fbpx

Motivarea cererii de hotărâre preliminară adresată de Tribunalul Bihor către CJUE cu privire la MCV și deciziile CCR

Clujust vă prezintă, în premieră, motivarea cererii de hotărâre preliminară adresată de Tribunalul Bihor către CJUE cu privire la respectarea MCV și deciziile CCR în raport cu Dreptul european.

S-a scris mult în ultima vreme despre cele nouă cereri de hotărâri preliminare trimise de instanțele din România la CJUE cu privire la respectarea MCV (mecanismul de cooperare și verificare) și efectele deciziilor Curții Constituționale în contextul Dreptului european, dar nu s-a prezentat până acum vreo motivare a unei astfel de cereri. Clujust.ro vă prezintă cum a fost motivată o astfel de cerere, singura în care s-a cerut judecarea ei în procedură de urgență.

”Mecanismul de cooperare şi de verificare ( MCV) şi cerinţele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism au caracter obligatoriu pentru statul român? Dreptul Uniunii Europene impune înlăturarea efectelor unei astfel de decizii pronunţate de o curte constituţională?”, sunt în esență întrăbările magistraților români.

Judecătorul Georgeta Ciungan de la Secția penală a Tribunalului Bihor a emis CERERE DE HOTĂRÂRE PRELIMINARĂ (ÎN PROCEDURĂ DE URGENŢĂ/ACCELERATĂ), din oficiu, în baza art. 19 art. 3 lit. b TUE raportat la 267 TFUE, prin care solicită CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE a răspunde la următoarele întrebări preliminare:

1. Mecanismul de cooperare şi de verificare ( MCV) instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 şi cerinţele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism au caracter obligatoriu pentru statul român?

2. Articolul 2 corelat şi cu art. 4 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretate în sensul că în cadrul obligaţiei Statului Membru de a respecta principiile statului de drept se înscrie şi necesitatea că România să respecte cerinţele impuse prin rapoartele din cadrul Mecanismului de Cooperare şi de verificare (MCV), instituit potrivit Deciziei nr. 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, inclusiv în privința abținerii intervenției unei curți constituționale, o instituţie politico-jurisdicționala, de a interpreta legea şi de a stabili modul concret şi obligatoriu de aplicare a ei de către instanţele judecătoreşti, competenta exclusivă atribuita autorităţii judecătoreşti şi de a institui norme legale noi, competenta exclusivă atribuita autorităţii legislative? Dreptul Uniunii Europene impune înlăturarea efectelor unei astfel de decizii pronunţate de o curte constituţională? Dreptul Uniunii Europene se opune existenţei unei norme interne care reglementează răspunderea disciplinara pentru magistratul care înlătura de la aplicare decizia curţii constituţionale, în contextul întrebării formulate?

3. Principiul independentei judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE şi de articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră, hotărârea din 27 februarie 2018, Associacao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, ECLI:EU:C:2018:117), se opune substituirii competentelor lor de deciziile Curţii Constituţionale (Deciziile nr.51 din 16 februarie 2016, Decizia nr.302 din 4 mai 2017 şi Decizia nr.26/16.01.2019 ), cu consecinţa lipsirii de previzibilitate a procesului penal ( aplicare retroactivă) şi a imposibilităţii interpretării şi aplicării legii la cauza concretă? Dreptul Uniunii Europene se opune existenţei unei norme interne care reglementează răspunderea disciplinara pentru magistratul care înlătura de la aplicare decizia curţii constituţionale, în contextul întrebării formulate?

Motivarea completă are 51 de pagini și include faptele din rechizitoriu, legislația din România aplicabilă, paragrafe din deciziile Curții Constituționale în discuție privitoare la Protocoalele PÎCCJ- SRI.

Am extras mai jos strict partea în care judecătorul de la Tribunalul Bihor își motivează cererea:

”13. Motivele ce au determinat instanţă să formuleze cererea de hotărâre preliminară

13.1 Astfel cum a fost expus în cadrul capitolului „Obiectul litigiului.Fapte relevante‖, în speţă de fata instanţa de judecată este ţinută să se pronunţe cu prioritate asupra unei cereri de excludere a probelor administrate în faza de urmărire penală, anterior continuării cercetării judecătoreşti de prim grad, pentru a nu fi viciat întregul proces prin menţinerea şi referirea la unele mijloace de probă posibil atinse de viciul nelegalităţii.

13.2 În sine, problema de drept aplicabila soluţionării acestei cereri incidentale nu suporta o complexitate ridicată întrucât principiile aplicabile şi normele legale oferă suport suficient în dezlegarea acesteia. Chiar dacă normele procesuale penale au fost modificare de la debutul începerii procesului penal şi până la faza procesuală actuală, inclusiv prin deciziile CCR, instanta deţine suficiente instrumente pentru soluţionarea cererii raportat la standardul CEDO şi jurisprudenţa CJUE.

13.3 Dilema instanţei este în legătură cu rolul acesteia în înfăptuirea justiţiei în condiţiile în care intervenţiile Curţii Constituţionale determina o aplicare abstractă, directă şi obligatorie a dezlegărilor date de aceasta, fără posibilitatea unei abordări aplicate la cazul concret. Potrivit dispozitiilor prev. de art.146 din Constitutie, Curtea Constituţională ar trebui să aibă rolul de verificare a conformităţii legilor cu legea fundamentală şi nu rolul interpretării şi aplicării legilor şi cu atât mai puţin rolul de a institui norme legale cu aplicare retroactivă cu efectul posibil al destabilizării şi lipsirii de previzibilitate a procesului penal. Ordinea constituţională naţională prevede fără echivoc şi dincolo de orice îndoială atribuţiile celor trei puteri în stat, autoritatea legislativă, autoritate executivă şi autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională, prin competentele atribuite de legea fundamentală, având rolul esenţial de a asigura un echilibru între acestea.

13.4 Încă de la început, instanţa de trimitere face precizarea expresă că nu solicită CJUE pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la aplicarea dreptului intern la cauza, la natura sau existenţa unor protocoale de colaborare intre instituţii, efectul juridic al acestora, aplicarea în timp, sancţiunile ce pot fi aplicate sau cu privire la identificarea şi interpretarea unor norme naţionale şi/sau convenţionale care pot fi incidente în soluţionarea cererii incidentale.

13.5 În capitolele anterioare instanţa de trimitere a fost nevoită să ofere o vastă expunere a cadrului legislativ incident şi a deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi extrase din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în încercarea de a oferi Curţii un suport suficient în demersul iniţiat.

13.6 Chiar şi în acest context, instanţa de judecata trebuie să aducă la cunoştinţa Curţii un scurt istoric, rezumativ, privind situaţia excepţională creată şi detalii care susţin relevanta întrebărilor formulate.

13.7 Începând cu anul 2016, autoritatea legislativă a demarat iniţierea modificărilor la Codul Penal şi Codul de Procedura Penală, iniţiativa care în prezent nu este finalizată, dar care a fost supusă atenţiei şi analizei prin Mecanismul de Verificare şi Control ( MCV) şi prin Comisia de la Veneţia(Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, Strasbourg, 13 iulie 2018, Aviz nr. 924/2018).

13.8 Cu toate acestea, o serie importantă şi substanţială de norme legale din cele două acte normative au suferit modificări, indirect şi chiar direct prin intervenţia Curţii Constituţionale care fie a declarat neconstituţionale o parte din normele supuse controlului, fie a oferit o interpretare constituţională pentru altele, fie chiar a constatat existenţa unui conflict instituţional între autorităţile statului cu impact direct asupra competentelor acestora, astfel cum a fost redat anterior la capitolul „Jurisprudenţa CCR‖. În acest sens instanta remarca că unele din propunerile legislative care s-au dorit a fi modificate au intrat în fondul legislativ intern, pe cale indirectă şi chiar directă, prin intermediul deciziilor Curţii Constituţionale.

13.9 Asfel, prin Decizia nr.51/2016, Curtea Constituţională a calificat participarea Serviciului Roman de Informaţii, în cadrul activităţii de punere în executare a mandatelor de supraveghere, ca fiind un act de urmărire penală, atribuind acesteia o implicare nelegală, neconforma cu standardele constituţionale în procesul penal, cu consecinţa abrogării normei de reglementare. Trebuie subliniat faptul că mandatul de supraveghere, în condiţiile legii, oferă garanţiile conferite de legislaţia europeană, respectiv este supus cenzurii şi este emis de un judecător şi doar punerea în executare se realiza cu suportul tehnic al Serviciului, Serviciul Român de Informații constituind singura instituție națională în posesia căreia se regăsea o infrastructură susceptibilă să asigure punerea în executare corespunzătoare a mandatelor de supraveghere tehnică solicitate de către toate unitățile Ministerului Public și autorizate de către judecător, cel puţin până la dată în care legea a fost modificată în sensul solicitat de decizia CCR.

13.10 După publicarea Deciziei nr.51/2016, articolul de lege declarat neconstituţional, art.142 alin.1 Cod de procedura penală, a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, iniţiatorul indicând în expunerea de motive, următoarele:

„În aceste condiții, rezultă că – pentru realizarea interesului social general pe care sunt chemate să îl apere organele judiciare – se creează premisa unei lacune operaționale, pentru că proba în sine (supravegherea tehnică) nu este afectată de criticile de neconstituționale reținute de Curte, dar, fără punerea în acord a legislației cu normele constituționale considerate a fi încălcate, nu ar fi posibilă pe o durată care nu poate fi estimată, recurgerea la probe de acest fel în cadrul urmăririi penale.

13.11 În acest context, activitatea unităților de parchet, în absența infrastructurii tehnice necesare pentru realizarea unor astfel de metode speciale de supraveghere sau de cercetare , ar fi în mod serios afectată atât din punct de vedere al operativității efectuării actelor de urmărire penală, cât și sub aspectul administrării unui probatoriu complet pe baza tuturor metodelor de investigare prevăzute de Lega nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.

13.12 Metodele speciale de supraveghere sau cercetare sunt prevăzute pentru infracțiuni cu un grad de pericol social abstract ridicat, din sfera terorismului, criminalității organizate, infracțiuni care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice, infracțiuni de corupție, alte infracțiuni grave contra persoanei și contra patrimoniului. Metodele speciale de supraveghere prezintă relevanță și în sfera cooperării judiciare în materie penală, cea mai recentă consacrare fiind dată prin Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (în particular, art.30 – Interceptarea telecomunicațiilor cu asistență tehnică din partea unui alt stat membru). Legislativul european a urmărit instituirea unui sistem cuprinzător pentru obținerea probelor în cazurile cu o dimensiune transfrontalieră, pe baza principiului recunoașterii reciproce.

13.13 Față de formele criminalității care implică folosirea în mod curent a sistemelor de tehnologia informației și a celor de comunicații (sisteme IT&C), în economia sistemului probelor stabilit prin lege apare justificată includerea măsurilor speciale de supraveghere și în particular a măsurilor de supraveghere tehnică, iar în cadrul creat de decizia Curții Constituționale analizată se impune analizat modul în care administrarea acestor probe are continuitate.‖

13.14 Urmare a celor reţinute, legiuitorul delegat, Guvernul, a intervenit şi prin emiterea OUG nr.6/2016 conţinutul articolului nr.142 alin.1 din Codul de procedura penală a fost modificat în sensul că pe lângă procuror şi organul de cercetare penală, să fie competenţi în punerea în executare a mandatului de supraveghere şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei. Intervenţia legiuitorului la un interval de timp apreciat ca fiind rezonabil şi pentru scopul declarat, a fost justificată pentru a salvgarda norma apreciata neconstituţionala, dar şi pentru a asigura cadrul legal necesar îndeplinirii rolului constituţional de către Ministerul Public.

13.15 În continuare, prin Decizia nr.302/2017, Curtea Constituţională a sancţionat omisiunea legislativă de a nu include în cazurile de nulitate absolută, pe lângă cele expres prevăzute de lege, şi necompetenta materială şi personală a organului de urmărire penală, printre acestea fiind considerată şi participarea Serviciului la executarea mandatelor de supreveghere. În concret, efectul acestei decizii a constat în introducerea în fondul legislativ intern a normei legale constatate ca fiind omise de legiuitor, respectiv a unei noi cauze de nulitate absoluta, motiv de nulitate care poate fi invocat in cauzele pendinte, cu consecinta sanctionarii actelor de procedura, procesuale sau de administrare a probelor, indiferent cand acesteau au fost realizate, inainte sau dupa publicarea Deciziei CCR nr.302/2017.

13.16 În final, prin Decizia nr.26/2019, Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natura constituţională între autorităţile statului, pentru motivele expuse pe larg în redarea în extras a hotărârii, obligând instanţele judecătoreşti să aplice întocmai şi coroborat Deciziile nr.51/2006 şi nr.302/2017, cu singură consecinţă stabilită de instanţa de contencios constituţional şi anume excluderea mijloacelor de probă rezultate din executarea mandatelor de supraveghere, făcând imposibilă o analiză concretă la cauza de către instanţă de judecata cu luarea în considerare, evident, a tuturor garanţiilor procesuale conferite parţilor prin legislaţia naţională, standardul CEDO şi jurisprudenţa CJUE.
13.17 Prin această decizie, în esenţă, Curtea Constituţională a instituit o prezumţie absolută de vătămare a drepturilor procesuale produse oricărui inculpat în a cărei cauza penala a fost constatata implicarea Serviciului Roman de Informaţii în faza de urmărire penală, în mod paradoxal, chiar şi în cazul în care la dosarul unei cauze penale nu există vreun act de procedura sau mijloc de probă care să fie însuşit sau să poarte semnătura Serviciului, în orice caz, un act pe care instanta îl are la dispoziţie la pronunţarea unei hotărâri.

13.18 Până la ultima intervenţie a CCR pe aceasta speţă, citata mai sus, este adevărat că exista o practică neunitara generată de chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost expus în capitolul „Jurisprudenţa ICCJ‖, dar această deficientă avea aptitudinea să fie îndreptată prin folosirea unui instrument intern prevăzut de lege şi de Constituţie, respectiv prin pronunţarea unei decizii de unificare a practicii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără a fi necesară intervenţia CCR.

13.19 Efectul celor trei decizii ale Curţii Constituţionale, coroborat, cu titlu de exemplu, ar presupune ca instanţa de judecată, constatând că element unic participarea Serviciului Roman de Informaţii ( sau structura teritoriala a acesteia) în punerea în executare a mandatelor de supraveghere, să sancţioneze cu nulitatea absolută procedeele probatorii efectuate în baza unor norme prezumate constituţionale la data realizării lor şi să excludă mijloacele de probă rezultate, în speţă, interceptările efectuate, chiar dacă în dreptul intern exista încă în vigoare norme legale care au aptitudinea să condiţioneze soluţionarea unei astfel de cereri de finalizarea fazei de camera preliminară şi chiar dacă însăşi normele constituţionale conferă efect doar pentru viitor deciziilor curţii constituţionale.

13.20 Devine important de precizat că, în cauză, o cerere identică formulata de inculpati a primit o soluţionare definitivă ( cererea a fost respinsă) în faza procesuală a camerei preliminare, astfel cum a fost expus pe larg în capitolul „Obiectul litigiului‖. Intervenţia ulterioară a deciziei CCR nr.26/2019 impune instanţei rediscutarea unei astfel de cereri cu încălcarea principiului securităţii juridice, inclusiv în componenţa referitoare la neretroactivatatea legii procesual penale. Acest principiu a fost consacrat şi a cunoscut o continuă îmbogăţire în dreptul european, atât la nivel general comunitar, cât şi în materia protecţiei drepturilor omului. Astfel, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat că principiul securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitară şi trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre, atunci când acestea îşi exercită prerogativele conferite de directivele comunitare (Cauza C-381/97, Belgocodex, Culegere 1998, p. I-8153, par. 26). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudenţa să, de exemplu în cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979, importanţa respectării principiului securităţii juridice, considerat ca fiind în mod necesar inerent atât dreptului Convenţiei, cât şi dreptului comunitar. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu cauza Brumărescu împotriva României, această instanţă a statuat că unul între elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie.

13.21 Referitor la neretroactivitatea legii, în considerarea importanţei sale pentru statul de drept, acest principiu a fost ridicat la rang constituţional, fiind consacrat în art.15 alin. (2) din Constituţia României din 1991. Ca urmare a receptării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, forma iniţială a textului a fost îmbogăţită cu ocazia revizuirii Constituţiei, astfel încât, în prezent, acesta are următoarea redactare: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile‖. Ca urmare a consacrării sale constituţionale, acest principiu a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci şi pentru legiuitor, care este ţinut deopotrivă să-l respecte în procesul de legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, fie chiar şi în cazul excepţional în care norma legală este introdusă în fondul legislativ, direct sau indirect prin intervenţia Curţii Constituţionale, afirma instanţă de trimitere, cu atât mai mult în această ultimă situaţie.

13.22 În privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a dezvoltat pe cale jurisprudenţiala aplicarea deciziilor sale „în cauzele pendinte‖, consacrand prin aceasta obligatia instantelor de a sanctiona acte procedurale/procesuale sau mijloace de proba, chiar daca acestea au fost realizate in baza unor norme care la momentul efectuarii se bucurau de prezumtia de constitutionalitate. De subliniat ca prin art. 147 alin.4 din Constituţie este consacrat efectul pentru viitor al deciziilor în mod expres şi neechivoc „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

13.23 În acest nou context legislativ, instanţa de trimitere accepta faptul că un stat membru al Uniunii poate institui pentru cetăţenii săi garanţii procesuale mai caracterizate şi mai mari faţă de standardul CEDO şi Carta, însă aceste garanţii trebuie să fie adoptate în corelare cu angajamentele statului membru asumate prin tratate şi convenţii internaţionale, de natură să asigure un just echilibru între interesele statului, protecţia cetăţenilor săi şi standardul de asumare şi îndeplinire a acestor obligaţii, limita fiind reprezentată de iminenta golirii de conţinut a fondului, prin forma excesiv şi nejustificat reglementata.

13.24 Relevant în acest moment este indicarea Convenţiei penale privind corupţia (publicat în M.Of. nr. 65/30 ian. 2002), convenţie ratificată şi de statul Român şi prin care statele membre ale comunităţii europene şi statele semnatare şi-au asumat obligaţia de a consolida cooperarea cu celelalte state semnatare ale prezenţei convenţii, convinse de necesitatea de a urma cu prioritate o politică penală comună care tinde să protejeze societatea împotriva corupţiei, inclusiv prin adoptarea unei legislaţii şi a măsurilor preventive adecvate. În dezvoltarea procedeelor probatorii, statele semnatare au prevăzut următoarele „ARTICOLUL 23, Măsuri care vizează facilitarea strângerii de probe şi confiscarea produselor, 1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri, inclusiv cele care permit utilizarea tehnicilor de investigaţie speciale conform legislaţiei naţionale, care se dovedesc necesare pentru a facilita strângerea de probe referitoare la infracţiunile stabilite în temeiul art. 2-14 şi pentru a-i permite să identifice, să cerceteze, să blocheze şi să sechestreze instrumentele şi produsele corupţiei sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse, susceptibile să constituie obiectul măsurilor stabilite la paragraful 3 al art. 19.

13.25 Totodată, prin raportul MCV /2018 se remarca Recomandarea 11 cu următorul conţinut: „continuarea punerii în aplicare a Strategiei naționale anticorupție, cu respectarea termenelor stabilite de guvern în august 2016. Ministrul justiției ar trebui să instituie un sistem de raportare cu privire la punerea în aplicare a Strategiei naționale anticorupție (inclusiv cu privire la statisticile referitoare la incidentele de integritate din administrația publică, detalii privind procedurile disciplinare și sancțiunile și informații referitoare la măsurile structurale aplicate în domeniile vulnerabile).‖
13.26 Astfel, instanţa de trimitere înţelege că însăşi statele care şi-au asumat obligaţia de a combate corupţia au înţeles specificul acestor infracţiuni, au acordat posibilitatea cercetării lor prin metode investigative speciale, realizate evident în cadrul legal de natură să asigure garantarea drepturilor procesuale ale părţilor implicate şi a asigurării echitabilităţii procesului penal, în ansamblul său.

13.27 Este de remarcat aici că preocuparea Curţii Constituţionale de a garanta direct şi în mod abstract, prin efectul deciziilor sale, drepturile procesuale ale părţilor dintr-un proces penal, apare ca fiind excesiva şi prin raportare la mecanismele de care dispune statul Roman pentru aceasta. Astfel, începând cu data de 1 august 2018 a intrat în vigoare Protocolul nr. 16 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului care permite Curţii Europene a Drepturilor Omului (CtEDO) să emită avize consultative cu privire la interpretarea CEDO. Scopul Protocolului nr. 16 este de a unifica jurisprudența statelor părți în chestiunile privind drepturile prevăzute de CEDO și de a reduce implicit numărul de cereri adresate CtEDO. Avizele consultative vor putea fi solicitate CtEDO de către cele mai înalte tribunalele (care vor fi nominalizate de fiecare stat parte, printr-o declarație). România a semnat Protocolul la data de 14 octombrie 2014, însă nu l-a ratificat. Cu ocazia semnării protocolului, România a depus și o declarație privind cele mai înalte jurisdicții române care vor putea solicita (după ratificare) un aviz consultativ Curții Europene și care cuprinde, pe lângă Curtea Constituțională și Înalta Curte de casație și justiție, și curțile naționale de apel. În acest sens, se observa cu evidentă că statul roman avea la dispoziţie acest instrument, însă nu a înţeles să îl folosească preferând, prin autorităţile sale, să exercite calea unui conflict juridic de natura constituţională, finalizat la modul în care a fost redat anterior (Decizia CCR nr.26/2019). La rândul său, Curtea Constituţională, în condiţiile în care i-a fost solicitată admiterea unei cereri de sesizare a CJUE, prin Decizia nr. 137 din 13 martie 2019 a respins această cerere şi a apreciat, în legătură cu MCV, în sensul citat în capitolul „Jurisprudenţa CCR‖.

13.28 Nu mai puţin relevantă, în sensul expunerii anteferite, este cauza C 399/11, Melloni, hotărârea din 26 februarie 2013, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a refuzat să recunoască o limitare a priorității dreptului Uniunii Europene în temeiul unor drepturi constituționale mai favorabile și a constatat că a permite unui stat membru să se prevaleze de art.53 din Cartă, pentru a supune predarea unei persoane condamnate în lipsă condiției că hotărârea de condamnare să poată fi revizuită în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția statului membru de executare, ar conduce, prin faptul că ar repune în discuție uniformitatea standardului de protecție a drepturilor fundamentale definit prin această decizie cadru, la o încălcare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce, pe care aceasta urmărește să le consolideze și, prin urmare, la o compromitere a caracterului efectiv al deciziei cadru. Într-un astfel de cadru, Tribunalul Constituțional din Spania a pronunțat Decizia din 13 februarie 2014, revizuindu-şi propria jurisprudenţă şi reținând că interpretările CJUE reprezintă criterii pe care trebuie să le respecte, în vederea definirii conținutului absolut al drepturilor fundamentale, pentru că altfel s-ar produce o încălcare indirectă a dreptului Uniunii Europene.

13.29 Aplicând toate aceste principii regăsite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la cazul concret analizat, instanţa apreciază că, chiar dacă situaţia analizată vizează un aspect de ordin procedural dar cu valenţe de ordin substanţial întrucât cererea incidentală vizează şi drepturi fundamentale, există o legătură suficient de puternică cu dreptul Uniunii Europene, determinată prioritar de modalitatea de exercitare a propriei sale competente în înfăptuirea actului de justiţie, prin raportare la principiile statului de drept şi independenta judecătorilor, de calificarea şi caracterul obligatoriu al MCV-ului şi de prevalenta dreptului uniunii fata de jurisprudenţa curţii constituţionale, aspecte care vor fi tratate în continuare în ordine dar coroborat.

13.30 Astfel cum a fost expus şi în opinia separată ataşata Deciziilor nr.51/2016 şi nr.26/2019 de către judecătorii constituţionali, competenta constituţională a instanţelor judecătoreşti a fost limitata prin intervenţia Curţii Constituţionale, un organ politico-jurisdictional care nu este calificat de legea supremă ca fiind autoritate judecătorească şi nici autoritate legislativă. Procedând în acest mod, instanta naţională este împiedicată în a exercita rolul constituţional şi european de înfăptuire a justiţiei, devenind un executant abstract prin intermediul căreia se aplică în mod direct, aplicat şi în mod particular, deciziile Curţii Constituţionale, intreaba instanta de trimitere cu posibila incalcare a obligatiilor asumate prin Tratat (TUE) si cele care ar decurge din MCV.

13.31 Dar cum competenta Curţii Constituţionale nu poate fi verificată de nicio altă autoritate, instanta naţională a apreciat ca singurul mecanism eficient de cooperare şi îndrumare a situaţiei expuse este Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

13.32 Cu privire la prima întrebare, vizând obligativitatea Mecanismului de cooperare şi de verificare (MCV), instanța de trimitere arată următoarele:

13.33 MCV-ul a fost instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, la momentul aderării României la Uniunea Europeană, pentru a remedia deficienţele reformei sistemului judiciar şi pentru a combate corupţia. De atunci, rapoartele MCV încearcă să contribuie la orientarea eforturilor autorităţilor române prin recomandări specifice şi evaluează progresele realizate. Astfel cum a subliniat Consiliul, în mod repetat, MCV se va încheia atunci când vor fi îndeplinite în mod satisfăcător toate cele patru obiective de referinţă care se aplică României. Obiectivele de referinţă au fost definite la momentul aderării şi acoperă aspecte esenţiale pentru funcţionarea unui stat membru – independenţa şi eficienţa sistemului judiciar, integritatea şi lupta împotriva corupţiei.

13.34 Instituirea MCV-ului a avut la bază art. 37 şi 38 din Tratatul privind aderarea Republicii Bulgăria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005.

13.35 În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rapoartele emise de Comisia Europeană în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare sunt considerate ‖texte de drept internațional pertinente‖ (a se vedea, spre exemplu, hotărârea pronunțată la 15 septembrie 2015, în cauza Tsanova-Gecheva c. Bulgariei, nr.43800/12). La rândul său, Comisia de la Veneția citează frecvent rapoartele emise în cadrul acestui Mecanism, văzut ca obligatoriu, prin termenii utilizați în avize (a se vedea, spre exemplu, Avizul nr. 924/2018 privind modificare legilor justiției în România, Avizul nr. 501/2008 asupra adoptării unei legi noi cu privire la actele normative în Bulgăria ori Avizul nr.563/2009 asupra proiectului de lege privind confiscarea în favoarea statului a bunurilor dobândite nelegal din Bulgăria). La par.7 din Avizul nr.563/2009, se arată următoarele: ‖La momentul aderării țării la Uniunea Europeană, aceasta din urmă a solicitat, în cadrul procedurii de cooperare și evaluare a progreselor realizate ca o serie de măsuri specifice să fie adoptate, în special pentru a combate corupția și criminalitatea organizată. În cadrul Mecanismului de cooperare și verificare stabilit de Comisia Europeană, Bulgăria trebuie să (‖est notamment tenue de‖) implementeze o strategie de combatere a criminalității organizate, cu un accent deosebit pe infracțiunile grave, spălarea banilor și confiscarea sistematică a bunurilor dobândite prin infracțiuni. De asemenea, la par.9 din Avizul nr. 591/2010 asupra proiectului de lege privind modificarea legii puterii judiciare și asupra proiectului de lege privind modificarea Codului de procedură penală din Bulgăria se arată că ‖(…) expunerea de motive a proiectelor de legi explică faptul că autoritățile bulgare au elaborat aceste texte normative drept răspuns la problemele legate de luptă împotriva crimei organizate și a corupției pe teritoriul național, identificate în rapoartele Comisiei Europene din cadrul Mecanismului de cooperare și verificare.

13.36 Opinia Curţii Constituţionale cu privire la Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 şi la natura juridică a MCV-ului şi din perspectiva relevantei constituţionale a fost expusă în cadrul capitolului „Jurisprudenţa CCR‖. Este de remarcat că în jurisprudenţa sa, în timp, acestea au fost apreciate de la „obligatorii‖ la „dispoziţii care nu pot constitui norme de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate‖.

13.37 În aceste condiţii, dacă s-ar admite de către CJUE caracterul obligatoriu al Mecanismul de cooperare şi de verificare, atunci instanţa şi prin intermediul celorlalte două întrebări, dând efect aplicării directe a prezentei decizii ar face aplicarea dispoziţiilor legale corespunzătoare în urma constatării că dispoziţiile de drept intern, rezultate inclusiv din deciziile CCR şi care nu sunt conforme cu recomandările MCV, în sensul abţinerii oricărei instituţii de a participa la modificarea legilor penale contrar avizului Comisiei de la Veneţia şi contrar indicaţiilor cuprinse în raport, să fie înlăturate.

13.38 De asemenea, instanta adreseaza Curţii rugămintea ca, răspunzând acestei întrebări, să precizeze şi dacă caracterul obligatoriu trebuie acordat doar măsurilor expres recomandate prin rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism, astfel cum sunt cele indicate la capitolul Concluzii, sau ar trebui avute în vedere ansamblul constatărilor realizate prin aceste rapoarte, în special cele vizând semnalarea măsurilor dispuse de autorităţile naţionale care sunt contrare recomandărilor formulate de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) şi de Grupul de state împotriva corupţiei al Consiliului Europei (GRECO) sau alţi parteneri europeni.

13.39 În legătură cu prima întrebare, dar şi prin raportare la principiile relevate în art.2 şi cu art. 4 alin. 3, referitoare la statul de drept şi art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf referitoare la independenţa judecătorilor din Tratatul privind Uniunea Europeană, se impune a fi lămurite de Curte, în contextul expunerii anterioare, dacă efectele deciziilor Curţii Constituţionale, pentru situaţia în care îşi depăşeşte limitele constituţionale de competentă, pot fi înlăturate de către instanţa judecătorească în exercitarea rolului său constituţional şi european, de înfăptuire a justiţiei şi de garantant a aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană.

13.40 Referitor la standardele statului de drept, Comisia Europeană a înaintat Parlamentului European o comunicare cu titlul, „Un nou cadru al UE pentru consolidarea statului de drept‖ -A new EU Framework to strengthen the Rule of Law /* COM/2014/0158 final */-document , 52014DC0158(https://eur-lex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52014DC0158) prin care propune anumite mecanisme de control şi verificare a standardului de către statele membre şi, totodată, expune pe larg justificarea demersului iniţiat. În concluziile sale, Comisia afirma că „Prezenta comunicare stabilește un nou cadru al UE privind statul de drept, ca o contribuție a Comisiei la consolidarea capacității UE de a asigura o protecție egală și eficientă a statului de drept în toate statele membre. Prin urmare, aceasta constituie un răspuns la solicitările formulate de Parlamentul European și Consiliu. Fără a exclude evoluția viitoare a tratatelor în acest domeniu — care vor trebui discutate în cadrul unor reflecții mai largi asupra viitorului Europei —, cadrul se bazează pe competențele Comisiei prevăzute de tratate în versiunea aflată în prezent în vigoare. Pe lângă acțiunea Comisiei, rolul Parlamentului European și al Consiliului va fi esențial în consolidarea hotărârii UE de a apăra statul de drept.(….)

[11] Curtea de Justiție nu se referă la statul de drept doar ca la o cerință formală și procedurală, ci de asemenea îi evidențiază valoarea semnificativă specificând că „Uniunea bazată pe statul de drept‖ înseamnă că instituțiile UE sunt supuse controlului jurisdicțional al compatibilității documentelor lor nu numai cu Tratatul, ci și „cu principiile generale de drept din care fac parte drepturile fundamentale‖ [a se vedea ex pluribus, cauza C-50/00 P, Unión de Pequeños Agricultores [2002] Rec. I-06677, punctele 38 și 39; cauzele conexate C-402/05 P și C-415/05 P, Kadi, [2008], Rep. I-06351, punctul 316]. Acest fapt a fost confirmat, de asemenea, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului [a se vedea de exemplu cauza CEDO Stafford / Regatul Unit, 28 mai 2001, punctul 63]. Trebuie subliniat faptul că în versiunea franceză Curtea utilizează atât termenul „pre-eminence du droit‖, cât și „Etat de droit‖.

[16] În anumite cazuri, deficiențele sistemice legate de statul de drept pot fi abordate utilizând mecanismele de cooperare și verificare (MCV) bazate pe actele de aderare pentru România și Bulgăria. Totuși, aceste mecanisme, care se întemeiază direct pe legislația primară a UE, abordează situațiile legate de preaderare și, prin urmare, de tranziție. Prin urmare, acestea nu sunt adecvate pentru abordarea unei amenințări la adresa statului de drept în toate statele membre ale UE.‖

13.41 Deşi nu este definit în mod expres sau exhaustiv de constituţiile sau instanţele naţionale şi nu este întotdeauna codificat în mod clar şi uniform în constituţiile scrise, acest principiu a fost dezvoltat de CJUE prin jurisprudenţa sa (Cauza 294/83, „Leş Verts‖/Parlamentul European, Rec.1986, p. 01339, punctul 23, Cauza C-496/99 P, Comisia/CAŞ succhi di frutta , Rec. 2004, p. I-03801, punctul 63, Cauzele conexate 212-217/80 Amministrazione delle Finanze dello Stato/Salumi, Rec. 1981, p. 2735, punctul 10, Cauzele conexate 46/87 şi 227/88 Hoechst/Comisia Rec. 1989, p. 02859, punctul 19, Cauza C-583/11 P Inuit Tapiriit Kanatami şi alţii/Parlamentul şi Consiliul, nepublicată încă, punctul 91; cauza C-550/09 E şi F, Rep. 2010, p. I-06213, punctul 44; cauza C-50/00 P Unión de Pequeños Agricultores Rec. 2002, p. I-06677, punctele 38 şi 39, Cauzele conexate C-174/98 P şi C-189/98 P Ţările de Jos şi Van der Wal/Comisia, Rec. 2000, p. I00001, punctul 17, Cauza C-279/09, DEB, Rep. 2010, p. I-13849, punctul 58, Cauza C-550/07 P, Akzo Nobel Chemicals şi Akcros Chemicals/Comisia, Rep.2010, p. I-08301, punctul 54).

13.42 Statul de drept reprezintă un numitor comun al tradiţiilor constituţionale europene moderne. În multe situaţii, instanţele naţionale îl invocă în sprijinul interpretării legislaţiei naţionale sau îl utilizează ca sursă pentru a dezvolta principii care pot fi pe deplin invocate în faţa unei instanţe, dar pentru a-l aplica în concret la cauza dedusa judecăţii, instanţa de trimitere are nevoie de dialogul purtat cu CJUE în sensul solicitat, pentru a avea posibilitatea de a analiza dacă este necesară sau nu reţinerea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale, fără a fi supusă sancţionării disciplinare astfel cum este prevăzut în mod expres în legea de organizare a magistraţilor şi expus în capitolul „ Dispoziţii naţionale aplicabile în speţă‖, apreciind că CJUE poate reprezenta un mecanism de verificare a standardului principiului „Etat de droit‖ de către statul membru, al cărei instante solicita dialogul în acest sens.

13.43 Astfel, în cazul în care CJUE ar stabili caracterul obligatoriu al MCV, obligaţiile pe care acestea le generează pentru statul membru-Romania, inclusiv în privinţa competentei de control al Curţii Constituţionale, sau chiar în mod separat de prima întrebare, prin dezvoltarea principiului enunţat de art.2 din TUE, instanţei naţionale îi este necesar răspunsul CJUE pentru a avea posibilitatea să aprecieze, în concret, în ce măsură sunt aplicabile cele trei decizii ale CCR, iar în cazul în care decide să nu le dea efect, să nu fie expusă sancţionării disciplinare.

13.44 Din altă perspectivă dar în contextul coroborat al situaţiei generale expuse, în mod similar cu cea de-a doua întrebare, limitarea competentei instanţelor de judecata prin intermediul deciziilor Curţii Constituţionale poate reprezenta o atingere adusă independentei judecătorilor, principiu dezvoltat de CJUE prin jurisprudenţa să (Marea Cameră, hotărârea din 27 februarie 2018, Associacao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, ECLI:EU:C:2018:117) şi enunţat şi evocat în mod expres în cea de-a treia întrebare.

13.44 Instanţa de trimitere, cu referire la situaţia de fapt şi de drept expusă, dand efect deciziei preliminare a Curtii, poate aprecia că s-a realizat o substituire a competentelor sale de către Curtea Constituţională, luând în considerare şi opiniile separate ale judecătorilor constituţionali ( redate în extras în cadrul Deciziilor CCR nr.51/2016 şi 26/2019), dar pentru a soluţiona cauza cu sau fără reţinerea efectelor hotărârilor instanţei de contencios constituţional îi este necesar răspunsul CJUE, în caz contrar libertatea de decizie fiind afectată de o cauză externă actului de justiţie, suficient de gravă, respectiv sancţionarea disciplinara a magistratului.

13.45 În acest context, instanta aduce la cunoştinţa Curţii ca, în prezenta cauza, judecătorul naţional se afla deja în etapa verificării prealabile a cercetării disciplinare, sesizarea pentru angajarea răspunderii fiind realizată de către unul din avocaţii inculpaţilor, printre altele şi pentru motivul că judecătorul a amânat momentul soluţionării cererii de excludere a probelor, pentru că a înţeles să iniţieze dialogul cu CJUE şi pentru că nu a procedat de îndată la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale. 13.46 Într-un final, instanţa de trimitere face precizarea ca pronunţarea unei hotărâri preliminare din partea Curţii, nu aduce inculpaţii într-o stare mai defavorabilă întrucât actul normativ indicat (MCV) precum şi setul de principii solicitat a fi dezvoltat de Curte, nu naste noi obligaţii în sarcina inculpaţilor.

14. În consecinţă, în baza art. 19, art. 3 lit. b TUE raportat la 267 TFUE, sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele întrebări:

Prima intrebare

Mecanismul de cooperare şi de verificare ( MCV) instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 şi cerinţele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism au caracter obligatoriu pentru statul român?

A doua intrebare

Articolul 2 corelat şi cu art. 4 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretate în sensul că în cadrul obligaţiei Statului Membru de a respecta principiile statului de drept se înscrie şi necesitatea că România să respecte cerinţele impuse prin rapoartele din cadrul Mecanismului de Cooperare şi de verificare (MCV), instituit potrivit Deciziei nr. 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, inclusiv în privința abținerii intervenției unei curți constituționale, o instituţie politico-jurisdictionala, de a interpreta legea şi de a stabili modul concret şi obligatoriu de aplicare a ei de către instanţele judecătoreşti, competenta exclusivă atribuita autorităţii judecătoreşti şi de a institui norme legale noi, competenta exclusivă atribuita autorităţii legislative? Dreptul Uniunii Europene impune înlăturarea efectelor unei astfel de decizii pronunţate de o curte constituţională? Dreptul Uniunii Europene se opune existenţei unei norme interne care reglementează răspunderea disciplinara pentru magistratul care înlătura de la aplicare decizia curţii constituţionale, în contextul întrebării formulate?

A treia intrebare

Principiul independentei judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE şi de articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră, hotărârea din 27 februarie 2018, Associacao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, ECLI:EU:C:2018:117), se opune substituirii competentelor lor de deciziile Curţii Constituţionale (Deciziile nr.51 din 16 februarie 2016, Decizia nr.302 din 4 mai 2017 şi Decizia nr.26/16.01.2019 ), cu consecinţa lipsirii de previzibilitate a procesului penal ( aplicare retroactivă) şi a imposibilităţii interpretării şi aplicării legii la cauza concretă? Dreptul Uniunii Europene se opune existenţei unei norme interne care reglementează răspunderea disciplinara pentru magistratul care înlătura de la aplicare decizia curţii constituţionale, în contextul întrebării formulate?

15. Justificarea solicitării de a se aplica procedura preliminară de urgenţă, in principal şi în subsidiar, aplicarea procedurii accelerate pentru toate întrebările formulate.

În privinţa procedurii ce urmează a fi aplicate în faţa Curţii, instanţa de trimitere solicita aplicarea procedurii preliminare de urgenţă şi în subsidiar aplicarea procedurii preliminare accelerate pentru toate întrebările formulate, justificat de faptul că urmează să dispună suspendarea judecăţii cauzei pe fond, pentru a nu risca continuarea unei cercetări judecătoreşti care ar putea să atragă lezarea în substanţă a prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor. Urgentarea procedurii este determinată şi de faptul că instanţa trebuie să asigure judecarea cauzei într-un termen rezonabil, drept care impune derularea procesului şi pronunţarea unei soluţii care să lămurească situaţia juridică a inculpaţilor.

Judecător Georgeta Ciungan                                          Grefier,
Tribunalul Bihor, Secţia penala                                   Diana Marina Lapoş

14.05.2019”

Comments

comentarii

Franța este în alertă maximă în faţa ameninţării cu atentate, înaintea începerii Jocurilor Olimpice de la Paris.... Citește mai mult
Percheziții în Turda, în cadrul unui dosar penal ce vizează infracțiunile de fals și înșelăciune.... Citește mai mult

Lasă un răspuns