fbpx

ÎCCJ a respins contestația în anulare formulată de un avocat condamnat la închisoare cu executare. Vezi motivarea deciziei de condamnare!

Înalta Curte a respins contestația în anulare formulată de fostul avocat Dragoș Stratone din Baroul București împotriva deciziei definitive din 21 mai 2020, prin care a primit 3 ani și 4 luni închisoare pentru că a condus de mai multe ori cu permisul suspendat.

Clujust vă prezintă mai jos motivarea deciziei ÎCCJ de condamnare, în care se face referire de mai multe ori la calitatea de avocat și ce presupune aceasta: ”Instanţa de apel reţine că inculpatul nu este doar un conducător auto cu experienţă (a dobândit permisul de conducere pentru prima dată la 16.10.2003, iar pentru a doua oară la 21.12.2016, după ce cel dintâi a fost anulat), ci şi absolvent al Facultăţii de Drept, exercitând profesia de avocat, astfel încât în cazul său există o prezumţie absolută nu doar că ştie conţinutul dispoziţiilor legale în materia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi că are pregătirea necesară pentru a le interpreta în litera şi spiritul lor.”

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins marți, 4 mai, ca nefondată, contestația în anulare formulată de inculpatul Dragoş Stratone, de profesie avocat, împotriva deciziei, prin care a fost condamnat definitiv la 3 ani și 4 luni de închisoare, cu executare, anunță justnews.ro

Minuta: ”Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de inculpatul Stratone Dragoş împotriva deciziei penale nr. 119/A din data de 21 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală, pronunțată în dosarul nr. 1478/2/2017. Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 lei, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei. Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 04 mai 2021.”

Dragoș Stratone a fost condamnat la trei ani și patru luni de închisoare cu executare pentru săvârșirea în formă continuată a infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având exercitarea dreptului de a conduce suspendat – șapte acte materiale din 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015, 25.06.2015, 12.11.2015 – și pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

Întrucât Dragoș Stratone mai avea o condamnare de un an și șase luni cu suspendarea condiționată a executării pedepsei – condamnare dată de Curtea de Apel Ploiești – Curtea de Apel București a fost nevoită să revoce această pedeapsă și să dispune executarea în întregime a acesteia, alături de pedeapsa rezultantă de un an si zece luni închisoare stabilită pentru cele două infracțiuni de mai sus.

Decizia penală ÎCCJ nr. 119/A/2020 din  de 21 mai 2020 (anonimizată)

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 221/F din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., avocat, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea în forma continuată a infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având exercitarea dreptului de a conduce suspendată (7 acte materiale: faptele din 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015, 25.06.2015, 12.11.2015).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce orice categorie de autovehicule pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen.

În baza art. 337 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce orice categorie de autovehicule pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen.

În baza art. 43 alin. (2) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele de mai sus şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare la care s-a adăugat o treime din cuantumul celeilalte pedepse (4 luni închisoare), inculpatul urmând sa execute o pedeapsă principală rezultantă de 1 an şi 10 luni închisoare.

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 C. pen. din 1969, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 33 din 12.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare la data de 27.05.2015, şi s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa rezultantă de 1 an şi 10 luni închisoare stabilită în prezenta, inculpatul urmând să execute în total 3 ani şi 4 luni închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 45 alin. (3) C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce orice categorie de autovehicule) pe o perioadă de 2 ani, care se execută conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.400 RON cheltuieli judiciare avansate de stat, în care se includ şi cheltuielile efectuate la urmărirea penală (2.300 RON).

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2014 din 18.01.2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. dosar x/2017, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor concurente de conducere a unui vehicul având dreptul de a conduce suspendat (în forma continuată) şi respectiv refuzul sau sustragerea de la prelevarea mostrelor biologice de sânge, ambele în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale comise la datele de 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015 şi 12.11.2015), şi art. 337 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut, în esenţă, că în perioada noiembrie 2013 – noiembrie 2015 (6 acte materiale comise la datele de 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015 şi 12.11.2015), inculpatul A. a condus pe drumurile publice autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, şi x cu nr. de înmatriculare x având dreptul de a conduce autovehicule suspendat, iar în data de 12.11.2015 a refuzat sa se deplaseze la o unitate medicală autorizată în vederea prelevării mostrelor biologice, în vederea stabilirii rezultatului alcoolemiei, după ce i stabilise la testarea alcoolscop rezultatul de 0,44 mg/l alcool pur în aerul expirat la ora 01:23 am.

S-a arătat că situaţia de fapt anterior prezentată rezultă din următoarele mijloace de probă: procese-verbale de constatare din datele de 28.11.2013, 09.03.2014, 07.04.2014, 07.06.2014, 20.01.2015 şi 12.11.2015; declaraţii martori asistenţi; documente privind abaterea din data de 20.01.2013 întocmite de IPJ Ialomiţa – Serviciul Rutier; rechizitoriul nr. x/2014 din 22.01.2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti privind pe inculpatul A. şi extras de pe portalul instanţelor privind soluţia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2015; rechizitoriul nr. x/2013 din 13.06.2014 privind pe inculpatul A. şi extras de pe portalul instanţelor privind soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2014; buletin alcooltest x din 12.11.2015; declaraţiile inculpatului; fişa de evidenţă auto a inculpatului A..

Prin rechizitoriul nr. x/2015 din 10.04.2017, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. dosar x/2017, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, la data de 25.06.2015, orele 08:24, a condus pe drumurile publice, pe raza Municipiului Brăila, autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, având exercitarea dreptului de a conduce suspendată.

Ca mijloace de probă s-au indicat următoarele: proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante din data de 25.06.2015; proces-verbal de verificare; adresa Barou Bucureşti; declaraţiile date de A. în calitate de suspect/inculpat; declaraţia martorului B.; rechizitoriul nr. x/2014 din 22.01.2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

Prin încheierea din data de 14.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti a dispus reunirea dosarelor nr. x/2017 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti şi nr. x/P/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti (ambele aflându-se în faza de judecată),

În cauză, s-a procedat la audierea inculpatului în prezenţa apărătorului ales, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar.

S-a încuviinţat inculpatului proba testimonială cu audierea martorilor C., D. şi E., primii doi fiind ascultaţi la termenele din 11.01.2018 şi 08.03.2018 .

La termenul din data de 03.10.2018, instanţa a revenit asupra administrării probei cu audierea martorei E., pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată.

La solicitarea instanţei a fost comunicată fişa de cazier judiciar actualizată a inculpatului, de asemenea au fost înaintate de către I.G.P.R., în copie, documentele transmise de către serviciile rutiere din cadrul I.P.J. Buzău, Ialomiţa, Ilfov şi Brigada Rutieră din cadrul DGPMB .

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că, la data de 20.01.2013, în jurul orelor 17:00, organele de poliţie din cadrul Inspectoratului de Politie Rutieră Ialomiţa – Serviciul Rutier l-au depistat pe inculpatul A. conducând autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x pe DN2, în afara localităţii Ciocârlia, cu o viteza de 160 km/h, motiv pentru care l-au sancţionat contravenţional pentru încălcarea prevederilor art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată şi i-au reţinut permisul de conducere.

Pe numele inculpatului s-a întocmit procesul-verbal de contravenţie nr. x/20.01.2013, act administrativ semnat de inculpat prin care s-a dispus totodată suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pe o perioada de 90 de zile începând cu data de 05.02.2013 şi până la 05.05.2013, măsură care a fost adusă la cunoştinţa inculpatului, acestuia fiindu-i eliberată dovada înlocuitoare seria x nr. x cu valabilitate de 15 zile.

Ulterior expirării duratei de valabilitate a dovezii înlocuitoare a permisului de conducere, dar înainte de expirarea celor 90 de zile pentru care s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce, pe data de 17.03.2013, inculpatul a fost depistat conducând un autoturism pe drumurile publice, motiv pentru care IPJ Buzău i-a întocmit un dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată (în vigoare la acea dată).

Totodată inculpatul a fost surprins de organele de poliţie conducând un autoturism pe drumurile publice – în condiţiile în care avea permisul de conducere suspendat – şi pe data de 29.03.2013 dar şi în perioada următoare, pe numele său constituindu-se mai multe dosare penale, acesta fiind trimis în judecata prin rechizitoriul nr. x/2013 din 13.06.2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (înregistrat pe rolul instanţei sub nr. x/2014), respectiv rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (înregistrat pe rolul instanţei sub nr. dosar x/2015), şi ulterior condamnat în ambele dosare la pedeapsa închisorii prin Sentinţa penală nr. 362/18.11.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitiva prin Decizia penală nr. 13/A/16.01.2015 a I.C.C.J., respectiv Sentinţa penală nr. 33/12.05.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, rămasă definitiva prin neapelare la data de 27.05.2015.

Referitor la infracţiunile deduse judecaţii, instanţa de fond a reţinut următoarele:

I. În fapt, la data de 28.11.2013, în jurul orelor 22:30, inculpatul A. a fost depistat de organele de poliţie din cadrul DGPMB – Brigada Rutieră Bucureşti în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare x pe şoseaua x din Municipiul Bucureşti, în condiţiile în care avea suspendat dreptul de a conduce încă din data de 17.03.2013, ca urmare a întocmirii pe numele său a unui dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

Se impune a se preciza că, pentru a pronunţa condamnarea inculpatului în Dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în respectivul dosar – conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având dreptul de a conduce suspendat în forma continuată, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (8 acte materiale) şi art. 5 C. pen. – a fost săvârşită în contextul în care acesta avea suspendat dreptul de a conduce din data de 17.03.2013, când pe numele său a fost înregistrat un dosar penal, o atare situaţie de fapt fiind reţinută în mod definitiv de instanţa de judecată.

II. La data de 09.03.2014, în jurul orelor 18:00, inculpatul A. a fost depistat pe str. x în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, în condiţiile în care avea suspendat dreptul de a conduce încă din data de 17.03.2013, ca urmare a întocmirii pe numele său a unui dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

III. La data de 07.04.2014, în jurul orelor 21:40, inculpatul A. a fost depistat pe b-dul x în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, în condiţiile în care avea suspendat dreptul de a conduce încă din data de 17.03.2013, ca urmare a întocmirii pe numele său a unui dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

IV. La data de 07.06.2014, în jurul orelor 22:40, inculpatul A. a fost depistat pe raza oraşului Voluntari – B-dul x în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, în condiţiile în care avea suspendat dreptul de a conduce, constatarea fiind efectuată în urma verificării permisului de conducere al inculpatului seria x/16.10.2013, care avea menţiunea “cu restricţii – suspendat dreptul de a conduce”.

V. La data de 20.01.2015, în jurul orelor 22:45, inculpatul A. a fost depistat pe şoseaua x, sector 2, Bucureşti în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x, în condiţiile în care avea suspendat dreptul de a conduce, constatându-se de lucrătorii de poliţie care l-au oprit în trafic că pe numele acestuia erau deschise mai multe dosare penale pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată [art. 335 alin. (2) C. pen.], primul dosar fiind constituit la data de 17.03.2013, iar ultimul la data de 07.06.2014.

VI. La data de 12.11.2015, inculpatul A. a fost depistat de către organele de poliţie din cadrul IPJ Ilfov – Serviciul Rutier, conducând autoturismul cu nr. de înmatriculare x pe şoseaua x din direcţia y către DN1, ocazie cu care s-a constatat ca inculpatul avea suspendată exercitarea dreptului de a conduce din data de 25.06.2015 pentru comiterea de multiple fapte penale.

VII. La aceeaşi data de 12.11.2015 când a fost depistat conducând un autoturism pe drumurile publice inculpatul A. a fost testat cu aparatul etilotest care a indicat o valoare de 0,44 mg/l alcool pur în aerul expirat, însă în momentul în care i s-a solicitat de către organele de poliţie să se deplaseze la o unitate medicală în vederea recoltării de probe biologice de sânge pentru stabilirea alcoolemiei, acesta a refuzat în mod nejustificat.

VIII. La data de 25.06.2015, orele 08:24 (fapta din rechizitoriul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti), inculpatul A. a condus pe drumurile publice, pe raza Municipiului Brăila, autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, în condiţiile în care avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată.

Fiind audiat la urmărirea penală în data de 17.10.2016 inculpatul a recunoscut în totalitate învinuirea care i se aduce, solicitând chiar încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, cerere care însă a fost respinsă de procuror.

Ulterior a revenit însă asupra acestei poziţii şi a negat comiterea infracţiunilor ce i se reţin în sarcină cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, arătând în esenţă, cu privire la conducerea unui vehicul având permisul de conducere suspendat, că perioada de suspendare cuprinsă între 05.02.2013 – 05.05.2013 nu mai opera din moment ce nu exista o hotărâre judecătorească sau o soluţie a procurorului care să prelungească această interdicţie, iar până la soluţionarea dosarelor penale constituite pe numele său beneficia de prezumţia de nevinovăţie.

Ascultat fiind de instanţă pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul A. a negat din nou acuzaţiile arătând în plus, cu privire la dosarul penal înregistrat pe numele său la data de 17.03.2013, când a fost depistat conducând având exercitarea dreptului de a conduce suspendată, că a fost soluţionat prin dispunerea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, iar într-o atare situaţie a apreciat că are dreptul de a conduce.

În sprijinul unei astfel de afirmaţii inculpatul a precizat că Poliţia Rutieră i-a restituit permisul de conducere în luna decembrie 2016, document pe care îl are asupra sa şi în prezent, fapt care nu se putea întâmpla dacă ar fi avut o restricţie de a conduce autovehicule, fiind evident, în opinia sa, că restituirea permisului a fost un efect direct al dispunerii soluţiei de neîncepere a urmăririi penale cu privire la dosarul constituit la 17.03.2013.

Prima instanţă a reţinut ca inculpatul şi-a făcut apărări similare şi cu prilejul instrumentării dosarului penal nr. x/2013, în care s-a dispus emiterea rechizitoriului la data de 13.06.2014 pentru comiterea de multiple fapte de conducere având permisul suspendat (acte materiale din 29.03.2013, 20.05.2013, 09.07.2013, 23.07.2013, 26.07.2013, 25.08.2013, 03.11.2013, 15.11.2013), în unele situaţii arătând, cu prilejul depistării în trafic, că din punctul său de vedere dreptul de a conduce nu îi mai este suspendat din 05.05.2013 având în vedere lipsa unei rezoluţii a procurorului sau a unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună extinderea perioadei de suspendare (fapte din 09.07.2013, 25.08.2013 sau 03.11.2013). Astfel de apărări nu au fost primite de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea respectivului dosar, prin Sentinţa penală nr. 362/18.11.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13/A/16.01.2015 a I.C.C.J., dispunându-se condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu aplicarea art. 81 – 82 C. pen. anterior pentru infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen.

Cu referire la susţinerile inculpatului se constată că, într-adevăr, prin rezoluţia din data de 08.07.2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii de către inculpat la data de 17.03.2013 a infracţiunii de conducere a unui autovehicul având dreptul de a conduce suspendat [prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată], reţinându-se în esenţă că nu s-a putut dovedi că acesta a cunoscut că i s-a aplicat sancţiunea interzicerii dreptului de a conduce, deoarece corespondenţa privitoare la suspendarea dreptului de a conduce trimisă prin poştă de organul de poliţie care a luat această măsură nu a ajuns la domiciliul inculpatului.

Existenta rezoluţiei anterior menţionate nu este însă de natură să-l absolve pe inculpat de răspunderea penală, atât timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, la data de 20.01.2013, când inculpatul a fost sancţionat contravenţional în baza art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, în procesul-verbal de contravenţie nr. x/20.01.2013 s-a menţionat perioada pentru care i se suspenda dreptul de a conduce, şi anume 90 de zile începând cu data de 05.02.2013 şi până la 05.05.2013, la aceeaşi dată inculpatului fiindu-i eliberată o dovadă de circulaţie provizorie cu valabilitate de 15 zile.

Astfel, faptul ca măsura dispusă nu a ajuns să-i fie comunicată la domiciliu de către I.P.J. Ialomiţa nu a avut ca efect înlăturarea aplicării sancţiunii dispuse la momentul depistării (20.01.2013), inculpatul având posibilitatea de a contesta sancţiunea la instanţa civilă competentă în măsura în care nu ar fi fost de acord cu aceasta, situaţie în care aplicarea interdicţiei stabilite se suspenda de drept.

Semnificativ este faptul că, în prezenta cauză, primul act material îl constituie fapta din data de 28.11.2013, în contextul în care inculpatul avea deja în antecedente alte 7 (şapte) fapte similare din datele de 29.03.2013, 20.05.2013, 09.07.2013, 23.07.2013, 26.07.2013, 25.08.2013, 03.11.2013, 15.11.2013, acte materiale pentru comiterea cărora a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 362/18.11.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, inculpatului aducându-i-se la cunoştinţă de fiecare dată când a fost oprit în trafic de faptul că exercitarea dreptului de a conduce îi este suspendată.

În plus, aşa cum s-a reţinut prin sentinţa anterior menţionată, rămasa definitivă, fapta din data de 29.03.2013 care a făcut obiectul judecăţii în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti a fost comisă de inculpat fără a cunoaşte la acea dată rezoluţia din 08.07.2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti care a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de fapta din 17.03.2013, iar prin urmare teza pe care o prezintă inculpatul nu era de natura să-i legitimeze convingerea că un astfel de drept nu îi fusese suspendat, cercetările pentru infracţiunea din 17.03.2013 fiind în curs de desfăşurare la data depistării în trafic anterior menţionată (29.03.2013).

Este important a se preciza că şi ulterior datei de 29.03.2013 inculpatul a continuat să conducă autovehicule pe drumurile publice, context în care s-au înregistrat noi dosare penale pe numele său pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, fapte pentru care a fost trimis în judecată dar şi condamnat definitiv, în astfel de condiţii fiind comise şi actele materiale deduse prezentei judecăţi.

Potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată (forma în vigoare la data comiterii primului act material în prezenta cauză), rezultă că permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reţine când titularul acestuia a săvârşit infracţiunea prevăzuta la art. 86 alin. (2), titularului acestuia fiindu-i eliberată o dovadă înlocuitoare a permisului, dovadă care, în această situaţie, se eliberează fără drept de circulaţie.

Potrivit art. 219 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, restituirea permisului de conducere se dispune de către şeful serviciului poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta, la cererea titularului, în baza rezoluţiei sau, după caz, a ordonanţei procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărirea penală ori încetarea urmăririi penale, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului sau prin care procesul-verbal de constatare a contravenţiei a fost anulat ori ca urmare a încetării măsurii de siguranţă prevăzute la art. 112 lit. c) C. pen., republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, la datele reţinute în rechizitoriul de faţă, inculpatul nu mai avea dreptul de conduce pe drumurile publice până la soluţionarea definitivă a dosarelor penale care s-au constituit între timp pe numele său (desigur, într-un mod care să excludă angajarea răspunderii sale penale), cu observaţia că, din moment ce de fiecare dată s-a reţinut în sarcina inculpatului comiterea faptei prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie.

Într-un astfel de context, este lipsită de relevanţă împrejurarea că prin Rezoluţia din 08.07.2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale (situaţie similară şi cu privire la Rezoluţia nr. x/P/2013 din 30.08.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, cu observaţia că aceasta din urmă a fost infirmată ulterior de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova), inculpatul având obligaţia de a nu conduce autovehicule atât timp cât un astfel de drept îi era restricţionat în baza legii, acesta trebuind să aştepte pronunţarea unor soluţii definitive (care să-i fie favorabile) în dosarele penale înregistrate pe numele său ulterior datei de 17.03.2013.

Totodată, din moment ce inculpatul, după data de 29 martie 2013, nu mai avea dreptul de a conduce ca urmare a cercetărilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, nu era necesar să i se prelungească, de către vreo autoritate, suspendarea iniţială din data de 20 ianuarie 2013 a dreptului de a conduce. De altfel, dovada înlocuitoare a permisului de conducere i-a fost eliberată, de fiecare dată, fără drept de circulaţie.

Având în vedere că inculpatul este conducător auto şi totodată avocat în cadrul Baroului Bucureşti, calitate în care se presupune că avea cunoştinţă nu numai de prevederile legislaţiei rutiere dar şi de cele reglementate de C. pen., sub nicio formă nu se poate reţine că a acţionat cu bună-credinţă, prezumând că putea beneficia în continuare de dreptul de a conduce.

Este de important de observat că inculpatul a continuat să conducă autoturisme pe drumurile publice chiar şi la datele de 20.01.2015, 25.06.2015 şi 12.11.2015, după rămânerea definitivă a Sentinţei penale nr. 362/18.11.2014 prin care Curtea de Apel Bucureşti l-a condamnat la pedeapsa închisorii pentru fapta prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (acte materiale din 29.03.2013, 20.05.2013, 09.07.2013, 23.07.2013, 26.07.2013, 25.08.2013, 03.11.2013, 15.11.2013), iar ultimele două fapte şi după rămânerea definitiva a Sentinţei penale nr. 33/12.05.2015 a Curţii de Apel Ploieşti (27.05.2015), prin care a fost condamnat pentru fapta din 01.06.2013, despre care s-a reţinut ca reprezintă un act material ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii continuate pentru care a fost condamnat prin sentinţa anterioară.

Evident că inculpatul nu avea cum să nu cunoască despre existenţa sentinţelor penale de care s-a făcut vorbire, aşa cum a încercat să acrediteze cu prilejul audierii în prezenta procedură, având în vedere că acesta a participat la judecată în ambele dosare, a fost audiat cu privire la acuzaţiile aduse iar împotriva Sentinţei penale nr. 362/18.11.2014 a Curţii de Apel Bucureşti a înţeles chiar să formuleze apel, cale de atac respinsă la 16.01.2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împrejurarea că inculpatului i-a fost eliberat permisul de conducere în data de 22.12.2016 nu are niciun fel de relevanţă sub aspectul stabilirii răspunderii sale penale în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii continuate prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. [art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată], o atare situaţie fiind ulterioară actelor materiale ce i se reţin în sarcină în prezenta cauză.

Cu privire la actul material din data de 25.06.2015, inculpatul a arătat că a fost vorba despre un caz fortuit deoarece tatăl său a suferit o criză cardiacă, impulsul său fiind acela de a se urca la volan pentru a se deplasa la domiciliul părinţilor săi din Buzău. Chiar dacă teza inculpatului este confirmată de martorul C., care a arătat că într-adevăr a suferit o criză în seara zilei de 24.06.2015 şi este posibil ca în dimineaţa de 25.06.2015 fiul său să fi fost informat de soţia sa de această împrejurare, un astfel de aspect nu se circumscrie noţiunii de caz fortuit ori stare de necesitate atât timp cât nu era absolut necesar ca inculpatul, oricât de îngrijorat ar fi fost de starea de sănătate a tatălui său, să fie nevoit să comită o faptă de natură penală, în contextul în care putea apela la prieteni sau cunoştinţe care să-l conducă până la Buzău ori să folosească mijloacele de transport în comun.

Referitor la actul material din 12.11.2015 inculpatul a încercat să se disculpe prin aceea că a condus autoturismul întrucât persoanei care trebuia să urce la volan (martora E.) i se făcuse rău, însă a rulat pe o distanţă foarte scurtă, de cca 100 metri, cât să scoată maşina din parcarea restaurantului unde fusese cu respectiva persoană şi până la blocul de destinaţie. Totodată inculpatul a menţionat că nu a avut reprezentarea faptului că, prin neprezentarea la o instituţie medicală pentru recoltarea probelor de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei (în contextul în care testarea cu etilotestul a evidenţiat o alcoolemie de 0,44 mg/l alcool pur în aerul expirat) comite o faptă penală, atât timp cât nu s-a mai confruntat cu situaţii de acest gen iar agenţii de poliţie care l-au oprit nu i-au comunicat consecinţele unui astfel de refuz ci, dimpotrivă, i-au spus că poate să se prezinte la IML ori să plece acasă, lucru pe care l-a şi făcut.

Prima instanţă nu a primit aceste susţineri, putându-se constata sub un prim aspect că împrejurarea evocată de inculpat, şi anume starea în care se găsea martora E. (nedovedită de altfel prin niciun mijloc de probă), sub nicio formă nu poate fi privită ca o stare de necesitate, existând multiple alte posibilităţi pentru ca inculpatul/martora să ajungă la domiciliu sau în oricare altă parte şi în alt mod, fără ca inculpatul să conducă autoturismul în starea de ebrietate în care se afla şi în condiţiile în care avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată, cu atât mai mult cu cât distanţa ce trebuia parcursă era de numai 100 m.

Evident ca apărarea inculpatului privind necunoaşterea legii şi a consecinţelor penale ale refuzului recoltării probelor de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, ori “dezorientarea” sa în faţa organelor de poliţie cu privire la aspectele aduse la cunoştinţă nu poate fi considerată ca una verosimilă, având în vedere pe de o parte atât calitatea sa de avocat – profesie ce implică o bună cunoaştere a dispoziţiilor legale -, dar şi cea de conducător auto (obţinerea permisului de conducere fiind condiţionată de parcurgerea şi însuşirea dispoziţiilor legislaţiei rutiere).

De altfel, nicio persoană nu poate invoca necunoaşterea legii, în cauză nefiind aplicabile disp. art. 30 alin. (5) C. pen. privind eroarea de drept atât timp cât infracţiunea prevăzută de art. 337 C. pen. (refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice) este arhicunoscută de majoritatea cetăţenilor, fiind introdusă în legislaţie de o perioadă considerabilă de timp, iar prin urmare inculpatul nu poate invoca necunoaşterea/cunoaşterea greşită a caracterului ilicit al faptei imputate, din cauza unei împrejurări care să nu fi putut în niciun fel evitată.

Susţinerile inculpatului sau ale apărătorului său în sensul că agenţii de poliţie care l-au oprit în trafic nu i-ar fi cerut imperativ să se prezinte la IML pentru recoltare de sânge, ci că i-au spus că este la latitudinea lui de a se deplasa la IML ori de a merge acasă, iar prin urmare nu a fost vorba despre un refuz expres, nu sunt susţinute de niciun mijloc de probă.

Dimpotrivă, din procesul-verbal întocmit la data de 12.11.2018 s-a consemnat “refuz deplasarea la spital pentru recoltare”, procesul-verbal fiind semnat de inculpat, însuşindu-şi astfel şi menţiunea în discuţie, care este mai mult decât suficientă să ateste fără dubiu conduita pe care acesta a înţeles să o adopte. Împrejurarea că refuzul inculpatului a fost neechivoc rezultă şi din cele consemnate la rubrica “persoanele prezente” (inculpatul fiind însoţit la acel moment de martora E.), respectiv “am fost de faţă când numitul A. a refuzat să meargă la spital pentru recoltare de probe biologice”.

Faţă de cele prezentate, prima instanţă a reţinut că afirmaţiile inculpatului sunt în mod evident nesincere iar explicaţiile oferite de-a dreptul copilăreşti, fapt surprinzător având în vedere că acestea vin de la o persoană cu studii superioare şi, în plus, un profesionist al dreptului din perspectiva funcţiei pe care o exercită.

În consecinţă, constatând că faptele deduse judecăţii există în materialitatea lor şi au fost săvârşite de inculpat cu forma de vinovăţie a intenţiei, având în vedere că inculpatul a avut reprezentarea faptului că prin conducerea autoturismului având permisul de conducere suspendat, respectiv în stare de ebrietate (fapta din 12.11.2015) creează o stare de pericol pentru siguranţa traficului rutier, rezultat pe care l-a acceptat, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale a inculpatului în baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi respectiv art. 337 alin. (1) C. pen.

La individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere atitudinea constant nesinceră pe care acesta a adoptat-o pe parcursul procesului penal, multitudinea de acte materiale comise în contextul în care pe numele său erau înregistrate multiple dosare penale sub aspectul comiterii unor fapte de acelaşi gen, starea de recidivă postcondamnatorie reţinută în raport de condamnarea dispusă prin Sentinţa penală nr. 33/12.05.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, rămasă definitivă prin neapelare la data de 27.05.2015, infracţiunile deduse judecăţii fiind comise, de altfel, în termenul de încercare al suspendării condiţionate al executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin hotărârea menţionată, fapt ce atestă indiferenţa totală a inculpatului în a respecta rigorile legii penale cu toate că anterior a beneficiat de clemenţa organelor judiciare, şi demonstrează totodată o evidentă perseverenţă infracţională.

Se impune a se preciza că la stabilirea stării de recidivă nu s-a ţinut cont şi de Sentinţa penală nr. 362/18.11.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13/A/16.01.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că, după cum rezultă din considerentele Sentinţei penale nr. 33/12.05.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, prin această ultimă hotărâre s-a procedat la recalcularea pedepsei conform art. 43 din C. pen. anterior, fiind avute în vedere toate actele materiale ce compuneau infracţiunea prevăzuta de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, atât cele pentru care A. fusese condamnat definitiv prin Sentinţa nr. 362/2014, cât şi cel din 01.06.2013 dedus ulterior judecaţii în Dosarul nr. x/2015, pronunţându-se astfel condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei.

Instanţa de fond a ţinut cont însă şi de elementele de natură să fie favorabile inculpatului, şi anume intervalul relativ îndelungat care s-a scurs de la data epuizării activităţii infracţionale şi până în prezent (cca 3 ani), vârsta şi realizările pe plan profesional, motive pentru care apreciază ca aplicarea unor pedepse mai apropiate de cuantumul minim prevăzut de normele de incriminare, şi anume 1 an închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., respectiv 1 an şi 6 luni închisoare pentru cea prevăzută de art. 337 alin. (1) C. pen., sunt apte să realizeze un tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului.

Pe lângă fiecare pedeapsă principală aplicată s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce orice categorie de vehicule (ultima interdicţie fiind justificată având în vedere perseverenţa de care a dat dovadă în repetabilitatea unor astfel de fapte, inculpatul conducând în mod constant autovehicule pe drumurile publice deşi avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată, ignorând cu desăvârşire nu numai prevederile legale dar şi posibilitatea creării unei stări de pericol pentru siguranţa traficului rutier), pe o durată de 2 ani, aceleaşi drepturi urmând a fi interzise inculpatului şi ca pedeapsă accesorie.

De asemenea, din moment ce faptele deduse judecaţii au fost comise în termenul de încercare al suspendării condiţionate, în baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 C. pen. din 1969, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 33/12.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare la data de 27.05.2015, şi s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa rezultantă de 1 an şi 10 luni închisoare stabilită în prezenta, inculpatul urmând să execute în total 3 ani şi 4 luni închisoare, în regim de detenţie, având în vedere starea de recidivă reţinută corelativ cu împrejurarea că faptele deduse judecăţii au fost săvârşite înăuntrul termenului de încercare al suspendării condiţionate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin motivele de apel formulate în cauză, inculpatul a solicitat să se constate că faptele imputate în prezenta cauză, constând în conducerea unui vehicul fără permis de conducere, reprezintă în realitate acte materiale ale unei singure infracţiuni în formă continuată, activitatea infracţională imputată inculpatului făcând obiectul mai multor dosare penale, care s-au finalizat în parte prin sentinţe de condamnare rămase definitive.

În consecinţă, s-a solicitat aplicarea art. 37 C. pen. şi recalcularea pedepsei pentru această infracţiune, cu consecinţa eliminării stării de recidivă.

În privinţa actelor materiale săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a susţinut că măsura suspendării dreptului de a conduce un vehicul nu a operat decât până la momentul condamnării definitive, iar ulterior nu a fost realizată procedura anulării permisului de conducere.

În ce priveşte infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu au fost administrate probe care să susţină refuzul inculpatului de a se deplasa la o unitate medicală în scopul prelevării de probe biologice. Astfel, din declaraţia martorei E., neaudiată de altfel de către instanţa de fond, nu se poate trage nicio concluzie cu privire la conduita imputată inculpatului, iar în privinţa procesului-verbal întocmit de organele de poliţie la data de 12.11.2015, acesta constituie un act de sesizare, iar nu un mijloc de probă, invocându-se în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 198 din 2016.

În ce priveşte probatoriul administrat în faza apelului, la termenul din 3.10.2019 Înalta Curte a procedat la audierea inculpatului, luând act de manifestarea sa de voinţă de a da o nouă declaraţie în faţa instanţei de apel, precum şi la audierea martorei E., la termenul din 21.05.2020.

De asemenea, a fost depusă la dosar dispoziţia şefului Brigăzii Rutiere din cadrul D.G.P.M.B. nr. x din 15.02.2016 prin care s-a dispus anularea permisului de conducere al inculpatului A..

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că apelul este nefondat.

În ce priveşte infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., este de reţinut că în declaraţia dată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul A. a recunoscut săvârşirea faptelor, în materialitatea lor, în sensul că a condus în mod repetat autoturismul pe drumurile publice fără a avea permis de conducere, în perioada 29.03.2013 – iulie 2015, în realitate ultimul act material fiind cel din 12.11.2015.

Inculpatul a încercat să explice această conduită prin interpretarea pe care el a dat-o dispoziţiilor legale, întrucât a considerat că exercitarea dreptului de a conduce este independentă de deţinerea permisului de conducere, în materialitatea lui şi că nu există nicio dispoziţie legală în baza căreia suspendarea acestui drept este prelungită până la soluţionarea dosarului penal, în condiţiile în care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.

Această apărare a inculpatului nu poate fi primită, cel puţin din trei considerente.

În primul rând, instanţa de apel reţine că inculpatul nu este doar un conducător auto cu experienţă (a dobândit permisul de conducere pentru prima dată la 16.10.2003, iar pentru a doua oară la 21.12.2016, după ce cel dintâi a fost anulat), ci şi absolvent al Facultăţii de Drept, exercitând profesia de avocat, astfel încât în cazul său există o prezumţie absolută nu doar că ştie conţinutul dispoziţiilor legale în materia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi că are pregătirea necesară pentru a le interpreta în litera şi spiritul lor.

În al doilea rând, este de observat că, anterior trimiterii sale în judecată pentru faptele cercetate în prezenta cauză prin rechizitoriile nr. x emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi nr. x/P/2015 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, inculpatul A. a mai fost trimis în judecată în alte două cauze, pentru fapte similare, pentru care a fost condamnat prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive (Sentinţa penală nr. 362/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13 din 16.01.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Sentinţa penală nr. 33/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, rămasă definitivă prin neapelare la 27.05.2015).

Or, chiar dacă s-ar accepta ideea că inculpatul a comis faptele, bazându-se pe o interpretare eronată a dispoziţiilor legale, este de reţinut că el a perseverat în săvârşirea acestora şi după rămânerea definitivă a hotărârilor menţionate anterior (a se vedea actele materiale din 20.01.2015, 25.06.2015 şi 12.11.2015), deşi prin soluţiile de condamnare dispuse în respectivele cauze, instanţele învestite cu soluţionarea lor au infirmat această interpretare.

În al treilea rând, pe fondul apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte reţine că O.U.G. nr. 195/2002 reglementează cu claritate condiţiile în care se reţine şi se restituie un permis de conducere.

Astfel, conform art. 111 alin. (1) lit. b) din această ordonanţă, permisul se reţine în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice enumerate, între care şi cea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

Într-o asemenea ipoteză, conform art. 111 alin. (2) şi (3) din aceeaşi ordonanţă, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie, iar potrivit art. 97 alin. (3), perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul se consideră suspendare, conform art. 96 alin. (2) lit. b).

În cazul în care permisul de conducere a fost reţinut pentru săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, iar persoana în cauză a fost trimisă în judecată, restituirea acestuia se poate face numai în baza hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului, conform art. 113 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002.

Sintetizând aceste dispoziţii legale, rezultă că:

– săvârşirea uneia dintre infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice enumerate în art. 111 lit. b) din O.U.G. nr. 95/2002, între care şi cea prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. atrage după sine reţinerea permisului de conducere;

– într-o asemenea ipoteză, titularul permisului nu mai poate conduce un vehicul pe drumurile publice, întrucât dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie;

– perioada în care titularul permisului nu are drept de circulaţie (de a conduce un vehicul pe drumurile publice) se consideră perioadă de suspendare a acestui drept, ceea ce înseamnă că, în cazul în care va continua să conducă, persoana în cauză va săvârşi o nouă infracţiune prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.;

– titularul permisului va recăpăta dreptul de a conduce un vehicul pe drumurile publice doar atunci când i se va restitui permisul, după obţinerea unei soluţii definitive de achitare pentru infracţiunea pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.

Cu alte cuvinte, persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul, deşi acest drept i-a fost suspendat, nu-l mai poate exercita până la soluţionarea cauzei penale, fie printr-o soluţie favorabilă în faza de urmărire penală, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă de achitare.

De asemenea, în măsura în care va încălca această interdicţie şi va conduce în continuare vehicule pe drumurile publice, va săvârşi o nouă infracţiune prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., iar într-o asemenea ipoteză suspendarea dreptului de a conduce se va prelungi, prin efectul dispoziţiilor legale sus-arătate, până la soluţionarea noului dosar penal astfel constituit.

Aceasta înseamnă că, în situaţia în care titularul permisului de conducere, încalcă în mod succesiv interdicţia de a conduce un vehicul pe drumurile publice, cum este cazul în speţă, acesta îşi va redobândi acest drept numai după soluţionarea favorabilă a tuturor dosarelor penale deschise anterior pentru fapte similare, respectiv prin obţinerea unor soluţii de achitare, rămase definitive.

Or, în speţă, inculpatul A., deşi avea permisul de conducere reţinut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., a continuat să conducă în mod repetat autoturismul pe drumurile publice, la datele reţinute în cele două acte de sesizare, fapt pe care de altfel nici nu l-a contestat, fără a mai aştepta soluţionarea dosarelor penale deschise pentru toate faptele comise anterior, conduită care întruneşte condiţiile de tipicitate ale unei infracţiuni prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. în formă continuată.

În ce priveşte solicitarea inculpatului, cuprinsă în motivele de apel, de recalculare a pedepsei şi eliminare a stării de recidivă, aceasta nu poate fi primită, pentru mai multe considerente.

Astfel, este de observat mai întâi că o asemenea solicitare nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond, ci a fost formulată direct în faza apelului, în condiţiile în care apărările inculpatului în faţa primei instanţe au pus în discuţie doar vinovăţia sa. În aceste condiţii, solicitarea inculpatului nu este o veritabilă critică asupra hotărârii instanţei de fond, ci o cerere nouă, formulată pentru prima dată în faţa instanţei de control judiciar.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că, spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 335 alin. (2) C. proc. pen. 1968], legea procesual penală în vigoare nu mai permite extinderea acţiunii penale în cursul judecăţii pentru alte acte materiale care intră în conţinutul aceleaşi infracţiuni continuate, în situaţia în care, cu privire la unele dintre acestea, s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, cum se solicită în speţă, prin raportare la activitatea infracţională pentru care inculpatul A. a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 362/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13 din 16.01.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Sentinţa penală nr. 33/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, rămasă definitivă prin neapelare la 27.05.2015.

Prin urmare, lipsind cadrul procesual, solicitarea inculpatului nu poate fi analizată de către instanţa de apel, ci doar în condiţiile art. 585 C. proc. pen., adică în faza de executare a hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

În al treilea rând, deşi susţine că suntem în prezenţa unei infracţiuni unice în formă continuată, al cărei prim act material a fost comis la data de 29.03.2013, iar ultimul a fost săvârşit la 12.11.2015, inculpatul face abstracţie de împrejurarea că o parte dintre fapte (comise la 20.01.2015, 25.06.2015 şi 12.11.2015), care fac obiectul judecăţii în prezenta cauză, au fost comise după rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătoreşti menţionate anterior, iar primul rechizitoriu a fost întocmit la 13.06.2014.

În ce priveşte neîntrunirea condiţiilor de tipicitate pentru aceste din urmă acte materiale, datorate împrejurării că, deşi hotărârile de condamnare au rămas definitive în anul 2015, permisul de conducere a fost anulat efectiv abia la 15.02.2016, aşadar ulterior comiterii celor trei fapte, critica inculpatului este de asemenea neîntemeiată.

Astfel, este de observat că inculpatul A. a fost trimis în judecată în prezenta cauză pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., iar acuzaţiile aduse acestuia au avut în vedere împrejurarea că, în perioada noiembrie 2013- noiembrie 2015, a condus un autoturism pe drumurile publice având dreptul de a conduce suspendat.

În aceste condiţii, împrejurarea că ulterior, pe parcursul judecăţii, inculpatului i-a fost anulat permisul de conducere, ca urmare a rămânerii definitive a celor două hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru fapte similare, este lipsită de relevanţă, căci analiza acuzaţiilor din prezenta cauză se raportează la o situaţie premisă diferită (suspendarea dreptului de a conduce, iar nu anularea permisului de conducere).

Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, la data la care inculpatul a comis fiecare dintre cele şapte acte materiale deduse judecăţii în prezenta cauză, acesta avea suspendat dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prin raportare la toate celelalte acte materiale comise anterior.

În cazul particular al celor trei acte materiale săvârşite în anul 2015, chiar dacă pentru o parte din activitatea infracţională intervenise o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, suspendarea dreptului de a conduce se raportează la celelalte acte patru materiale, săvârşite în perioada 28.11.2013 – 7.06.2014, care fac obiectul judecăţii în prezenta cauză şi pentru care, în mod evident, nu fusese pronunţată încă o hotărâre definitivă.

Or, potrivit celor expuse anterior, în cazul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. ori a unui act material ce intră în conţinutul unei asemenea infracţiuni în formă continuată, permisul este reţinut, iar persoana în cauză nu mai are dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice până la soluţionarea cauzei penale, perioadă care, conform art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, se consideră perioadă de suspendare a dreptului de a conduce.

Astfel, în condiţiile menţionate anterior, fiecare act material de conducere a unui vehicul pe drumurile publice având dreptul de a conduce suspendat a constituit situaţia premisă pentru următoarea faptă penală similară, situaţie în care, inclusiv cu privire la actele materiale din 20.01.2015, 25.06.2015 şi 12.11.2015, faptele comise de inculpatul A. întrunesc condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

În ce priveşte infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prev. de art. 337 C. pen., inculpatul A. este acuzat că în ziua de 12.11.2015 a fost oprit în trafic pentru control şi, fiind testat cu aparatul etilotest, s-a constatat că acesta prezintă o concentraţie a alcoolului în aerul expirat de 0,44 mg/l, superioară limitei de 0,40 mg/l. Deşi inculpatului i s-a adus la cunoştinţă că pentru determinarea alcoolemiei se recoltează la o unitate medicală autorizată mostre de sânge, dar şi împrejurarea că refuzul sau sustragerea de la recoltarea acestora constituie infracţiunea prev. de art. 337 C. pen., acesta a refuzat să se deplaseze la o unitate medicală în vederea recoltării.

Toate aceste aspecte au fost consemnate în procesul-verbal de depistare întocmit de lucrătorii I.P.J. Ilfov – Serviciul Rutier, act care a stat la baza ordonanţei de începere a urmăririi penale în rem din 12.11.2015 .

Chiar dacă procesul-verbal de depistare, semnat de altfel de către inculpat, constituie un act de sesizare, Înalta Curte constată că vinovăţia inculpatului este dovedită chiar de declaraţiile sale, coroborate cu rezultatul testării acestuia cu aparatul etilotest, probatoriu suficient pentru a susţine soluţia de condamnare dispusă de instanţa de fond.

În acest sens, este de reţinut că în declaraţia dată în faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut că a consumat “puţin alcool”, că a fost oprit în trafic şi a fost testat cu aparatul etilotest, pentru ca în declaraţiile date în cursul judecăţii (fond şi apel) să recunoască în mod explicit şi rezultatul acestei testări, respectiv 0,44 mg/l alcool pur în aerul expirat, aspect confirmat de bonul alcooltest aflat la dosar.

Or, potrivit art. 88 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, testată cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic şi depistată ca având o concentraţie de peste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, este obligată să se supună recoltării mostrelor biologice, în vederea stabilirii îmbibaţiei de alcool în sânge, conduita contrară, concretizată în refuzul sau sustragerea de la prelevarea acestor mostre, fiind incriminată în art. 337 C. pen.

Această obligaţie legală era cunoscută de către inculpat, atât prin prisma calităţi sale de titular al permisului de conducere, act care se obţine numai după promovarea unei verificări a cunoaşterii legislaţiei rutiere, cât şi a calităţii sale de avocat, el fiind un profesionist al dreptului.

În consecinţă, independent de menţiunile din procesul-verbal de depistare, pe care inculpatul l-a semnat, este cert, pe de o parte, că acesta a fost oprit în trafic, testat cu aparatul etilotest, iar rezultatul obţinut, de 0,44 mg/l alcool pur în aerul expirat, impunea recoltarea de mostre biologice, iar pe de altă parte, că inculpatul nu s-a deplasat la o unitate sanitară în vederea recoltării, fapt confirmat de către acesta, care a arătat în faţa Înaltei Curţi că, după ce a condus-o pe martora E., a parcat maşina şi s-a deplasat la domiciliu cu un taxi.

Prin urmare, chiar dacă s-ar admite susţinerile puerile ale inculpatului, conform cărora poliţiştii care l-au depistat nu i-au spus nimic despre recoltarea de probe biologice, deşi într-o asemenea ipoteză există o procedură standard urmată de organele de poliţie, concretizată inclusiv în rubricaţia procesului-verbal de depistare, faptic, este cert că inculpatul a nesocotit obligaţia legală menţionată anterior, câtă vreme acesta nu s-a deplasat la o unitate sanitară în vederea recoltării de mostre biologice, aspect care confirmă menţiunile din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie referitoare la conduita adoptată de inculpat în momentul depistării.

În consecinţă, solicitarea inculpatului de achitare pentru infracţiunea prev. de art. 337 C. pen. este neîntemeiată.

Concluzionând, pentru considerentele expuse anterior, în baza art. 420 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat apelul declarat de inculpat şi-l va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns