fbpx

Guvernul sesizează CCR pe motiv că sunt discriminați violatorii de minori prin imprescriptibilitatea răspunderii penale

Guvernul a sesizat Curtea Constituțională cu privire la Legea prin care se introduc pedepse mai aspre pentru infracțiunile sexuale asupra minorilor, motivând că sunt discriminați autorii acestor infracțiuni prin imprescriptibilitatea răspunderii penale. Redăm mai jos sesizarea, fără alte comentarii.

Sesizarea Guvernului:

”Legea, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, ridică unele probleme de constituţionalitate, după cum urmează:

Pct. 1 şi 2 ale art.I al Legii prevăd modificarea art. 153 din Codul penal, privind prescripţia răspunderii penale şi art. 154 privind termenele de prescripţie a răspunderii penale, în sensul instituirii imprescriptibilităţii răspunderii penale pentru faptele de viol (art. 218 din Codul penal) şi act sexual cu un minor (art. 220 din Codul penal).

Această reglementare poate ridica probleme din perspectiva raportării la art. 16 din Constituţie întrucât instituie un tratament discriminatoriu între persoanele care au comis infracţiuni de gravitate similară, in sensul in care nu pot fi idedificate raţiuni obiective pentru alegerea acelor infracţiuni care urmează a fi imprescriptibile.

Astfel, soluţia legislativă aleasă pare arbitrară şi discriminatorie faţă de persoanele care săvârşesc infracţiunile de viol sau act sexual cu un minor, infracţiuni pentru care va opera imprescriptibilitatea răspunderii penale, în timp ce alte fapte de gravitate cel puţin egală şi de natură similară vor fi continuare supuse curgerii termenelor de prescripţie.

Este adevărat că infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale au un specific aparte şi că, din cauza traumelor provocate victimelor, in multe cazuri trece o perioadă considerabilă de timp până când acestea pot aduce la cunoştinţa organelor judiciare fapta comisă, iar din această perspectivă s-ar putea justifica introducerea unor termene de prescripţie prelungite pentru faptele contra libertăţii şi integrităţii sexuale.

Chiar şi cu luarea în considerare a acestor aspecte insă, din perspectiva autorului infracţiunii, ar putea fi discutabilă aplicarea unui tratarnent diferit faţă de autorii unor alte infracţiuni pedepsite de legea penală la fel de aspru (enumerăm cu titlu de exemplu fapte precum cele de corupţie, tortură, nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, trădare).

Cu atât mai mult insă nu poate fi justificată în mod obiectiv şi rezonabil diferenţa de tratarnent faţă de autorii unor infracţiuni de aceeaşi natură., susceptibile a avea un efect similar asupra victimei şi prin urmare a produce acelaşi decalaj in sesizarea organelor judiciare.

Invocăm aici faptele de trafic de persoane (art. 210 din Codul penal), trafic de rninori (art. 211 din Codul penal), proxenetism (art, 213 din Codul penal), agresiune sexuală (art. 219 din Codul penal), pornografie infantilă (art. 374 din Codul penal).

Amintim că, in jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că o diferenţă de tratament trebuie să se bazeze pe justificări obiective şi rezonabile pentru a nu reprezenta o incălcare a art. 16 din Constituţie:

„Acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, in funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, in acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr, 86 din 27 februarie 2003, publicată. in Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr, 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr, 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 644 din 2 septernbrie 2014, paragraful 55, Decizia nr, 755 clin 16 decembrie 2014, publicată în IvIonitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 101 din 9 febmarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu inseanană unifonnitate, incălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri eple, fără o motivare obiectivă şi rezonabilk sau dacă există o disproporţie intre scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată. Ăîn Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr, 663 din 9 august 2019).

Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, incălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de “excludere de la un drept” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată in Monitorul al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată in Monitorul al României, Partea i, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată in Monitorul Oficial al R.omâniei, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014)tl in acelaşi sens este şi jurispruderiţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, in aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundarnentale privind interzicerea reprezintă o încălcare a acestor prevecleri orice diferenţă de tratament săvârşită de stat intre  indivizi   aflaţi  în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată. in Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată in Cauza D.H. şi               Împotriva  Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată in Cauza Burden Impotriva Regatului Unit, paragraful 60, 1–lotărârea din 16 rnartie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alți împotriva Regatului Unit, paragraful 61).”

Sesizarea originală aici

Comments

comentarii

Lasă un răspuns