fbpx

Din 24 septembrie, ultrajul poate fi săvârșit și împotriva polițiștilor locali

,,Nu este vorba despre o lacună a legii, ci despre un text de lege formulat generic.”, se arată în Decizia ICCJ  nr. 19/2020-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial  nr. 874 din 24 septembrie 2020.

Principalele argumente reținute în considerentele deciziei:

,,Prin urmare, începând cu anul 1996, cu excepţia unei perioade limitate de timp, calitatea de poliţist a subiectului pasiv secundar determină o agravare a răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.

Elementul de noutate adus de Codul penal în vigoare constă în aceea că, de lege lata, varianta agravată a infracţiunii de ultraj, ca infracţiune contra autorităţii, are în vedere doar calitatea de poliţist sau jandarm, în timp ce ultrajul împotriva unui judecător sau procuror este incriminat distinct, sub forma infracţiunii de ultraj judiciar prevăzute în art. 279 din Codul penal şi incluse printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei.

“Justificarea incriminării distincte a infracţiunii de ultraj judiciar faţă de infracţiunea de ultraj constă în aceea că, prin voinţa legii, judecătorul, procurorul sau avocatul au atribuţiile judiciare cele mai importante, iar de modul de îndeplinire a acestora depinde decisiv buna desfăşurare a cursului unui proces şi rezultatul acestuia, astfel că asigurarea unei protecţii sporite împotriva oricărei forme de violenţă exercitată asupra lor este, din această perspectivă, justificată”. Totodată, în ce priveşte includerea ultrajului judiciar printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, aceasta a fost susţinută “de necesitatea grupării infracţiunilor îndreptate împotriva justiţiei în cadrul aceluiaşi titlu din Codul penal”

În ce priveşte calitatea de poliţist, ca subiect pasiv secundar al variantei agravate a infracţiunii de ultraj, este cert că la origine aceasta era deţinută exclusiv de poliţistul care îşi desfăşura activitatea în cadrul Poliţiei Române. Ulterior, în legislaţia în vigoare au apărut reglementări cu privire la diferite categorii de poliţişti (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, Legea nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Comunitare, Legea poliţiei locale nr. 155/2010, Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare), astfel încât în prezent se pune problema dacă protecţia penală sporită conferită de varianta agravată a infracţiunii de ultraj este acordată doar poliţiştilor din cadrul Poliţiei Române sau şi altor categorii de poliţişti, cum este şi cazul poliţiştilor locali.

Prin urmare, atribuţiile generice, dar şi cele specifice în domeniul ordinii şi liniştii publice, ca şi drepturile conferite de lege în exercitarea acestor atribuţii, justifică o protecţie penală sporită şi pentru poliţistul local, nu doar pentru poliţistul din cadrul Poliţiei Române, ca subiect pasiv secundar al infracţiunii de ultraj în formă agravată, în condiţiile în care ambele categorii de poliţişti se supun aceloraşi riscuri, în ce priveşte integritatea lor fizică şi psihică.

În acest context, este de reţinut în primul rând că legea foloseşte termenul generic de “poliţist”, fără a distinge între diferitele categorii de poliţişti, după cum ei fac sau nu parte din Poliţia Română.

Aşa cum s-a arătat, pe lângă poliţiştii din cadrul Poliţiei Române şi cei din Poliţia de Frontieră Română, care fac parte din structura Ministerului Afacerilor Interne, există şi alte categorii de poliţişti, cum sunt cei locali ori, mai recent, cei care îşi desfăşoară activitatea în sistemul administraţiei penitenciare.

Împrejurarea că anumite categorii de poliţişti nu erau reglementate ca atare la momentul adoptării sau intrării în vigoare a legislaţiei penale, fie că este vorba despre forma sa iniţială, cum este Codul penal în vigoare, fie că este vorba despre o lege de modificare şi/sau de completare a acesteia, cum sunt legile succesive de modificare a Codului penal din 1968, nu prezintă relevanţă din perspectiva legalităţii incriminării variantei agravate a infracţiunii de ultraj, câtă vreme, pe de o parte, legea foloseşte termenul generic de “poliţist”, iar pe de altă parte, cu referire specială la poliţiştii locali, aceştia au atribuţii şi obligaţii profesionale în asigurarea securităţii publice, care sunt de esenţa activităţii unui poliţist şi justifică o protecţie sporită din partea legii penale, prin sancţionarea mai severă a faptelor de violenţă săvârşite împotriva lor.

Într-o asemenea ipoteză nu se pune problema interpretării legii penale prin analogie, căci nu este vorba despre o lacună a legii, ci despre un text de lege formulat generic, a cărui aplicare trebuie făcută fără a introduce distincţii pe care acesta nu le prevede, căci ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Nici faptul că actuala poliţie locală a rezultat din reorganizarea succesivă a altor instituţii (Corpul gardienilor publici şi Poliţia Comunitară), care existau sau nu la momentul adoptării, modificării şi/sau completării legii penale, cu referire la incriminarea variantei agravate a infracţiunii de ultraj, nu poate conduce la o altă concluzie în ce priveşte protecţia penală specială de care trebuie să se bucure poliţiştii locali în activitatea desfăşurată, în condiţiile în care reorganizarea succesivă a respectivelor instituţii nu a reprezentat doar o schimbare de titulatură, ci a adus modificări şi la nivelul atribuţiilor exercitate.

Tot astfel, nici împrejurarea că poliţia locală se organizează şi funcţionează prin hotărâre a autorităţii deliberative a administraţiei publice locale şi este un compartiment funcţional din cadrul aparatului de specialitate al primarului nu prezintă relevanţă, căci calitatea de subiect pasiv secundar pentru varianta agravată a infracţiunii de ultraj se întemeiază pe atribuţiile şi obligaţiile profesionale ale poliţistului în asigurarea securităţii publice, iar nu pe modalitatea de organizare şi funcţionare a instituţiei din care face parte, după cum nu este condiţionată de recunoaşterea în prealabil a unui statut special în favoarea respectivului poliţist.

În fine, în ce priveşte Decizia nr. 11/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, aceasta a analizat competenţa de a constata şi sancţiona contravenţiile prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în contextul competenţelor poliţiei locale în acest domeniu.

Concluzia exprimată în considerentele acelei decizii, în sensul că “nu se poate pune semnul egalităţii între poliţistul rutier şi poliţistul local, competenţele acestuia din urmă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice fiind limitate şi expres prevăzute de lege”, nu a avut la bază constatarea că poliţistul local nu ar fi poliţist.

Dimpotrivă, analizând una dintre condiţiile cumulative pentru a reţine calitatea de “poliţist rutier”, respectiv aceea de a fi “ofiţer sau agent de poliţie specializat”, Înalta Curte a arătat că aceasta “ar putea fi considerată ca fiind îndeplinită de un poliţist local, prin prisma prevederilor art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 155/2010, potrivit cărora poliţiştii locali cu atribuţii în domeniul circulaţiei rutiere sunt obligaţi să urmeze un program de formare iniţială organizat într-o instituţie de învăţământ din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (…)”.

Or, dispoziţia legală menţionată anterior se referă în mod explicit şi la “poliţiştii locali care au atribuţii în domeniul ordinii şi liniştii publice”, ceea ce înseamnă că, păstrând acelaşi raţionament exprimat în considerentele deciziei sus-citate, şi aceştia îndeplinesc condiţia de a fi “ofiţer sau agent de poliţie”, adică poliţist.

În considerarea celor expuse, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 13.613/271/2018 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “dacă noţiunea de poliţist prevăzută de art. 257 alin. (4) din Codul penal are un sens restrâns şi se referă doar la poliţiştii a căror activitate şi statut sunt reglementate de Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sau are un sens larg, general, care cuprinde şi poliţiştii locali a căror activitate şi statut sunt reglementate de Legea poliţiei locale nr. 155/2010 şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici”.

Va stabili că, în interpretarea dispoziţiilor art. 257 alin. (4) din Codul penal, noţiunea de “poliţist” are în vedere şi persoana care exercită funcţia de poliţist local în temeiul Legii poliţiei locale nr. 155/2010.”

Textul integral ăl găsiți în atașament.DECIZIE politisti locali

Comments

comentarii

Lasă un răspuns