiv de numitul D.. Am obţinut o grefă cu inculpatul E. căruia i-am adus la cunoştinţă că am încheiat un contract de asistenţă plătit de către cei doi.

Pe timpul grefei, ceilalţi m-au aşteptat afară în maşină. Inculpatul E. mi-a adus la cunoştinţă obiectul dosarului, respectiv faptele pentru care este cercetat, inclusiv că ar fi recunoscut faptele şi că organul de urmărire penală ar fi găsit tot în calculator. Nu mi-a spus ce anume a declarat sau că ar fi declarat ceva cu privire la D.. Spre finalul discuţiei acesta mi-a spus să îi transmit lui D. să stea liniştit sau ceva de genul acesta. Nu l-am întrebat de ce sune asta şi nici el nu mi-a oferit detalii. Am revenit la maşină, D. începând să devină foarte insistent şi să mă întrebe ce a zis E.. I-am spus exact ce am aflat de la E..

Ulterior, la data de 25.05.2017, a revenit la cabinet de această dată numitul D., solicitându-mi de data aceasta să merg să studiez dosarul la instanţă. În acest sens, a fost încheiat actul adiţional la contractul de asistenţă, respectiv cu nr. x/25.05.2017 şi totodată împuternicirea avocaţială din 25.05.2017. Ambele documente au fost după caz tehnoredactate/completate de către stagiara mea, la solicitarea mea, documente pe care doar în faţa mea le-a semnat în dreptul clientului G., inculpatul D.. Documentele au fost întocmite de către F. la biroul acesteia, nefiind de faţă la momentul semnării de către D. şi neavând cunoştinţă că acesta ar fi semnat în locul clientului. Eu le-am luat şi m-am dus cu ele în camera de protocol unde era D. căruia i-am înmânat actele în vederea semnării. Cu o zi înainte de termen, am trimis stagiara mea la arhiva Curţii de Apel Bucureşti pentru a studia dosarul, aceasta completând olograf două pagini cu informaţii din propunerea de prelungire a arestării preventive. La scurt timp, i-am chemat pe cei doi să le predau informaţiile obţinute. Din cele consemnate de colega mea, am văzut că în dosar apare şi numele de D. lucru pe care i l-am adus la cunoştinţă lui D.. Doar le-am predat însemnările. Eu nu am lecturat şi nu am studiat în amănunt însemnările olografe. A doua zi, la termen m-am prezentat personal în sală la Curtea de Apel Bucureşti şi am solicitat grefierei dosarul în vederea studierii. În acest timp, dosarul se afla în studiu la o avocată din oficiu, împreună cu care m-am uitat prin dosar, context în care am efectuat cu telefonul mobil mai multe fotografii după referatul de prelungire a arestării preventive a inculpaţilor din dosar, respectiv E. şi H., după foarte scurt timp părăsind sala. Grefiera m-a întrebat dacă intru în dosar, eu spunându-i că am delegaţie doar pentru studierea actelor nu şi pentru asistenţă/reprezentare. Cu acea ocazie, nu l-am văzut pe E. ci doar cu avocatul acestuia, I. căruia i-am adus la cunoştinţă că m-am uitat puţin prin dosar fără însă să îl reprezint în continuare pe E.. În continuare m-am prezentat la DIICOT din proprie iniţiativă unde am sesizat cele constatate şi am dorit audienţă la procuror însă nu am reuşit, procurorul fiind în concediu.

Cu privire la procesele-verbale de discuţii client pe care le-am depus la dosar în susţinerea veridicităţii primei mele declaraţii de martor, menţionez că acestea au avut un caracter fictiv fiind întocmite ulterior datelor menţionate în cuprinsul acestora. Astfel cum am declarat procesele-verbale din data de 25.05.2017 au fost întocmite de către stagiară la solicitarea mea, având astfel cunoştinţă că ceea ce se consemna nu corespundea realităţii. Menţionez că renunţ la toate cererile formulate, respectiv cereri de probatorii, consultare dosar. Îmi exercit dreptul de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei în condiţiile art. 478 şi următoarele din C. proc. pen. şi de a beneficia de toate cauzele de reducere a pedepselor.”

În declaraţia dată de suspecta F., aşa cum rezultă din actul de sesizare.

Astfel, la fila x din rechizitoriu se arată că “Fiind audiată în calitate de suspectă în Dosarul de bază cu nr. x/2015 numita F. a avut o atitudine sinceră, recunoscându-şi vinovăţia numai în ceea ce priveşte împrejurările în care au fost completate pe parcursul lunii iulie 2017, procesele-verbale de discuţii client, în realitate fictive şi antedate pe parcursul luna mai 2017. Aceasta nu a recunoscut însă că ar fi avut cunoştinţă de cele discutate şi negociate iniţial de inculpatul B. şi D., precum şi A., în realitate cu privire la aceste aspecte incipiente aceasta aflându-se în eroare, acţionând doar la solicitarea avocatului său titular, inculpatul B.. Astfel, aceasta a declarat următoarele: “Îmi menţin în mare parte aspectele declarate cu ocazia audierii mele iniţiale în calitate de martor cu următoarele precizări suplimentare: Recunosc în parte infracţiunile reţinute în sarcina mea: Cu privire la faptele de complicitate la favorizare a numitului D. şi falsificarea actului adiţional la contractul de asistenţă şi împuternicirea avocaţială din data de 25.05.2017, declara că nu recunosc aceste fapte, considerând că în acel context am fost în eroare cu privire la împrejurările în care au avut loc serviciile de asistenţă existente între avocatul B. şi client. În acest sens în acea zi de 25.05.2017, eu mă aflam la biroul meu, moment în care avocatul meu titular B. a venit la mine şi mi-a solicitat să redactez/completez un act adiţional şi împuternicirea aferentă pentru un contract de asistenţă încheiat de acesta anterior, acte care priveau angajarea avocatului B. de către un client, respectiv o doamnă G., pentru E., ce am tehnoredactat şi completat respectivele înscrisuri i le-am predat avocatului acesta ducându-se în sala de consiliu în vederea semnării de către client. Nu am văzut dacă în sala de consiliu se afla sau nu clientul G., eu am presupus că este. În ziua de 29.05.2017 avocatul B., în baza documentelor menţionate anterior, mi-a dat o delegaţie de substituire solicitându-mi să mă deplasez la Curtea de Apel Bucureşti în vederea consultării unui dosar penal în care era cercetat numitul E., lucru pe care l-am făcut. Am făcut un rezumat al dosarului notând informaţiile pe hârtie, consemnări pe are în continuarea le-am predat domnului B. (…)”.

În actul de sesizare la fila x se menţionează conţinutul declaraţiei suspectului D. reaudiat la data de 04.10.2017 care a arătat”Menţin în parte declaraţia dată anterior în calitate de suspect şi în continuare aduc următoarele completări: Recunosc săvârşirea infracţiunii de fals reţinută în sarcina mea. Pe parcursul lunii mai 2017, după sărbătorile pascale, având cunoştinţă că inculpatul E. fusese arestat de către DIICOT, împreună cu inculpatul A. ne-am deplasat la sediul avocatului B. şi i-am cerut să se intereseze de acel dosar în sensul să vadă dacă sunt şi eu implicat şi dacă E. a declarat ceva despre mine. În acest sens, B. ne-a spus că ştie ce trebuie să facă pentru a obţine informaţiile necesare, respectiv că îi trebuie o copie după cartea de identitate aparţinând mamei inculpatului E., G.. A. i-a spus că îi poate procura această copie lucru pe care l-a făcut, respectiv în intervalul de două trei zile. I-am adus astfel copia CI şi B. a completat mai mult documente de asistenţă (contract de asistenţă juridică şi împuternicirea aferentă) în numele clientului G.. Aceste documente au fost completate de B., semnate de acesta la rubrica avocat iar la rubrica client au fost semnate de mine, executând o semnătură care nu îmi aparţine, fiind efectuată spontan. În continuare, lucrurile s-au derulat aşa cum le-am menţionat deja, respectiv deplasarea la secţia 15 poliţie. Ulterior, B. m-a chemat pe mine eu deplasându-mă la el tot împreună cu A.. De această dată B. m-a pus să semnez o altă împuternicire tot în numele lui G., delegaţie necesară avocatului să poată avea acces la dosarul de la instanţă, lucru care s-a întâmplat. La scurt timp am fost chemat de B. care mi-a spus că a verificat dosarul şi că inculpatul E. a declarat şi despre persoana mea. Cu acea ocazie B. mi-a înmânat nişte hârtii A4 pe care erau consemnate olograf informaţiile din dosar.”

Din coroborarea declaraţiei inculpatului B. cu declaraţiile martorilor G., E., M., J., declaraţia dată de suspecta F., declaraţia suspectului D., rezultă că martora G. după reţinerea şi arestarea fiului său E. în data de 28.03.2017, nu a venit nimeni la aceasta şi nici nu a discutat cu cineva, avocaţi, rude sau prieteni despre angajarea vreunui avocat care să îl reprezinte în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe fiul său, întrucât acesta avea avocat pe I., iar modul în care a fost înmânată copia actului de identitate, a fost descrisă şi de inculpat, rezultând în mod indubitabil că între inculpat şi martoră nu a avut loc nicio discuţie de angajare sau încheierea unui contract de asistenţă juridică, aşa încât susţinerea apărării nu se confirmă.

De asemenea, instanţa de control judiciar nu poate reţine susţinerea apărătorului apelantului inculpat B. referitoare la existenţa unui consimţământ implicit al martorei G. pentru angajarea inculpatului ca apărător al fiului acesteia ce ar rezulta din împrejurarea că martora a remis inculpaţilor A. şi D. o copie a cărţii sale de identitate pe care aceştia au prezentat-o avocatului B. în momentul încheierii contractului de asistenţă juridică, întrucât chiar în declaraţia sa evidenţiată în rechizitoriu şi mai sus menţionată, martora G. a precizat expres că actele inclusiv copia după buletin au fost date pentru a fi înmânate avocatului I. singurul pe care a dorit să-l aibă angajat, necunoscând şi neavând niciun moment intenţia de a angaja un alt avocat.

Totodată, chiar apelantul inculpat B. a recunoscut că “(…) După insistenţele acestora le-am răspuns că o să mă mai gândesc şi între timp, le-am cerut să îmi aducă o carte de identitate aparţinând mamei sale. După două trei zile au revenit amândoi, A. predându-mi cartea de identitate a mamei lui E., respectiv G., în copie. Din spusele lui A. am aflat modalitatea în care a fost obţinută respectiva copie după cartea de identitate: A. a luat legătura cu un anume M. (care o ducea pe G. la arest la fiul său) şi căruia i-a solicitat copie după C.I. a lui G., acte de venituri şi acte medicale, justificându-i că aceste acte îi sunt necesare pentru a-l ajute pe E. să iasă din arest, acte necesare avocatului I.. Datele de pe această copie le-am notat pe contractul de asistenţă şi apoi i-am restituit copia C.I. lui D.. În continuare, în prezenţa mea şi a lui A., D. a acceptat să semneze la rubrica client din contractul de asistenţă, în numele numitei G.. Totodată a fost încheiată şi o împuternicire avocaţială din 19.05.2017, în dreptul clientului G. semnând acelaşi D..”

Astfel, rezultă că inculpatul a avut iniţiativa încheierii contractului de asistenţă juridică fără acordul martorei G., fără a avea nicio discuţie verbală cu aceasta, aşa încât inexistenţa consimţământului acesteia este certă, semnătura aparţinându-i inculpatului D., atât pe contract, cât şi pe împuternicire, iar apărarea formulată de inculpat că nu ar fi avut reprezentarea producerii consecinţelor juridice ale actelor falsificate este nefondată.

Totodată, nu se susţine nici apărarea existenţei vreun consimţământ tacit din partea martorei, ca urmare a faptului că anterior inculpatul ar mai fi fost angajat într-un alt proces, întrucât chiar inculpatul a evidenţiat modalitatea în care a procedat şi din care rezultă că nu a existat niciun consimţământ din partea martorei G., susţinere care se coroborează şi cu declaraţia acesteia în care a arătat că îl cunoaşte pe inculpat, fiind avocatul fiului său în anii 2012 – 2013, însă după reţinerea şi arestarea fiului său a menţionat expres “nu am vorbit niciodată cu avocatul B. şi nici nu l-am angajat pe acesta să îl reprezinte pe fiul meu. Nu am vorbit nici cu altă persoană să îl angajeze pe avocatul B. să îl reprezinte pe fiul meu. După ce am văzut cele două împuterniciri avocaţiale, prezentate de către organele de poliţie, conform cărora eu l-am împuternicit pe avocatul B. să îl reprezinte pe fiul meu, arăt faptul că nu eu l-am împuternicit, nu cunosc nimic despre aceste împuterniciri, iar semnăturile de la poziţia client de pe cele două împuterniciri avocaţiale nu sunt ale mele.”

În raport cu cele mai sus menţionate, instanţa de control judiciar constată că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., infracţiunea fiind comisă de inculpatul B., în condiţiile situaţiei de fapt reţinută legal de prima instanţă şi însuşită de instanţa de apel.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanţă a reţinut situaţia de fapt şi cu privire la cea de-a doua infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., modul în care a procedat inculpatul B. cu privire la procesele-verbale de discuţii cu clienţii antedate rezultă din declaraţia acestuia care a recunoscut fapta şi se coroborează cu declaraţia dată de suspecta F., aşa cum rezultă din actul de sesizare.

Astfel, la fila x din rechizitoriu se arată că “Fiind audiată în calitate de suspectă în Dosarul de bază cu nr. x/2015 numita F. a avut o atitudine sinceră, recunoscându-şi vinovăţia numai în ceea ce priveşte împrejurările în care au fost completate pe parcursul lunii iulie 2017, procesele-verbale de discuţii client, în realitate fictive şi antedate pe parcursul luna mai 2017. Aceasta nu a recunoscut însă că ar fi avut cunoştinţă de cele discutate şi negociate iniţial de inculpatul B. şi D., precum şi A., în realitate cu privire la aceste aspecte incipiente aceasta aflându-se în eroare, acţionând doar la solicitarea avocatului său titular, inculpatul B.. Astfel, aceasta a declarat următoarele: “(…) Cu privire la faptele de favorizare a avocatului B. şi implicit falsificarea celor două procese-verbale de discuţii client din data de 25.05.2017, menţionez următoarele: Aceste documente nu le-am redactat la datele menţionate în cuprinsul acestora ci ulterior, lucru pe care l-am făcut la solicitarea domnului avocat B.. Ştiu că în acea zi, la sediul cabinetului s-a prezentat comisarul şef T. care a solicitat o copie după actul de identitate a clientei G.. Ştiam că dl. avocat era cercetat într-un dosar al DIICOT pentru favorizarea făptuitorului, faptă legată de încheierea contractului de asistenţă juridică mai sus amintit cu clientul G.. După plecarea dl. T., dl. av. B. mi-a solicitat să redactez două procese-verbale pe care să le datez cu data de 25.05.2017 şi în care să menţionez aspectele discutate de către acesta cu numiţii A. şi D., respectiv faptul că aceştia s-ar fi prezentat în aceeaşi zi în două rânduri la sediul cabinetului de avocatură, respectiv prima oară pentru a lua actul adiţional şi împuternicirea din 25.05.2017 în vederea semnării de către clientul G., precum şi a doua oară pentru a preda documente deja semnate de către client. Mi-a spus că doreşte să depună aceste procese-verbale ca probe în dosarul de la DIICOT. Nu îmi menţin aceea ce am declarat anterior cum că în aceeaşi zi de 25.05.2017 aş fi văzut cei doi bărbaţi cărora să le fi fost predate respectivele documente. Am bănuit astfel că ceea ce consemnam în respectivele procese-verbale discuţii client nu corespunde realităţii dar din cauza relaţiei de subordonare existentă între avocatul titular şi avocatul stagiar m-am simţit nevoită să le redactez fără să pun prea multe întrebări. Recunosc şi regret aceste fapte, dar în opinia mea faptul că am redactat respectivele procese-verbale fără să le semnez nu mi-am imaginat că acest lucru ar putea să îmi atragă în vreun fel o răspundere.”

Astfel, instanţa de control judiciar consideră că nu are nicio relevanţă inexistenţa unei reglementări cu privire la aceste înscrisuri, întrucât ele au fost întocmite în mod fals prin antedatare şi folosite de inculpatul B. în scopul susţinerii apărătorilor făcute de acesta cu ocazia audierii şi îngreunării aflării adevărului judiciar.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte ca şi prima instanţă constată că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 320 din C. pen. şi art. 321 din C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată comisă de inculpatul B., aşa cum s-a reţinut în situaţia de fapt de către prima instanţă şi însuşită de instanţa de control judiciar.

De asemenea, instanţa de apel constată că în mod legal prima instanţă a reţinut situaţia de fapt şi cu privire la infracţiunea de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. privind pe inculpatul B..

Legiuitorul a reglementat în conţinutul art. 269 din C. pen., favorizarea făptuitorului, astfel: “(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. (2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor. (3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.”

În reglementarea incriminării mai sus menţionate, s-a renunţat la prevederea expresă a lipsei existenţei unei înţelegeri dintre favorizator şi făptuitorul favorizat, stabilită înaintea sau în timpul comiterii faptei prevăzute de legea penală, fiind scoasă şi favorizarea reală, ca modalitate de comitere a favorizării infractorului, ajutorul dat pentru a asigura făptuitorului folosul sau produsul infracţiunii, dar destinaţia actului de favorizare, care este reprezentată de împiedicarea sau îngreunarea “cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate” are o arie de cuprindere mai largă comparativ cu cea din reglementarea anterioară, întrucât împiedicarea sau îngreunarea tragerii la răspundere penală semnifică sprijinul de orice fel dat făptuitorului pentru ca acesta să nu răspundă penal.

În contextul cauzei, declaraţia inculpatului B. se coroborează cu declaraţiile suspecţilor F. şi D. cu privire la modul în care acesta a acţionat în condiţiile în care, deşi cunoştea că există interese contrare între inculpaţii D. şi E., s-a deplasat la arestul secţiei 15 poliţie unde se afla încarcerat inculpatul E., comunicându-i că împreună cu inculpatul D. o să aibă grijă de el, a intrat în posesia informaţiilor din dosarul aflat la Curtea de Apel Bucureşti, din care a rezultat calitatea de făptuitor al lui D., ca urmare a denunţului inculpatului E., a furnizat şi predat persoanei interesate datele referitoare la implicarea sa în activităţi infracţionale care se regăseau în referatul cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive, acest ajutor efectiv dat de inculpatul B. fiind în scopul îngreunării cercetărilor penale şi al evitării tragerii la răspundere penală a lui D. în Dosarul nr. x/2013 instrumentat de D.I.I.C.O.T – Structura Centrală.

În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte constată ca fiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. comisă de inculpatul B., fiind dovedită existenţa unei înţelegeri între acesta şi inculpatul D. pentru obţinerea informaţiilor din dosarul de urmărire penală, prin falsificarea înscrisurilor menţionate, în scopul obţinerii informaţiilor, ajutorul dat fiind materializat prin comunicarea informaţiilor din dosarul de urmărire penale în care D. era făptuitor, urmare a denunţului inculpatului E., informaţii ce au fost obţinute de inculpatul B., ca urmare a deplasărilor la arestul secţiei 15 Poliţie, la Curtea de Apel Bucureşti, în scopul îngreunării cercetărilor în Dosarul nr. x/2013 instrumentat de DIICOT, Structura Centrală şi tragerii la răspundere penală a numitului D..

Instanţa de control judiciar constată că cele trei infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. îndeplinesc fiecare condiţiile de tipicitate, în raport cu argumentele ample mai sus prezentate, aşa încât criticile de nelegalitate invocate în scris şi oral, nu se susţin, iar solicitarea de achitare a inculpatului pentru fiecare dintre acestea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, este inaplicabilă.

Din analiza sentinţei atacate, rezultă că prima instanţă sub aspectul individualizării pedepselor principale, complementare şi accesorii aplicate inculpatului B. a făcut o evaluare riguroasă a condiţiilor prevăzute de art. 74 alin. (1) din C. pen., în contextul concret al cauzei, în raport, cu limitele legale pentru fiecare infracţiune comisă, modalitatea de comitere a infracţiunilor, calitatea de avocat a inculpatului, gravitatea acestora, conduita procesuală a inculpatului. Totodată, a fost argumentată imposibilitatea de aplicare a circumstanţelor atenuante judiciare, prevăzute de art. 75 alin. (2) din C. pen. faţă de gravitatea deosebită a infracţiunilor săvârşite, de consecinţele acestora, fiind afectată încrederea cetăţenilor în modul de realizare a actului de justiţie. De asemenea, nici punerea voluntară la dispoziţie a tuturor actelor pe care inculpatul le deţinea nu a fost valorificată drept circumstanţă atenuantă judiciară, în condiţiile în care “efortul” depus de inculpat prin prezentarea din proprie iniţiativă la sediul organului de poliţie a constat în predarea unui număr de nouă documente falsificate, în scopul susţinerii apărărilor făcute de acesta.

În raport cu analiza contextuală a criteriilor legale referitoare la individualizarea pedepselor aplicate, prima instanţă a apreciat că numai câte o pedeapsă apropiată de nivelul mediu al limitelor de pedeapsă, în raport cu limitele speciale substanţial reduse în considerarea aplicării art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., este adecvată pentru justa sancţionare a inculpatului, asigurând proporţionalitatea lor cu gravitatea infracţiunilor pe care acesta le-a săvârşit, evidenţiind în concret cuantumurile de pedeapsă pentru fiecare infracţiune, făcând aplicarea art. 38 alin. (1)- art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., contopind pedepsele, operaţiune în urmă căreia a rezultat pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare (o treime din totalul celorlalte pedepse), astfel că inculpatul B. va executa pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

Sub aspectul modalităţii de executare, prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 din C. pen., respectiv pedeapsa aplicată este de până la 3 ani închisoare, inculpatul B. nu este cunoscut cu antecedente penale, şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, este o persoană integrată social, căsătorit, copii minori în întreţinere, studii superioare, comportamentul anterior corespunzător dar şi ulterior comiterii faptelor, având perspectivă de reintegrare în societate, pronunţarea condamnării constituind un serios avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea acesteia în regim de detenţie, nu va mai săvârşi alte infracţiunii, fiind însă necesară supravegherea conduitei lor viitoare pentru o perioadă determinată şi a dispus suspendarea executării pedepsei sub supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

Totodată, pentru fiecare infracţiune i-a fost interzisă inculpatului B., atât ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile art. 66, 67 din C. pen., începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, cât şi ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale, conform art. 65 din C. pen. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sa în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat), acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

La impunerea acestor interdicţii, prima instanţa a avut în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite de inculpat, care îl fac nedemn să exercite funcţii de interes public, dar şi împrejurarea că acesta s-a folosit, la comiterea infracţiunilor de profesia sa, pe care, în mod evident, a dezonorat-o.

Potrivit art. 45 alin. (3) lit. a) şi alin. (5) din C. pen. au fost aplicate inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, pe o perioadă de 2 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi, respectiv, pedeapsa accesorie corespunzătoare, pe durata executării pedepsei principale, ce urmează a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.

Înalta Curte consideră că nu pot fi avute în vedere criticile de netemeinicie invocate de apelantul inculpat B. prin apărător cu privire la reducerea cuantumurilor pedepselor principale aplicate şi în consecinţă şi a pedepsei rezultante, prin reţinerea circumstanţelor personale ale acestuia, pregătirea profesională deosebită şi implicarea acestuia în numeroase activităţi ale Baroului Bucureşti, conduita anterioară şi ulterioară comiterii infracţiunilor, întrucât în raport cu împrejurările efective şi modalităţile de comitere ale celor trei infracţiuni săvârşite, în condiţiile arătate, urmările produse de o gravitate mare tocmai a calităţii de avocat, afectarea încrederii cetăţenilor, dar şi a justiţiabililor prin natura infracţiunilor comise, fals în înscrisuri private şi favorizarea făptuitorului, obţinerea de informaţii din dosare şi transmiterea lor unor persoane în scopul îngreunării cercetărilor, au fost în măsură să perturbe serios relaţiile sociale menite să asigure exercitarea profesiei acestuia în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale clienţilor săi.

Astfel, instanţa de control judiciar reevaluând, în contextul cauzei, criteriile prevăzute de art. 74 alin. (1) din C. pen., ţinând cont şi de actele în circumstanţiere depuse în apel la dosarul cauzei, dosarul Înaltei Curţi privind pe apelantul inculpat B., consideră că nu se impune reducerea cuantumurilor fiecărei pedepse pentru infracţiunile comise, având în vedere deja reducerea acestora ca urmare a uzării de către inculpat a procedurii simplificate şi consecinţelor acesteia, în condiţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.. De asemenea s-a avut în vedere natura şi modul în care au fost săvârşite infracţiunile, aşa cum au fost expuse, consecinţele care au potenţat pericolul social al acestora, ca urmare a calităţii de avocat al inculpatului, ce cunoştea dispoziţiile legale, atât cele referitoare la exercitarea profesionale, cât şi cele aplicabile în cauza respectivă, afectarea încrederii justiţiabililor în profesia de avocat, menită tocmai să asigure respectarea legii şi a unei conduite conforme cu aceasta, pe care inculpatul le-a încălcat. Circumstanţele personale, respectiv conduita pozitivă anterioară şi ulterioară comiterii infracţionale, precum şi pregătirea continuă profesională a inculpatului, prin numeroase lucrări şi participări la activităţi profesionale, nu pot fi reţinute, în mod preeminent, faţă de celelalte criterii enunţate.

Înalta Curte, evaluând în mod plural şi în concret criteriile mai sus enunţate, consideră că nu pot fi avute în vedere nici circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) din C. pen., întrucât eforturile inculpatului pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii prin depunerea tuturor documentelor la dispoziţia organelor de urmărire penală nu s-a circumscris unei conduite deosebite, ci s-a contextualizat unei atitudini obişnuite, cu atât mai mult cu cât venea din partea unui avocat şi nu reprezenta un efort, iar formularea unui denunţ de către acesta, care, însă nu s-a materializat, întrucât cauza aflată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria se află în cercetări în rem, aşa cum rezultă din adresa aflată la dosarul primei instanţe, nu poate fi apreciată ca o împrejurare care să diminueze gravitatea infracţiunii.

Celelalte circumstanţe personale legate de lipsa antecedentelor penale şi familia sa, nu li se poate acorda o aplicabilitate prioritară, ele fiind apreciate împreună cu toate celelalte criterii mai sus enunţate.

În raport cu cele mai sus menţionate, instanţa de control judiciar consideră că pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune comisă, precum şi pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, cu executare în condiţiile art. 91 din C. pen. suspendarea sub supraveghere a acesteia pe un termen de supraveghere de 3 ani este considerată ca fiind în măsură să reflecte, atât avertismentul pentru o conduită viitoare pozitivă, cât şi scopurile coercitiv, de exemplaritate şi educativ al acesteia, în vederea conştientizării consecinţelor faptelor comise tocmai de un avocat care avea menirea să respecte legea, valorile sociale şi garanţiile procesuale ale justiţiabililor, precum şi integrarea sa pozitivă în societate.

Înalta Curte consideră că pedeapsa amenzii sau amânarea executării pedepsei, nu şi-ar putea atinge finalitatea, întrucât natura şi gravitatea infracţiunilor comise, modalitatea de săvârşire a acestora, chiar în condiţiile unei persoane cu preocupări profesionale, activitate ştiinţifică, nu sunt în măsură să asigure scopurile pedepsei amenzii.

De asemenea, nici condiţiile art. 83 din C. pen. referitoare la amânarea executării pedepsei nu sunt îndeplinite, respectiv aceea prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen., întrucât eforturile depuse de inculpatul B. pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii nu au avut un caracter deosebit, depunerea înscrisurilor la organele de urmărire penale, fiind o obligaţie firească, aşa încât nu complineşte condiţia legală mai sus menţionată. Referitor la posibilităţile de îndreptare a inculpatului prin neaplicarea imediată a pedepsei consideră că nu se impune în raport cu faptele comise, natura şi consecinţele produse de acestea.

Totodată, Înalta Curte consideră că pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. g) din C. pen., interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunilor pe o durată de 2 ani este necesară faţă de numărul, natura şi gravitatea infracţiunilor comise, care au afectat încrederea justiţiabililor în calitatea de avocat, iar pregătirea şi preocupările ştiinţifice ale acestuia nu pot să prevaleze faţă de afectarea unor valori sociale importante prin faptele comise de inculpat, ca urmare a calităţii de avocat, acesta având reprezentarea consecinţelor faptelor sale, aşa încât motivul de apel invocat de înlăturare a pedepsei complementare prevăzută de art. 66 lit. g) din C. pen., nu este fondat.

În raport cu cele menţionate, instanţa de apel consideră că sentinţa pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, aşa încât toate motivele de apel nu sunt întemeiate

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva Sentinţei penale nr. 138/F din data de 23 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 217 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva Sentinţei penale nr. 138/F din data de 23 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 217 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina