Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Curtea de Apel Cluj a anulat decizia de returnare a unui pakistanez din România

Curtea de Apel Cluj a anulat decizia de returnare a unui pakistanez din România

Curtea de Apel Cluj a anulat decizia de returnare emisă de Serviciul pentru Imigrări Cluj pe numele unui pakistanez. Motivul emiterii deciziei a fost că acesta nu ar mai avea o relație de familie efectivă pe teritoriul României, cu toate că nu este divorțat în acte și a dovedit că locuiește împreună cu soția lui.

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 433/2016 Curtea de Apel Cluj

Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul S. Ullah în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări – Direcția Migrație – Biroul Imigrări Cluj, având ca obiect – litigiu privind regimul străinilor Anularea Deciziei de returnare nr../16.09.2016.

Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 14 decembrie 2016, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, pentru când s-a dispus amânarea pronunțării la data de 20.12.2016 și apoi la 22.12.2016.

Curtea

Reține că prin contestația înregistrată  sub nr….. reclamantul S. Ullah în contradictoriu cu Serviciul pentru Imigrări Cluj a solicitat instanței anularea deciziei de returnare din 16.09.2016.

În susținere s-a arătat că prin decizia menționată i-a fost  adus la cunoștință  ca s-a refuzat dreptul de ședere și este obligat să părăsească teritoriul țării în termen de 30 de zile de la  luarea la cunoștință. Motivul refuzului îl constituie faptul că nu mai are o relație de familie efectivă pe teritoriul României.

Decizia este nelegală și lipsită de orice dovezi. Este angajat al societății ….. ca bucătar. Anterior în perioada 28.03.2016 – 02.09.2016 a fost angajat la societatea …. ca și manipulant marfă.  De la data de 19.08.2016 locuiește în Cluj-Napoca, str…. jud. Cluj astfel cum rezultă din contractul de închiriere  nr.65/19.08.2916 încheiat pe o perioadă de 1 an respectiv până la data de 18.08.2017 în schimbul unei chirii de 170 euro. Contractul a fost încheiat de către angajatorul reclamantului  deoarece locul de muncă este situat în Cluj-Napoca  iar pentru a nu se deplasa zilnic  din Turda  a convenit să locuiască în Cluj-Napoca. Poate susține financiar familia având în vedere că deține în mod legal un loc de muncă .

S-a căsătorit la data de 21.08.2014 în localitatea Turda, astfel cum reiese din certificatul de căsătorie nr…. din 21.08.2014. A locuit împreună cu soția în Turda  pe….. nr.12. Pe toată durata căsătoriei, și-a întreținut familia, astfel cum rezultă  din actele anexate.

La acest moment, într-adevăr există unele neînțelegeri cu privire la mutarea în Cluj-Napoca, soția dorind să fie aproape de familie, în Turda., dar aceste neînțelegeri sunt aspecte legate de viață, sunt inerente oricărui cuplu, nu sunt grave și fiind căsătorit are obligația de întreținere a familiei. Dacă ar exista neînțelegeri atât de grave încât să ducă la desfacerea căsătoriei, ar trebui să existe o hotărâre de divorț definitivă cu privire la acest aspect, care să ateste inexistența unei relații. Simplele afirmații ale pârâtei cu privire la faptul că nu ar exista o relație conjugală nu pot duce la refuzul prelungirii dreptului reclamantului de ședere  în România cu atât mai mult cu cât este încadrat în muncă.

Mai mult, ar fi în imposibilitatea de a mai avea o relație cu  soția acestuia în condițiile în care ar trebui să părăsească țara. Or, dacă o mutare din Turda în Cluj-Napoca a generat discuții contradictorii în familie, pe care aceștia ca și cuplu trebuie să le rezolve, cu siguranță plecarea din țară ar duce la  finalizarea căsătoriei.

Răspunzând celor invocate prin întâmpinare pârâtul a  solicitat respingerea contestației în considerarea că  din verificări efectuate rezultă un formalism al căsătoriei sancționat de art.62 alin.4 lit.b din OUG nr.194/2002. Astfel la locuința declarată de ambii soți drept domiciliu conjugal lipsesc cu desăvârșire obiecte aparținând soției, aspecte care generează direct ipoteza că soția nu locuiește în acel spațiu.

Această stare de fapt, coroborată cu declarațiile celor doi soții, prestate atât cu ocazia acestei cereri, cât și în contextul cererii anterioare confirmă fără dubiu că B. L. F. locuiește efectiv în Gherla acolo unde l-a și cunoscut pe reclamant.

Una din condițiile legale esențiale pentru acordarea unui drept de ședere temporară în România este conviețuirea celor doi soți  ca modalitate de exprimare a relației efective de familie, cerință firească introdusă de definiția  conceptului de reunificare familială, oferită de art.2 lit.e/1 din OUG nr.194/2002.

Mai mult trebuie avute în vedere prevederile art.50 alin.2 lit.f , art.52 alin.1 din OUG nr.194/2002.

Toate aspectele conduc la concluzia că relația de familie în discuție nu există, sau cel puțin nu are loc pe teritoriul României, că autorității îi este opus un certificat de căsătorie, nu o relație de familie exclusiv în scopul obținerii rezidenței. Această ipoteză este susținută de transferul  reclamantului în România, căsătoria cu un cetățean român fiind unica lui șansă  de a obține un drept de ședere practic prin înșelarea autorităților și mascarea adevăratei situații de migrant  economic.

Analizând susținerile părților Curtea reține următoarele:

La data de 29.08.2016 reclamantul S. Ullah a adresat autorității  solicitarea de prelungire a dreptului de ședere pentru  reintegrarea familiei. Prin decizia de returnare nr…. din 16.09.2012 s-a dispus returnarea  întemeiată pe prevederile artr.52 alin.1 art.64 alin.4 lit.b , art.62 alin.4 lit.b din OUG nr.194/2002. Potrivit celor evidențiate în actul menționat s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere reținându-se că reclamantul nu mai are împreună cu soția sa o relație conjugală sau o relație de familie efectivă pe teritoriul României.

Din cele consemnate prin decizie se observă că  singura cerință cerută de  OG nr.194/2004 cu privire la prelungirea dreptului de ședere  considerată neîntrunită este cea prevăzută de art.62 alin.4.

Norma reținută prevede că prelungirea dreptului de ședere nu se acordă când se constată că cei doi soți nu mai au împreună o situație conjugală sau o relație de familie efectivă.

În cauză prin actul emis se consemnează că reclamantul nu are împreună cu soția o relație conjugală sau o relație de familie efectivă pe teritoriul României fără a se motiva și arăta care sunt elementele concrete, care conduc la aceasta,

Pentru a produce efecte actul/adresa trebuie să cuprindă elemente concrete referitoare la  situație/fapt ce se impută,să fie motivată . Lipsa motivării echivalează cu ineficacitatea și nu poate fi opusă părții. Pe de altă parte, nu trebuie omis că motivarea fiind o componentă esențială în aprecierea legalității măsurii, actelor se cere nu doar în cazul actelor comerciale, civile ci și actelor emise de autoritățile administrative. În acest sens trebuie reținut că prin Rezoluția Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei nr. 77/31) cu privire la protecția individului în relațiile cu autoritățile administrative s-a recomandat statelor membre să se ghideze în dreptul și practica lor administrativă de anumite principii enunțate în rezoluție în scopul protecției persoanelor fizice și juridice în procedurile administrative. Principiul IV din rezoluție impune ca atunci când actul administrativ este de așa natură încât să afecteze negativ drepturile, libertățile sau interesele – persoana vizată trebuie să fie informată cu privire la motivele ce stau la baza actului.

De asemenea potrivit  art-28 alin.1 din Legea nr.554/2004 și dispozițiile codului de procedură ce alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă, ele se aplică și în alte materii prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții potrivnice. Astfel,  în privința conținutului motivării C.pr.civ. impune ca hotărârea să cuprindă între altele motivele de fapt și de drept ce au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, cel puțin aceste elemente trebuie aplicate și în cazul actului administrativ. Procesul de deliberare al autorității, al administrației nu poate fi efectiv decât dacă  se precizează în considerentele de fapt justificarea și temeiul măsurii . Prin urmare atât dreptul intern cât și  potrivit angajamentelor internaționale  asumate de România, obligația de motivare a administrației nu diferă esențial sub aspectul conținutului de cea a autorității judecătorești. Lipsa motivării împiedecă orice cenzură a legalității măsurii atacate și constituie un viciu esențial și o cauză de nulitate a actelor. Cele oferite generic nu pot fi reținute ca argumente în măsură să complinească cerința ce se cere la emiterea oricărui act de către autoritate. Ca atare,  în lipsa unei motivări nu se poate retine un refuz justificat.

Cu toate acestea, chiar și înlăturând argumentul privind premisele nemotivării actului rămâne a analiza dacă refuzul este sau nu unul nejustificat.

Actele depuse, respectiv contract de închiriere, adeverința atestă că reclamantul locuiește în Cluj-Napoca , declarație pe proprie răspundere dată de soție(necontestată) relevă că împreună cu reclamantul  locuiesc la aceeași adresă. Adeverințele depuse mai  atestă că cei doi soți sunt evidențiați la asociația de locatari pentru cheltuieli comune legate de locuință; că reclamantul este angajat și deține resurse financiare pentru întreținerea familiei.

Se poate așadar constata din acte că cei doi soți locuiesc la aceeași adresă, conviețuiesc împreună , respectiv au o relație de familie

Se susține de către pârât că soția reclamantului locuiește în Gherla și că atunci nu poate fi vorba de o relație efectivă.

Susținerea nu poate fi reținută ca motiv în justificarea refuzului. Potrivit celor consemnate cu prilejul verificărilor la locuința declarată, reclamantul a arătat că momentan soția este plecată în Gherla să caute de lucru. Această împrejurarea însă este o situație temporară câtă vreme și soția a declarat că locuiește cu reclamantul. Ori o situație temporară nu poate conduce la  concluzia că soții nu au o relație , cunoscut fiind că nu este singurul caz în care un cuplu , un membru al familiei se află în  afara teritoriului țării pentru un loc de muncă.

Mai susține pârâtul că potrivit alin.2 dreptul de ședere se poate prelungi succesiv pentru perioade până la un an numai dacă face dovada deținerii legale a spațiului de locuit și locuiește efectiv .

În cauză actele, contractul de închiriere depus și adeverința, declarație soție atestă deținerea legală a sațiului cât și faptul că se locuiește la aceea reședință. Prin urmare nu se poate reține că nu ar fi întrunită cerința normei.

Așadar față de  cele arătate în baza art.18 din Legea nr.554/2004 Curtea va da o soluție de  admitere a acțiunii și va dispune anularea actului contestat.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns