Hotărâri de speţă care conturează sau reconfigurează practica ÎCCJ în diferite domenii în 2021

Înalta Curte de Casație și Justiție a prezentat, pe scurt, principalele decizii, pe secții, din anul 2021:

Secţia I civilă

La nivelul Secţiei I civile au avut loc şase şedinţe dedicate analizei şi unificării jurisprudenţei neunitare, ceea ce a determinat stabilirea unui punct de vedere comun al judecătorilor cu privire la următoarele probleme de drept:

– admisibilitatea recursului în ceea ce priveşte „exproprierea de fapt”, întrucât litigiul are ca obiect o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, nu pe legile de expropriere;

– inadmisibilitatea recursului pentru litigiile ce au ca obiect acţiunile formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, în materia asigurărilor;

– justiţiabilii pot depune acte în format electronic cu semnătura scanată.

De asemenea, trebuie subliniat că au fost identificate două probleme de drept care au generat jurisprudenţă neunitară, inclusiv la nivelul instanţelor din țară, ceea ce a determinat declanşarea procedurii de unificare judiciară a recursului în interesul legii.

Analiza jurisprudenței Secției I civile din perspectiva tipologiei cauzelor deduse judecății relevă o mare varietate de probleme de drept analizate în materia răspunderii civile delictuale, spre exemplu, în ceea ce privește fundamentul obiectiv al răspunderii statului sau al unității administrativ-teritoriale, caracterul prezumat al existenței prejudiciului în situația încălcării unor drepturi fundamentale, calitatea procesuală pasivă a unor instituţii publice în virtutea aplicării legii speciale sau stabilirea caracterului ilicit al faptei, ca urmare a analizării raportului dintre libertatea de exprimare și dreptul la viață privată.

Ca element de noutate, în considerentele deciziei nr. 448/2021 a fost analizată problema calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și angajarea răspunderii sale civile pe temei obiectiv, în calitate de garant al desfășurării activității autorităților și instituțiilor sale cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, pentru atingerea adusă dreptului de proprietate al unei persoane fizice prin fapta ilicită a autorităților care nu şi-au îndeplinit atribuțiile ce le reveneau, respectiv emiterea Normelor metodologice care să conțină criteriile și schema de calcul al compensațiilor bănești cu caracter de ajutor de stat cuvenite, în temeiul art. 97 din Legea nr. 46/2008, proprietarilor terenurilor cu vegetație forestieră care constituie arii protejate.

S-a reţinut în motivarea deciziei că Statul se legitimează procesual pasiv întrucât cadrul judecăţii vizează obligaţia sa de garant al respectării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor şi de a suporta riscul de activitate a autorităţilor sale atunci când, prin acţiune sau lipsa de acţiune a acestora, ele vatămă asemenea drepturi, garantate constituţional. Fundamentul răspunderii statului este unul obiectiv, dat de ideea de garanţie şi de risc în legătură cu activitatea autorităţilor sale, aşa cum se desprinde la nivel de principiu din chiar legea fundamentală, conform dispoziţiilor art. 1 alin. 3 şi 5, art. 52 din Constituţie.

De asemenea, tot ca element de noutate, poate fi evidențiată în materie electorală decizia nr. 7/2021, în considerentele acesteia reținându-se că omisiunea legiuitorului de a reglementa procedura aplicabilă în cazul cererii de renumărare a voturilor, respectiv lipsa unui text de lege care să prevadă termenul înlăuntrul căruia poate fi formulată o astfel de cerere, precum și calea de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei Biroului Electoral Central în acest caz, atrage aplicarea prin analogie a dispozițiilor legale ce prevăd că cererea poate fi formulată înăuntrul termenului de 48 de ore de la data încheierii votării prevăzut în cazul cererii de anulare a alegerilor pentru fraudă electorală. Această modalitate de interpretare a normelor de drept incidente în cauză determină concluzia că o cerere formulată peste termenul prevăzut de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 208/2015 atrage

decăderea reclamantului din dreptul de a solicita renumărarea voturilor.
În considerentele deciziei nr. 1530/2021 a fost analizat regimul juridic al dreptului de proprietate publică, cu referire la terenurile cu destinație forestieră, așa cum a fost reglementat prin Codul silvic din 1962, Legea nr. 18/1991, art. 136 din Constituția României, Codul silvic din 1996 și cel din 2008.

În acest context normativ, pentru terenurile înglobate, la data de 01.01.1990, în fondul forestier din domeniul public al statului, declarația legii, în sens generic, nu este suficientă fără o delimitare și determinare a terenurilor forestiere, prin acte și operațiuni subsecvente, în scopul delimitării terenurilor forestiere aflate sub regimul juridic al domeniului public al statului de celelalte terenuri din fondul forestier aflate sub un alt regim juridic, motiv pentru care prevederile legale sus evocate, în privința reglementărilor silvice, fac trimitere la acele amenajamente silvice, ce sunt elaborate și avizate în condițiile actului normativ sub egida căruia se întocmesc.

Legile organice care s-au succedat de-a lungul timpului în domeniul silviculturii au constituit cadrul normativ general referitor la regimul juridic instituit terenurilor incluse în fondul forestier, reglementând un complex de norme tehnice, economice și juridice privind amenajarea, exploatarea, protecția și paza acestui fond, sens în care s-a impus ca, prin operațiuni specifice de identificare și delimitare, aceste terenuri să fie determinate ca atare, potrivit regimului juridic corespunzător, prin amenajamente silvice, întocmite în condițiile legii. Instituirea, în cuprinsul reglementărilor silvice, a necesității întocmirii acestor studii de bază în gestionarea fondului forestier, prin intermediul amenajamentelor silvice, a fost determinată de nevoia de a realiza o evidență a bunurilor ce alcătuiesc fondul forestier național, corespunzător formei de proprietate, cu un conţinut detaliat din punct de vedere tehnico – organizatoric, juridic și economic, a căror elaborare și aprobare să fie avizate în conformitate cu cadrul normativ ce le consacră.

În materia legilor de reparație, în decizia nr. 1438/2021 au fost analizate o serie de aspecte legate de emiterea titlului de conversie, aşa cum rezultă din reglementarea instituită de Legea nr. 247/2005. S-a reţinut că în raport de legea specială și de Codul fiscal, trebuie stabilită distincția conceptuală între noțiunile de creanță bugetară și creanță fiscală, între titlu de conversie și titlu de plată, precum și a regimului juridic diferit al acestora, de care depinde inclusiv regimul prescripției extinctive.

Modul de acordare a despăgubirilor prevăzut de Legea nr. 247/2005 presupune emiterea unui titlu de conversie în favoarea persoanei îndreptățite, iar în condițiile emiterii unui al doilea titlu pentru aceeaşi parte a despăgubirilor pentru care deja se emisese primul titlu, se constată existența unei duble despăgubiri și poate fi calificată ca o plată nedatorată care dă dreptul la restituire, fără a fi nevoie de desființarea prealabilă a celui de-al doilea titlu de conversie.

Emiterea titlului de conversie de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea persoanei fizice nu a avut ca efect încasarea sumei de către aceasta, dată fiind natura juridică a acestor titluri de conversie, parte a mecanismului legal complex conceput de legiuitor prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor stabilite în favoarea persoanelor îndreptățite, cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent, în baza legilor de reparație indicate în domeniul de aplicare a acestei legi speciale.

De aceea, emiterea titlului de conversie reprezintă o plată, în sensul celor prevăzute de art. 1469 alin. (2) din Codul civil, întrucât prin emiterea lui, titularul acestuia devine acționar la Fondul Proprietatea, fără ca persoana respectivă să aibă vocația ca, în baza lui, să încaseze contravaloarea în bani a despăgubirilor convertite în acțiuni.

Modul în care operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a fost reliefat în motivarea deciziei nr. 129/2021, reținându-se că în termenii consacrați de art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).

Dispoziţiile art. 435 din Codul de procedură civilă reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, conform principiului relativităţii, în raporturile dintre părţi şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, într-un alt litigiu.

S-a reținut că principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Aşadar, părţile trebuie să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Pentru a lămuri divergențele de jurisprudență ivite în interpretarea și aplicarea normelor de drept procesual în stabilirea competenţei teritoriale, Secția I civilă a solicitat  Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație să sesizeze Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii – ,urmare a acestui demers pronunțându-se decizia nr. 20/2021 care a lămurit noțiunea de ”instanță de executare” și decizia nr. 21/2021 care a lămurit înțelesul sintagmei ”loc de producere al prejudiciului”.

Secţia a II-a civilă

Analiza jurisprudenţei Secţiei a II a civilă relevă diversitatea problemelor de drept care au primit o rezolvare în cursul anului 2021, dar şi consolidarea practicii judiciare existente.

Judecătorii secţiei au participat la un număr de 10 şedinţe de secţie, în cadrul cărora s- au dezbătut probleme legate de unificarea practicii judiciare, s-au selectat deciziile ce au fost transmise spre publicare în Buletinul Jurisprudenţei şi Buletinul Casaţiei şi au fost analizate şi formulate propuneri de modificări legislative.

În materia litigiilor privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii unor clauze din contractele de credit încheiate cu consumatorii, ca urmare a pronunţării de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a Hotărârii din 9 iulie 2020 în cauza C‐81/19, Hotărârii din 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, Hotărârii din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, precum şi Hotărârii pronunţate în cauzele conexate C- 698/18 şi C-699/18, jurisprudența Secției a II-a civile a fost consolidată în sensul excluderii de la controlul jurisdicțional a caracterului abuziv a clauzelor din contractele de credit care transpun o normă supletivă, și anume principiul nominalismului monetar reglementat în cuprinsul prevederilor art. 1578 din Codul civil din 1864, conform cărora „obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

Prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-81/19 s- a statuat că „articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive” (considerentul nr. 37).

Astfel, Înalta Curte a statuat că în cazul în care părțile au prevăzut în contractul de credit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care acesta a fost acordat, în absența unui acord diferit al părților în această privință, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13CEE și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, această clauză contractuală nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Tot în această materie, prezentăm Decizia nr. 719 din 24 martie 2021 și Decizia nr. 720 din 24 martie 2021, care au avut ca obiect o acţiune în constatarea existenţei unor clauze abuzive dintr-un contract de credit care nu mai este în derulare şi admisibilitatea unui astfel de demers în raport cu jurisprudenţa Curții de Justiție a Uniunii Europene – Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C-698/18 şi C- 699/18, SC Raiffeisen Bank SA împotriva JB şi BRD Groupe Societe Generale SA împotriva KC.

În cele două decizii s-a reținut că : ,, (…) prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-698/18 şi C-699/18, SC Raiffeisen Bank SA împotriva JB şi BRD Groupe Societe Generale SA împotriva KC, obligatorie pentru instanțele naţionale, s-a statuat că „definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera( b) din Directiva 93/13 nu conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă” (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat şi că „executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă” (pct. 73).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noţiunea de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept „consumator”, în sensul acestei dispoziţii.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în acord cu jurisprudența Curții de Justiţie a Uniunii Europene, în speță, reclamantul B. este consumator și are posibilitatea să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenței unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare.”

În materia protecției drepturilor consumatorilor, din care fac parte şi litigiile privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii unor clauze din contractele de credit încheiate cu consumatorii, ulterior modificării aduse art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, au fost pronunţate decizii prin care s-a respins, ca inadmisibilă, calea de atac a recursului.

În decizia nr. 2160 din 19 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă a reţinut următoarele argumente: „Potrivit art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”.

 

Aşadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecăţii – 04 februarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc şi cele izvorând din cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă de la pronunțare, în accepțiunea art. 634 alin. 1 pct. 4 teza I Cod procedură civilă, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.”

Deşi recursurile formulate în litigii privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele de credit încheiate cu consumatorii reprezintă o parte importantă din activitatea de judecată a secţiei, numeroase decizii au fost pronunţate în alte domenii.

Spre exemplificare, prezentăm Decizia nr. 412 din 18 februarie 2021, privind aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 2 lit. f şi art. 18 din Regulamentul (UE) 2015/848 al

Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvenţă şi incidența dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

În conformitate cu art. 18 din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvenţă, „efectele procedurii de insolvenţă asupra unei acţiuni în justiţie în desfăşurare […] având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenţei unui debitor, se reglementează exclusiv prin legislaţia statului membru în care se desfăşoară procesul”.

Potrivit art. 7 alin. 2 lit. f) din Regulament, „legea statului de deschidere determină condiţiile pentru deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă. Aceasta determină în special:[…] f) efectele procedurii de insolvenţă asupra acţiunilor individuale intentate de creditori, cu excepţia proceselor în curs de soluţionare”.

Prin această decizie, Înalta Curte a statuat că, „în speţă, fiind vorba despre un proces în curs de soluţionare ce intră în sfera de aplicare a art. 7 alin. 2 lit. f) teza finală din Regulamentul (UE) 2015/848, nu este aplicabilă legea italiană, ci legea română, respectiv Legea nr. 85/2014, care, în situaţia concordatului preventiv, prevede exclusiv suspendarea urmăririlor silite individuale până la pronunţarea unei hotărâri executorii de omologare a concordatului sau până la respingerea ofertei de concordat [art. 17 lit. d) şi art. 25 alin. (3)], iar nu suspendarea judecăţii”.

Aşadar, s-a apreciat că solicitarea recurentei privind suspendarea cauzei până în momentul în care decizia de aprobare a concordatului devine definitivă nu are niciun temei legal, având în vedere faptul că legea aplicabilă este legea română, iar aceasta nu prevede suspendarea proceselor în curs de soluţionare în cazul în care debitorul este în procedura de concordat preventiv.

Prin Decizia nr. 2325 din 4 noiembrie 2021 s-a reținut că în cazul în care cererea de apel a fost transmisă instanței în formă scanată, prin mijloace electronice, sunt îndeplinite condițiile prevăzute art. 470 C. proc. civ. în ceea ce privește semnătura apelantului, fiind nelegală soluția instanței de anulare a apelului pentru lipsa semnăturii olografe.

În considerentele acestei decizii se arată următoarele:

,,29. În realitate, cererea de apel cuprinde semnătura părţilor, cât timp dispoziţiile art. 199 alin. 1 C. proc. civ. permit transmiterea cererilor sub formă scanată, prin poşta electronică.

Instanţa de apel a făcut o confuzie în ce priveşte actul ce poartă semnătura originală şi forma de transmitere a acestuia, textul de lege arătat mai sus permiţând depunerea nu doar a documentului olograf ci şi a formei scanate, transmis prin mijloacele electronice, această din urmă cale neconfundându-se cu înscrisul în formă electronică.

30. Prin urmare, în realitate, cererea de apel a reclamanţilor îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în ce priveşte semnătura.

31. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la termenul la care a fost invocată din oficiu excepţia de nulitate a cererii de apel, motivat de faptul că ar fi lipsit semnătura olografă, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 114/2021, care la art. 5 alin. 2 arată că „…. cererile de chemare în judecată, căile de atac, precum şi orice alte acte de procedură adresate instanţei, pentru care legea prevede condiţia formei scrise şi care nu se depun direct în instanţă, se transmit prin mijloace electronice”.

 

Secția penală

Analiza jurisprudenţei Secţiei penale relevă diversitatea problemelor de drept care au primit o rezolvare în cursul anului 2021, dar şi consolidarea practicii judiciare existente.

Pe lângă conturarea practicii deja consacrate, judecătorii secţiei au analizat problema tipicităţii infracţiunilor deduse judecăţii din perspectiva unor aspecte cu privire la care nu se conturase o orientare jurisprudenţială, unele generate de situaţii mai rar întâlnite în practică.

Spre exemplu, prin Decizia nr. 261/RC din 15 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a stabilit că persoanele fizice, care desfăşoară operaţiuni enumerate în autorizaţia privind efectuarea de operaţiuni cu arme şi muniţii letale deţinută de întreprinderea familială în cadrul căreia acestea îşi desfăşoară activitatea ca membru, nu pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor prevăzută în art. 342 alin. (1) din Codul penal.

Prin Decizia nr. 241/RC din 2 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a constatat că fapta inculpatului, lucrător de poliţie, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, constând în omisiunea luării măsurilor de constatare a contravenţiilor, aplicării sancţiunilor contravenţionale prevăzute de lege, respectiv a confiscării materialului lemnos şi a vehiculului, cu privire la mai multe transporturi de material lemnos care îi aparținea, obţinând astfel un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

În considerentele deciziei, s-au reţinut, în esenţă, că, pe de o parte, faptei îi lipseşte cerinţa esenţială de a exista o obligaţie legală referitoare la persoana inculpatului, pe care

acesta să o încalce, ca urmare a neexercitării în mod legal a obligaţiilor de serviciu la momentul întreprinderii actelor de efectuare de achiziţie şi transport de material lemnos, fără documente de provenienţă, pentru sine, iar, pe de altă parte, în considerarea dreptului de a nu se autoincrimina, inculpatului nu i se poate imputa că nu a aplicat o sancţiune pentru propria faptă.

Din perspectivă procesuală, un număr semnificativ de cauze au vizat şi în acest an competenţa organelor judiciare.

Referitor la deducerea perioadei executate într-un stat străin după recunoaşterea hotărârii instanţei străine de către autorităţile din România, s-a stabilit că în cazul în care hotărârea prin care se dispune recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti de condamnare pronunţate de instanţa unui stat membru al Uniunii Europene în scopul executării pedepsei închisorii în România, conform Legii nr. 302/2004, nu indică data la care a început executarea pedepsei închisorii în statul de condamnare sau data pe baza căreia locul de deţinere poate determina momentul începerii executării pedepsei închisorii, este incident cazul de contestaţie la executare prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, referitor la existenţa unei nelămuriri cu privire la hotărârea pronunţată în procedura reglementată în Legea nr. 302/2004 (Decizia nr. 52 din 27 ianuarie 2021). În schimb, în ipoteza în care condamnatul solicită deducerea unei perioade executate într-un stat străin după recunoaşterea hotărârii instanţei străine de către autorităţile din România, competenţa de judecare a contestaţiei la executare aparţine instanţei competente material să judece infracţiunile pentru care contestatorul a fost condamnat în străinătate în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere al condamnatului la momentul formulării cererii (Încheierea nr. 441 din 8 septembrie 2021). În cuprinsul ultimei hotărâri, s-a reţinut că, în sensul dispoziţiilor art. 553 şi art. 598 alin. (2) din Codul de procedură penală, curtea de apel nu este instanţă de executare, întrucât aceasta nu a judecat fondul cauzei, ci a procedat, în baza unei competenţe speciale, stabilite în temeiul prevederilor Legii nr. 302/2004, la recunoaşterea hotărârii pronunţate în străinătate.

Sub aspectul competenţei după calitatea persoanei, prin Decizia nr. 25/RC din 22 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a reţinut că nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală („în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente”), în ipoteza în care judecătoria, conform art. 35 din Codul de procedură penală, a judecat în primă instanţă infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) din Codul penal, indiferent dacă în cursul urmăririi penale, anterior declinării competenţei în favoarea parchetului de pe lângă judecătorie, parchetul de pe lângă curtea de apel a emis o ordonanţă de clasare faţă de o persoană care are calitatea de avocat, cenzurată de curtea de apel conform art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală şi indiferent dacă, ulterior declinării competenţei, parchetul de pe lângă curtea de apel a preluat cauza în temeiul art. 325 alin. (1) din Codul de procedură penală, preluarea în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale nemodificând competenţa de judecată a cauzei în primă instanţă.

Prin Încheierea nr. 33 din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, Completul de 2 judecători de cameră preliminară, a clarificat competenţa materială în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, stabilind că, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, infracţiunea de abuz în serviciu încadrată în art. 297 alin. (1) din Codul penal, inclusiv în cazul reţinerii formei continuate şi al aplicării prevederilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, numai în ipoteza în care s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 – potrivit cărora sunt de competenţa Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro – implică reţinerea prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 în încadrarea juridică a faptei de abuz în serviciu.

 

În ceea ce priveşte sancţiunea încălcării normelor de competenţă funcţională, prin Încheierea nr. 254 din 24 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, Completul de 2 judecători de cameră preliminară a reţinut că, în cazul în care infirmarea ordonanţei de clasare emise de procurorul din cadrul unei secţii a Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi redeschiderea urmăririi penale, în baza art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost dispusă de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu încălcarea normelor de competenţă funcţională, întrucât procurorul şef al secţiei avea calitatea de procuror ierarhic superior, în sensul art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale este lovită de nulitate absolută.

Sub aspectul consecinţelor juridice, prin aceeaşi hotărâre s-a statuat că, în temeiul dispoziţiilor art. 280 alin. (2) din Codul de procedură penală, actele îndeplinite ulterior ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale, inclusiv rechizitoriul, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât există o legătură directă între acestea şi ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale, caz în care cauza se restituie la parchet, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, fără a se aplica dispoziţiile art. 345 alin. (3) din acelaşi cod, întrucât nu se poate realiza remedierea rechizitoriului desfiinţat ca efect al nulităţii absolute.

Cu caracter de noutate, prin Decizia nr. 60/A din 19 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a definit noţiunea de „audiere”, în accepţiunea cazului de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. h) din Codul de procedură penală, constatând că se referă exclusiv la audierea inculpatului cu privire la situaţia de fapt reţinută în sarcina sa, prin intermediul declaraţiei putându-se constata existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, identifica persoana care a săvârşit-o ori stabili alte împrejurări care contribuie la aflarea adevărului. Plecându-se de la această interpretare, s-a apreciat că omisiunea instanţei de apel de a-l întreba pe inculpat dacă este de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, condiţie necesară pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) din Codul de procedură penală, întrucât acordul menţionat nu se circumscrie noţiunii de „audiere”, în sensul dispoziţiilor art. 107 din Codul de procedură penală.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Ca şi în perioada precedentă, şi în anul 2021 Secţia de contencios administrativ şi fiscal a continuat să aplice mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit încă din anul 2006, în vederea respectării jurisprudenţei în materie, în virtutea principiului disciplinei jurisdicționale.

În anul 2021 s-au desfășurat 6 ședințe ale Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, în cadrul cărora au fost agreate soluţii importante de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei, după cum urmează:

a) Interpretarea unor norme administrative emise pentru implementarea Programului operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane 2007-2013”, cu referire la plafoanele maxime de referință ale cheltuielilor cu personalul, efectuate în implementarea proiectului, în situația în care activitatea zilnică este efectuată parțial, respectiv a regulilor generale de decontare a cheltuielilor, în sensul considerării acestor cheltuieli ca fiind neeligibile.

 

 

b) Legalitatea decontării de la bugetul de stat a contravalorii călătoriilor efectuate de beneficiarii Legii nr. 44/1994 cu mijloace de transport auto în regim interjudeţean, în privinţa căreia instanţa supremă a confirmat jurisprudenţa dezvoltată în anii 2012 – 2015, în sensul că beneficiarii Legii nr. 44/1994 au dreptul de a călători gratuit cu mijloace de transport auto în afara limitelor unui judeţ, iar operatorii de transport rutier au dreptul de a le fi decontat preţul acestui transport.

c) Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 178 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 95/2006, în sensul inexistenței stării de incompatibilitate între calitatea de manager, persoană fizică, al unui spital public/șef de secție a unui spital public și cea de administrator al unei societăți comerciale.

d) Efectele Deciziei CCR nr. 454/2020 în cauzele aflate pe rolul instanțelor  judecătorești la momentul publicării acestei decizii în M. Of. nr. 655 din 24 iulie 2020, în ceea ce priveşte soluționarea cererilor de transfer formulate de judecători şi procurori, în temeiul art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018; cu majoritate judecătorii secţiei au opinat că efectele prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituție se produc, în urma pronunțării Deciziei CCR nr. 454/2020, atât în privința dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 303/2004, în forma anterioară modificării legislative intervenite prin Legea nr. 242/2018, cât și în privința dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară acestei modificări, cu consecința infirmării legalității actelor administrative (hotărâri CSM) emise în temeiul acestor din urmă dispoziții legale, în litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei menționate.

e) Interpretarea noţiunii de „creanţă de asigurare” în aplicarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, în sensul neincluderii în cadrul creanţelor de asigurări împotriva asigurătorului aflat în faliment a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

f) Stabilirea competenței materiale de judecată în cazul litigiilor formulate de unele cabinete veterinare (societăți comerciale având principal obiect de activitate executarea de activități sanitar veterinare), în contradictoriu cu autorităţile competente în domeniul sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor, privind refuzul nejustificat de soluționare a cererilor de plată a indemnizaţiei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, sau pe dispozițiile art. 15 alin. 2 și 7 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, în favoarea instanței civile. Instanța civilă competentă se stabilește de la caz la caz, în raport cu dispozițiile legale generale sau speciale care reglementează contractul administrativ pe care este întemeiată acțiunea în pretenții; dacă din această analiză nu rezultă existența unei dispoziții speciale care să stabilească altfel, atunci instanța civilă competentă se stabilește potrivit Codului de procedură civilă.

 

Dintre hotărârile de speţă care conturează sau reconfigurează practica Înaltei Curţi în domeniul dreptului administrativ, într-o cauză în care s-a ridicat problema efectelor încetării măsurii preventive a arestării asupra măsurii de suspendare din funcție a executorului judecătoresc, s-a reținut că măsura suspendării din funcție este legal menţinută doar în cazul în care împotriva executorului judecătoresc ar mai fi în vigoare măsura arestării preventive ori a arestului la domiciliu, în caz contrar devenind incidente dispoziţiile art.25 alin.(4) din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „suspendarea încetează dacă au dispărut împrejurările care au determinat-o”. În aceste condiții, adresa emisă de Ministrul Justiţiei, prin care s-a respins cererea executorului judecătoresc de încetare a suspendării din funcție ca urmare a încetării oricărei măsuri preventive dispuse în privinţa sa în cadrul dosarului penal, este nelegală (Decizia nr. 246 din 20 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal).

 

În domeniul audiovizualului, cu privire la modificările licenţei audiovizuale în ceea ce priveşte amplasamentul şi frecvenţa, în raport cu prevederile art. 54 alin. (2) cu referire la art. 54 alin. (1) lit. b) şi e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, este aplicabil principiul simetriei actelor juridice în virtutea căruia, dacă licenţa audiovizuală se emite în baza deciziei CNA, şi modificarea licenţei audiovizuale trebuie efectuată în baza unei decizii a Consiliului Național al Audiovizualului (CNA). Nu este în spiritul reglementărilor europene ca o nouă frecvență radio să fie acordată pe calea modificării licenței audiovizuale, ci doar pe calea concursului. Aşadar, şi din această perspectivă s-a reținut că acordul favorabil exprimat de CNA și aprobarea modificării parametrilor tehnici de către ANCOM nu obligă CNA la modificarea licenței audiovizuale, în condițiile în care a constatat că, prin schimbarea frecvenței de emisie și a amplasamentului stației de emisie dintr-o localitate în alta, ar fi recepționate aceleași programe audiovizuale pe două frecvențe – ceea ce nu corespunde interesului public. (Decizia nr. 3321 din 2 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal)

În domeniul energiei electrice, cu referire la obligația de achiziție de certificate verzi de către producătorii care utilizează energie electrică produsă pentru consum propriu, s-a reținut că prevederile art. 6 alin. (8) din Legea nr. 220/2008 stabilesc un drept, respectiv acela că „producătorii de energie electrică din surse regenerabile de energie beneficiază de certificate verzi conform prevederilor deciziei de acreditare emise de ANRE în baza regulamentului prevăzut la art. 6 lit. a), începând cu data emiterii acesteia”, iar prevederile art. 8 alin. (1) lit. b) din aceeași lege stabilesc o obligație, respectiv: „cantitatea de energie electrică pentru care se stabilește obligația de achiziție de certificate verzi include energia electrică utilizată pentru consum final propriu, altul decât consumul propriu tehnologic, de către un producător de energie electrică.”

Ultima dispoziție normativă citată se aplică indiferent de combustibilul utilizat pentru producerea energiei electrice, astfel încât toți producătorii care utilizează energie electrică produsă pentru consum propriu, altul decât consumul propriu tehnologic al centralei de producere a energiei electrice au obligația de achiziție de certificate verzi.

Prin urmare, toți producătorii care intră sub incidenţa prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 220/2008, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ai sistemului de promovare prin certificate verzi, au obligația de a achiziţiona certificatele verzi necesare pentru îndeplinirea cotei anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi de pe piaţa de certificate verzi.  (Decizia nr. 3562 din 9 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal).

De asemenea, s-a reținut că, la momentul 15 aprilie, stabilit prin prevederile art. 12 alin. (1) din Legea 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea prin decizie a agenților economici responsabili de nerespectarea obligației legale, ANRE trebuia să soluționeze eventualele contestații formulate în temeiul art. 33 alin. (2) din lege și să țină cont de acestea la întocmirea listei finale. Or, în cauză, deși contestația a fost formulată în termenul legal, aceasta nu a fost soluționată de autoritate până la data limită de 15 aprilie și nu a fost avută în vedere la întocmirea listei finale, prin aceasta fiindu-i generată părții o vătămare procesuală evidentă. Principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul elaborării actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte a concluzionat că ANRE nu a acționat cu respectarea principiului legalității și cu asigurarea justului echilibru între interesul public pretins încălcat și cel al particularului, motiv pentru care a admis recursul (Decizia nr. 463 din 28 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal).

În domeniul dreptului fiscal, în materia TVA în cazul livrării intracomunitare de bunuri, s-a reținut că este lipsită de importanță, sub aspectul recunoașterii caracterului de livrare intracomunitară, împrejurarea că bunurile livrate nu au fost descărcate în Ungaria la sediul cumpărătorului, ci au fost retrimise direct în România, câtă vreme nu este făcută dovada că reclamanta cunoștea aceste aspecte, respectiv că ar fi trebuit să cunoască că beneficiarii reali erau firmele din România controlate de către aceeași persoană care controlează societatea din Ungaria. Practic comportamentul acestei persoane, care controlează atât societatea din Ungaria, cât și cele două societăți din România, nu poate să fie imputat reclamantei, câta vreme aceasta este străină de acest comportament. În condițiile în care atât reclamanta, cât şi partenerul său contractual, dețin coduri valabile de TVA şi cum reclamanta a făcut dovada neechivocă că bunurile livrate au părăsit efectiv România şi au intrat pe teritoriul Ungariei, comportamentul ulterior al partenerului ungar este irelevant, câtă vreme reclamanta este străină de acest comportament (Decizia nr. 2079 din 31 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal)

În interpretarea unor norme de drept procedural fiscal, s-a stabilit că în ipoteza în care creanța fiscală s-a născut anterior deschiderii procedurii insolvenței, sunt aplicabile prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora toți creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii.

Chiar dacă în cauză caracterul imperfect al obligaţiei reclamantei a fost dat de incidenţa sancţiunii decăderii instituite de art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 185 alin. (1) Cod procedură civilă, este de remarcat, cu titlu de exemplu, că aceeaşi categorie de obligaţii (imperfecte) se găsea înscrisă în art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în conformitate cu care „debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”. În prezent, Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art.

Faptul că reclamanta a efectuat, cu bună ştiinţă, plata obligaţiilor fiscale, în condiţiile 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dar regula a fost preluată și de noul Cod civil, în art. 2506 alin. (2) (,,Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.”) (Decizia nr. 145 din 15 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal).

În ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii, s-a reținut că dispozițiile art.104 alin. (1) din Codul de procedură fiscală din 2003 nu instituie vreo sancțiune în cazul depășirii duratei inspecţiei fiscale, situaţie în care nu se poate susţine că ar atrage în mod automat, de plano, nulitatea actului final de impunere, ci doar condiţionat de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel. Obligaţiile accesorii (invocate drept vătămare produsă ca urmare a depășirii duratei inspecției fiscale) nu sunt un efect al inspecţiei fiscale şi nu au legătură cu perioada de desfăşurare a acesteia, ci reprezintă consecinţa legală a depăşirii termenului de plată a obligaţiei principale, deoarece contribuabilul avea obligaţia de a-şi calcula corect sarcinile fiscale şi de a le plăti în termenul prevăzut de lege, în sens contrar, fiind dator să achite atât debitul principal, cât şi accesoriile. Întârzierea în efectuarea inspecţiei fiscale nu împiedică contribuabilul să-şi achite la termen datoriile fiscale şi nu se poate transforma într-un caz de vătămare a acestuia (Decizia nr. 1996 din 30 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal).

În materia dreptului procesual civil, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a unei plângeri contravenţională formulate de un judecător care îşi desfăşoară activitatea la o judecătorie aflată în circumscripţia aceluiași tribunal în care se află şi judecătoria competentă să judece cauza în temeiul art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, s-a reținut inaplicabilitatea cazului de prorogare legală de competenţă prevăzut de art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În acest sens, s-a apreciat că dispozițiile art.127 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie un caz de prorogare legală a competenței teritoriale după calitatea persoanei, derogând, în mod expres, de la normele ce stabilesc competența teritorială în mod uzual pentru cauzele având un anumit obiect (în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 32 alin.(1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor), din rațiuni ce privesc asigurarea imparțialității judecătorului chemat să soluționeze cauza, rațiuni ce au prioritate, potrivit noii reglementări procedurale. În condiţiile în care petentul are calitatea de judecător la o altă judecătorie decât cea competentă legal să soluţioneze plângerea, textul de lege indicat nu este aplicabil. O interpretare extensivă, în sensul că s-ar impune a se avea în vedere şi ipoteza formulării unei căi de atac, situaţie în care calea de atac ar fi de competenţa tribunalului ierarhic superior ambelor judecătorii, nu poate fi primită, în condiţiile în care, având în vedere caracterul derogatoriu al art. 127 Cod procedură civilă de la norma comună în materie de competenţă teritorială, aplicarea sa este limitată strict la situaţiile avute în vedere de către legiuitor. Totodată, s-a reținut că, în acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr.290 din 26 aprilie 2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.127 alin.(1) și (2) din Codul de procedură civilă, din această perspectivă fiind edificatoare paragrafele 23 şi 27 din această decizie. (Decizia nr. 287 din 21 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal).

Completul de 5 judecători

Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor

În anul 2021, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, reperele de jurisprudență, conturate prin decizii ale Completului de 5 judecători în materie civilă, sunt expuse rezumativ în continuare.

Din perspectiva abaterii disciplinare reglementată de art.99 lit. a) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”, a fost analizată conduita unei judecător care a acordat un interviu, publicat în mass-media, conținând critici la adresa sistemului judiciar, cauza fiind soluționată definitiv prin Decizia nr.223 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători, în care au fost reținute, în esență, aspectele arătate în continuare.

În analiza condițiilor de angajare a răspunderii disciplinare pentru săvârșirea acestei abateri, este avută în vedere, ca reper, obligația impusă magistratului de a avea atât în exercitarea funcției, cât și în societate, o conduită prin care, în percepția unui observator rezonabil, să fie asigurate onoarea sau probitatea profesională și prestigiul justiției, ceea ce presupune acceptarea și promovarea de către magistrat a comportamentelor specifice obligației de rezervă.

În circumstanțele cauzei, s-a reținut săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. a) din Legea nr.303/2004, ca urmare a faptului că, în cadrul unor interviuri publicate în mass-media, judecătorul a făcut afirmații prin care a sugerat că actul de justiție în circumscripția teritorială a instanței în cadrul căreia își desfășoară activitatea este subordonat unor reţele de interese particulare la care participă judecători și avocați, a adus critici și a formulat acuzații atât cu privire la credibilitatea, independenţa şi imparţialitatea Inspecţiei Judiciare în contextul procedurilor disciplinare derulate împotriva sa, cât și cu privire la colegi magistraţi, avocaţi şi instituţii publice, ceea ce reflectă cu evidență intenția de a contura în spațiul public o imagine a sistemului de justiție caracterizată de lipsa probității profesionale și subordonarea actului de justiție unor interese incongruente cu sistemul judiciar specific statului de drept. S-a reținut că afirmațiile pe care judecătorul le-a făcut în spațiul public, prin intermediul interviului acordat, au fost de natură să perturbe echilibrul între dreptul la liberă exprimare şi obligația de rezervă impusă magistraților.

 

În raport cu elementele cauzei, conduita magistratului a fost analizată și în raport cu jurisprudența CEDO, în care a fost subliniată obligația de reținere care interzice magistraților să acționeze inclusiv în situația în care sunt supuși unor atacuri din partea presei (De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, par. 37).

Cu referire la dreptul la liberă exprimare specific magistraților au fost avute în vedere elementele reținute în practica anterioară a Completului de 5 judecători (Decizia nr.128 din 27 mai 2019, Decizia nr.62 din 18 mai 2020), precum și în jurisprudența CEDO (Kudeshkina împotriva Rusiei, Hotărârea din 26 februarie 2009), în care a fost subliniat rolul special în societate al sistemului judiciar, în calitate de garant al justiţiei, ca valoare fundamentală într-un stat de drept, reținându-se că miza în privinţa protecţiei autorităţii judecătoreşti este încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire publicului larg/justiţiabilului, iar funcţionarii publici care deservesc sistemul judiciar trebuie să dea dovadă de reţinere în exercitarea libertăţii lor de exprimare în toate cazurile în care sunt susceptibile a fi puse în discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

În analiza respectării dreptului la liberă exprimare specific magistraților nu este relevantă jurisprudența CEDO în care se analizează respectarea libertății de exprimare a presei (Lingens împotriva Austriei, Hotărârea din 8 iulie 1986; De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997; Oberschlick împotriva Austriei, Hotărârea din 23 mai 1991) și a discursului politic (Jerusalem împotriva Austriei, Hotărârea din 27 februarie 2001; Brasilier împotriva Franței, Hotărârea din 11 aprilie 2006).

În cauză, magistratului i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de 3 luni”, prevăzută de art.100 lit.b) din Legea nr.303/2004.

Circumscris tot abaterii disciplinare reglementate de art.99 lit. a) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost analizată și conduita unui procuror, concretizată în mesaje postate pe rețeaua de socializare Facebook, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători reținând, prin Decizia nr.251 din 28 iunie 2021, întrunirea elementelor constitutive ale abaterii respective, fiind relevante considerentele arătate în continuare.

Conduita procurorului, materializată în expunerea, în spaţiul public virtual, prin publicarea pe reţeaua de socializare Facebook, a unor postări în cuprinsul cărora s-a exprimat de o manieră neprincipială, inadecvată statutului de magistrat, contravine obligaţiei de rezervă și întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit.a) din Legea nr.303/2004.

În circumstanțele cauzei, s-a reținut că postarea de către magistrat a unor informaţii pe

reţeaua de socializare Facebook îndeplineşte exigenţa juridică privind caracterul public, întrucât, pe de o parte, această reţea are caracteristicile unui spaţiu public virtual, destinată accesului publicului larg, iar, pe de altă parte, opiniile exprimate de magistrat au fost publicate cu intenţia de a fi aduse la cunoştinţa persoanelor care accesau pagina sa din rețeaua „Facebook”.

În raport cu împrejurările, gravitatea concretă şi consecinţele faptei săvârșite şi conform caracterului gradual al aplicării sancţiunii disciplinare, procurorului i-a fost aplicată

62

sancțiunea disciplinară prevăzută de art.100 lit. b) din aceeași lege, constând în „diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 25% pentru o perioadă de 6 luni”.

Prin raportate la abaterea disciplinară reglementată de art.99 lit.c) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii”, s-a reținut că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii disciplinare în condițiile în care s-a făcut dovada unei atitudini nedemne a magistratului față de personalul instanței. (Decizia nr.21 din 1 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători)

În sensul prevederilor art.99 lit.c) din Legea nr.303/2004, prin „atitudine nedemnă” se înțeleg comportamentele contrare obligațiilor impuse magistratului de a avea relații bazate pe respect și bună-credință, de a manifesta o conduită decentă şi civilizată, de a da dovadă de calm, răbdare și politeţe în relaţiile de serviciu.

În cauză, probatoriul administrat a relevat faptul că judecătorul a avut o atitudine nedemnă, întrucât a folosit un ton ridicat, un limbaj jignitor și umilitor și a avut o conduită caracterizată de violență/agresivitate în relația cu persoane din cadrul instanţei.

În condițiile în care magistratului îi mai fusese aplicată anterior sancțiunea prevăzută de art.100 lit. b) din aceeași lege [„diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute”], s-a apreciat că scopul procedurii disciplinare poate fi asigurat prin aplicarea sancțiunii prevăzute de art.100 lit. d) din Legea nr.303/2004, constând în „suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni”.

Subsumat abaterii disciplinare reglementate de art.99 lit. r) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în „neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege”, s-a reținut săvârșirea abaterii, în condițiile în care circumstanțele cauzei reflectă faptul că, din motive imputabile, judecătorii cercetați disciplinar înregistrau: a) 277 de hotărâri neredactate cu depășirea termenului prevăzut de lege, fiind constatate, în cazul a peste 200 hotărâri, întârzieri cuprinse între 100 şi 911 zile; b) 405 hotărâri neredactate cu depășirea termenului prevăzut de lege, fiind constatate, în cazul a peste 224 de hotărâri, întârzieri cuprinse între 100 şi 935 zile întârziere. În temeiul art.100 lit. b) din Legea nr.303/2004, a fost aplicată sancţiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni”. (Decizia nr.1 din 18 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători)

A fost reținută întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. t) teza a doua din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în „exercitarea funcţiei cu (…) gravă neglijenţă”, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 416 alin. (1) şi alin. (2) și art. 417 din Codul de procedură civilă, ca urmare a conduitei superficiale lipsite de diligenţă și de rigoare a judecătorului, care a invocat, din oficiu, excepţia perimării și, deşi avea nelămuriri în privinţa circumstanţelor concrete ale cauzei şi avea posibilitatea să se retragă pentru deliberare în condiţiile art. 395 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru a efectua verificările necesare, a preferat să pronunţe pe loc, în şedinţă publică, soluția de perimare, deși la dosar exista o cerere de repunere pe rol, depusă anterior împlinirii termenului de perimare, asupra căreia instanţa nu se pronunţase. Ceea ce i s-a reproșat judecătorului este lipsa de rigoare și superficialitatea conduitei, iar nu faptul că nu s-a retras fizic din sala de ședință pentru deliberare, întrucât, într-adevăr, legea nu prevede o astfel de obligație a cărei încălcare să reprezinte încălcarea unei norme de procedură.

Sub aspectul laturii subiective, modalitatea de lucru adoptată de judecător este expresia gravei neglijenţe în exercitarea funcţiei, având în vedere că nu s-a putut reține o împrejurare care să poată justifica încălcarea normelor legale imperative și clare, precum și lipsa unui raționament judiciar care să dovedească faptul că soluția a fost pronunțată cu luarea în considerare a tuturor circumstanțelor particulare ale cauzei.

În raport cu circumstanțele cauzei, judecătorului i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în „avertisment”, prevăzută de art.100 lit.a) din Legea nr.303/2004. (Decizia nr.283 din 20 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători)

Analizând compatibilitatea dispozițiilor din Codul de procedură civilă cu dispozițiile ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare din Legea nr. 317/2004 privind Consiliului Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s- a reținut că, având în vedere adagiul din dreptul roman „testis unus testis nullus”, probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea probelor fiind reglementată de dispozițiile art.264 alin.(2) și art.324 din Codul de procedură civilă și neexistând nicio dispoziție legală care să impună pluralitatea martorilor audiați ca o condiție pentru înfăptuirea probațiunii (Decizia nr.251 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători).

În același context al analizării compatibilității dispozițiilor din Codul de procedură civilă cu dispozițiile ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare din Legea nr. 317/2004 privind Consiliului Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a reținut că dispozițiile art.319 din Codul de procedură civilă, referitoare la depunerea jurământului de către martor, nu sunt aplicabile în faza administrativă a verificărilor prealabile și cercetării disciplinare desfășurate în fața Inspecției Judiciare, astfel că procesele-verbale de ascultare întocmite în această etapă nu au valoarea unor declarații de martor în sensul Codului de procedură civilă. Norma de trimitere de la art.49 alin.(7) din Legea nr.317/2004 se referă la procedura administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum se prevede expres în cuprinsul alin.(1) al aceluiași articol, iar nu la faza verificărilor prealabile și cercetării disciplinare desfășurate în fața Inspecției Judiciare. Procesul- verbal de ascultare întocmit de inspectorul judiciară sau unul dintre membrii echipei de inspectori judiciari, în conformitate cu dispozițiile art.30 alin.(5) din Regulamentul lucrărilor de inspecție,

. Valoarea probatorie a declarațiilor de martori decurge din evaluarea realizată de judecător în concret asupra veridicității și verosimilității aspectelor relatate de martori, prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor subiective și obiective ale cauzei, astfel că, dacă judecătorului îi incumbă obligația de a înlătura numai motivat proba testimonială administrată în cauză (ca de altfel orice alt mijloc de probă), în egală măsură partea interesată să conteste valoarea probatorie a declarației unuia sau mai multor martori are obligația de a motiva critica sa, simplul dezacord cu privire la cele relatate de martor nefiind suficient pentru înlăturarea din ansamblul materialului probator a declarațiilor în discuție constituie o probă admisibilă în procedura disciplinară. (Deciziile nr.21 din 1 februarie 2021 și nr.251 din 28 iunie 2021 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători)

Raportat la principiul disponibilității reglementat de art.9 alin.(2) din Codul de procedură civilă, s-a reținut că încadrarea juridică a faptei sesizate prin rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare este atributul Consiliului Superior al Magistraturii, în exercitarea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile art.50 alin.(1) lit.a) din Legea nr.317/2004, conform cărora „Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia”. În prezența dispozițiilor cu caracter special ale Legii nr.317/2004, în ipoteza în care Consiliului Superior al Magistraturii realizează reîncadrarea juridică a faptei cu care a fost învestit prin acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară, nu se poate reține încălcarea de către instanța disciplinară a principiului disponibilității reglementat de art.9 alin.(2) cu referire la art.32 alin.(1) lit.c) din Codul de procedură civilă. (Decizia nr.21 din 1 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători)

În domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, s-a reținut că dispozițiile Legii nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii nu se aplică instanțelor judecătorești, ci se aplică numai „autorităților și instituțiilor publice din cadrul administrației publice centrale, administrației publice locale, aparatului Parlamentului, aparatului de lucru al Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, autorităților administrative autonome, instituțiilor publice de cultură, educație, sănătate și asistență socială, companiilor naționale, regiilor autonome de interes național și local, precum și societăților naționale cu capital de stat” [potrivit art. 2 alin. (1) din lege]. În același sens, potrivit art. 3 lit. c) din lege, calitatea de avertizor public este recunoscută numai persoanei care face o sesizare în sensul prevederilor actului normativ și „care este încadrată în una dintre autoritățile publice, instituțiile publice sau unitățile menționate la art. 2” din lege (Decizia nr.223 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători).

Cu referire la excepția de neconstituționalitate, s-a reținut că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în temeiul art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, până la momentul închiderii dezbaterilor, fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale depusă la dosar ulterior acestui moment procedural, respectiv în intervalul de amânare a pronunțării hotărârii. În acest sens, au fost avute în vedere următoarele argumente: (i) art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care permite ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în orice fază a litigiului, are în vedere existenţa unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti. Sintagma „soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului” se referă la stadiul procesual al litigiului – judecată în fond, în căile ordinare sau extraordinare de atac – ce nu poate fi interpretată decât coroborat cu dispoziţiile art. 394 din Codul de procedură civilă, privind închiderea dezbaterilor în fond; (ii) în timp ce alin.(1) al art.394 din Codul de procedură civilă reglementează momentul închiderii dezbaterilor, respectiv momentul când toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei au fost pe deplin lămurite, alin.(3) al aceluiași articol prevede că „După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.” (Decizia nr.173 din 10 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători).

Comments

comentarii

După protestele de la Palma de Mallorca, Barcelona vrea acum să le ceară vizitatorilor taxe și mai mari.... Citește mai mult
Duminică seara de la ora 19:00 va avea loc meciul dintre „U” Cluj şi Hermannstadt, pe Cluj Arena.... Citește mai mult

Lasă un răspuns