Acasă » JURISPRUDENȚĂ » De ce trebuie să monteze primarul plăcuțe Cluj-Napoca/Kolozsvar la intrările în oraș. Motivarea instanței

De ce trebuie să monteze primarul plăcuțe Cluj-Napoca/Kolozsvar la intrările în oraș. Motivarea instanței

Instanța Tribunalului Cluj a motivat sentința pronunțată în 21 februarie, prin care a obligat primarul municipiului Cluj-Napoca să monteze la intrările/ieșirile din oraș plăcuțe bilingve româno-maghiare Cluj-Napoca/Kolozsvar. Primarul Emil Boc urmează să decidă dacă atacă sentința sau nu

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 961/2017

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

În fapt, reclamanta ASOCIAŢIA MINORITY RIGHTS EGYESULET, susţinută de intervenţii accesorii, reclamă în prezenta cauză refuzul, apreciat a fi nejustificat, al autorităţii administraţiei publice locale, de a proceda la instalarea indicatoarelor oficiale toponimice de delimitare a municipiului Cluj-Napoca trilingve sau cel puţin bilingve, in limba romana, maghiara si respectiv in limba germana, conform prevederilor Legii nr. 215/2001 şi în aplicarea HCL nr. 99/2002 care prevedea alocarea sumelor necesare amplasării acestor plăcuţe, fără ca hotărârea SĂ FIE pusă în executare de către intimatul din prezentul litigiu, PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA.

În cauză instanţa reţine că reclamanta a făcut dovada efectuării procedurii prealabile sesizării instanței de contencios administrativ (f. 8-10), conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, la dosar fiind depuse răspunsurile comunicate de pârât reclamantului (f. 23 vol. I), intervenienților, precum şi altor cetăţeni ai mun. Cluj-Napoca (vol. II-VII) care au solicitat amplasarea acestor plăcuţe, prin aceste răspunsuri fiind învederat faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 215/2001 pentru soluţionarea favorabilă a pretenţiilor.

În drept, potrivit art. 76 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autorităţile administraţiei publice locale, cu aparatul de specialitate şi organismele subordonate consiliului local, aceştia se pot adresa, oral sau în scris, şi în limba lor maternă şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă”, iar potrivit alin (4) al aceluiaşi articol, „Autorităţile administraţiei publice locale vor asigura inscripţionarea denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, în condiţiile prevăzute la alin. (2)”.

Relevant de menţionat în acest context sunt şi prevederile art. 131 din Legea nr. 215/2001, introduse prin Legea nr. 286/2006, prin care se stipulează că „Prevederile art. 19, art. 39 alin. (7) şi ale art. 76 alin. (2)-(4) sunt aplicabile şi în cazul în care, din diferite motive, după intrarea în vigoare a prezentei legi, ponderea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale scade sub procentul prevăzut la art. 19”.

Conform art. 4 din HG nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, „(1) În localităţile în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor se va asigura inscriptionarea denumirii localităţii şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective”.

De asemenea, art. 11 din acelaşi act normativ stabileşte că „(1) Inscriptionarea în limba maternă a denumirii unor localităţi în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor se face pe aceeaşi tablita indicatoare, sub denumirea în limba română, folosindu-se aceleaşi caractere, marimi de litere şi culori, potrivit anexei nr. 2. Inscriptionarea se face atât pe indicatoarele rutiere de intrare, cat şi pe cele de ieşire din localitate. (2) Confecţionarea tablitelor indicatoare se realizează prin grija primarilor, costul acestora fiind suportat din bugetele locale”, iar în continuare, la art. 13 şi 14, legiuitorul prevede că „(13) Montarea tablitelor prevăzute la art. 11 şi 12 se face în termen de cel mult 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentelor norme. (14) Ponderea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, prevăzută la art. 1, se stabileşte pe baza datelor recensamantului populaţiei organizat potrivit legii”.

Analizând în acest cadru legislativ naţional pretenţia concretă dedusă judecăţii de către reclamantă şi susţinută de intervenienţi, raportat şi la indicaţiile instanţei de control judiciar, tribunalul constată că în cauză elementul esenţial este cel al stabilirii recensământului care se impune a fi avut în vedere în aplicarea dispozițiilor legale mai sus citate, fiind cert că prevederile art. 76 din Legea nr. 215/2001 statuează în termeni imperativi amplasarea de plăcuţe în localităţile în care ponderea minorităţilor naţionale este mai mare de 20% din numărul locuitorilor, pe când în localităţile unde acest procent nu este atins, amplasarea acestor indicatoare rămâne o prerogativă de oportunitate aflată la latitudinea administraţiei publice locale.

În cauza de faţă, tribunalul reţine că în interpretarea prevederilor Legii nr. 215/2001, trebuie pornit de la prevederile HG nr. 1206/27.11.2001, în vigoare la data de 07.12.2001, care prin art. 13 instituie un termen fix, de „cel mult 90 de zile” de la data intrării în vigoare a respectivelor norme, în care autorităţile competente trebuie să monteze tăbliţele conţinând inscripționarea denumirii localităţii în limba minorităţilor naţionale. Raportat la data intrării în vigoare a HG nr. 1206/2001, instanţa reţine că termenul de 90 de zile de aducere la îndeplinire a acestei obligaţii s-ar fi împlinit la data de 07.03.2002, dată până la care aşadar, în măsura îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, amplasarea plăcuţelor trebuia să fie finalizată.
Întrucât una dintre condiţiile care trebuiau îndeplinite era cea privind ponderea cetăţenilor, stabilită „pe baza datelor recensamantului populaţiei organizat potrivit legii”, după cum prevede art. 14 din HG nr. 1206/2001, se desprinde concluzia că legiuitorul nu putea să aibă în vedere decât datele recensământului din anul 1992, singurul recensământ oficial organizat potrivit legii, câtă vreme este cert că datele recensământului organizat în anul 2002 nu erau încă disponibile.

Pentru a reţine aceasta tribunalul are în vedere faptul că iniţial, prin HG nr. 43/1999 privind efectuarea recensământului populaţiei şi al locuinţelor din România, s-a stabilit organizarea unui recensământ în luna martie 2001, însă prin HG nr. 504/2001 privind efectuarea recensământului populaţiei şi al locuinţelor din România, în vigoare la data de 06.06.2001, s-a abrogat HG nr. 43/199 şi Guvernul României a dispus efectuarea recensământului populaţiei în luna martie 2002. Ulterior, prin HG nr. 680/2001 privind organizarea şi desfăşurarea recensământului populaţiei şi al locuinţelor din România în anul 2002, în alin. 1 s-a prevăzut că „(1) Recensământul populaţiei şi al locuinţelor se va efectua pe întregul teritoriu al României în perioada 18-27 martie 2002”, iar conform art. 15 din acelaşi act normativ, „(1) În perioada 1-10 aprilie 2002 se organizează o ancheta de control pentru verificarea volumului şi calităţii informaţiilor înscrise în formularele de recensământ, care se va efectua cu anchetatori special selectaţi în acest scop, conform instrucţiunilor aprobate de Comisia centrală pentru recensământul populaţiei şi al locuinţelor”, ulterior având loc prelucrarea şi publicarea rezultatelor definitive ale recensământului de către Institutul Naţional de Statistică, conform art. 16 şi 17 din aceeaşi hotărâre de Guvern.

Prin urmare, instanţa reţine că în măsura în care HG nr. 43/1999 nu ar fi fost abrogată şi ar fi fost posibilă organizarea recensământului în martie 2001, acesta putea eventual să fie corelat cu prevederile Legii nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial la data de 23.04.2001, însă tribunalul constată faptul abrogării acelor dispoziţii legale, fără o intervenţie din partea legiuitorului în sensul corelării prevederilor Legii administraţiei publice locale cu realităţile concrete de realizare a recensământului şi succesiunea hotărârilor de Guvern în materie de recensământ.

În acest context, raportat la faptul că, pentru administraţiile publice locale vizate de prev. art. 76 din Legea nr. 215/2001 şi art. 4 din HG nr. 1206/2001, termenul în care trebuiau să verifice dacă există în localitate minorităţi având o anumită pondere şi să procedeze la amplasarea plăcuţelor se împlinea la data de 07 martie 2002, anterior datei de 18 martie 2002 când se demara noul recensământ, este cert că aceste autorităţi, în stabilirea ponderii, pe baza unui recensământ legal, nu se puteau raporta în concret decât la recensământul organizat în anul 1992, fiind de neconceput ca legiuitorul să instituie o obligaţie în sarcina vreunui subiect de drept care trebuie îndeplinită într-un anumit termen, fără ca până la acel termen să existe toate datele de care autoritatea are nevoie – date care cad în sarcina aceluiaşi legiuitor ce organizează adoptarea legilor necesare, inclusiv prin hotărâri de Guvern.

Altfel spus, din succesiunea actelor normative, tribunalul reţine că voinţa legiuitorului la emiterea Legii nr. 215/2001 nu putea avea ca reper un recensământ care nu era încă efectuat, şi care în concret s-a efectuat doar ulterior împlinirii datei la care autorităţile trebuiau să valorifice rezultatele unui recensământ legal, fiind contrar logicii juridice a se argumenta posibilitatea „aşteptării” finalizării noului recensământ, câtă vreme principiul de drept este cel al interpretării normei juridice, ca etapă premergătoare aplicării acesteia, în sensul aplicarii sale imediate, iar nu in sensul inlaturarii aplicarii ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat), regulă consacrată în materia contractelor dar extinsă cu valoare de principiu în aplicarea concretă a normelor juridice.

Pe cale de consecinţă, fiind indicate motivele pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 215/2001 şi mai concret, la data aplicării prevederilor art. 76 din lege şi ale art. 14 din HG nr. 1206/2001, ponderea cetăţenilor aparţinând minorităţii maghiare şi germane trebuia determinată prin raportare la recensământul efectuat în anul 1992, tribunalul reţine că apărările pârâtului PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA în sensul aplicării datelor rezultate din recensământul aferent anului 2002 nu sunt fundamentate, pentru motivele anterior reţinute, iar cu atât mai puţin poate fi avută în vedere adresa nr.1996/15.10.2014 emisă de Institutul Naţional de Statistică – Direcţia Judeţeană de Statistică Cluj (f. 95 vol. 1 dos. 1535/117/2015), din care ar rezulta că, la data intrării în vigoare a Legii nr.215/2001, ponderarea populaţiei de etnie maghiară la nivelul municipiului Cluj Napoca era de 18,96 %, câtă vreme art. 14 din HG nr. 1206/2001 face referire expresă la ponderea cetăţenilor stabilită „pe baza datelor recensamantului populaţiei organizat potrivit legii”, or recensământul este cel organizat la nivel naţional, cuprinzând datele oficiale depuse de Institutul Naţional de Statistică la fila 14 vol. II din dos. 1535/117/2015*, conform căruia la nivelul anului 1992 populaţia de etnie maghiară avea o pondere de 22,77%, iar cea de etnie germană de 0,34%.

Niciunde în datele oficiale astfel comunicate instanţei nu apare respectivul procent de 18,96, iar mai mult, adresa depusă în probaţiune de intimat, obţinută de acesta pe baza unei adrese proprii, extrajudiciar, prezintă şi erori, fiind cert că în anul 2001- unde apare ponderea de 18,96% – , nu s-a efectuat nici un recensământ oficial în România, organizat potrivit legii. Tot astfel, nici apărarea pârâtului în sensul că la nivelul anului 2015, când s-a înregistrat acţiunea, exista în implementare un proiect de amplasare a unor semnalizări multilingve ale intrărilor în oraş, în cinci limbi de circulație internaţională, nu prezintă nicio relevanţă juridică în cauză,

Faţă de analiza textelor de lege, concluzia tribunalului este în sensul că, în aplicarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 şi art. 4 din HG nr. 1206/2001, singurul recensământ organizat potrivit legii şi care putea fi avut în vedere de autorităţile administraţiei publice locale era cel aferent anului 1992 când, după cum s-a reţinut deja, ponderea populaţiei de etnie maghiară era de 22,77% – aşadar superioară ponderii de 20 % prevăzută în lege- , iar ponderea populaţiei de etnie germană era de 0,34%, context în care dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 215/2001, introduse prin Legea nr. 286/2006, vin să rezolve tocmai posibilul decalajul – conştientizat în cele din urmă şi de legiuitor – între procentele minorităţilor naţionale existente la nivelul anului 1992, şi cele existente după întrarea în vigoare a Legii nr. 215/2001.

Pentru a reţine aceasta, instanţa are în vedere faptul că prin acest text de lege se stipulează expres că prevederile art. 76 alin. 2-4 din lege, care transpun obligaţia autorităţilor de a asigura inscripţionarea plăcuţelor, sunt aplicabile, în sensul că această obligaţie a autorităţilor subzistă, inclusiv în ipoteza în care, din diferite motive, „ponderea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale scade sub procentul prevăzut la art. 19”, fiind certă înregistrarea unui trend descendent al numărului populaţiilor etnice, conform datelor statistice oficiale.

Corelarea acestui articol cu întreg conţinutul Legii nr. 215/2001, al HG nr. 1206/2001, dar şi al hotărârilor de Guvern în materie de recensământ este aceea că, odată stabilită la un moment dat, pe baza unui recensământ oficial, o anumită pondere a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, prin ipoteză una superioară procentului de 20 % , faptul că până la aducerea la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 şi art. 4 din HG nr. 1206/2001, ar scădea procentul respectivei populaţii până sub limita minimă legală, nu afectează dreptul minorităţii, deja recunoscut prin lege, de a se amplasa aceste plăcuţe, în caz contrar ar însemna ca din culpa autorităţii, care ar putea da dovadă de pasivitate sau refuz nejustificat, să fie înlăturată aplicarea unor norme care recunoşteau anumite drepturi unor minorităţi, ceea ce echivalează cu invocarea unei culpe proprii a autorităţii ca justificare pentru neaplicarea unor norme creatoare de drepturi, conduită care într-o ordine juridică firească nu poate fi acceptată.

Prin urmare, faptul că în cel mult 90 de zile de la intrarea în vigoare a HG nr. 1026/2001, autorităţile administraţiei publice locale, deşi deţineau un procent al vreunei minorităţi naţionale mai mare de 20 %, revenindu-le obligaţia amplasării plăcuţelor aferente, nu şi-au îndeplinit obligaţia în termen, nu înseamnă că în prezent, când populaţia ar fi inferioară procentului, nu mai subzistă obligaţia ci dimpotrivă, cu atât mai mult, acestea sunt ţinute de aducerea la îndeplinire a obligaţiei, exigibilă încă din luna martie 2002. Trecerea unui interval de mai bine de 10 ani de la acel moment nu înlătură nici pentru trecut existenţa obligaţiei, şi nici pentru prezent, indiferent de procentul concret existent la acest moment al cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale.

În raport de toate argumentele expuse, instanţa reţine că în concret, în cauza de faţă, la data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 215/2001 şi a împlinirii termenului prev. de art. 14 din HG nr. 1206/2001, conform recensământului oficial din anul 1992, în mun. Cluj-Napoca ponderea minorităţii de etnie maghiară era de 22,77 %, aşadar de peste 20% din numărul locuitorilor, fiind îndeplinite toate condiţiile legale pentru aplicarea dispoziţiilor analizate şi „confecţionarea tăbliţelor indicatoare (..) prin grija primarilor”, conform art. 11 alin. 2 din HG nr. 1206/2001, iar ca o dovadă suplimentară în acest sens este nu doar Anexa nr. 1/9 la HG nr. 1206/2001, care prevede expres că, la inscripţionarea denumirii unor localităţi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţilor, pentru mun. Cluj-Napoca modul de inscripţionare este „Kolozsvar”, ci şi faptul că, la data de 07.03.2002, s-a emis HCL nr. 99/2002 (f. 30 vol. I dos. 1535/117/2015), prin care Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca a aprobat alocarea unei sume de la bugetul local pentru confecţionarea şi montarea indicatoarelor de inscripţionare a denumirii mun. Cluj-Napoca la principalele cinci intrări şi ieşiri din localitate, în limba română, maghiară şi germană.

Contrar susţinerilor intimatului PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, respectiv instituţia prin grija căreia, în exprimarea legiuitorului, trebuiau confecţionate şi implicit montate plăcuţele, HCL nr. 99 din 07.03.2002 – (această dată de 07.03.2002 fiind de altfel chiar data la care termenul de 90 de zile prev. de art. 14 HG nr. 1206/2001 se împlinea) – ,deşi viza alocarea sumei de la bugetul aferent anului 2002, implica şi obligaţia autorităţii executive primarul de a aduce la îndeplinire hotărârile autorităţii deliberative, conform art. 61 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, fără a putea fi acceptată ca justificare a neîndeplinirii acestei obligaţii simplul fapt că HCL nr. 99/2002 viza alocarea sumei de la bugetul aferent anului 2002, câtă vreme obligaţia pentru primar de a confecţiona plăcuţele decurge în primul rând din lege, iar faptul neexecutării atât la nivelul anului 2002 a obligaţiei legale, inclusiv a HCL nr. 99/2002, cât şi faptul neaducerii la îndeplinire ulterior a acestor prevederi legale, pe parcursul a 15 ani, caracterizează refuzul intimatului PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, de a da eficienţa cuvenită dispoziţiilor legale analizate.

Din perspectiva pretenţiilor concrete cu care a fost învestit, tribunalul reţine că acţiunea apare a fi admisibilă doar în parte, întrucât condiţia existenţei unui procent al cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de peste 20% din numărul locuitorilor era şi este îndeplinită doar pentru populaţia de etnie maghiară, iar nu şi pentru cea de etnie germană, care la recensământul din anul 1992 deţinea o pondere de 0,34%, mult inferioară celei de 20% cerută de legiuitor.

În aceste condiţii, întrucât pentru aceşti etnici, textele de lege analizate nu impun obligaţia amplasării plăcuţelor, înseamnă că revine autorităţilor administraţiei publice locale îndreptăţirea de a analiza oportunitatea amplasării acestor indicatoare, fără ca instanţa de contencios administrativ să aibă competenţa de a cenzura aspectele de oportunitate, întrucât altfel s-ar substitui autorităţii, încălcând libertatea acesteia de a decide care este soluţia susceptibilă a răspunde cel mai bine nevoilor colective şi interesului general, în funcţie de criterii de apreciere aflate la latitudinea autorităţii, câtă vreme nu pot fi reţinute a fi îndeplinite condiţiile art. 2 alin. 1 lit. n) din Legea nr. 554/2004 cu privire la excesul de putere, dreptul de apreciere al autorităţii publice, faţă de cetăţenii aparţinând minorităţii germane, nefiind exercitat prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor acestora, din moment ce pentru cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale care nu deţin o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor legiuitorul nu a instituit vreun drept care prin ipoteză să fie încălcat.

În schimb, pentru cetăţenii aparţinând minorităţii maghiare, câtă vreme nu s-a făcut dovada abrogării HCL nr. 99/2002, reclamanta poate pretinde în mod întemeiat autorităţii executive inscripţionarea denumirii localităţii în limba maghiară, oportunitatea acestui demers fiind deja constatată de către autoritatea deliberativă a mun. Cluj-Napoca, împrejurarea că fondurile alocate în momentul emiterii hotărârii vizează bugetul anului 2002 neputând anula dreptul câştigat al minorităţii maghiare, hotărârea fiind în vigoare iar suma necesară urmând doar a se actualiza în mod corespunzător, conform bugetului aferent anului 2017.

De altfel, instanţa reţine faptul că aspectele litigioase nu sunt cele vizând cheltuielile materiale pe care le implică inscripționarea plăcuţelor – reclamanta şi intervenienții declarându-se dispuşi a le suporta din fonduri proprii – , ci cele vizând refuzul autorităţilor locale de inscripţionare a denumirii municipiului Cluj-Napoca în limba minorităţii maghiare, cetăţenii aparţinând acestei minorităţi având un drept câştigat ex lege, refuzul materializării acestui drept prin amplasarea efectivă a plăcuţelor fiind circumscris unui exces de putere, în sensul art. 2 lit n) din Legea 554/2004, constând în “exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice (…) prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Prin urmare, atâta timp cât există o hotărâre a consiliului local în vigoare, care prevede instalarea indicatoarelor de delimitare a municipiului Cluj-Napoca în limbile minorităţilor naţionale şi atâta timp cât, faţă de cetăţenii aparţinând minorităţii maghiare, s-a constat existenţa unui drept în acest sens, fiind îndeplinite toate condiţiile legale, autorităţile locale, în speță intimatul PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA nu mai are un drept de apreciere cu privire la executarea sau nu a dispoziţiilor hotărârii în sensul de asigurare sau nu a instalării indicatoarelor solicitate.

În ceea ce priveşte modalitatea efectivă de inscripţionare a denumirii localităţii în limba minorităţii maghiare, se reţine că potrivit art. 10 şi art. 11 din HG nr. 1206/2001, „ART. 10 (1) Modul de inscriptionare a denumirii unor localităţi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţilor este prevăzut în anexele nr. 1/1-1/23. (2) Inscriptionarea în limba maternă a denumirii unor localităţi are caracter informativ, neputând fi folosită în corespondenta sau în documentele oficiale. ART. 11(1) Inscriptionarea în limba maternă a denumirii unor localităţi în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor se face pe aceeaşi tablita indicatoare, sub denumirea în limba romana, folosindu-se aceleaşi caractere, marimi de litere şi culori, potrivit anexei nr. 2. Inscriptionarea se face atât pe indicatoarele rutiere de intrare, cat şi pe cele de ieşire din localitate”.

Potrivit HG 1206/2001 Anexa 1/9, denumirea municipiului Cluj-Napoca, în limba maghiară este „Kolozsvar”, astfel că această denumire trebuie să se regăsească pe indicatoarele prevăzute de art. 11 din HG 1206/2001.

Prin urmare, raportat la toate considerentele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 1 rap. la art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa urmează a admite în parte prezenta cerere de chemare în judecată, formulată de către reclamanta ASOCIAŢIA MINORITY RIGHTS EGYESULET, în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, urmând a obliga pârâtul la inscripţionarea, pe aceleaşi tăbliţe indicatoare de intrare şi ieşire din localitate, a denumirii mun. Cluj-Napoca şi în limba maternă a minorităţii etnice maghiare, respectiv denumirea „Kolozsvar”, urmând a respinge solicitarea de obligare a pârâtului la inscripţionarea denumirii localităţii şi în limba germană, respectiv denumirea „KLAUSENBURG”.

Din perspectiva cererilor de intervenţie accesorie formulate în cauză de intervenienții GEAPANA IZABELLA ş.a. – prin curator special av. Szocs Sandor Attila, în mod corelativ, tribunalul va admite în parte aceste cereri, respectiv în limitele admiterii acţiunii formulate de reclamanta ASOCIAŢIA MINORITY RIGHTS EGYESULET, apreciind că doar în aceste limite intervenţia a fost favorabilă reclamantului.

În temeiul art. 453 C.proc.civ., va obliga pârâtul să achite reclamantei suma de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina