Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Efectele Deciziei CCR privind abuzul în serviciu, interpretate diferit de instanțe din Cluj și București. Retroactivează?

Efectele Deciziei CCR privind abuzul în serviciu, interpretate diferit de instanțe din Cluj și București. Retroactivează?

În timp ce au existat numeroase discuții despre modificarea articolului din Codul penal privind abuzul în serviciu, în instanțe s-a format o practică diferită cu privire la aplicarea celebrei decizii a CCR nr.405/2016. Curtea de Apel Cluj spune că decizia nu poate fi asimilată cu o lege penală mai favorabilă, Tribunalul București o apreciază ca lege de dezincriminare, adică mai favorabilă, care retroactivează.

Ca regulă, deciziile Curții Constituționale se aplică pe viitor, iar o lege penală mai favorabilă are efecte și pentru trecut, aplicându-se retroactiv. După cum se știe, prin decizia CCR nr.405/2016 s-a stabilit că articolul din Codu penal privind abuzul în serviciu trebuie interpretat în sensul că se pedepsește doar încălcarea legislației primare (Legi, ordonanțe de Guvern), nu și pe cea secundară (hotărâri de Guvern, ordine de serviciu etc).

Pentru cei condamnați în baza acelui articol, dar care au încălcat legislație secundară, are mare importanță, în contextul în care Codul penal nu a fost modificat încă, dacă Decizia CCR aste asimilată unei legi penale mai favorabile, căci astfel pot scăpa de pedepse.

Am identificat două dosare cu obiect contestație la executare, în care instanțele din Cluj și București au opinii diferite cu privire la efectele decizie.

Judecătorul Delia Purice de la Curtea de Apel Cluj arată în motivare: ”Decizia Curții Constituționale nu poate fi asimilată cu o lege penală mai favorabilă”

Judecătorul Rebeca Zinca Dinu de la Tribunalul București spune: ”Decizia nr. 405/2016 poate fi apreciată lege de dezincriminare”

Cazul de la Cluj este cel al fostului primar din comuna Râșca, Ioan Morar, care a fost condamnat, în septembrie 2015, la o pedeapsă de 6 luni închisoare cu suspendare pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu.

În baza deciziei CCR, acesta a atacat pedeapsa și a invocat o decizie a Înaltei Curți (nr. 110/A din 4.04.2017), în care se arată că decizia CCR prin care norma de incriminare este declarată neconstituțională ar avea același efect ca o lege de dezincriminare (fapta incriminând abuzul de încredere fiind parțial dezincriminată) și, ca urmare, ea ar putea fi invocată de oricine, chiar din oficiu și oricând.

Mai întâi, Judecătoria Huedin i-a respins contestația la executare, motivând: ”În ceea ce privește susținerea contestatorului că Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României este asimilată cu o lege de dezincriminare, cele decise de instanța supremă nu pot fi însușite pentru următoarele considerente. Decizia nr. 405/2016 a CCR este una de interpretare pe viitor a textului de lege contestat, nu de eliminare a infracțiunii din Codul penal. Infracțiunea este în continuare în codul penal, având același conținut legal ca înainte de pronunțarea deciziei CCR. Prin urmare, nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii legale supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al dispoziției respective, așa cum statuează paragraful nr. 57 din Decizia 265/2014 a CCR.

Doar autoritatea care incriminează (stabilește că o faptă este infracțiune) poate să dezincrimineze (să elimine fapta din rândul infracțiunilor) și acestea numai prin lege. Or, art. 595 alin. 1 NCPP se referă în mod expres la „legea penală nouă mai favorabilă”.

Curtea Constituțională a României nu emite legi, ci adoptă acte jurisdicționale care fac parte din ordinea normativă, nu acte normative de reglementare primară. Cele două tipuri de acte nu sunt echivalente cu privire la momentul și consecințele juridice ale aplicării lor. De aceea, regula comună a aplicării lor pentru viitor, cunoaște o excepție care este de strictă interpretare și care vizează – conform voinței exprese a legiuitorului constituant – strict legea penală mai favorabilă, nu și decizia Curții Constituționale.”

Apoi, Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 90/2018 din 16 mai 2018, a arătat următoarele:

Decizia Curții Constituționale nu poate fi asimilată cu o lege penală mai favorabilă. Chiar făcând abstracție de emitentul actului (Curtea Constituțională – Parlamentul/Guvernul, după caz) de terminologia folosită cu privire la aplicarea actului ( Decizia Curții produce efecte juridice – legea intră în vigoare ), de conținutul actului ( act jurisdicțional ce face parte din ordinea normativă – act normativ de reglementare primară ) și de motivarea care a stat la baza adoptării sau emiterii sale ( neconstituționalitatea constatată prin Decizia Curții Constituționale este o sancțiune de drept constituțional – adoptarea unei legi penale mai favorabile ține de politica penală promovată de legiuitor) – aspecte care, în mod intrinsec, demonstrează diferența evidentă dintre cele două tipuri de acte, tot nu se poate realiza o echivalență, prin analogie sau prin asimilare, cu privire la momentul și consecințele juridice ale aplicării actului. În această privință regula este comună ( pentru viitor), însă excepția apare numai în privința legii penale (sau contravenționale) mai favorabile, nu și în privința deciziei Curții Constituționale. În consecință, din moment ce legiuitorul constituant nu a dorit să reglementeze un asemenea efect deciziei Curții Constituționale, nici legiuitorului organic, ordinar nu îi este permis ca, în mod indirect, să atașeze un efect ex tunc deciziei instanței constituționale.

Mai mult, se reține că revizuirea unei hotărâri judecătorești nu are drept rațiune relaxarea represiunii penale a statului, ci înlăturarea erorilor judiciare comise cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă,datorită necunoașterii de către instanță a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul. De aceea, legiuitorul a avut în vedere, din punct de vedere procedural, aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile la art. 595 Cod procedură penală.

Așadar, nici asimilarea Deciziei Curții Constituționale cu o lege penală mai favorabilă sub aspectul consecințelor juridice pe care le-ar produce asupra condamnatului și al momentului aplicării actului nu ar putea intra sub incidența revizuirii sau contestației la executare, acestea prin natura lor neputându-se constitui într-un remediu procesual care să vizeze aplicarea retroactivă a unui tratament penal mai favorabil, rezultând dintr-un act, partea ansamblului normativ.

De asemenea, trebuie subliniat că în cauzele judecate definitiv până la data publicării deciziei de admitere a Curții Constituționale numai revizuirea este singurul și unicul remediu pe care părțile îl au la dispoziție.

Chiar dacă norma de incriminare a fost constatată ca fiind neconstituțională, hotărârile judecătorești definitive la data Deciziei Curții nu pot fi repuse în discuție sub aspectul înlăturării, modificării, stingerii pedepsei în temeiul art. 595 sau art. 598 lit. c și d Cod procedură penală.

Este rolul legiuitorului ca, în urma deciziei Curții, să adopte o lege de punere de acord cu aceasta, în conformitate cu art. 147 alin. 1 din Constituție, care să cuprindă soluția legislativă de dezincriminare, pentru ca subiectele de drept aflate în executarea unei pedepse să beneficieze de dispozițiile art. 4 sau art. 6 Cod penal, după caz, coroborate cu art. 595 Cod procedură penală.

Art. 595 alin.1 Cod procedură penală se referă, printre altele, la cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine o lege care nu mai prevede ca infracțiune fapta, dispozițiile art. 5 Cod penal vizând situația în care actele normative sau prevederile din acestea declarate neconstituționale, în timpul cât s-au aflat în vigoare, au cuprins dispoziții legale mai favorabile și care trebuie aplicate ca atare până la judecarea definitivă a cauzei, ceea ce nu este cazul normelor de incriminare.

Curtea reține că petentul condamnat și-a întemeiat contestația la executare atât pe dispozițiile art. 595 alin. 1 NCPP, cât și pe dispozițiile  art. 598 alin. 1 lit. c) sau lit. d) NCPP.  Or, contestația la executare reglementată în art. 598 NCPP are ca obiect regimul de executare a unei hotărâri penale. Deci, această cale nu poate constitui un remediu procesual care să vizeze aplicarea retroactivă a unui tratament penal mai favorabil.

În esență contestatorul dorește prin cererea/contestația formulată restrângerea ilicitului penal, ceea ce ar presupune efectuarea de către instanța de executare a unei noi evaluări a situației de fapt sub două aspecte: pe de o parte prin rediscutarea încadrării juridice urmare a publicării deciziei CCR, pe de altă parte prin rediscutarea formei de vinovăție a faptei imputate. Or, acest lucru nu ar putea avea loc pe calea contestației la executare.

Decizia nr. 405/2016 a CCR este una de interpretare pe viitor a textului de lege contestat, nu de eliminare a infracțiunii de abuz în serviciu din Codul penal. Infracțiunea este în continuare în codul penal, având același conținut legal ca înainte de pronunțarea deciziei CCR. Prin urmare, nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii legale supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al dispoziției respective, așa cum statuează paragraful nr. 57 din Decizia 265/2014 a CCR.

Doar autoritatea care incriminează (stabilește că o faptă este infracțiune) poate să dezincrimineze (să elimine fapta din rândul infracțiunilor) și acestea numai prin lege. Or, art. 595 alin. 1 NCPP se referă în mod expres la „legea penală nouă mai favorabilă”.

Curtea Constituțională a României nu emite legi, ci adoptă acte jurisdicționale care fac parte din ordinea normativă, nu acte normative de reglementare primară. Cele două tipuri de acte nu sunt echivalente cu privire la momentul și consecințele juridice ale aplicării lor. De aceea, regula comună a aplicării lor pentru viitor, cunoaște o excepție care este de strictă interpretare și care vizează – conform voinței exprese a legiuitorului constituant – strict legea penală mai favorabilă, nu și decizia Curții Constituționale.

Art. 147 alin. 4 din Constituția României statuează că deciziile Curții Constituționale  a României produc efecte doar pentru viitor. Aceasta înseamnă că, începând cu data publicării în Monitorul Oficial, o decizie CCR se va aplica în două categorii de cauze: în primul rând, în cauza în care a fost invocată – astfel statuează chiar CCR în paragraful 30 al Deciziei nr. 866/2015 potrivit căruia constatarea  neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia; în al doilea rând, ea se va aplica în cauzele aflate pe rol, așa cum se statuează la punctul 4 din Decizia CCR nr. 319/2012, potrivit căruia instanțele judecătorești vor aplica deciziile Curții Constituționale numai în cauzele pendinte, la momentul publicării acestora, cauze în care dispozițiile vizate de Curte sunt aplicabile.

Așadar, rezultă că Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României nu poate produce efecte și în cauzele soluționate definitiv la data publicării, în care nu s-a invocat excepția de neconstituționalitate. Din actele dosarului rezultă că în privința petentului, judecata a luat sfârșit prin pronunțarea deciziei penale nr. 594/21 aprilie 2016 a Curții de Apel Cluj.

Chiar Curta a stabilit în paragrafele 33-34 ale Deciziei nr. 126/2016, că posibilitatea de a beneficia de efectele unei decizii de admitere este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat controlul de constituționalitate anterior momentului publicării deciziei, adică pentru două categorii de persoane: autorului excepției de neconstituționalitate în cauza în care a fost admisă excepția și, respectiv autorilor aceleiași excepții invocate anterior publicării deciziei curții, în alte cauze, soluționate definitiv.

De altfel, însăși Curtea Constituțională a României a decis că deciziile sale nu se aplică, când cauza este definitiv soluționată. Și aceasta pentru că, din momentul demarării procesului și până la data soluționării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv soarta litigiului. Incidența deciziei Curții Constituționale într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții. Dacă decizia Curții Constituționale ar produce efecte retroactive, s-ar încălca într-un mod nepermis autoritatea de lucru judecat, ceea ce ar afecta principiul securității raporturilor juridice – element fundamental al supremației dreptului.

Curtea reține că pe calea contestației la executare sau a aplicării legii mai favorabile nu poate fi sancționată pasivitatea legiuitorului care nu a modificat încă dispozițiile art. 297 C.pen. privitoare la abuzul în serviciu.”

O altă interpretare am găsit în cazul lui Vasile Banciu – fost director general adjunct al SC Asigurarea Nationala Romana SA din dosarul fraudării Transgaz Mediaș, în care a fost condamnat și Dinel Staicu. După ce Judecătoria Sectorului 2 București i-a respins cererea, instanța Tribunalului București a decis că trebuie rejudecată contestația la executare.

Motivarea Tribunalul București la decizia penală nr. 531/C  din data de 17 mai 2018:

”Prin Sentința penală nr. 1199/30.12.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin decizia penală nr. 825/A/10.06.2015 a Curții de Apel București, inculpatul (contestator în prezenta cauză) Banciu Vasile a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu și pedepsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, publicată în M.Of. nr. 517/08.07.2016 s-a statuat „că dispozițiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Conform art. 147 alin(1) din Constituția României „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”

Potrivit art. 595 C.proc.pen., „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal.”

Conform art. 4 C.pen. „Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin aplicarea legii noi.

Așadar, în prezenta cauză, instanța reține că motivele pe care și-a întemeiat cererea contestatorul condamnat vizează intervenirea unei legi penale de dezincriminare, astfel că urmează a analiza prima teză a art. 595 C.proc.pen. prin raportare la art. 4 C.pen.

Din această perspectivă, tribunalul consideră că în analiza cererilor, prin prisma dispozițiilor art. 595 C.proc.pen., instanța trebuie să stabilească următoarele: -dacă în cauză s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă; – dacă prin hotărârea definitivă s-a dispus condamnarea sau s-a aplicat o măsură educativă; dacă după rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit o lege care nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea.

Astfel, în ceea privește primele două condiții, tribunalul reține că în cauză petentul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 1199/30.12.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin decizia penală nr. 825/A/10.06.2015 a Curții de Apel București, la o pedeapsă de 3 ani și 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu și pedepsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.

Cu toate acestea, tribunalul consideră în dezacord cu prima instanță că în analiza celei de-a treia condiții- intervenirea unei legi de dezincriminare, deciziile Curții Constituționale pot constitui, în funcție de dezlegările date, legi de dezincriminare, în sensul art. 595 C.proc.pen.

Cu privire la această analiză, instanța are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 147 alin(1) din Constituția României, în măsura în care printr-o decizie a Curții Constituționale  o dispoziție dintr-o lege este declarată neconstituțională, acea decizie constituie izvor de drept penal, fiind obligatorie și opozabilă erga omnes. Astfel, așa cum s-a apreciat în doctrina de drept penal, instanța reține că, deși nu creează norme de incriminare, deciziile Curții Constituționale, menționate anterior, au capacitatea de a scoate din vigoare o normă de drept penal.

Deopotrivă, tribunalul reține că în hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării. Totodată, decizia menționată arată că atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și al constatării neconstituționalității normei (în același sens este și decizia nr. 18/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție). Constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, precizează decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, „poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare” (decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală).

De asemenea, tribunalul reține că în raport de considerentele reținute de instanța de control constituțional prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de speță nr. nr. 179/RC din 26 aprilie 2017 a considerat că neîndeplinirea exigenței conduitei inculpatului scoate această conduită din sfera ilicitului penal, iar situațiile în care acuzația de abuz în serviciu nu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, decizia Curții Constituționale echivalează cu o lege de dezincriminare. Consecința dezincriminării faptei o constituie lipsa prevederii actuale în legea penală. A considerat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia menționată că prin decizia Curții Constituționale anterior evocată s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în  serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidență fiind restrânsă, sens în care a apreciat că această decizie constituie o veritabilă lege de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 C. pen.

Prin urmare, făcând o corelare a celor reținute anterior cu situația de fapt și de drept cu care a fost învestită în prezenta cauza, instanța reține că Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale constituie o lege prin care faptele de abuz în serviciu, care au fost săvârșite în altă modalitate decât prin încălcarea normelor de legislație primară nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni.

Așadar, reținând că în termen de 45 de zile, de la publicarea în Monitorul Oficial nr. 517/08.07.2016, Parlamentul nu a pus în acord dispoziția legii, declarată neconstituțională, cu Constituția, după expirarea acestuia, instanța consideră că faptele de abuz în serviciu săvârșite altfel decât prin încălcarea normelor de legislație primară au fost dezincriminate.

Cu toate acestea, relevant de subliniat este că pronunțarea Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României nu echivalează cu dezincriminarea tuturor faptelor de abuz în serviciu, astfel că în procedura prevăzută de art. 595 C.proc.pen. este necesar a se efectua verificarea concretă a situației de fapt pentru care s-a dispus condamnarea, respectiv dacă în conținutul concret al faptei pentru care s-a dispus condamnarea s-a reținut săvârșirea faptei în altă modalitate decât prin încălcarea normelor de legislație primară.

Revenind asupra hotărârii a cărei desființare se solicită, tribunalul reține că prima instanță a efectuat doar un examen de apreciere a condiției statuate în art. 595 C.proc.pen., respectiv dacă o decizie a Curții Constituționale poate constitui lege de dezincriminare.

Reanalizând contestația cu care a fost învestit, prin prisma sentinței atacate și a considerentelor reținute, apreciind contrar primei instanțe că Decizia nr. 405/2016 poate fi apreciată lege de dezincriminare, tribunalul consideră că în cauză este necesară examinarea în continuare a faptelor concrete pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, respectiv dacă neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu s-a săvârșit prin raportare la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc., în esență, orice acte normative infralegale sau documente interne ale angajatorului ori, dimpotrivă, prin raportare la legi, ordonanțe ale guvernului sau ordonanțe de urgență ale guvernului, aspecte neanalizate de prima instanță în cadrul examinării contestației formulate de contestatorul condamnat Banciu Vasile.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns