La scurt timp după celebrarea Zilei Mondiale a Libertății Presei, CLUJUST vă prezintă motivarea unei decizii civile irevocabile a Curții de Apel Cluj, ce va rămâne în istoria presei clujene. Decizia, pronunțată în data de 16 octombrie 2013, a obligat un ziarist și societatea care edita ziarul Clujeanul să plătească daune substanțiale pentru un prejudiciu de imagine adus prin presă unui medic.
Articolul pentru care un medic estetician s-a adresat instanței a fost publicat, în aprilie 2006, în săptămânalul Clujeanul, editat de societatea Publimedia International, parte a grupului Media Pro. Între timp, Clujeanul a dispărut de pe piață, iar societatea a intrat în faliment, ziaristul rămânând să plătească, deși a susținut că nu el a dat titlul ”A orbit după operaţia estetică”, ci șefii săi. ”Clujeanul” era cunoscut pentru stilul ce înclina spre tabloid. În articol era vorba despre un italian care ar fi orbit după o operație estetică la Cluj. Ziaristul și firma au fost obligați prin decizie irevocabilă să-i plătească medicului estetician daune morale de 5.000 de euro. Redactorul șef de atunci al ziarului, Mihai Goțiu, a fost audiat ca martor în proces, dar nu și-a asumat titlul.
Din motivarea deciziei Curții de Apel Cluj, pronunțată de un complet de trei judecători, se desprind următoarele idei despre presă și libertate de exprimare:
- Presa joacă un rol eminent într-o societate, însă nu trebuie să depăşească anumite limite
- Limitele criticii admisibile sunt mai largi faţă de Guvern sau o personalitate politică, decât pentru un simplu particular.
- Ziaristul trebuie să difuzeze ştirile cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare
- Ziaristul trebuie să se abţină de la formularea de verdicte.
- Ştirile nu pot fi tratate ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţeanului la informaţie
- Nici calitatea informaţiilor şi nici substanţa acestora nu pot fi exploatate în scopul sporirii numărului de cititori
Extrase din motivarea Deciziei Civile nr. 3999/R/2013:
”Tribunalul a arătat că în jurisprudenţa constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare constituie unul dintre drepturile fundamentale esenţiale într-o societate democratică. Presa joacă un rol eminent într-o societate, însă nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând mai ales de protecţia şi reputaţia drepturilor altuia şi a altor valori enumerate în art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Limitele criticii admisibile sunt mai largi faţă de Guvern sau o personalitate politică decât pentru un simplu particular. Exigenţa protecţiei reputaţiei persoanelor trebuie pusă în balanţă cu interesul pe care-l are ziaristul de a transmite informaţii şi idei asupra chestiunilor de interes public (cauza Tammer c. Estonia).
Ţinând seama de jurisprudenţa CEDO, tribunalul a apreciat că suma de 5000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă, pentru prejudiciul produs reclamantului, ca urmare a publicării articolului, fiind totodată o măsură rezonabilă şi proporţională cu scopul urmărit pentru restabilirea intereselor în cauză.”
(…)
”În art. 30 alin. 1 Constituţie este consacrat principiul libertăţii de exprimare, însă în alin. 6 al acestui articol, se stabilesc limitele în care poate fi exercitată libertatea de exprimare – să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Dreptul la liberă exprimare este un drept fundamental într-o societate democratică şi este stipulat în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă în alin. 2 al acestui articol se prevede expres că exercitarea acestui drept incumbă şi îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri şi sancţiuni, prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică.
Aşadar, libertatea de exprimare consacrată prin norme constituţionale sau blocul de convenţionalitate nu poate fi exercitată dincolo de orice limită. Ca orice libertate, trebuie să ia în considerare interesele de ordin general, însă libertatea de exprimare presupune îndatoriri şi responsabilităţi ale jurnaliştilor şi întinderea acestora va fi verificată în funcţie de situaţia concretă în discuţie şi procedeul tehnic utilizat de jurnalist.
Într-o societate democratică, este ocrotit dreptul la liberă exprimare şi este esenţial a fi respectat, însă exercitarea acestui drept trebuie coroborată cu dreptul la viaţă privată reglementat de art. 8 din Convenţie.
În jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, s-a decis că limitele criticii admisibile în cadrul exerciţiului libertăţii de expresie sunt mai largi când se poartă asupra unor acţiuni ale Guvernului sau în privinţa unui om politic, decât în privinţa unui particular. Astfel, omul politic se expune, în mod inevitabil şi conştient, unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, control ce este exercitat atât de ziarişti, cât şi de masa cetăţenilor şi el trebuie să dea dovadă de o mare toleranţă, mai ales atunci când face declaraţii publice care se pretează la critică – cauza Oberschlik c. / Autriche (nr. 2) Requeil 1997).
În cazul de faţă, este vorba de un articol apărut într-un ziar local referitor la o presupusă culpă medicală a unui chirurg estetician, situaţie în care ziaristul trebuia să exercite o atenţie sporită faţă de o investigaţie ziaristică, care l-ar fi vizat pe un om politic. Instanţa a fost chemată să verifice dacă în speţă a existat sau nu vinovăţia ziaristului, ca urmare a publicării articolului incriminat ca fiind denigrator la adresa reclamantului.
Textele Codului civil instituie principiul răspunderii întemeiate pe culpă, art. 998 C. civil, articolul prevede că obligă pe acela din a cărui greşeală s-a cauzat un prejudiciu a-l repara, iar art. 999 C. civil stipulează că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi cel cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. (Articolele respective au fost abrogate prin noul cod civil – n.red.)
Deci, în dreptul civil, în cadrul răspunderii civile delictuale, termenul de culpă este echivalent cu cel de greşeală sau vinovăţie şi în doctrină s-a arătat că prin terminologia codului civil „greşeala” prevăzută de art. 998 C.civil desemnează generic greşeala intenţională, dolul, viclenia sau intenţia, iar greşeala neintenţională, adică culpa la care se referă art. 999 C. civil, desemnează neglijenţa sau imprudenţa. Din analiza acestor texte de lege mai sus enunţate rezultă că în dreptul civil există culpă intenţională sau dol şi culpă neintenţională sau culpă propriu-zisă, pentru care persoana trebuie să răspundă.
(…)
În cazul de faţă, pentru a verifica dacă pârâtul Ş. T. a acţionat ca un ziarist diligent şi obiectiv în transmiterea informaţiei, se vor avea în vedere principiile eticii ziaristicii, care trebuie să fie respectate cu ocazia redactării oricărui articol.
În interogatoriul recurentului pârât, acesta a arătat că a publicat articolul, apreciind că ştirea este de interes public. Ziaristul trebuie să difuzeze ştirile cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, iar prezentarea, descrierea sau naraţiunea trebuie făcute în mod imparţial, să respecte principiul prezumţiei de nevinovăţie şi ziaristul trebuie să se abţină de la formularea de verdicte.
În articolul publicat, intitulat „A orbit după operaţia estetică”, pârâtul recurent S. T. a afirmat că „cetăţeanul italian a venit la Cluj să-şi facă implant de păr, iar intervenţiile chirurgicale s-au soldat cu un eşec total: italianul a rămas aproape fără vedere”. Deşi din cuprinsul articolului rezultă că reclamantul N.V. l-a informat pe jurnalist că pacientul nu a venit pentru implant de păr, ci a vrut să efectueze operaţii de întinerire a feţei, totuşi ziaristul afirmă în preambulul articolului că cetăţeanul italian a venit pentru un implant de păr, iar în fraza a doua, formulează verdictul „italianul rămas aproape fără vedere”, deşi în cuprinsul articolului se menţionează faptul că recurentul a fost atenţionat de intimat că susţinerea că şi-ar fi pierdut vedea în proporţie de 95% este o minciună, întrucât după incident s-a făcut examen oftamologic, iar rezultatele au demonstrat că vede 100%.
În prezenta speţă, chiar pacientul care a beneficiat de serviciile intimatului N. V a fost prudent şi a refuzat să facă declaraţii recurentului, tocmai pentru respectarea prezumţiei de nevinovăţie, deoarece existau în derulare două anchete, una la colegiul medicilor şi o plângere penală.
Informaţia este un drept fundamental al cetăţeanului şi evidenţiată în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în art. 9 şi, prin urmare, informaţia furnizată de ziarişti trebuie să fie transmisă cu respectarea adevărului în cazul ştirilor difuzate. Ştirile nu pot fi tratate ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţeanului la informaţie, aşadar nici calitatea informaţiilor şi nici substanţa acestora nu pot fi exploatate în scopul sporirii numărului de cititori sau pentru a lărgi audienţa.
Ori, verificând dacă ştirea furnizată de pârâţii recurenţi îndeplineşte aceste criterii, tribunalul a reţinut în mod corect că modul în care a fost prezentat cazul denotă intenţia de a exprima senzaţionalul, fără ca autorul să fi fost atent la corectitudinea informaţiei transmise.
Legitimitatea ziaristicii de investigaţie se bazează pe dreptul fundamental al cetăţeanului la informaţie ca parte a respectului pentru valorile democratice, însă în acelaşi timp jurnalistul trebuie să respecte dreptul cetăţenilor la viaţa privată. Prin afirmaţia tranşantă- ”intervenţiile chirurgicale s-au soldat cu un eşec total: italianul a rămas aproape fără vedere” – autorul articolului a dat un verdict, deşi regulile deontologice îi impunea să se abţină de la a da verdicte şi să respecte prezumţia de nevinovăţie, în condiţiile în care erau două anchete pe rol.
Deşi pârâtul recurent Ş. T. a susţinut că a desfăşurat o acţiune de investigare, curtea constată că după soluţionarea plângerii penale formulate de către cetăţeanul italian, precum şi soluţionarea plângerii depusă la Colegiul Medicilor, jurnalistul nu a publicat nicio ştire cu privire la acest subiect, deşi în ambele plângeri s-a constata că nu a existat o culpă medicală a reclamantului. Pentru a demonstra buna-credinţă în desfăşurarea demersului jurnalistic, de a informa publicul cu privire la o anchetă în care un medic era acuzat de malpraxis, se impunea a fi publicată şi finalizarea anchetelor: administrativă şi penală şi astfel jurnalistului nu i s-ar fi putut imputa că a acceptat, eventual, calomnierea medicului.
În lipsa acestor precizări ulterioare, din modul în care a fost redactat articolul, în mod corect tribunalul a reţinut culpa pârâtului Ş. T., iar presupunerile referitoare la ce poţi face cu 100.000.000 euro, exprimau opinii personale ale jurnalistului, care nu avea nicio legătură cu o informaţie corectă şi obiectivă.
O ştire referitoare la o eventuală cuplă medicală este evident considerată de interes public, însă la redactarea ştirii jurnalistul trebuie să fie imparţial în transmiterea informaţiei, deoarece articolul punea în discuţie capacitatea profesională a unui medic chirurg, ori în această materie, jurisprudenţa C.E.D.O. a precizat că „art. 10 din Convenţie nu garantează libertatea de exprimare fără nicio restricţie, chiar şi atunci când este vorba de „acoperirea mediatică” a unor probleme de interes public serios”. În acest context s-a subliniat că îndatoririle şi responsabilităţile care privesc presa pot primi o importanţă deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputaţiei unei persoane, punând în pericol „drepturile altuia”. Ziariştii fiind obligaţi să acţioneze cu bună credinţă, aşa încât să furnizeze informaţii demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale (CEDH 2 mai 2000, decizia Vandes Gang & Aase c/Norvege Recueil 2001, pag. 482).
Aşadar, având în vedere diligenţa pe care trebuie să o depună un ziarist obiectiv în difuzarea unei informaţii, curtea constată că pârâtul nu a prezentat obiectiv şi imparţial starea de fapt descrisă, situaţie în care, se află în culpă şi cunoscând exigenţele eticii jurnalismului, putea să realizeze că publicarea articolului, în maniera în care a fost scris, putea avea drept consecinţă calomnierea reclamantului, însă a acceptat în mod uşuratic că aceste consecinţe nu se vor produce.
Curtea constată că tribunalul a reţinut în mod corect culpa pârâtului jurnalist, iar în ceea ce priveşte răspundere societăţii Publimedia Internaţional SA, curtea constată că răspunderea acesteia a fost atrasă în calitate de comitent, pentru fapta prepusului, în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civil (articol abrogat – n.red.).
Cu privire la raportul dintre îndatoririle şi responsabilităţile publicaţiei pentru conţinutul unui articol pus în discuţie, pe de o parte şi ce a ziaristului care l-a scris, Curtea de la Strasbourg a decis cu valoare de principiu că, dacă este adevărat că editorul nu se asociază întotdeauna în mod obligatoriu opiniilor exprimate în lucrarea sau articolul publicat, nu mai puţin prin punerea la dispoziţie a autorului a suportului publicării unui text, el participă la exerciţiul libertăţii de exprimare, astfel încât, indirect, editorul este ţinut de aceleaşi îndatoriri şi responsabilităţi pe care însuşi autorul şi le asumă prin difuzarea opiniilor sale publicului (CHD 8 iulie 1999, Surek c/Turquie, Recueil 1999 – IV).
În cazul de faţă, societatea trebuie să răspundă indirect şi solidar cu jurnalistul, întrucât, pe lângă faptul că a pus la dispoziţie suportul publicării articolului, a fost cea care a stabilit titlul de pe prima pagină (aspect ce reiese din probaţiunea administrată în rejudecarea apelului) prezentând ca cert faptul orbirii, datorită culpei medicale a reclamantului, deşi investigaţiile Colegiului medicilor sau cele declanşate de plângerea penală nu erau finalizate la acel moment, deci nici acest motiv de recurs nu este fondat”, se arată în motivarea deciziei civile a Curții de Apel Cluj.
Argumentele ziaristului
– Mi se pare important de subliniat faptul că, în paginile 4-5, articolul semnat de mine are titlul: 100 de milioane de euro pentru lumina ochilor. Din punct de vedere jurnalistic, materialul este construit astfel: declaraţii/reacţii din plângerea italianului făcută la Parchet, de la fosta logodnică a italianului (care fusese prezentă la toate intervenţiile), de la Poliţie, de la Colegiul Medicilor, de la medicii M. şi G., precum şi de la medicul N. (reacţie publicată în ziar), dar şi a italianului.
– În plângerea penală de la Poliţie şi Parchet, cetăţeanul italian susţinea că, după intervenţiile suferite, s-a adresat medicilor specialişti din ţara natală, iar aceştia i-au spus că vederea i-a fost afectată în proporţie de 95%, iar recuperarea este aproape imposibilă. Acuzaţiile lui au fost întărite şi de declaraţiile făcute pentru ziar de fosta sa logodnică.
– Un alt lucru important: italianul spunea în reclamaţia de la Parchet, întărită şi de spusele fostei logodnice, că ar fi venit la Cluj să-şi facă nişte operaţii de implant de păr, dar că, la sfaltul medicului, a făcut operaţii de lifting în zona ochilor, în urma cărora ar fi suferit o hemoragie internă.
– Medicul V. N. a venit o singură dată la redacţia CLUJEANUL; în lunea în care săptămânalul a ieşit pe tarabe (12 aprilie 2006), nemulţumit de faptul că articolul a fost publicat. Înainte de a fi publicat, în timpul documentării, i-am cerut o poziţie vizavi de caz, reacţie care a fost publicată in extenso în ziar. El n-a mai venit NICIODATĂ la redacţie şi n-a cerut NICIODATĂ să fie publicate rezultatul de la Colegiul Medicilor sau a cercetărilor Parchetului. M-am interesat eu la 3-4 luni de astea, dar nu era nicio noutate, aşa că am considerat că nu este subiect.Ulterior, el m-a dat în judecată, astfel că acest demers nu-şi mai avea rostul.
– Un ultim argument: dacă ziarul ar fi minţit şi italianul n-ar fi păţit ce a reclamat el, mă întreb de ce medicul nu l-a dat pe pacientul lui în judecată pentru calomnie, defăimare sau alte infracţiuni şi ne-a dat doar pe noi?
Ce zice Noul Cod Civil despre viața privată
După abrogarea articolelor 998 și 999, redăm mai jos articolul din Codul Civil privind atingerea vieții privare, unde ar putea fi încadrați jurnaliștii în cazul unor acțiuni civile.
Art. 74: Atingeri aduse vieţii private
Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
Art. 75: Limite
(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
(2)Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.