Avocatul Manuela Gornoviceanu explică detaliat în ce a constat activitatea avocatului Robert Roșu în legătură cu dosarul în care acesta a fost condamnat.
Pentu că mulți dintre avocați încă nu sunt chiar lămuriți de starea de fapt exactă din cazul avocatului recent condamnat, o colegă de-a avocatului Robert Roșu a explicat punctual și cu referire la acuzații ce a făcut de fapt, în ce a constat activitatea de asistență juridică în speța care a atras condamnarea colegului său.
,,Mi-e cam greu să înțeleg care dintre hotărârile judecătorești este pilon al statului de drept în speța asta. Veți vedea că sunt mai multe, la fel de hotărâri, la fel de definitive …
Detalii
Clientul, cesionar, a contactat avocatul, transmițând proiectul de contract deja redactat cu cedentul, cu solicitarea de a se efectua o analiză privind drepturile acestui cedent. Raportul nu s-a putut redacta într-o zi – cât ar fi durat până la data stabilită pentru semnare-, așa încât părțile au semnat ceea ce conveniseră, urmând ca după finalizarea analizei contractul să fie amendat în raport de constatările făcute.
A fost apoi redactat raportul due diligence, o analiză extinsă a drepturilor succesorale afirmate de cedent, a legislației relevante, a cesiunilor anterioare încheiate și a bunurilor ce faceau obiectul contractului.
Avocatul (cel cu care ne solidarizăm azi, dar și alții prezenți la semnarea actelor) nu a intervenit în negocierea aspectelor comerciale ale tranzacției. Contractul a fost amendat după due diligence doar pe chestiuni juridice, clientul limitând revizuirea la astfel de aspecte, în mod explicit.
După data contractului amendat, în executarea dispozițiilor contractuale și contractului de asistență juridică, avocații au prestat servicii avocațiale în procedurile administrative și juridiciare corespunzătoare statusului acestora, unele prevăzute de lege, uzuale (cereri, notificări, asistență sau reprezentare în fata autorităților).
Acolo unde procedurile erau într-un stadiu avansat, fiind deja emise hotărârile de validare a dreptului de proprietate, s-au formulat doar notificări pentru punerea în posesie și s-a asigurat prezența la punerea în posesie.
În cazul altui bun (cel pentru care s-a dat condamnarea), activitățile au fost specifice situației în care procedura administrativă era în curs, fiind asigurată inclusiv asistarea clientului la ședințele entităților competente potrivit legii, conform art. 3 Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.
Acuzațiile aduse lui Robert sunt acelea că ar fi prestat servicii avocațiale ”știind” că cedentul nu avea dreptul la retrocedarea bunurilor.
De aici încolo, tot felul de susțineri despre multitudinea de acte pe care cedentul le deținea (acte de stare civilă, certificate de moștenitor, certificate de atestare a calității de moștenitor, contracte autentice de vânzare-cumpărare, oferte de donație, declarații de acceptare, contracte de mandate și hotărâri judecătorești).
Toate acestea au fost calificate ca frauduloase, false, ilegale, ilicite, desi nicio procedură nu a fost pornită vreodată – absolut niciuna – în privința acestor documente, niciun notar sau funcționar nu a fost acuzat și nici dosarul despre care vorbim nu are asemenea obiect.
Mai mult, acte contrare acestora, aflate în posesia părților adverse, în copii nesemnate și neasumate de emitenți și care au ajuns la avocat ca urmare a comunicărilor făcute de adversari conform procedurii civile, ar fi trebuit, în opinia acuzării, să fie folosite împotriva propriului client, chiar dacă legea le prezuma ca false (procedura civilă de la data emiterii acelor acte).
În fine, se mai susține că avocatul ar fi trebuit să se abțină a lucra după ce avocatul adversar i-a comunicat că, în opinia sa, cedentul nu are drepturi.
Este inutil a preciza că avocatul nu se angajează doar în cauze în care clientul are cu certitudine drepturi, perfect caracterizate și probate – de altfel, în astfel de cauze nici nu ar mai fi, în principiu, nevoie de avocat. În ceea ce privește însă faptele imputate avocatului în cauză, o analiză a aparenței drepturilor sau vocației la dobândirea acestor drepturi a fost făcută înainte de orice altă activitate avocațială, de către colegii din aceeași formă de exercitare a profesiei.
Orice persoană deține în patrimoniu dreptul subiectiv civil, așa numitul drept la drept, fără ca acesta să poată fi interzis atunci când dreptul obiectiv nu există (adică nu e confirmat adminsitrativ sau judecătorește). De asemenea, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru exercitarea căilor legale pentru valorificarea unui drept. Prin căi legale se întelege căile prevăzute de lege, cum ar fi acțiunea civilă, cererea administrativă etc. Că aceste cereri, în sens larg, sunt întemeiate sau nu, este o chestiune în atribuția autorităților competente, potrivit legii, sancțiunea lipsei de temei fiind respingerea acelor cereri, iar nu răspunderea penală.
Săvârșirea unor fapte penale, cum ar fi folosirea unor acte false, coruperea funcționarilor sau altele asmenea, atrage răspunderea penală pentru acele fapte și nu pentru exercițiul dreptului subiectiv civil.
Mai important, însă, este că toate aspectele care au fost susținute prin activitățile avocațiale erau confirmate prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțe naționale și europene din România sau din străinătate (Portugalia, Franța).
Aceste hotărâri judecătorești fie soluționează aspecte individuale, fie sunt unele care validează legalitatea și conformitatea procedurii, în general.
În legătură cu problematica corectei calificări a temeiului juridic a cererii de către comisiile cu atribuții în cadrul procedurilor, exista Sentința civilă nr. 1496/16.05.2005 pronunțată de Judecătoria Buftea: “solicitantul poate indica terenuri de drept corecte sau greșite, Comisia Locală are atribuția de a analiza actele anexate de solicitant [în] cond. Art. 10 al. 3 din HG 1172/2001 și să aprecieze dacă se putea încadra în disp. Lg 1/2000, având un rol activ. Oricum, soluția putea fi verificată sub aspectul legalității de Comisia Jud. Conform art.6 lit b și c. Comisia Județeană a interpretat corect HG nr 1172/2001 și Lg. 1/2000 prin soluționarea contestației și emiterea hotărârii oferind o interpretare în sensul aplicării, nu în sensul neaplicării legii. Atât timp cât pârâtul demonstrează cu acte dreptul său, confirmat și prin admiterea acțiunii în constatare prin sc nr. 1872/26.06.2003, o interpretare rigidă a regulamentului și reluare a procedurii ar conduce la acelaşi rezultat: atribuirea în proprietatea pârâtului a 10 ha cu teren vegetație forestieră. Atâta timp cât pârâtul a depus o cerere, chiar greșit întemeiată, aceasta a existat. Prin absurd, raționamentul reclamantei ar funcționa şi atunci când un petent depune cerere de reconstituire adresată Comisiei Locale și întemeiată prin disp. Art. 480 C.civ. privind revendicarea. Calificarea cererii este în atributul Comisiei Locale […..] Comisia Județeană a reparat aceste erori…”.
Aceeași interpretare a fost dată și prin Decizia Civilă nr. 73/22.01.2007 a Curții de Apel București: „…S-a susținut de recurentă că singura cerere formulată de intimatul pârât pentru reconstituirea dreptului său de proprietate a reprezentat o notificare adresată Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001, care nu avea nici o competență legală privind restituirea terenurilor forestiere. Critica este nefondată în condițiile în care art. 33 din Legea nr. 1/2000 prevede expres valabilitatea cererilor de reconstituire chiar dacă acestea au fost depuse la alte comisii decât cele competente potrivit legii.”
Prin Sentința civilă nr. 1872/26.06.2003 pronunțată de Judecătoria Buftea, instanța a admis cererea reclamantului Al României Paul Philippe împotriva Primăriei Snagov apreciind că reclamantul „este îndreptățit să beneficieze de retrocedarea suprafeței de 10 ha de pădure, situată în comuna Snagov, zona Fundul Sacului” și „.. a făcut dovada de succesor în drepturi al Elenei Lupescu, soția Regelui Carol al II lea, care la rândul său a fost proprietarul suprafeței de pădure la care se face referire în acțiune”.
Deși avocatul nu avea nicio legătură cu acțiunea în justiție soluționată în anul 2003 de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. 3387/2003, cu mai mult de 3 ani înainte ca societatea de avocați în care activa să primească primul mandat de reprezentare din partea clientului, avocatul a decontat criticile privind această hotărâre considerată nelegală sau atipică.
Prin Decizia irevocabilă a ICCJ nr. 954/14.02.2012, cedentul a fost irevocabil recunoscut drept nepot de fiu al Regelui Carol al II-lea. Fiind vorba despre o hotărâre declarativă într-o procedură având ca obiect stabilirea filiației (față de tată), odată rămasă definitivă, aceasta produce efecte retroactive şi erga omnes – de la nașterea copilului, iar în ceea ce privește drepturile acestuia – de la concepția lui.
Concluzionând, chiar înainte ca orice contract de asistență juridică să fi fost încheiat în legătură cu procedurile ce au făcut obiectul acuzațiilor penale, instanțele judecătorești emiseseră hotărâri irevocabile prin care confirmau susținerile cedentului, pe baza actelor prezentate de acesta, avocatul acuzat neavând cum să știe că petentul nu are drepturi, ci dimpotrivă, dobândind credința, justificată, că drepturile pretinse există, desi o astfel de convingere nu este necesară pentru ca un avocat să poată exercita profesia pentru clientul său.
În legătură cu Ferma Băneasa, calitatea clientului de succesor al Regelui Carol al II-lea, ca nepot de fiu a fost, de asemenea, recunoscută judiciar. Pe lângă Decizia irevocabilă ÎCCJ nr. 954/14.02.2012, există și alte hotărâri judecătorești definitive care statuează asupra calității de persoană îndreptățită a acestei persoane:
– Decizia civilă nr. 109A/05.07.2012 a Curții de Apel București, Secţia a IX-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr. 3378/14.06.2013;
– Sentința civilă nr. 2038/27.08.2008 a Judecătoriei Reșița și, în calea de atac a recursului, Decizia civilă nr. 207/R/30.03.2009 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin;
– Decizia nr. 839/R/04.07.2007 pronunțată de Tribunalul Vaslui.
– Sentința nr. 500/16.05.2006 a Tribunalului Prahova;
– Sentința nr. 679/20.06.2006 a Tribunalului Prahova. În același dosar – Decizia nr. 4792/09.07.2008 a ÎCCJ, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, irevocabilă;
– Decizia civilă nr.182A/23.03.2009 a Curţii de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 3763/07.06.2010 a ÎCCJ;
– Decizia civilă nr. 109A/05.07.2012 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr. 3378/14.06.2013;
– Decizia nr. 839/R/04.07.2007 a Tribunalului Vaslui.
Prin Decizia Civilă nr. 2146/06.12.2013 a Tribunalului București, definitivă a fost statuată legalitatea procedurii de reconstituire parțială a dreptului de proprietate pentru Ferma Băneasa,
Parte din aceste hotărâri erau emise la data angajării avocatului, parte au fost pronunțate pe parcurs. Toate au fost calificate ca greșite, eronate, frauduloase, unii dintre judecători au fost audiați și interogați cu privire la motivul pentru care le-au pronunțat, iar avocații puși să-și explice opiniile juridice, cu încălcarea gravă a legii. Niciuna nu a fost desființată prin decizia de condamnare.
Avem, așadar, azi, două rânduri/feluri de hotărâri judecătorești, care se bucură laolaltă de prezumția de legalitate și care se contrazic reciproc.
În logica legii și a firii, ultima dintre cele care nu se conciliază ar trebui desființată doar și pentru acest motiv.
Dar, cumva, mi-e greu să cred că legea va conta. Ne vom învârti în jurul lui 52 alin. (3) cpp, vom apăra orice pentru confortul sistemului.”
