Condamnare după achitare. 6 ani închisoare pentru un tată care și-a agresat sexual fiica. Motivare de manual

După ce instanța de fond nu a crezut-o pe adolescentă, Curtea de Apel l-a condamnat pe bărbat la 6 ani de închisoare pentru agresiune sexuală, acesta fiind recidivist pentru infracțiuni de trafic de minori și trafic de persoane.

Instanța de fond de la Judecătoria Brașov a precizat următoarele în motivarea achitării: ”În primul rând, în cuprinsul rechizitoriului s-a reţinut în sarcina inculpatului săvârșirea unor acte premergătoare infracțiunii de agresiune sexuală, respectiv „prin mesajele trimise fiicei sale minore, … (fl. 465-488 dup), inculpatul încearcă să o obișnuiască cu acte de natură sexuală „muncă; ce muncă?; pune capu la contribuție şi tu; … borâta asta face o grămadă de lovele; care? Roşcata; nu păsărică;… ce perversă eşti… aşa să fie dar minți pizdică… are curul ala futabil așa bombat şi ţâţele..”; o obligă să se uite la filme porno şi la imagini cu tatăl, întreţinând relaţii sexuale cu o femeie; îmi spune pizdico, perverso, păsărică”.

Instanța de fond a reținut că această situație de fapt nu poate fi încadrată în noțiunea de acte pregătitoare/preparatorii săvârșirii infracțiunii de agresiune sexuală, întrucât aceste mesaje nu reprezintă acte de pregătire, de executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, neavând legătură cu fapta reținută în sarcina inculpatului.

Instanța de fond a mai reținut că din înscrisurile aflate la fl. 465 – fl. 488 dup, a reieşit că inculpatul a avut o conversație cu fiica sa prin intermediul aplicației WhatsApp, fără a se releva data la care a avut loc această conversație. În cadrul acesteia, inculpatul i-a spus la un moment dat că se va duce la o cafea în ######, ocazie cu care persoana vătămată îi spune ce anume să cumpere. 

Raportat la conversația dintre inculpat și fiica sa, chiar dacă aceasta a relevat un comportament inadecvat din partea tatălui persoanei vătămate și a ridicat semne de întrebare inclusiv cu privire la comportamentul persoanei vătămate în raport de vârsta acesteia, instanţa de fond a concluzionat că nu se dovedește astfel săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală de către inculpat, neavând legătură cu faptele reținute în sarcina inculpatului și care fac obiectul prezentului dosar.

Din această conversație nu a rezultat că persoanei vătămate îi este frică de tatăl său, raportat la discuția dintre cei doi, discuție percepută ca fiind în glumă de persoana vătămată, care îi spunea la un moment dat „mă pun să dorm… fără caterincă”. Din discuția celor doi a reieşit că atât persoana vătămată, cât și tatăl său vorbesc fără inhibiții despre viețile lor intime, el îi mărturisește că și-ar dori să aibă relații sexuale cu o anumită persoană, iar aceasta îi spune că ea nu vrea să întrețină relații sexuale decât cu persoane care îi plac.”

Curtea de Apel Brașov a admis apelul parchetului și l-a condamnat pe inculpat. În motivare este citat des un volum scris de specialişti din Departamentul de Psihologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Curtea de Apel Cluj-Napoca şi Oradea, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Cluj, Centrul pentru Protecţia Copilului Abuzat Cluj şi Serviciul de Probaţiune Cluj.

Motivarea Curții:

”Verificând sentinţa atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea reţine că apelul formulat în cauză de procuror este fondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte latura penală a cauzei, sub aspectul acuzaţiei formulate faţă de inculpat, Curtea constată că prima instanţă, deşi a analizat în mod pertinent fiecare probă în acuzare potrivit propriei aprecieri suverane, a abordat în mod neadecvat cauza sub aspect probatoriu prin raportare la obiectul acesteia, cu consecinţa pronunţării unei soluţii netemeinice în cauză. În aceste condiţii, Curtea va proceda la reanalizarea cauzei prin prisma naturii infracţiunii ce face obiectul acesteia şi a condiţiilor ei de tipicitate, subliniind totodată specificul acestui gen de infracţiuni, cu trimitere la actele internaţionale în domeniu şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), urmând astfel a da o nouă apreciere probelor, faţă de cea a primei instanţe, conform art. 420 alin. 9 C.proc.pen., şi ţinând seama totodată şi de noile probe administrate în apel, în baza art. 420 alin. 5 C.proc.pen.

Astfel, potrivit art. 219 alin. 1 şi 2 lit. b) şi c) C.pen., infracţiunea de agresiune sexuală constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218 C.pen., cu referire la infracţiunea de viol, cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare, fapta fiind mai gravă dacă a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care convieţuieşte cu victima (art. 219 alin. 2, lit. b) C.pen.) sau dacă victima este un minor (art. 219 alin. 2, lit. c) C.pen.). Justificarea incriminării rezidă în aceea că legiuitorul a dorit să nu lase neprotejate nicio componentă a libertăţii sexuale, faţă de orice forme de agresiune sexuală, care, deşi ies din tiparul comun al violului, reprezintă o realitate antisocială la fel de gravă, prin repercusiunile deosebite produse mai ales asupra psihicului victimei. #### săvârşirea unei infracţiuni de agresiune sexuală se încalcă deci libertatea persoanei de a decide cu privire la întreţinerea unui act de natură sexuală, însă atunci când ea este comisă asupra unui membru al familiei este afectată şi viaţa de familie, iar dacă victima este minoră apare pusă în pericol în mod direct dezvoltarea firească a acesteia.

Ceea ce apare specific în cazul infracţiunilor contra vieţii sexuale este că ele se săvârşesc de cele mai multe ori în mediu privat, în împrejurări legate de viaţa intimă a persoanei, ceea ce conduce cel mai adesea sub aspect probatoriu la lipsa unor probe directe, singurul „martor” la acţiunile incriminate fiind chiar victima infracţiunii. Or, o asemenea deficienţă probatorie stă în natura lucrurilor şi nu poate nicidecum să afecteze dreptul persoanelor de a se bucura de viaţa lor privată sub toate aspectele şi de a se simţi protejate legal în toate ipostazele sociale. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă coborârea standardului probatoriu în dovedirea acuzaţiei penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, ci doar obligă organul judiciar la efectuarea unei analize ţinând seama de specificul infracţiunilor de acest fel şi de necesitatea unei protecţii adecvate a victimelor, mai ales în cazul persoanelor vulnerabile precum sunt minorii, în mod special în relaţiile de familie, urmând să se valorifice procesual întregul ansamblu probatoriu, prin raportare la contextul în care apare comisă fapta sesizată, fără a fi ignorate niciun fel de aspecte probatorii ale cauzei.

Astfel de exigențe sunt reflectate și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), cum sunt cele pe terenul art. 3 din Convenție, reținându-se obligația statului de a lua măsuri menite să asigure că persoanele aflate în jurisdicția lor nu sunt supuse unor rele tratamente, inclusiv a relelor tratamente administrate de persoane private – copiii și alte persoane vulnerabile, în special, având dreptul la o protecție eficientă – ca obligații pozitive materiale (obligația instituirii unui cadru legislativ și a luării unor măsuri operaționale) sau pozitive procedurale (obligația unei anchete efective). Sub aspectul legislativ, pentru faptele grave, cum ar fi violul și abuzul sexual asupra copiilor, statelor membre le revine sarcina de a se asigura că există dispoziții eficiente în materie de drept penal. În schimb, obligația procedurală de a efectua o investigație eficientă este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace. Nu există dreptul absolut de a obține urmărirea penală sau condamnarea unei anumite persoane în cazul în care nu au existat eșecuri culpabile în încercarea de a trage la răspundere autorii infracțiunilor. Mai mult, Curtea europeană nu este preocupată de acuzațiile de erori sau de omisiuni izolate în cadrul anchetei: nu poate înlocui autoritățile naționale în evaluarea faptelor cazului și nici nu poate decide asupra răspunderii penale a presupușilor autori. În astfel de cazuri, respectarea obligaţiilor pozitive implică, în contextul procedurilor interne, implementarea efectivă a dreptului copilului de a avea interesul său superior ca o considerație principală și de a aborda în mod adecvat vulnerabilitatea particulară a copilului și nevoile sale corespunzătoare. Aceste cerințe sunt, de asemenea, stabilite în alte instrumente internaționale relevante, cum ar fi Convenția privind drepturile copilului, Convenția de la Lanzarote și instrumentele adoptate în cadrul Uniunii Europene. Mai general, Curtea consideră că, în cazurile care pot implica abuzuri sexuale asupra copiilor, obligația procedurală de a efectua o investigație eficientă trebuie interpretată în lumina obligațiilor care decurg din celelalte instrumente internaționale aplicabile și, mai precis, Convenția de la Lanzarote (cauza X și alții c. Bulgariei, Marea Cameră, 2 februarie 2021, parag. 177-192).

În acest gen de cauze, Curtea europeană a apreciat că „prezența a două versiuni ireconciliabile asupra faptelor necesită, în mod evident, o evaluare atentă la context a credibilității declarațiilor făcute și verificarea tuturor circumstanțelor conexe <a se vedea M.C. c. Bulgariei, parag. 177>. Acest lucru s-ar putea realiza audiind persoanele cunoscute de reclamantă și făptuitori, ca de exemplu prieteni, vecini, profesori și alte persoane, care ar putea oferi lămuriri privind credibilitatea declarațiilor lor sau solicitând opinia unui psiholog specializat <a se vedea I.G. c. Moldovei, parag. 43>. În acest context, autoritățile ar putea verifica, de asemenea, dacă victima avea motive să facă acuzații false împotriva presupușilor făptuitori… Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile au pus un accent nejustificat pe lipsa de probe privind rezistența opusă de reclamantă și nu au adoptat o abordare adaptată la context în cazul de față <a se vedea, M.C. c. Bulgariei, parag. 182>” (cauza I.C. c. României, 2016, parag. 54 şi 58).

Astfel cum se poate remarca din cuprinsul hotărârilor CEDO în materie, acestea trimit la actele internaționale în domeniu privind protecţia drepturilor copilului, cum sunt, de exemplu, Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale (Lanzarote, 2007), ratificată de România prin Legea nr. 252/2010 (a se vedea, în special, art. 18 din Convenție), urmată la nivelul Uniunii Europene de Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte modalitatea de administrare şi apreciere a probatoriului în astfel de cauze privind infracțiuni de abuz sexual față de persoane vulnerabile, Curtea de apel reţine aplicabil în cauză standardul convențional în materie privind abordarea adaptată la context (context-sensitive approach), care necesită, în mod evident, o evaluare atentă la context a credibilității declarațiilor prin prisma personalităţii victimei şi a acuzatului, astfel cum reies acestea din relaţiile lor sociale cunoscute și verificarea tuturor circumstanțelor conexe, inclusiv o evaluare psihologică în vederea obținerii unei analize de specialitate a reacțiilor victimei din perspectiva vârstei acesteia ori a altor situaţii speciale, precum şi verificarea aspectului dacă victima avea motive să formuleze acuzații false împotriva presupusului autor, fără a se pune deci accent nejustificat pe lipsa de probe directe (cauza I.C. c. României, 2016, citată mai sus, parag. 54 şi 58). 

Bineînţeles, în opinia Curţii de apel, această abordare nu trebuie să prejudicieze apărarea prin afectarea standardului probatoriu de dovedire a faptei penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, prin probe adecvate, care poate să rezulte totuşi şi dintr-o serie de indicii sau de prezumţii neinfirmate, suficient de grave, precise şi concordante (cauza Bouyid c. Belgiei, par. 82). Aşa cum s-a reţinut în practica CEDO, standardul de probă dincolo de un dubiu rezonabil permite deducerea faptei penale şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile (de exemplu, cauza Boicenco c. Moldovei, din 11 iulie 2006, par.104). S-a impus astfel, în materie penală, standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil, consacrat în dreptul intern prin art. 396 alin. 2 C.proc.pen., potrivit căruia orice îndoială rezonabilă se va interpreta în favoarea acuzatului, regula in dubio pro reo constituind astfel un complement al prezumţiei de nevinovăţie.

Curtea este așadar conștientă că o condamnare, în mod special pentru o infracțiune sexuală, are nu doar o natură penală, ci şi grave implicații sociale, familiale și umane, motiv pentru care analiza sa va fi deosebit de scrupuloasă în stabilirea vinovăției acuzatului, preferându-se lăsarea faptei nepedepsite în lipsa certitudinii probelor în acuzare, față de riscul sancţionării unui persoane nevinovate (satius est impunitum relinqui facinus nocentis, quam innocentem damnari).

Curtea va proceda aşadar la analiza probatoriului în prezenta cauză prin prisma standardului convenţional în materie privind abordarea adaptată la context, pe care îl va raporta la standardul de probă privind dovedirea acuzaţiei penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, care va fi interpretată în favoarea acuzatului (in dubio pro reo), cu respectarea prezumției de nevinovăție, astfel cum acestea au fost mai sus expuse.

Pentru aprecierea credibilităţii susţinerilor persoanei vătămate, Curtea reţine mai întâi modalitatea spontană de sesizare a faptei penale ce face obiectul cauzei, persoana vătămată aflându-se cu acea ocazie în faţa organelor de poliţie într-un cu totul alt context decât cel prezent, legat de un diferend cu fratele său, împrejurare în care în care ea singură a ales să prezinte poliţiei şi aspectele privind agresiunea sexuală la care a susţinut că a fost supusă de tatăl său, astfel cum se poate observa din procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 01.08.2020 orele 22:00 şi din declaraţia acesteia din faţa organului de cercetare penală din data de 02.08.2020, orele 00:30-04:00 (dup, fila 22 şi 30). Mai mult, aspectele sesizate nu au avut caracter de noutate, fiind anterior aduse la cunoştinţa altor persoane, precum este martora ###### #####, ruda victimei la care aceasta s-a confesat în acelaşi sens într-o perioadă precedentă. Şi sub raport psihologic s-a ajuns la aceeaşi concluzie, expertul psiholog reţinând că „datorită faptului că foarte posibil, membrii familiei sale nu au ajutat-o deşi cunoşteau cele ce i se întâmpla (foarte posibil mama şi sora ei mai mare), minora s-a închis în ea, s-a retras, a făcut o depresie severă, o anxietate generalizată şi un stres posttraumatic cronic. Cu ocazia declaraţiilor date în faţa poliţiştilor, foarte posibil minora a întrevăzut o cale de a scăpa de tratamentul ce i se aplica acasă şi a avut curajul să povestească evenimentele trăite de ea” (dup, fila 71). Toate acestea exclud de principiu conceperea cu rea-voinţă a unei sesizări nereale faţă de tatăl său în sensul infracţiunilor ce fac acum obiectul cauzei. Dimpotrivă, întârzierea aducerii la cunoştinţa organelor legii a infracţiunilor de acest fel, mai ales atunci când autorii sunt din aceeaşi familie cu victima, fiind preferată în schimb destăinuirea în faţa altor persoane apropiate, este cu totul specifică infracţiunilor contra vieţii sexuale, a căror sesizare presupune o expunere publică a unor aspecte de viaţă privată şi intimă, faţă de care multe persoane sunt în mod justificat reticente, în special minorii adolescenți, cu precădere preocupați de propria imagine și de poziția lor în raport cu cei din jur (grup de prieteni, colegi de școală).

În continuare, Curtea reţine în acuzare declaraţiile persoanei vătămate, care a descris în mod detaliat modalitatea în care faptele sesizate apar săvârşite, arătând că, în perioada 2019 – iunie 2020, având vârsta de 15-16 ani, a fost agresată sexual, prin constrângere, de trei ori, de către tatăl său, inculpatul Coclea Robert Valentin (în parcarea magazinului Brintex, din #### ######, în maşină, inculpatul a sărutat persoana vătămată; în pădure, în maşină, inculpatul a sărutat-o şi i-a atins organele sexuale, băgându-i mâna în pantaloni; în drum dinspre localitatea Predeal, spre magazinul Metro, din Brașov, în autoturism, inculpatul şi-a mângâiat fiica pe picioare).

În dezacord cu instanţa de fond, Curtea nu poate reţine contradicții în susţinerile victimei, de natură a pune la îndoială credibilitatea acestora. 

Astfel, faptul că actele de agresiune nu au fost relatate în mod identic în cele două declaraţii imediat succesive (nu au fost menţionate toate actele de agresiune sexuale în declaraţia ulterioară faţă de cea dintâi ori s-a precizat eronat contextul general în care s-au desfăşurat agresiunile) nu are nicio relevanţă privind verosimilitatea afirmaţiilor în acuzare, neconcordanțele fiind minore și accidentale, ţinând de modalitatea de relatare liberă a persoanei vătămate. În condiţiile în care victima nu a fost chestionată suplimentar cu privire la aspectele aparent contradictorii, interpretarea acestora trebuie să fie în sensul lor firesc şi inerent oricărei prezentări orale a unui aspect de fapt, iar nu atribuind un caracter nereal susţinerilor astfel formulate.

În acelaşi sens poate fi apreciată neconcordanţa dintre cele două declaraţii cu privire la aducerea la cunoştinţa altor persoane a faptei anterior sesizării ei organelor judiciare (reţinându-se că, deşi în prima declaraţie victima a precizat că nu a spus nimănui ce i s-a întâmplat cu tatăl său, în cea din urmă declaraţie aceasta a indicat în acest sens pe mătuşa, sora şi mama ei). Astfel, Curtea nu poate identifica nicio raţiune pentru care persona vătămată să fi făcut asemenea afirmaţii contradictorii cu rea-credinţă, în contextul în care aspectul susţinut a şi fost confirmat ulterior în cea din urmă variantă care confirmă acuzarea (privind mătuşa ei martoră în cauză, de față fiind sora ei mai mare). De altfel, nu se poate exclude nici ca omisiunea să fi fost motivată tocmai de tendinţa de ocrotire a persoanelor faţă de care ea se destăinuise, aparţinând propriei familii, în condiţiile în care acestea din urmă nu luaseră nicio măsură pentru încetarea susţinutelor abuzuri sau măcar verificarea credibilităţii lor prin confruntarea acuzatului.

Cât priveşte reţinerea în contra versiunii victimei a modului în care aceasta a „povestit într-o manieră vagă, lapidară” situaţia de fapt psihologului, Curtea subliniază că descrierea faptei sesizate în faţa specialistului psiholog în cadrul lucrării de specialitate, deşi se subsumează aceluiaşi scop de descoperire a adevărului în cauză, nu are nimic în comun metodologic cu descrierea aceleiaşi fapte în faţa organului judiciar. Dacă în cel dintâi caz se urmăreşte doar verificarea credibilităţii afirmaţiilor victimei prin prisma conturării unui profil psihologic al acesteia în vederea stabilirii dacă aceasta prezintă simptome specifice persoanelor abuzate şi a identificării în mod corect a persoanei agresorului, în cea din urmă ipoteză, necesitatea unei descrieri detaliate a faptei în faţa organului judiciar se face în vederea susţinerii unei acuzaţii penale şi urmăreşte îndeaproape tipicitatea infracţiunii sesizate.

Doctrina de specialitate este în acelaşi sens, arătând că „copiii abuzați sunt intervievați cu privire la abuzul suferit în două demersuri. Primul dintre acestea este audierea lor, în cazul în care se ia în considerare tragerea la răspundere a abuzatorului. În acest caz, interviul este realizat de către un reprezentant al organelor de cercetare penală, în colaborare cu un psiholog. Deși legislația din România prevede prezența unui psiholog la audierea copiilor (indiferent din ce motiv se realizează interviul), rolul acestuia încă nu este reglementat în proces (de exemplu, să contribuie la elaborarea ghidului de interviu sau să vegheze asupra respectării drepturilor copilului). A doua situație în care se realizează un interviu cu un copil care a suferit o formă de abuz este evaluarea psihologică a acestuia. Acest demers este un proces planificat, realizat pe baza unui scop stabilit (de exemplu, la cererea instanței, într-un demers juridic, documentația necesară într-un cadru instituțional-cum ar fi instituțiile abilitate de a interveni în situațiile copiilor abuzați sau pentru planificarea unei intervenții psihologice), al cărui rezultat este raportul psihologic, care conține conceptualizarea cazului copilului.

În țara noastră nu se diferențiază între evaluarea psihologică clinică și cea judiciară, fapt care uneori pune în dificultate profesioniștii implicați în aceste demersuri, scopurile fixate de ei fiind uneori diferite de așteptările instituțiilor implicate în anchetarea situațiilor de abuz asupra copiilor. Cert este că interviul referitor la un abuz suferit de către copil este relevant din ambele perspective.” (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar – Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 183).

În sfârşit, în mod corect a sesizat instanţa de fond că susţinerile persoanei vătămate, în sensul că și-ar fi trimis singură mesajele pe aplicația WhatsApp cu tatăl său ori că procurorul i-ar fi sugerat ce să declare în acuzare, reprezintă „aspecte lipsite de veridicitate, ce nu au niciun minim de suport probatoriu”, însă concluzia acesteia nu putea fi decât în direcţia confirmării presiunii psihice la care a fost supusă victima minoră de către propria familie pentru „retragerea plângerii” şi nicidecum în contra acesteia în sensul că „declarația persoanei vătămate minore a prezentat numeroase aspecte ce nu pot fi reținute în cauză”. Dimpotrivă, asemenea reveniri în susţinerile victimelor infracţiunilor săvârşite în mediu familial sunt perfect normale, acestea fiind strâns legate afectiv de membrii familiei şi continuă firesc să relaţioneze cu aceştia, căzând în sarcina organului judiciar dificila îndatorire de a discerne între afirmaţiile sincere şi susţinerile influenţate de familie, mai ales în cazul persoanelor minore, aflate în continuă dependenţă afectivă şi materială cu familia. Sub acest aspect, doctrina de specialitate arată în mod corect că „una dintre cele mai influente teorii ale dezvăluirii abuzului sexual este cea a Sindromului Acomodării la Abuzul Sexual din Copilărie (SAASC) a lui ###### Summit. SAASC subliniază faptul că dezvăluirea abuzului sexual nu este un eveniment singular, ci un proces care se află într-o puternică relație de dependență cu reacțiile celorlalți la dezvăluire. Teoria explică faptul că, raportat la incapacitatea copiilor de a se apăra precum un adult, copiii mai degrabă se acomodează abuzului și întârzie dezvăluirea abuzului pentru perioade îndelungate de ani decât să dezvăluie. Dezvăluirea unui abuz sexual în copilărie este un proces atât dificil, cât și complex, având implicații și pentru victime și pentru cei din jurul lor. Dezvăluirea abuzului sexual se întâmplă de obicei după foarte mulți ani de la momentul la care a avut loc abuzul. Această întârziere se datorează condițiilor în care se petrece abuzul, și anume crearea unui context de secret și joacă, care predispune victima la a ține ascuns abuzul. S-a arătat că dezvoltarea unui sistem care favorizează secretul și joaca are un rol foarte important în decizia de întârziere a dezvăluirii.” (######## #####, Psihologie aplicată în procesul penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, pag. 209).

Aşa fiind, Curtea concluzionează că susţinerile persoanei vătămate minore nu sunt nicidecum afectate de „diferenţe semnificative” care să submineze caracterul lor sincer, eventualele neconcordanţe dintre acestea fiind specifice cauzelor având ca obiect infracţiuni de acest fel şi caracteristice victimelor minore vătămate prin faptele membrilor de familie, împreună cu care chiar convieţuiesc în perioada situaţiilor sesizate. Dimpotrivă, similitudinea mare între două declaraţii poate fi un indiciu de anormalitate, fiind cunoscut că proba testimonială variază în funcţie de o multitudine de factori precum modalitatea de percepere, memorare şi relatare a evenimentelor, prin excelenţă subiectivă, reactualizarea informației făcându-se diferit cu fiecare ocazie în care persoana este ascultată în cauză. Coroborarea declaraţiilor succesive ale aceleiaşi persoane nu se face după un tipar mecanic, prin verificarea reproducerii lor exacte ca printr-o hârtie de calc, ci trebuie apreciat în fiecare caz care pot fi raţiunile pentru care există asemenea diferenţe testimoniale şi chestionată suplimentar persoana audiată pentru acordarea posibilităţii lămuririlor necesare, pornind întotdeauna de la premisa unei diferenţieri inerente între două sau mai multe declaraţii ale aceleiaşi persoane vizând acelaşi aspect de fapt.

În acest sens, Curtea va analiza susţinerile concrete ale persoanei vătămate din cuprinsul declaraţiilor sale date în cauză.

Astfel, Curtea constată că declaraţia persoanei vătămate din data de 03.08.2020, dată în faţa procurorului, urmează întocmai sub aspect procedural disp. art. 111 și urm. C.proc.pen., fiind luată în prezenţa unui apărător desemnat din oficiu (avocat) şi a unui psiholog clinician în supervizare (reprezentant Direcţia pentru Protecţia Copilului), cu înregistrare audio-video (dup, fila 24). Pe fondul acesteia, audierea s-a făcut cu observarea disp. art. 111 alin. 3 rap. la art. 107-110 C.proc.pen., privind relatarea liberă şi apoi adresarea de întrebări, fiind urmate îndeaproape și standardele internaționale în domeniu, precum Protocolul NICHD (National Institute of Child Health and Human Development – Institutul Național de Sănătate a Copiilor și Dezvoltare Umană din SUA). În acest sens, Curtea observă, inclusiv din înregistrarea audio-video a declaraţiei, că procurorul i-a prezentat persoanei vătămate obiectul cauzei şi i-a adus la cunoştinţă toate drepturile şi obligaţiile procesuale, oferindu-i mai întâi posibilitatea relatării libere a declaraţiei, în care victima a început să descrie actele de agresiune sexuală la care a fost supusă. În continuare, procurorul i-a adresat întrebări, în ordinea corespunzătoare, în scopul aflării adevărului şi cu minimalizarea riscului influenţării răspunsurilor, fiind formulate mai întâi întrebările deschise („ce îţi făcea…?”; „poţi să detaliezi, te rog?”), urmate de întrebările specifice, directive („doar de vorbit sau te şi atingea…?”„pentru ce să te duci la #####?”), încheind cu întrebările închise („ţi se pare că relaţiile sunt normale sau nu?”), uneori deosebit de directe („tu ai vrut <să te sărute>?”).

Analizând răspunsurile persoanei vătămate, se poate constata caracterul lor cursiv şi coerent, fără contradicţii vădite, prezentări echivoce sau reveniri nejustificate. Mai mult, răspunsurile apar detaliate, purtând toate specificul situaţiilor relatate în infracţiuni de acest gen („insistă să mergem peste tot, să rămânem singuri. O trimite pe sora mea afară din casă să rămână cu mine”; tata mi-a cumpărat o salopetă pentru şcoală, m-a pus să mă îmbrac cu ea. Eram la mine în cameră, o probam. Tata a intrat la mine în cameră şi a zis să iau salopeta fără tricou. Aşa aş fi rămas în sutien. Eu m-am îmbrăcat cum a zis el. El tot intra şi ieşea, cum face mereu, fără să bată. Se uita la mine în timp ce mă schimbam”; „el cerea să mergem doar noi doi la Metro… în timp ce mergem spre Metro din Predeal mă atingea pe picioare. Îmi tot spunea să nu-i spun mamei”; „tata mă strânge mereu de sâni. Şi eu îi ziceam mamei. A făcut asta şi în faţa mamei, dar o făcea ca pe o joacă”; „la un moment dat, după ce mi-a trimis mesajele, tata m-a chemat la el în cameră şi mi-a pus filme porno. Mi-a luat telefonul, mi-a şters mesajele. Eu am stat cu spatele la televizor…”).

Totodată, se poate remarca un echilibru în susţinerile acuzatoare, nu de puţine ori persoana vătămată limitând expres prin răspunsurile sale acţiunile incriminatoare ale autorului („s-a oprit la atât, eu i-am zis să mă lase în pace, aşa cum îi zic mereu”; „sincer, nu mi-e frică că tatăl meu o să mă violeze pentru că sunt şi eu mai rea şi pot să mă apăr… nu ştiu dacă e genul să facă aşa ceva…”; „nu mi-a impus niciodată să mă duc cu alte persoane să întreţin relaţii sexuale. Doar de ##### îmi zicea… nu am întreţinut relaţii sexuale pentru bani, nu aş face asta niciodată”; „ştiu doar de o fată care a stat la noi, pe care tata a luat-o de la cămin acasă… o chema Mineli… nu mai ţin minte eram foarte mică…” <ca răspuns la întrebarea dacă ştie pentru ce a fost condamnat tată său>). În sfârşit, atitudinea este în deplină concordanţă cu susţinerile, relatările verbale fiind însoţite de o gestică şi mimică corespunzătoare, trădând doar reţinerea specifică faptelor ţinând de viaţa sexuală („într-o zi eram în camera mea şi a sunat-o pe o femeie din ###### şi mă punea să ascult ce vorbea ea, o întreba cât a înghiţit, dacă a înghiţit tot, că ea înghite pe jumătate. Eu plecam de lângă el” – timp în care gestica este corespunzătoare, conform procesului de reactualizare a informației). În același sens, se poate constata că nu au fost adresate întrebări sugestive de natură a vicia răspunsurile minorei (de tipul „te-a atins, nu-i așa?”) ori întrebări repetitive nejustificate. 

Faţă de cele expuse, Curtea reţine că audierea persoanei vătămate minore a fost făcută în condiţii procedurale adecvate, chestionarea minorei realizându-se în mod suportiv şi nonsugestiv, răspunsurile acesteia fiind cursive, coerente şi univoce, apte de a reflecta adevărul în cauză.

Revenirea persoanei vătămate asupra acestei declarații, petrecută în aceeaşi dată, orele 18,14, prin care aceasta a precizat că vrea să îşi „retragă plângerea”, nu numai că este slab motivată în ceea ce privește determinarea formulării de false acuzații („eu sunt geloasă pe sora mea că ea stă cu iubitul ei” sau „pur şi simplu m-am gândit la asta”), dar oferă expres şi explicaţia noii poziții sale procesuale („cei din familie au vorbit cu #### şi au zis să îmi retrag plângerea şi să zic că am minţit. Nu vreau să se supere pe mine mătuşa mea sau cei din familie”). Or, aceste aspecte se coroborează în întregime cu interceptările telefonice în cauză prin care se relevă insistenţa inculpatului şi a membrilor familiei de a se proceda în sensul „retragerii plângerii”, ceea ce exclude o conduită procesuală liber consimţită (convorbirile din aceeaşi dată, puţin mai devreme, la orele 16:52 şi 17:05, dup., fila 375 şi urm.).

Curtea apreciază că nici revenirea persoanei vătămate din faţa primei instanţe nu este deloc diferită pe fond de cea dintâi. Astfel, imediat ulterior procedurii de atenţionare a persoanei vătămată asupra importanţei propriei declaraţii, în mod corect administrată în cauză de către instanţă, Curtea observă că minora s-a interesat expres dacă „este cineva acolo din familia mea <prezentă indirect la audiere, nota instanţei de apel>?, iar la confirmarea instanţei şi întrebarea acesteia dacă „nu doreşti să dai declaraţie, dacă e el acolo?”, minora „dă din cap în sens că nu”, potrivit procesului-verbal de audiere (d.f., fila 110). Or, într-o asemenea situaţie în care apare clar că minora nu este dispusă să declare în prezenţa autorului faptei, aspect pe care nici măcar nu doreşte să-l precizeze verbal ci doar gestual, organul judiciar trebuie să analizeze cu atenție sporită dacă audierea suplimentară mai este strict necesară pentru desfășurarea procesului penal, în scopul evitării revictimizării minorului, făcând aplicarea disp. art. 113 alin. 4 C.proc.pen. și a prevederilor internaționale în domeniu, precum art. 35 pct. 1 lit. e) din Convenția de la Lanzarote (2007). În atare condiții, Curtea nu poate decât să concluzioneze în sensul unei adevărate temeri ale victimei, care viciază grav declaraţia sa ultimă, urmând ca întreg probatoriul să se concentreze pe cele dintâi declaraţii şi pe probele indirecte.

Urmărind totuşi întreaga depunere din urmă a minorei, Curtea nu identifică nicio motivare serioasă pentru revenirea ei, ci, dimpotrivă, constată că minora se autoacuză în mod pueril precizând că şi-a trimis singură mesajele respective, că doamna procuror a convins-o să declare astfel cumpărându-i haine şi că nu mai vrea să rămână în centru de primire minori, aspecte care conduc toate la constatarea unei poziţii accentuat subiective a minorei, care alterează grav fiabilitatea declaraţiei sale, într-o aşa măsură încât nu se mai poate trage din cuprinsul ei nicio concluzie viabilă, în afară de starea sa de teamă. Sub acest aspect, Curtea subliniază că temerea minorului abuzat nu trebuie să fie neapărat determinată de eventuale conduite de violență fizică sau psihică din partea autorului, ci ea poate să derive, de exemplu, din frica de alienare, de înstrăinare, față de propria familie, atunci când aceasta nu împărtășește modul de reacție al victimei, prin sesizarea organelor în drept, așa cum pare să se fi întâmplat în cauza de față. Doctrina vorbește chiar de un sentiment de „trădare a familiei” cu care se confruntă minorul denunțător al abuzului sexual, arătând că „dacă abuzul are loc în familie, profesioniștii trebuie să ia în considerare faptul că denunțarea abuzului poate fi considerată de copil o trădare a familiei. Acest lucru l-ar determina pe copil să aibă o atitudine ambivalentă față de denunț și să discute cu dificultate despre evenimentul abuzului și persoana abuzatorului.” (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar – Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 193).

În concluzie, Curtea reţine că declaraţiile persoanei vătămate date în faţa organelor de urmărire penală sunt deosebit de credibile, susţinerile acesteia fiind constante, concordante şi univoce, reținute în mod procedural sub aspect legal şi instrumentate adecvat sub raport criminalistic, în timp ce revenirile acesteia nu apar motivate în mod rezonabil şi sunt precedate de persistenţa autorului şi a membrilor familiei în acest sens, motiv pentru care nu pot fi nicidecum ţinute în seamă.

În continuare, Curtea reţine concluziile raportului de expertiză psihologică judiciară prin care se confirmă credibilitatea susţinerilor minorei şi sub aspect psihologic, arătându-se că minora victimă „prezintă o tulburare de stres post traumatic.. foarte probabil în legătură cu presupusa traumă la care ar fi fost expusă… este reiterat de situaţia prezentă în care se fac reamintiri ale posibilelor evenimente psihotraumatizante prin care a trecut… evită persistent stimulii asociaţi cu evenimentul traumatic – amintiri, gânduri sau sentimente neplăcute despre evenimentul tragic… prezintă comportament iritabil şi răbufniri de mânie, hipervigilenţă…” (dup, filele 60 şi urm.). Totodată, prin acelaşi raport s-a răspuns obiectivului de verificare a sincerităţii susţinerilor în sensul că minora „a răspuns consecvent la interviurile clinice, la chestionarele şi testele psihologice aplicate (psihometrice sau de specialitate) într-un mod credibil, necăutând să falsifice informaţiile” şi s-a precizat că „posibilitatea ca minora să pună în sarcina altor persoane fapte imaginare este foarte redusă, deoarece validitatea şi fidelitatea probelor psihologice date, ale interviurilor clinice de specialitate dar şi a declaraţiilor date la poliţie şi în faţa noastră este foarte mare şi exclud în foarte mare măsură posibilitatea de a manipula sau falsifica acele evenimente” (dup, fila 69).

Nici poziţia procesuală de revenire asupra sesizării efectuate nu a modificat constatările psihologice, expertul reţinând că „chiar dacă minora şi-a rectificat (a dorit să-şi retragă plângerea făcută) acest lucru s-a întâmplat – în opinia noastră de specialitate – datorită presiunii familiei sale care au speriat-o cu ceea ce i s-ar putea întâmpla la Centrul de primire minori Domino. Minora ne-a declarat pe propria răspundere: <dacă este să mi se întâmple la Centru, atunci o să-mi retrag plângerea pentru că îmi este frică. Cei din familie m-au speriat cu cele ce mi-au spus şi au vorbit şi cu #### ca să mă facă să-mi retrag plângerea şi să mă întorc acasă…>” (dup, fila 70). Cu privire la posibilitatea psihică a minorei de a-şi reprezenta consecinţele legale ale unui denunţ mincinos, expertul a arătat că „minora are capacitatea mnezică care să-i permită să înţeleagă realitatea precum şi ceea ce reprezintă din punct de vedere legal minciuna în faţa organelor de cercetare penală” (dup, fila 71).

Faţă de constatările de specialitate ale expertului psiholog, Curtea nu poate primi critica „concluziilor contradictorii” reţinute de prima instanţă (referitoare la tendința de manipulare, frica de abandon a persoanei vătămate), în condiţiile în care aceste concluzii ale specialistului sunt foarte clare şi neechivoce: „minora  a răspuns la întrebările noastre… într-un mod consecvent, existând indici de corelaţie bună privind evenimentele trăite şi relatate, aceste probe explicitând foarte clar diferenţa dintre adevăr şi minciună” (dup, fila 68). Mai mult, în cazul în care s-ar fi apreciat că există astfel de „concluzii contradictorii” – dat fiind importanţa deosebită a expertizării psihologice a victimei în infracţiunile contra vieţii sexuale prin prisma standardului convenţional în materie – ar fi devenit aplicabile disp. art. 179-181 C.proc.pen., cu referire la remediile procesuale faţă de caracterul incomplet, lacunar sau contradictoriu al concluziilor expertale, fiind astfel necesară dispunerea audierii expertului, realizarea unui supliment de expertiză sau efectuarea unei noi expertize, după caz.

Nu poate fi reţinută în apel nici depăşirea limitelor de competenţă ale expertului desemnat în cauză – expert psiholog clinician atestat, formator și doctor în psihologie – „prin stabilirea unui diagnostic”, acesta având drept prim obiectiv al lucrării de expertiză „să se stabilească stadiul dezvoltării cognitive şi emoţionale a minorei la momentul evaluării”, context în care s-a reţinut că minora „prezintă o tulburare de stres posttraumatic”, cu menţiunea „recomandăm tratament medical de specialitate şi 50-60 şedinţe de psihoterapie pentru reducerea stresului posttraumatic, a depresiei severe şi anxietăţii generalizate pentru minoră precum şi şedinţe de consiliere psihologică pentru familia acesteia”. Or, dispoziţiile amintite de prima instanţă, prev. de art. 5 din Legea nr. 213/2014 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România nu exclud sub nicio formă astfel de constatări şi recomandări de specialitate, care ţin tocmai de specificul activităţii sale profesionale, în condiţiile în care, conform prevederilor legale antereferite „psihologul cu drept de liberă practică desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: a) studiul comportamentului uman şi al proceselor mentale; b) investigarea şi recomandarea căilor de soluţionare a problemelor psihologice; c) elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane; d) testarea psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; e) interpretarea datelor obţinute şi elaborarea recomandărilor pe care le consideră necesare.”. 

De altfel, obiectivele expertizei psihologice au fost corect stabilite în cauză, în acord şi cu doctrina de specialitate, care subliniază că „întrebările la care trebuie să răspundă expertul psiholog pot fi formulate în diverse moduri, în funcție de elementele de fapt ce se urmărește a fi relevate. Menționăm cu titlu exemplificativ: – care este nivelul de dezvoltare generală a copilului (din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental, psihofiziologic); – dacă pot fi identificate în plan psihologic transformări sau orice indicii care pot fi calificate drept efecte ale unui abuz sexual comis asupra copilului; – dacă ansamblul conduitei manifestate de copil (din punct de vedere verbal, para-verbal, non-verbal) cu prilejul audierii este în concordanță cu cel așteptat de la o persoană cu același nivel de dezvoltare, aflată în aceeași situație; – dacă din ansamblul conduitei manifestate de copil cu prilejul audierii se pot decela indicatori comportamentali cu privire la caracterul veridic sau neveridic al relatărilor acestuia privitoare la agresiunea sexuală.” (Marian Trușcă, Necesitatea unei noi abordări în instrumentarea cauzelor având ca obiect infracțiuni contra libertății și integrității sexuale comise asupra minorilor, Revista de drept Pro Lege nr. 2/2020, fila 112).

În aceleaşi sens, în literatura din domeniu s-a subliniat că „intervievarea copilului cu privire la abuzul suferit este o parte integrantă în demersul evaluării psihologice clinice, realizându-se totodată și identificarea „factorilor psihologici cu relevanță pentru sănătate și boală” și evaluarea clinică funcțională. În scopul stabilirii unui diagnostic cât mai acurat, se pot utiliza diferite instrumente standardizate, în funcție de orientarea teoretică a specialistului. Evaluarea abuzului în contextul problemelor pre-existente și a problemelor coexistente duce la o imagine mai clară în înțelegerea funcționării copilului în decursul interviului şi în viața de zi cu zi. Interviul realizat cu copilul abuzat este un moment distinct, care presupune o planificare diferită, în care se stabilesc scopurile și ipotezele referitoare la acest demers. În procesul de planificare se recomandă elaborarea unei serii întregi de ipoteze, formularea unei singure ipoteze poate să genereze rezultat fals pozitiv sau fals negativ.” (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra Psihologia copilului în context judiciar – Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR, Cluj-######, 2016, pag. 184).

Însă ceea ce apare în total dezacord cu standardul european în materie este concluzia că „un raport de expertiză psihologică nu poate reprezenta o probă care să conducă la stabilirea situației de fapt, ci doar opinia unui specialist în legătură cu obiectivele ce au fost stabilite prin ordonanța organelor de urmărire penală”. Dincolo de o asemenea definiţie circulară inutilă a probei expertale, Curtea reiterează jurisprudenţa CEDO care obligă instanţa să dispună şi să aibă în vedere „opinia unui psiholog specializat” (I.G. c. Moldovei, parag. 43), tocmai în cadrul acelei abordări adaptate la context (context-sensitive approach), mai sus referite, în vederea aflării adevărului şi protejării drepturilor victimelor infracţiunilor de natură sexuală. Curtea de apel subliniază astfel că, prin specializarea sa profesională şi a metodelor ştiinţifice aplicate (interviuri clinice de specialitate, teste psihologice specifice, analize ale antecedentelor psiho-medicale etc.), specialistul psiholog se plasează într-o poziţie de relaţionare continuă şi complexă cu persoana examinată, nemaiîntâlnită pentru orice alţi specialişti în domeniul juridic, într-un context specific şi capabil să releve cele mai intime trăsături de personalitate şi trăiri interioare ale acesteia, în aşa fel încât concluziile sale să poată susţină sau, din contră, să infirme acuzaţii ce ţin de viaţa privată a persoanelor. Este adevărat că obiectul analizei expertizei psihologice sau psihiatrice nu este unul material, ci intelectual, ţinând de psihicul persoanei, însă aceasta nu schimbă cu nimic natura juridică a acestui procedeu probatoriu, în condiţiile în care raportul expertiză – indiferent de obiectul acestuia – este unul dintre mijloacele de probă enumerate expres în disp. art. 97 alin. 2 lit. e) C.proc.pen., a cărei efectuare se dispune, conform art. 172 alin. 1 C.proc.pen., atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert, fiind supus principiului general al libertăţii de apreciere a probelor, consacrat prin disp. art. 103 alin. 1 C.proc.pen., conform căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Mai departe, Curtea va proceda la analiza declaraţiilor martorilor indirecţi, în vederea coroborării lor cu susţinerile persoanei vătămate şi cu constatările psihologice privind persoana acesteia.

Astfel, Curtea reţine susţinerile martorei ###### #####, rudă cu victima (fosta soţie a unui verişor al inculpatului), căreia aceasta i s-a confesat într-o perioadă anterioară cu privire la conduita nepotrivită a tatălui său sub aspect sexual. În acest sens, Curtea reţine că martora a confirmat că în urmă cu trei săptămâni, când era în vizită la familia inculpatului „dintr-o dată cea mică, ###### #########, mi-a spus, de faţă cu sora ei, ###### #####, că tatăl ei o pipăie pe picioare şi pe sâni. Persoana vătămată mi-a zis să o întreb pe ###### #####. Mai reţinută, ###### ##### a confirmat că este adevărat… persoana vătămată era stresată că în timp ce ne povestea să nu vină tatăl acasă, se speria când auzea uşa de la ##### ########### din 03.08.2020, dup, fila 213). Mai mult, deşi susţinerile au fost nuanţate în faţa instanţei de fond şi de apel, când martora a precizat că „mi s-a părut o joacă de copii între ele, nu mi s-a părut că vorbeşte serios…” (declaraţia din 15.03.2021, d.i., fila 73) sau că „impresia mea a fost că ea a vrut să se răzbune pe el” (declaraţia din 23.11.2021, d.a., fila 111), Curtea constată că afirmaţiile acesteia, în forma în care au fost făcute la poliţie cu ocazia primei declaraţii, se coroborează cu cele ale victimei şi apar confirmate de comunicările cu aceasta din urmă avute chiar în contextul sesizării penale, prin care s-a menţionat că „nu mă băga Bubule… mi s frică de Robert <corect: mi-e frică de ######, nota instanţei>” (dup, fila 29), recunoscute ca atare de martoră încă de la prima instanţă (d.f., fila 72). De altfel, martora a confirmat în faţa ambelor instanţe că avea cunoştinţă că cea dintâi declaraţie urma să fie dată sub pseudonim şi a precizat în faţa instanţei de apel că „la momentul audierii la urmărire penală, cât şi ulterior cu ocazia audierii din faţa instanţei, am spus adevărul. Nu am fost influenţată nici prima oară şi nici ulterior…” (declaraţia din 23.11.2021, d.apel, fila 111). Or, indicarea acestei martore încă din primele declaraţii de la procuror din 03.08.2020 (dup, fila 25), caracterul spontan al confesiunii victimei către martoră (cea din urmă aflându-se întâmplător în vizită la locuinţa celei dintâi) şi realizarea acesteia de faţă cu altă martoră care neagă fals acest aspect (sora sa ###### #####, pe care martora o plasează fără nicio reţinere cu acea ocazie la faţa locului), dar şi perioada relativ mare anterioară sesizării penale în care aceasta a avut loc (cu trei săptămâni anterior sesizării) – îndreptăţesc instanţa de apel să reţină aptitudinea ei de a contribui la aflarea adevărului în cauză, ca reflectând în mod veridic ceea ce s-a petrecut în realitate.

Aşa fiind, la analiza astfel efectuată, Curtea nu poate ţine seama de revenirea ulterioară a martorei în care aceasta a nuanţat cele spuse anterior şi pune această revenire exclusiv pe seama relaţiilor de rudenie/afinitate cu familia inculpatului. Pentru toate acestea, Curtea se îndepărtează de concluzia instanţei de fond, context în care subliniază că relaţiile de familie în asemenea cauze nu pot fi înlăturate în aprecierea susţinerilor testimoniale, membrii familiei aflându-se în relaţii continue şi complexe care pot influenţa poziţia lor procesuală, în condiţiile în care aceste relaţii vor continua în mod firesc şi dincolo de procesul penal în curs, putându-se înţelege foarte bine sub aspect uman încercarea de nuanţare a depoziţiilor membrilor de familie într-un proces penal. A exclude din aprecierea unei declaraţii procesuale influenţa raporturilor de familie înseamnă a nu ţine seama de o realitate obiectivă firească, care ţine de natura umană a relaţiilor sociale şi familiale, pe care, de altfel, însăşi legea (penală) vine să le protejeze.

Așadar, Curtea subliniază că martora a confirmat, atât în fond cât și în apel, faptul că procedura de ascultare privind protecţia martorilor a fost dispusă faţă de ea în cunoştinţă de cauză. Or, nu se poate identifica niciun motiv pentru care s-ar fi apelat la o asemenea procedură care slăbeşte valoarea probatorie a declaraţiei luate în astfel de condiţii procedurale, altul decât perceperea de către martoră a unei temeri tocmai în considerarea faptului că susţinerile ei sunt veridice şi serioase, putând afecta grav situaţia persoanei acuzate, aspecte confirmate în clar și prin comunicările scrise ale acesteia către minoră, aflate la dosarul cauzei.

În sfârşit, valoarea probatorie a declaraţiei martorei nu este deloc afectată de modalitatea în care procedura a fost aplicată în cursul urmării penale, prin care nu s-a relevat sub nicio formă caracterul special al acesteia, conferit în baza art. 125 şi urm. C.proc.pen. Dincolo de neajunsurile de comunicare dintre instanţa de fond şi parchet, context în care Curtea împărtăşeşte criticile celei dintâi, situaţia procesuală nu a fost pentru niciun moment compromisă în cauză. În ipoteza în care s-ar fi considerat incidentă vreo cauză de nulitate, după faza camerei preliminare, una dintre soluţiile procesuale ar fi fost ca, în procesul de apreciere a probatoriului, instanţa să înlăture proba viciată în baza art. 403 alin. 1 lit. c) C.proc.pen., potrivit căruia, expunerea hotărârii trebuie să cuprindă motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate. Nu este însă cazul de faţă, în care instanţa de apel, pe de o parte, nu identifică nicio dispoziţie legală expresă care să oblige organul de urmărire penală să releve în dosar atribuirea caracterului de martor ameninţat, ci dimpotrivă, martorul urmează să semneze declaraţia sa sub pseudonim (art. 126 alin. 1 lit. c) C.proc.pen.) iar ordonanţa procurorului se păstrează în condiţii de confidenţialitate (art. 126 alin. 4 C.proc.pen.). Pe de altă parte, chiar dacă s-ar ajunge la o astfel de concluzie, în cauză nu există nicio vătămare procesuală concretă, mai ales în condiţiile în care martora a fost, în cele din urmă, ascultată mod direct de către ambele instanţe de judecată, ocazii cu care şi-a menţinut, cu precizările respective, depoziţia anterioară din cursul urmăririi penale.

Cu această ocazie, Curtea subliniază că aplicarea formalităţilor procedurale trebuie să ţină seama de specificul cauzei şi nu poate constitui un scop în sine, prevalând imperativul prezervării probei, sub rezerva fiabilităţii sale, în sensul ca proba să-şi menţină aptitudinea de a reflecta adevărul în cauză. Astfel de considerente nu au deloc caracter de noutate şi se înscriu în vechea concepţie consacrată doctrinar privind această condiţie a laturii substanţiale a nulităţii virtuale, reţinându-se că „anularea actului constituie deci o soluţie subsidiară la care se recurge numai dacă vătămarea nu poată fi înlăturată pe altă cale. În felul acesta se evită neajunsurile unei proceduri formaliste, folosindu-se mijloacele procedurale simple care nu duc la operaţiuni complicate şi la întârzieri în desfăşurarea procesului” (V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. V, ed. a II-a, Editura Academiei Române şi Editura ALL ####, Bucureşti, 2003, pag. 407). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, mai ales în materia infracţiunilor de abuz sexual faţă de persoane vulnerabile, în care s-a reţinut că „modul în care mecanismele penale în ansamblu au fost puse în aplicare în prezenta cauză, având ca rezultat soluționarea cauzei pe motive procesuale, a fost defectuoasă până la punctul de a constitui o încălcare a obligațiilor pozitive ale statului pârât în ​​temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție”. #### urmare, a existat o încălcare a articolelor 3 și 8 din Convenție.” (cauza R.B. c. Estoniei din 22.06.2021, parag. 103 şi 104, în care a fost reţinută responsabilitatea statului pentru motivul excluderii totale a declaraţiei victimei minore de vârstă fragedă pe motive procedurale pur formale, cu consecinţa achitării acuzatului din lipsă de probe).

Cu privire la martorii indirecţi ascultaţi în cauză, Curtea mai reţine declaraţia martorului ########## ###### ######### ######, dată în faţa instanţei de apel la data de 26.10.2021, în care acesta a confirmat faptul că persoana vătămată i-a relatat anterior despre „atingerile sexuale” ale tatălui său. În acest sens, martorul a precizat că persoana vătămată i-a spus că „tatăl său îi punea mâna pe picior, pe sâni. Altceva în acest sens nu mi-a mai spus. Mi-a spus că vrea să depună plângere, însă tot ea mi-a spus că tatăl ei îi zicea că nu o să creadă nimeni”. Cu toate acestea, martorul a arătat că „ea nici acum nu vrea să spună adevărul din cauza stării de sănătate a tatălui ei. Mi-a spus că e bolnav şi că nu se simte bine”. Totodată, martorul a confirmat că a fost apelat telefonic de către inculpat pentru a convinge victima „să-şi retragă plângerea şi apoi să-i dea procură să plece la mine şi să se încheie ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. A vorbit ca şi când ar fi vinovat, dar să se încheie totul” (d.apel, fila 98). 

Curtea nu poate primi susţinerile în apărare ale inculpatului prin care arată că „aceştia s-au înţeles pentru a-mi face probleme în prezenta cauză, având în vedere că nu eram de acord ca cei doi să plece împreună” şi că martorul „umblă cu droguri şi ştiu că este căutat de poliţie”, depunând în acest sens un înscris privind o comunicare dintre martor şi o rudă în care se precizează că „aveam un avocat care mă putea ajuta să o scot să îmi facă el acte false procură buletin” (d.apel, fila 114). Dincolo de imposibilitatea verificării obiective a autenticităţii unor asemenea comunicări, Curtea constată că precizările inculpatului apar fără niciun sprijin probatoriu relevant, confruntarea martorului în faţa instanţei de apel infirmând aceste supoziții. Or, susţinerile martorului apar în perfectă concordanţă cu cele ale persoanei vătămate şi cu înscrisurile de la dosar privind comunicările în legătură cu insistenţele inculpatului pentru „retragerea plângerii”. Mai mult, aşa zisa „grijă” a inculpatului pentru a împiedica martorul să profite de victimă este în vădită în contradicţie cu propriile sale mesaje prin care el însuși o încuraja în acelaşi sens, așa cum se va expune în continuare. 

Curtea nu poate reţine în apărare declaraţiile celorlalţi martori ascultaţi în cauză, rude apropiate şi cunoştinţe, pe care le înlătură ca vădit subiective, date exclusiv în favoarea inculpatului, prin prisma relaţiilor personale cu acesta. De altfel, mama inculpatului (######## #####), soţia acestuia (###### ###### ##### ) şi ceilalţi copii ai săi (###### ##### ##### şi ###### Valetin ########) nici nu au mai dorit să declare în faţa instanţei de fond (d.f., filele 160-166).

În ceea ce priveşte relaţiile dintre victimă şi autor, Curtea reţine că probele cauzei indică fără echivoc o conduită a inculpatului prin care acesta ignoră cu desăvârşire dreptul la viaţă intimă a persoanei vătămate, încurajând-o să se prostitueze la vârsta sa de numai 16 ani. Astfel, inculpatul îi propune victimei – fiica sa – să îi „dea un pont”, pentru „5 mil o oră talent”, iar când copila refuză spunând că „nu fac prostii cu oricine… trebuie să și-mi placă…”, reacţia inculpatului este „treaba ta bani p… daca ești fraieră”, dând exemple din comunitate cum că „borâta asta face o grămadă de lovele… roşcata…” şi folosind totodată cuvinte extrem de vulgare cu referire la viaţa sexuală.

Despre aceste comunicări dintre părţi instanţa de apel reţine că nu au fost contestate cu succes de apărare, care nu a reușit să dea nicio explicație cu privire la ele. Or, o astfel de conduită poate fi privită, mai larg, ca făcând parte chiar din agresiunea sexuală, în mod general, la care victima a fost supusă de-a lungul timpului, instanţa de apel îndepărtându-se astfel total de instanţa de fond care a concluzionat sub acest aspect că discuţiile respective „nu reprezintă acte de pregătire, de executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea” şi că „raportat la conversația dintre inculpat și fiica sa, chiar dacă aceasta a relevat un comportament inadecvat din partea tatălui persoanei vătămate și a ridicat semne de întrebare inclusiv cu privire la comportamentul persoanei vătămate în raport de vârsta acesteia, nu se dovedește astfel săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală de către inculpat, neavând legătură cu faptele reținute în sarcina inculpatului și care fac obiectul prezentului dosar”. Dimpotrivă, Curtea subliniază că relaţiile anterioare dintre părţi constituie însăşi contextul care trebuie stabilit pentru dovedirea acuzaţiei, în acord cu standardul CEDO în materie mai sus descris. Doctrina este în același sens, arătând că „comportamentul sexual este introdus gradual, intenția sexuală nu este manifestată la început, urmând ca apoi adultul să adopte un vocabular <murdar>, apoi atingeri non-sexuale, peste haine, pentru ca ulterior comportamentul abuzatorului să devină mult mai explicit, prin atingeri în zone sexuale” (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar – Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 165).

Mai mult, singura concluzie care se poate trage dintr-o asemenea discuţie tată-fiică este faţă de cel dintâi şi poate ţine de o conduită incriminată de proxenetism infantil; a reţine faţă de persoana minoră vreo culpă de orice fel nu ar ţine seama de vârsta ei, în contra principiului protejării minorului, aflat în plină dezvoltare fiziologică, morală şi socială, a cărei responsabilitate cade chiar în sarcina părţilor, precum tatăl acesteia, inculpat în cauză. Curtea nu exclude ca asimilarea limbajului licențios de către minoră să fie ea însăși o modalitate de reacție la expunerea sexuală a tatălui său, fiind în termeni psihologici o strategie de coping, înțeleasă ca un proces activ prin care o persoană, datorită autoaprecierii propriilor capacităţi şi motivaţii, face faţă vieţii şi în special unei situaţii stresante şi reuşeşte să o stăpânească (Marele dicţionar al psihologiei – Larousse, Editura Trei, Bucureşti, 2006).

În sfârşit, Curtea va avea în vedere antecedentele penale ale inculpatului, care este condamnat anterior tocmai pentru infracţiuni de natură sexuală. Astfel, prin sentinţa penală nr. ##/S, pronunțată la data de 11.12.2013, de către Tribunalul pentru Minori și Familie ######, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penală nr. ###/Ap, pronunțată de Curtea de Apel ######, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare pentru săvârșirea unor infracțiuni de trafic de persoane (persoana vătămată ### ####### #######, zisă „Mineli”) și trafic de minori (persoane vătămate ####### ##### ###### şi Caleş ######### ######), reținându-se în sarcina acestuia că, în perioada anului 2011, a recrutat și a exploatat, prin acte de violență și amenințare, trei victime, dintre care una în propria locuință (### ####### #######, zisă „Mineli”), iar celelalte două minore, pe care le-a exploatat prin obligarea la practicarea prostituției. Totodată, în baza art. 16 alin. 1 lit. c) C.proc.pen., inculpatul a fost achitat pentru una dintre faptele de trafic de persoane, pentru că nu au existat probe în acuzare, în afară de declarația persoanei vătămate (dup, fila 300).

Deşi o condamnare anterioară nu poate în sine să conducă la concluzii de vinovăţie pentru o altă faptă penală, nu este mai puţin adevărat că prin aceasta se relevă un anumit profil moral şi social al persoanei acuzate, de care trebuie să se ţină seama în abordarea probatoriului în cazul infracţiunilor la viaţa sexuală, care se caracterizează printr-o lipsă de consideraţie faţă de libertatea sexuală a persoanei și de un slab autocontrol al impulsurilor sexuale. Astfel, Curtea reține în cauză că această condamnare anterioară a inculpatului pentru același gen de infracțiuni se coroborează cu modul în care a fost surprins relaţionând cu persoana vătămată, pe care a instigat-o la practicarea prostituției, relevând o desconsiderare totală pentru viața ei intimă și dezvoltarea firească a acesteia, ceea ce face deosebit de credibile acuzaţiile de agresiune sexuală aduse în cauză. Mai mult, Curtea este îndreptățită să concluzioneze chiar că achitarea anterioară a inculpatului pentru lipsă de probe l-a familiarizat pe acesta cu probatoriul specific procesului penal în asemenea cauze și se coroborează cu susținerile persoanei vătămate prin care aceasta a reprodus replicile inculpatului la atenționarea sa de sesizare a organelor în drept, sens în care acesta i-a spus minorei că „dacă va merge la poliție nu o să o creadă nimeni”  (dup, fila 24 verso). De altfel, însăşi minora şi-a adus aminte, în declaraţia sa, de „o fată care a stat la noi, pe care tata a luat-o de la cămin acasă… o chema Mineli…”, pentru care inculpatul a fost condamnat anterior pentru trafic de persoane (fiind vorba de persoana vătămată ### ####### #######, zisă „Mineli”), astfel cum s-a arătat mai sus, ceea ce confirmă faptul că inculpatul a exploatat sexual persoane în propria casă, fără niciun fel de reţinere, nici măcar faţă de fata sa minoră, ajungând acum să încalce grav viaţa sa intimă, prin agresarea ei sexuală.

Curtea nu poate primi apărarea inculpatului în cauză. 

Astfel, în aplicarea standardului CEDO mai sus amintit, Curtea nu poate reţine în cauză motive pentru care persoana vătămată să fi formulat asemenea acuzaţii în mod nefondat, care să fi fost determinate de o conduită severă a inculpatului de interzicere a unei relaţii cu martorul ########## ######### (suspectat de proxenetism de către inculpat), motivată de o grijă parentală a acestuia din urmă faţă de fiica sa minoră. Din contră, probele cauzei relevă, aşa cum s-a arătat, că însuşi inculpatul are o astfel de conduită faţă de persoana vătămată minoră, încurajând-o la prostituţie în mod insistent şi într-o manieră extrem de vulgară, conduită incompatibilă, în opinia instanţei de apel, cu grija pentru dezvoltarea firească a fiicei sale. Aşa fiind, în lipsa altor susţineri, neînţelegerile dintre inculpat şi victimă ţin de viaţa de familie și nu par să depăşească un nivel de gravitate care să fi determinat minora la formularea de acuzaţii penale false la adresa tatălui său.

Față de toate cele expuse mai sus, Curtea subliniază că numai în acest fel se poate aborda infracţiunea sexuală comisă faţă de o persoană vulnerabilă, fiind exclusă o perspectivă restrânsă în analiza cauzei, prin căutarea doar a unor probe directe în raport cu obiectul probaţiunii, de natură să lase fără niciun efect probator mijloace de probă specifice unor astfel de cauze penale, cu consecinţa pronunţării unei soluţii netemeinice, cu grave consecinţe procesuale, precum încetarea de drept a măsurilor procesuale preventive (conform art. 241 alin. 1 lit. b) C.proc.pen) şi încetarea în fapt a măsurilor administrative de plasament (potrivit adresei nr. 63009/24.08.2021 a DGASPC ######, minora a fost învoită pentru reîntoarcerea la locuință, avându-se în vedere, în mod expres, soluția primei instanțe de achitare și încetare a măsurii preventive, d.apel, fila 71).

În aceste condiţii, revenirea persoanei vătămate în cursul judecăţii în apel asupra propriilor declaraţii, susţinând în continuare că a fost victima agresiunilor tatălui şi motivând conduita sa procesuală prin presiunile familiei exercitate asupra ei, nu modifică substanţial probatoriul în cauză. Astfel, în declaraţia dată în faţa Curţii, persoana vătămată a arătat că – urmare a consilierii de către specialistul centrului de plasament în sensul de a spune adevărul în cauză – dorește să revină asupra poziției sale procesuale și a reiterat că fusese într-adevăr supusă actelor de agresiune sexuală în maniera arătată iniţial în faţa procurorului şi a poliţiei (d. apel, fila 100).

În concluzie, Curtea reţine că acuzaţia de agresiune sexuală a inculpatului faţă de fata sa minoră a fost dovedită în cauză dincolo de orice îndoială rezonabilă, existând probe care permit deducerea faptei penale şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate, rezultate din susţinerile persoanei vătămate, formulate în urma unui denunţ spontan, fără a se putea reţine în mod rezonabil motive determinante pentru o denunţare calomnioasă, prin care se descriu în concret şi fără echivoc actele de agresiune sexuală, confirmate sub aspect psihologic prin expertiză de specialitate şi sprijinite de depoziţia martorilor indirecţi faţă de care victima s-a confesat anterior, în condiţiile surprinderii unei relaţii dintre părţi de natura unui proxenetism infantil, fapte de genul cărora inculpatul a mai fost condamnat anterior, fiind recidivist pentru infracțiuni de trafic de minori și trafic de persoane.

În consecință, în baza art. 396 alin. 2 C.proc.pen., Curtea constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta sesizată există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, urmând să dispună condamnarea acestuia în cauză.

În drept, fapta inculpatului ###### ###### ########, recidivist, care, în perioada 2019 – iunie 2020, în trei rânduri, a agresat-o sexual pe fiica sa minoră ###### ######### #######, în vârstă de 15-16 ani, prin atingeri sexuale realizate prin constrângere, constituie infracţiunea de agresiune sexuală, în varianta agravantă şi în formă continuată, prev. de art. 219 alin. 1 și 2 lit. b) și c) C.pen. cu aplic. art. 41 alin. 1, art. 43 alin. 5 C.pen., art. 35 alin. 1 C.pen. și art. 5 C..pen. (trei acte materiale). 

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea face aplicarea disp. prev. de art. 74 C.pen., potrivit cărora stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Astfel, Curtea are în vedere limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege, constatând că pentru infracţiunea de agresiunea sexuală, prev. art. 219 alin. 1 și 2 lit. b) și c) C.pen., pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, la care se adaugă starea de recidivă postexecutorie, prev. de art. 41 alin. 1 C.pen., prin care limitele speciale se majorează cu jumătate, conform art. 43 alin. 5 C.pen., urmând ca acestea să fie de la 4 ani şi 6 luni la 15 ani închisoare, maxim care poate fi majorat cu încă 3 ani, în aplicarea art. 36 alin. 1 C.pen. privind infracţiunea continuată, limitele de pedeapsă fiind în final de la 4 ani şi 6 luni la 18 ani închisoare.

Curtea mai constată că, prin Legea nr. 217/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. 2 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 1012 din 30 octombrie 2020, s-a introdus un nou alineat la art. 219 C.pen., prin care au fost majorate limitele speciale ale pedepsei pentru infracţiunea sesizată, de la 5 la 12 ani închisoare. Cu toate acestea, având în vedere data faptei (2019-iunie 2020), care este anterioară intrării în vigoare a noii legi mai severe, Curtea va avea în vedere forma anterioară a legii, făcând astfel aplicarea disp. art. 5 C.pen. privind legea penală mai favorabilă.

În mod concret, Curtea va avea în vedere atât circumstanţele reale privind fapta reţinută cât şi cele personale ţinând de persoana inculpatului. Astfel, în timp ce caracterul repetat al faptei şi săvârşirea ei asupra propriei fiice agravează răspunderea penală, în schimb nu se poate nega numărul limitat al actelor materiale şi lipsa altor constrângeri violente, de natură a limita severitatea răspunderii penale în cauză. Sub aspect personal, Curtea reţine şi conduita generală a inculpatului care pare să ignore cele mai elementare drepturi la viață intimă a persoanelor, în scop pur speculativ, reţinând acţiuni specifice unui proxenetism infantil, prin încurajarea adresată propriei sale fiice pentru practicarea prostituţiei. 

Astfel, Curtea concluzionează că inculpatul prin fapta sa a pus în real pericol dezvoltarea fizică şi psihică a minorei, nu numai în mod direct prin alterarea sentimentelor de decenţă şi pudoare, dar şi indirect, în perspectiva implicaţiilor nefaste ale unui debut prematur al vieţii sexuale, cum sunt riscul de sarcină nedorită, contagiunea venerică sau chiar exploatarea sexuală, iar numai tăria de caracter a minorei, care a reuşit să facă faţă presiunilor inculpatului, a făcut ca toate acestea să nu se întâmple.

Pentru toate aceste motive, Curtea se va orienta peste limita minimă de pedeapsă, fără însă a spori cu mult cuantumul acesteia, subliniind totodată şi perspectiva de reintegrare socială şi familială a inculpatului, în condiţiile atingerii scopului educativ al sancţiunii penale aplicate, urmând astfel să aplice o pedeapsă de 6 (şase) ani închisoare. 

Având în vedere că fapta a fost comisă în exercitarea drepturilor părinteşti ca aspect esenţial al vieţii sociale şi ţinând seama de starea de recidivă a inculpatului pentru infracţiuni de natură sexuală, Curtea va dispune aplicarea pedepselor complementare pe durata maximă de timp, prev. de art. 66 alin. 1, lit. a), b), e) şi f) C.pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturile părintești și respectiv dreptul de a fi tutore sau curator).

Sub aspectul laturii civile, potrivit art. 19 alin. 1 şi 5 C.proc.pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. Astfel, legea civilă prevede, în cuprinsul art. 1.357 alin. 1 C.civ. referitor la condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Conform art. 1381 C.civ. privind obiectul reparaţiei, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar acesta se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, potrivit art. 1385 alin. 1 C.civ. referitor la întinderea reparaţiei. Sub aspectul drepturilor materiale încălcate, Curtea reține aplicabilitatea dispoziţiilor art. 252 C.civ. care prevăd că orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, integritatea fizică şi psihică, demnitatea. 

Din perspectiva cuantumului daunelor morale sunt cunoscute criteriile potrivit cărora se apreciază câtimea acestora, având caracter nepatrimonial şi ţinând de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic sau psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, precum şi proporţia în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Sub aspect jurisprudenţial, la stabilirea cuantumului daunelor morale se poate avea în vedere şi criteriul constând în sumele acordate de practica judiciară în cazuri similare. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei, în scopul compensării pierderii suferite, fără a avea caracter sancţionatoriu şi în limita îmbogăţirii fără justă cauză.

Aşa fiind, instanţa are puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, de la caz la caz şi într-o măsură aproximativă prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.

În cauză, Curtea apreciază că partea civilă a suferit ca urmare a faptei inculpatului o serie de consecințe negative în ceea ce privește funcționarea cognitivă și socio-emoțională, precum anxietatea și depresia, consecințe care adesea se pot reflectata şi pe termen lung, inclusiv în viața adultă. În acest sens, Curtea are în vedere în principal expertiza psihologică efectuată prin care s-a constatat că partea civilă prezintă tulburare depresivă majoră recurentă, tulburare de anxietate generalizată şi de stres posttraumatic, cu recomandarea de a urma tratament medical de specialitate şi şedinţe de psihoterapie pentru reducerea stresului posttraumatic, a depresiei severe şi anxietăţii generalizate pentru minoră precum şi şedinţe de consiliere psihologică pentru familia acesteia.

Pentru aceste motive, Curtea apreciază că daunele morale sunt întemeiate în cuantumul solicitat de 50.000 de lei, urmând să dispună admiterea în tot a acţiunii civile, astfel cum a fost mai întâi formulată prin rechizitoriu, de către Ministerul Public în numele părţii civile minore, asupra căreia nu s-a revenit de către acesta. Sub aspectul titularului acţiunii civile, dincolo de textul expres prev. de art. 19 alin. 3 C.proc.pen., Curtea are în vedere şi jurisprudenţa CEDO în materie prin care s-a subliniat că astfel de cauze trebuie „să fie examinate din punctul de vedere al obligației instanțelor de a garanta drepturile reclamantului în circumstanțele concrete și excepționale ale cauzei. Faptul că reclamanta a solicitat în mod expres despăgubiri sau nu este irelevant, întrucât instanțele aveau obligația de a examina din proprie inițiativă problema despăgubirilor” (cauza D.M.D. c. României, parag. 64). 

În baza art.7 din Legea nr.76/2008, faţă de natura şi circumstanţele faptei reţinute, Curtea va dispune prelevarea probelor biologice de la inculpat, probe utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În ceea ce priveşte apelul petentului avocat ### ##### #####, formulat împotriva încheierii din data de 25.02.2021, pronunțate în cauză, prin care i s-a aplicat o amendă judiciară, Curtea urmează a dispune respingerea acestuia ca inadmisibil.

#### încheierea din data 09.11.2020, pronunţată în cauză în dosarul nr. #####/197/2020/a1.4, instanţa, în baza art. 283 alin. 3 C.proc.pen., a dispus aplicarea apărătorului ales al inculpatului, avocat ### ##### #####, amendă judiciară în cuantum de 3000 lei.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut că acesta a lipsit nejustificat la termen, fără a  asigura substituirea.

#### încheierea din data 09.11.2020, pronunţată în cauză în dosarul nr. #####/197/2020/a1.4.1, instanţa, în baza art. 284 alin. 3 C.proc.pen., a admis în parte cererea formulată de petent şi dispus reducerea amenzii astfel aplicate, de la suma de 3.000 lei la suma de 1.500 lei.

Faţă de cea din urmă încheiere a formulat apel petentul avocat ### ##### #####.

Potrivit art. 284 alin. 1-4 C.proc.pen., amenda se aplică de către instanţa de judecată prin încheiere, iar persoana amendată poate cere anularea sau reducerea amenzii, justificând de ce anume nu şi-a putut îndeplini obligaţia, urmând ca aceasta să fie soluţionată de un alt complet de judecată, prin încheiere.

Conform art. 409 alin. 1 lit. e) C.proc.pen., avocatul, printre alţi participanţi în procesul penal, poate face apel în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate prin sentinţă.

Ca urmare, Curtea constată că împotriva încheierilor prin care prima instanţă aplică sancţiunea amenzii judiciare este deschisă o singură procedură de contestare, cea prev. de art. 284 C.proc.pen., deja epuizată de petent în cauză, motiv pentru care prezenta cale de atac a apelului, formulată faţă de o încheiere din cursul judecăţii, nu este prevăzută de lege, urmând astfel să fie respinsă ca inadmisibilă.

Pe cale de consecinţă, Curtea, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria ###### împotriva sentinţei penale nr. ###, pronunţată la data de 30.03.2021, de către Judecătoria ######, pe care o va desfiinţa sub aspectul laturii penale şi civile, precum și a dispoziţiilor privind cheltuielile judiciare, şi rejudecând cauza în aceste limite:

În baza art. 219 alin. 1 și 2 lit. b) și c) C.pen. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.pen., art. 43 alin. 5 C.pen., art. 35 alin. 1 C.pen. și art. 5 C.pen., va condamna pe inculpatul Coclea Robert Valentin la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare şi 5 (cinci) ani pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1, lit. a), b), e) şi f) C.pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturile părintești și respectiv dreptul de a fi tutore sau curator), pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în variantă agravantă şi în formă continuată (trei acte materiale). 

Va face aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. 1 şi 3 C.pen. rap. la art. 66 alin. 1 lit. a), b), e) şi f) C.pen. privind pedeapsa accesorie.

În baza art. 68 alin. 1 lit. c) C.pen., executarea pedepsei complementare va începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 422 C.proc.pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 04.08.2020 şi până la data de 20.01.2021, inclusiv.”

Sursa: Hotarâre nr. 187/2022 din 10.03.2022, cod RJ 862244847 (https://rejust.ro/juris/862244847)

Comments

comentarii