Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Decizia în premieră de la Târgu Mureș arată că lipsa de reacție a autorităților a dus la uciderea victimei violenței domestice

Decizia în premieră de la Târgu Mureș arată că lipsa de reacție a autorităților a dus la uciderea victimei violenței domestice

Judecătorii Curții de Apel Târgu Mureș au motivat repede decizia în premieră din 22 noiembrie, prin care Statul a fost obligat să plătească daune pentru că nu a protejat viața unei femei împușcate în cap de fostul concubin. În motivare se arată că ”autorităţile aveau cunoştinţă de săvârşirea unor acte de violenţă şi de ameninţare a vieţii victimei, dar nu au luat nicio măsură pentru a o proteja.”

”Instanţa reţine că lipsa de reacţie a autorităţilor, neluarea niciunei măsuri în vederea protejării vieţii victimei au favorizat repetarea faptelor de violenţă ce au culminat cu uciderea victimei.”, scriu judecătoarele Georgeta Oltean și Camelia Rusu de la secția I civilă a Curții de Apel Târgu Mureș. Amintim că reclamanții – părinții tinerei ucise și copilul ei -,  reprezentanți de SCA Chiriță și Asociații din Cluj, au primit daune de 150.000 de euro. Clujust.ro vă prezintă mai jos, în exclusivitate, partea esențială din decizia istorică nr.503/A/2018 de la CA Târgu Mureș:

”În fapt, între victima S. G. E şi agresorul Szasz Imre Marton au existat relaţii de concubinaj, din care a rezultat minorul reclamant S. K. K., născut la data de 12 iunie 2014. La scurt timp după naşterea acestuia, victima, care la acel moment locuia împreună cu tatăl copilului, determinată de comportamentul violent al acestuia s-a mutat împreună cu minorul în casa părintească, fără a rupe definitiv relațiile cu fostul concubin. Începând cu luna noiembrie 2016 acesta a ameninţat-o pe victimă că o va împușca.

La data de 15 ianuarie 2017, victima a apelat numărul de urgenţă 112, reclamând exercitarea unor acte de violenţă asupra sa de către fostul concubin, la fața locului deplasându-se echipajele de intervenție, respectiv doi polițişti, însă agresorul părăsise locul faptei. Poliţiştii au încheiat un proces-verbal (fila 19 în dosarul penal).

În urma acestui incident, victima a formulat o plângere penală, ce a fost înregistrată în data de 16 ianuarie 2017 și s-a prezentat la Institutul de Medicină Legală Târgu-Mureş, unde i s-a eliberat un certificat medico-legal.

La data de 17 ianuarie 2017 s-a început urmărirea penală cu privire la infracţiunile de loviri sau alte violenţe, distrugere şi ameninţare (fila 13, dosar penal).

La data de 18 ianuarie 2017, fostul concubin al victimei s-a deplasat împreună cu mai multe persoane la barul unde aceasta lucra şi a provocat scandal, a împins-o peste câteva mese din bar, a spart sticle și pahare și i-a adresat injurii și amenințări, reclamanta G. E, mama victimei, apelând numărul de urgență 112, însă operatorul i-a comunicat faptul că nu poate trimite un echipaj de intervenție, nefiind cunoscută adresa barului. Reclamanta a revenit după câteva minute cu informații privitoare la locație, comunicându-i-se că nu se va deplasa un echipaj de intervenție, operatorul apreciind că pericolul dispăruse.

După acest incident, victima a formulat o nouă plângere penală împotriva fostului său concubin, arătând că acesta a ameninţat-o cu moartea, plângere ce a fost înregistrată la data de 19 ianuarie 2017, în aceeaşi zi dispunându-se începerea urmăririi penale pentru ameninţare (fila 14, dosar penal) și a apelat la un avocat pentru a solicita emiterea unui ordin de protecție.

La data de 22 ianuarie 2017, în jurul orei 20,00, numitul Szasz Imre Marton, folosind o armă de vânătoare, a împușcat-o pe victimă, care a fost rănită grav și a decedat la scurt timp după transportarea la spital.

La data de 04 septembrie 2017 s-a emis Ordonanţa de atribuire a calităţii de suspect în privinţa numitului Szasz Imre Marton şi la data de 19 ianuarie 2018 s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau alte violenţe şi ameninţare, fiind trimis în judecată prin Rechizitoriul emis la data de 27 august 2018 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş.

Reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor în solidar, în temeiul art. 1357 din Codul civil, la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a încălcării art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.

În vederea garantării acestui drept, într-adevăr, Statul are printre altele şi obligaţii pozitive, constând în luarea unor măsuri de ordin legislativ şi administrativ, în vederea protejării efective a vieţii persoanelor aflate sub jurisdicţia sa.

Cu privire la fapta ilicită, în concret, reclamanţii au imputat Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratului General al Poliţiei Române şi Ministerului Afacerilor Interne neluarea vreunei măsuri pentru protejarea victimei, în afară de înregistrarea plângerilor acesteia.

Astfel cum am arătat anterior, în urma incidentului din data de 15 ianuarie 2017 victima depus o plângere penală, în care a arătat că a fost lovită şi ameninţată cu alte acte de violenţă, creându-i-se o stare de temere. Singurele măsuri care s-au luat de îndată a fost înregistrarea plângerii şi începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Nu s-a luat nicio declaraţie victimei şi, cu toate că agresorul fusese identificat, cu indicarea numelui şi adresei acestuia, nu s-au făcut niciun fel de verificări în vederea atribuirii calităţii de suspect şi continuării urmăririi penale.

Totuşi, având în vedere că era prima plângere depusă de victimă şi în contextul în care nu făcuse referire la ameninţarea cu moartea, considerăm că raportat la aceasta nu poate fi imputat pârâţilor faptul că nu au luat măsuri urgente, imediate, pentru protejarea victimei. În acest context reţinem că nu sunt reale susţinerile apelanţilor referitoare la caracterul flagrant al infracţiunilor săvârşite de agresor în seara zilei de 15 ianuarie 2017. Astfel, instanţa reţine că potrivit art. 293 Cod procedură penală, este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Contrar susţinerilor pârâţilor, sintagma „descoperită” include şi ipoteza în care organele de poliţie află despre comiterea faptei în urma apelului victimei la 112, fapta fiind descoperită imediat după săvârşire, cu condiţia însă ca făptuitorul să fie prins la acel moment. În speţă, echipajul de poliţie s-a deplasat în câteva minute la locul incidentului, însă agresorul plecase, astfel că, nefiind prins imediat după săvârşirea faptei, infracţiunile nu dobândiseră caracter flagrant, prin urmare nu se poate imputa neurmarea procedurii speciale specifice infracţiunilor flagrante, care se desfăşoară într-adevăr în 3 zile.

În ceea ce priveşte incidentul din data de 18 ianuarie 2017, instanţa constată, din probele administrate, că în seara respectivă s-au efectuat 3 apeluri la 112.

Astfel, reclamanta G. E, mama victimei a apelat numărul de urgenţă 112 la ora 21:57 şi a arătat că fiica sa este agresată de fostul concubin în barul Loren‘s din cartierul Unirii, unde face scandal. Operatorul i-a solicitat adresa exactă a barului, motiv pentru care reclamanta a revenit cu un apel la ora 21:59, prin care a indicat adresa localului, informând operatorul că agresorul plecase. Întrebată fiind de operator dacă este necesară intervenţia poliţiei, aceasta a arătat că va reveni cu un telefon.

La ora 22:05 victima a apelat Serviciul de urgenţă 112 şi a comunicat operatorului că se afla acasă, că fusese agresată la locul de muncă, într-un bar, de fostul concubin, că nu ştie dacă acesta se mai afla acolo, că mai fusese agresată de aceeaşi persoană cu câteva zile înainte, când a mai depus o plângere la poliţie şi a solicitat deplasarea unui echipaj de poliţie la domiciliul acesteia pentru a depune o nouă plângere. Operatorul i-a comunicat că plângerea penală se depune la poliţie, iar un echipaj nu poate fi trimis la domiciliul acesteia în acest scop, îndrumând-o să revină cu un telefon în cazul în care agresorul revine. Operatorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale nu a transmis, prin urmare, apelul către poliţie.

Potrivit Manualului de operare pentru Centrul Unic pentru apeluri de urgenţă, una dintre obligaţiile operatorului este să stabilească locaţia exactă a evenimentului. În cauză, astfel cum rezultă din înregistrările audio depuse, reclamanta G.E , mama victimei, în primul apel a indicat numele barului şi zona unde este situat (Barul Loren’s , cartierul Unirii) iar în al doilea apel, a indicat adresa exactă a acestuia (str. Bărăganului nr. 5A). Sunt reale susţinerile apelanţilor potrivit cărora operatorul avea suficiente date pentru a transmite apelul către poliţie, în contextul în care se indicase faptul că avea loc un incident violent produs de mai multe persoane într-un loc public, indicându-se denumirea barului şi zona unde se afla, nefiind dificil de identificat adresa acestuia în contextul în care operatorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale are servicii de localizare a apelului şi poliţiştii din zona respectivă cunosc barurile din sectorul lor de activitate.

Potrivit aceluiaşi manual de operare, nu apelantul decide dacă este necesară intervenţia vreunui echipaj, decizia în acest sens aparţinând operatorului pe baza datelor furnizate de apelant. În cauză, operatorul a întrebat apelantul (G. E.) dacă este nevoie de intervenţia poliţiei şi în contextul în care aceasta i-a spus că agresorul părăsise localul, a decis să nu transfere apelul către poliţie, considerând că pericolul semnalat trecuse.

Instanţa apreciază că după primul apel, operatorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale trebuia să reacţioneze, fiind informat cu privire la existenţa unor acte de violenţă comise într-un loc public, ce se puteau solda cu mai multe victime, tulburarea ordinii şi liniştii publice şi agresiunile fizice făcând parte din lista cu apelurile posibile către poliţie.

Apelul nu era unul care să nu aibă caracter serios, de urgenţă, neavând relevanţă faptul că agresorul plecase după câteva minute. O intervenţie rapidă a unui echipaj de poliţie din zonă putea surprinde agresorul în apropierea locului săvârşirii faptelor, permitea administrarea unor probe cu privire la faptă în vederea identificării făptuitorului şi stabilirii faptei săvârşite. Lipsa de reacţie a autorităţilor atunci când sunt înştiinţate de săvârşirea unei infracţiuni violente în public, chiar în momentul desfăşurării incidentului, este de natură a crea cetăţenilor o stare de insecuritate şi de a justifica o lipsă de încredere a acestora în capacitatea Statului, prin instituţiile sale, de a-i proteja împotriva unor astfel de fapte.

Din acest motiv, pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale răspunde pentru neluarea măsurilor necesare protejării vieţii victimei. Argumentele reţinute de prima instanţă, în sensul că nu există o legătură de cauzalitate directă între fapta operatorului Serviciului de Telecomunicaţii Speciale de a nu transmite apelul către poliţie şi decesul victimei sunt nerelevante, devreme ce reclamanţii nu au susţinut că victima a decedat din acest motiv.
În ceea ce priveşte responsabilitatea poliţiei, instanţa reţine că în ziua următoare evenimentului din data de 18 ianuarie 2017, victima a depus o nouă plângere la Poliţia Târgu-Mureş (fila 17, în dosarul penal), prin care a arătat că în data de 15 ianuarie 2017 fusese agresată de fostul concubin şi depusese o plângere la poliţie împotriva acestuia şi că în data de 18 ianuarie a fost agresată din nou în timp ce se afla la locul de muncă, într-un bar, fostul concubin ameninţând-o cu moartea.

Organele de poliţie au înregistrat plângerea şi au început în aceeaşi zi urmărirea penală pentru fapta de ameninţare (fila 14, dosarul penal). Cu toate acestea, o ordonanţă de atribuire a calităţii de suspect a fost emisă abia la data de 04 septembrie 2017.

De la data depunerii ultimei plângeri penale, 19 ianuarie 2017 şi până la data de 22 ianuarie 2017, când victima a fost ucisă prin împuşcare de către agresor, organele de poliţie nu au luat nicio altă măsură, deşi într-un interval foarte scurt, de câteva zile, victima formulase două plângeri în care reclama săvârşirea unor violenţe şi ameninţări la viaţa acesteia. Astfel cum am arătat, dacă după prima plângere nu se poate imputa o lipsă de reacţie a autorităţilor, după cea de-a doua, pericolul la care era expusă victima era evident şi concret.

Organele de poliţie ar fi trebuit să administreze de urgenţă dovezi în vederea stabilirii calităţii de suspect a agresorului pentru continuarea urmăririi penale, cadru legal ce permitea poliţiei să ia anumite măsuri, cum ar fi luarea unei declaraţii, reţinerea pentru 24 de ore. Cu toate acestea, organele de poliţie nu au luat o declaraţie nici măcar victimei, în calitate de parte vătămată ce formulase două plângeri, neluând nicio măsură pentru stabilirea făptuitorului, deşi acesta fusese indicat cu toate datele necesare în plângerile depuse, iar la faptele săvârşite în public au fost martori prezenţi. Or, infracţiuni de genul celor reclamate de victimă justificau luarea unor măsuri urgente pentru protejarea acesteia, neavând relevanţă faptul că agresorul nu era cunoscut în evidenţele poliţiei cu antecedente penale constând în infracţiuni săvârşite cu violenţă, ci numai furturi din locuinţe.

Prin urmare, autorităţile aveau cunoştinţă de săvârşirea unor acte de violenţă şi de ameninţare a vieţii victimei, dar nu au luat nicio măsură pentru a o proteja. Nu se poate aprecia că o săptămână este un timp prea scurt pentru ca autorităţile să poată interveni, să poată lua vreo măsură concretă de protejare a victimei, în contextul în care, în afară de a înregistra plângerile şi a începe urmărirea penală cu privire la fapte, autorităţile nu au luat în concret nicio măsură de natură a preîntâmpina reapariţia actelor de violenţă ale agresorului, de a proteja victima.

Argumentele referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, invocate de intimaţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş şi Inspectoratul General al Poliţiei Române nu sunt relevante. Administrarea dovezilor necesare în vederea stabilirii calităţii de suspect, luarea unor măsuri preventive sunt măsuri legale, care nu presupun încălcarea drepturilor persoanei acuzate de săvârşirea unor infracţiuni. Nu s-a pretins autorităţilor luarea vreunor măsuri cu încălcarea legii or a drepturilor agresorului, însă infracţiunile de natura celor reclamate de victimă necesită prin natura lor măsuri rapide din partea autorităţilor, iar aceste măsuri puteau fi luate.

Omiţând să ia măsuri prompte cu privire la plângerile formulate de victimă, autorităţile au făcut ca acestea să fie lipsite de orice efect, prin situaţia creată favorizând recurenţa faptelor de violenţă ce au culminat cu uciderea acesteia.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea constată că este îndeplinită în cauză condiţia săvârşirii unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor. Faptele ilicite ce se reţin în sarcina acestora constau în încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, pentru a fi garantată respectarea dreptului la viaţă al unei persoane, Statului îi revine sarcina de a îndeplini anumite obligaţii pozitive de a proteja efectiv şi eficace viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (prin măsuri de ordin legislativ şi administrativ) şi negative (constând în interdicţia de a provoca în mod intenţionat moartea unei persoane prin agenţii săi).

Instanţa reţine în acest context faptul că legislaţia în vigoare la momentul producerii tragicului eveniment, respectiv Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, nu conţinea dispoziţii de natură a facilita o intervenţie rapidă a organelor de poliţie, prevederile referitoare la ordinul de protecţie provizoriu ce poate fi emis de către poliţişti fiind introduse abia în anul 2018.

De asemenea, reţinem că România a ratificat Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice de la Istanbul, prin Legea nr. 30/2016, obligându-se să ia toate măsurile legislative şi alte măsuri necesare în vederea protejării victimelor de orice acte de violenţă ulterioare, precum şi să acorde despăgubiri adecvate împotriva autorităţilor Statului care nu şi-au îndeplinit datoria de a lua măsurile preventive sau de protecţie necesare în cadrul sferei de aplicare a puterilor lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în cauza Osman c. Regatului Unit că autorităţile au îndatorirea de a preveni şi reprima infracţiunile, în condiţiile în care acestea din urmă ştiau sau ar fi trebuit să ştie despre existenţa unui risc real şi imediat pentru viaţa unei persoane fizice identificate din partea actelor criminale ale unei terţe părţi şi totuşi nu au reuşit să ia măsuri prin care să evite producerea acestui risc.
De asemenea, în cauza Opuz c. Turciei, Curtea a arătat că pentru a se putea reţine încălcarea art. 2 din Convenţie este necesar a se stabili dacă autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie că viaţa uneia sau mai multor persoane era în pericol în mod real şi imediat ca urmare a actelor infracţionale ale unui terţ şi că nu au luat în cadrul atribuţiilor ce le revin măsurile care în mod rezonabil ar fi atenuat acest risc. Prin urmare, în raport de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze trebuie a se analiza previzibilitatea riscului, rezonabilitatea actelor demarate de organele de urmărire penală şi caracterul efectiv al anchetei.

În cauză, instanţa constată că riscul era previzibil, în contextul în care la interval de câteva zile victima a solicitat intervenţia poliţiei ca urmare a agresiunilor şi ameninţărilor exercitate de agresor, a formulat două plângeri penale în care a arătat că era ameninţată cu moartea.

În ceea ce priveşte actele demarate de organele de urmărire penală, instanţa constată că simpla înregistrare a plângerilor şi emiterea unor ordonanţe de începere a urmăririi penale cu privire la fapte nu sunt de natură a fi considerate rezonabile, atunci când viaţa unei persoane este în pericol.

Autorităţile ştiau de existenţa pericolului real şi imediat în care se afla victima ca urmare a faptelor infracţionale ale fostului său concubin, însă actele efectuate de organele de cercetare penală nu erau sub nicio formă de natură a atenua în vreun fel riscul la care era expusă victima.

Referitor la raportul de cauzalitate, instanţa reţine că acesta lipseşte atunci când prejudiciul se datorează exclusiv forţei majore, cazului fortuit, faptei unui terţ sau faptei victimei. În cauză s-a invocat fapta victimei, imputându-i-se acesteia din urmă atitudinea pasivă manifestată din luna noiembrie 2016, când, aşa cum rezultă din probele administrate, a început să fie ameninţată cu moartea de fostul concubin, până în luna ianuarie 2017, când a decis să depună prima plângere penală, respectiv faptul că nu a recurs la angajarea unui avocat pentru obţinerea unui ordin de protecţie.

Situaţia victimelor violenţelor domestice este una particulară şi nu se poate face abstracţie de vulnerabilitatea acestora, ştiut fiind că multe victime aleg să nu acţioneze împotriva agresorului fie datorită lipsei mijloacelor materiale, de teamă sau de ruşinea de stigmatizare din partea comunităţii, datorită necunoaşterii legislaţiei şi a serviciilor sociale disponibile de care ar putea benefica.

Instanţa reţine că trebuie analizată situaţia particulară a victimei din prezenta cauză, context în care trebuie să ţinem seama de vârsta acesteia, nivelul de pregătire, de faptul că avea un copil minor cu agresorul, de faptul că nu fusese informată sau îndrumată spre a apela la mijloacele legale ce ar fi fost de natură a o proteja, de mijloacele materiale pe care le avea la dispoziţie. Cu toate acestea, victima a informat autorităţile, astfel cum am arătat anterior, cu privire la pericolul real, concret în care se afla, însă reacţia acestora nu a fost în măsură să o protejeze. Din această perspectivă, nu pot fi primite nici argumentele pârâţilor potrivit cărora decesul victimei s-a produs pe fondul caracterului imprevizibil al comportamentului agresorului.

Pe de altă parte, fapta acestuia, care a dus la decesul victimei, nu exclude responsabilitatea pârâţilor din prezenta cauză, întrucât în cadrul raportului de cauzalitate, fenomenul cauză nu a acţionat singur şi izolat, ci în anumite condiţii externe, care, fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuşi producerea acestuia, favorizând dezvoltarea procesului cauzal, asigurându-i rezultatele negative. Astfel, faptele pârâţilor, deşi reprezintă condiţii exterioare, au contribuit la realizarea efectului păgubitor, alcătuind, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia aceste condiţii dobândesc, şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal. Unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură ca un tot la producerea prejudiciului, astfel încât trebuie recunoscută eficienţa cauzală a fiecăruia dintre elementele complexului cauzal.

Prin urmare, între cauza principală şi condiţii este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară şi directă, ci şi condiţiile cauzale, fapte care au făcut posibilă acţiunea cauză sau i-au asigurat, înlesnit efectele. În acest sens, instanţa reţine că lipsa de reacţie a autorităţilor, neluarea niciunei măsuri în vederea protejării vieţii victimei au favorizat repetarea faptelor de violenţă ce au culminat cu uciderea victimei.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa reţine că prejudiciul nepatrimonial, constând în suferinţele psihice generate de pierderea mamei, respectiv a fiicei reclamanţilor este cert.

Potrivit prevederilor art. 1391 din Codul civil, instanţa poate acorda despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei.

La stabilirea cuantumului compensaţiilor băneşti pentru acest prejudiciu, instanţa trebuie să aibă în vedere anumite criterii, respectiv importanta si gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum si criteriul echităţii, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire nejustificată a reclamanţilor şi nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului pârâţilor.

Instanţa are în vedere consecinţele negative suferite de reclamanţi din punct de vedere psihic, afectiv, importanţa valorilor morale lezate, precum şi măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele faptelor, măsura în care le este afectată situaţia familială şi socială. Totodată, instanţa va ţine seama şi de măsura în care faptele imputate pârâţilor, respectiv inacţiunea acestora, au concurat la producerea prejudiciului.

Având în vedere circumstanţele cauzei, instanţa va ţine seama de vârsta minorului, care la 2 ani şi 7 luni a rămas orfan, de impactul pe termen lung asupra acestuia a faptului că nu a avut ocazia să-şi cunoască mama, să beneficieze de legătura specială ce există între mamă şi copil, de felul în care această situaţie îi va afecta copilăria şi mai departe viaţa ca adult.

De asemenea, în privinţa părinţilor victimei, pierderea unui copil în vârstă de 29 de ani, lăsând orfan un băieţel la o vârstă fragedă, faptul că mama victimei a fost prezentă la momentul când aceasta a fost împuşcată, sunt circumstanţe traumatizante care generază suferinţe profunde de natură emoţională, afectivă şi care justifică acordarea de despăgubiri pentru prejuridiul moral suferit.

Pe de altă parte, raportarea la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, presupune aplicarea prinicipiului echităţii în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, precum şi a principiului proporţionalităţii.

Raportat la criteriile anterior menţionate, Curtea constată că suma de 100.000 euro pentru minorul S. K. K şi câte 25.000 pentru reclamanţii S. J şi G.E , reprezintă o reparaţie echitabilă a suferinţelor psihice îndurate ca urmare a traumei suferite, în urma pierderii mamei, respectiv fiicei acestora, neputând fi ignorate sau minimalizate consecinţele majore asupra vieţii familiale a reclamanţilor, care au determinat schimbări profunde şi în calitatea vieţii acestora.

Nu pot fi primite argumentele apelanţilor potrivit cărora pârâţii nu au formulat niciun fel de apărări cu privire la cuantumul despăgubirilor solicitate şi din acest motiv instanţa nu ar putea să acorde o sumă mai mică, intimaţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş şi Inspectoratul General al Poliţiei Române arătând că sumele solicitate de reclamanţi sunt exagerate. În plus, apelul fiind devolutiv, analiza cuantumului despăgubirilor se încadrează în limitele reglementate de art. 476-478 din Codul de procedură civilă, iar circumstanţele relevate anterior justifică admiterea în parte a acţiunii, sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

În acelaşi context, instanţa reţine că sunt nefondate argumentele intimaţilor potrivit cărora acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, întrucât în cauza penală în care agresorul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat (dosar nr. 1073/102/2017 al Tribunalului Mureş), acesta a fost obligat la plata despăgubirilor către moştenitorii victimei, existând o autoritate de lucru judecat sub acest aspect şi fiind inadmisibilă obţinerea unei duble reparaţii.

În acest sens, instanţa reţine că nu se poate pune problema de autoritate de lucru judecat în contextul în care pârâţii din prezenta cauză nu au avut calitatea de parte în dosarul penal anterior menţionat.

Pe de altă parte, atunci când la producerea prejudiciului au concurat mai multe persoane, prin comiterea unor fapte ilicite distincte, fiecare este chemată să răspundă pentru fapta proprie. Or, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 1073/102/2017 s-a analizat exclusiv răspunderea agresorului, cadrul legal specific procesului penal nepermiţând angajarea răspunderii civile a altor personae decât a celor acuzate de săvârşirea unor infracţiuni.
În ceea ce priveşte vinovăţia, potrivit art. 1357 alin. 2 din Codul civil, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Răspunderea pârâţilor este una de natură obiectivă, întemeiată pe obligaţia de garanţie ce le revine acestora, în privinţa organizării şi funcţionării corespunzătoare a instituţiilor.

Nu pot fi primite în acest context argumentele intimaţilor Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Inspectoratul General al Poliţiei Române referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a acestora, în contextul în care aceste excepţii au fost respinse de către prima instanţă, iar pârâţii nu au declarat apel incident. De altfel, argumentele acestora sub aspectul lipsei legitimării procesuale pasive invocate prin întâmpinări sunt neîntemeiate, fiind în mod corect înlăturate de prima instanţă.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, acesta urmează a fi analizat în acest context, instanţa reţinând în acest sens că în mod legal Tribunalul a stabilit că are legitimare procesuală pasivă în cauză, în contextul în care reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii acestui pârât, în calitate de autoritate în subordinea căreia se află Poliţia Română, potrivit art. 3 din HG nr. 416/2007. Nu prezintă relevanţă din această perspectivă împrejurarea că Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş şi Inspectoratul General al Poliţiei Române au personalitate juridică, întrucât angajaţii Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş îşi desfăşoară activitatea sub controlul şi coordonarea instituţiilor cărora le sunt subordonaţi. Având în vedere raportul de subordonare a Poliţiei Române faţă de Ministerul Afacerilor Interne, acesta din urmă justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză, având atribuţii sub aspectul dimensionării personalului, organizării activităţii instituţiilor subordonate (un exemplu în acest sens fiind Ordinul nr. 12/C/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înregistrarea, evidenţa unitară, circuitul sesizărilor penale şi coordonarea administrativă a activităţilor dispuse organelor de poliţie de către procuror). În acest context, instanţa reţine că organizarea şi coordonarea activităţilor specifice trebuie făcută în aşa fel încât instituţiile subordonate să-şi atingă menirea – de a proteja în concret viaţa persoanelor, nu într-o manieră formală, teoretică.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne urmează a fi respins, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Apelul reclamanţilor urmează a fi admis, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cu consecinţa schimbării hotărârii pronunţate de Tribunalul Mureş şi admiterii în parte a acţiunii, în sensul obligării în solidar a pârâţilor la plata de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, în cuantumul menţionat anterior.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns