Acasă » SISTEMUL JUDICIAR » Cum a motivat CSM avizul negativ pe noile proiecte de modificare a legilor justiției

Cum a motivat CSM avizul negativ pe noile proiecte de modificare a legilor justiției

Clujust.ro vă arată cum a motivat Consiliul Superior al Magistraturii avizul negativ pe noile proiecte de modificare a legilor justiției, aflate acum în dezbatere la Comisia specială parlamentară. CSM a identificat numeroase probleme în cele trei propuneri.

Motivele pentru care s-a dat aviz negativ se regăsesc în anexa la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1148 din 09 noiembrie 2017.

Astfel, CSM a avizat negativ propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, pentru următoarele considerente:

I. Propunerile de lege transmise spre avizare nesocotesc, în aspecte esenţiale, garanţii fundamentale pentru funcţionarea sistemului judiciar, contravenind dispoziţiilor constituţionale

– Relevante, în acest sens, sunt reglementările din cuprinsul Propunerii legislative pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind înființarea Consiliului Național de Integritate a Judecătorilor și Procurorilor, organism reprezentativ, cu activitate nepermanentă a cărui organizare și funcționare ar urma să fie stabilite prin lege și cele referitoare la înființarea Inspecției Judiciare, ca structură unică cu personalitate juridică, ce funcționează la nivel național, cu sediul în municipiul București, prin reorganizarea Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii – Capitolul VII: Înființarea și organizarea Consiliului Național de Integritate a Judecătorilor și Procurorilor și Inspecției Judiciare și statutul inspectorilor judiciari.

Un prim aspect care trebuie evidențiat în acest context este faptul că prin Hotărârea nr. 974 din 28 septembrie 2017, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avizat negativ proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, transmis spre avizare de Ministerul Justiţiei, cu adresa nr. 88.929 din 30.08.2017.

Unul dintre elementele care a fundamentat avizul negativ exprimat de Consiliul Superior al Magistraturii l-a constituit reglementarea propusă cu privire la Inspecția Judiciară, respectiv reorganizarea Inspecţiei Judiciare, prin preluarea acesteia în cadrul Ministerului Justiţiei.

Plenul a apreciat că Inspecţia Judiciară ar trebui să funcţioneze, în continuare, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, garantul constituţional al independenţei justiţiei.

Această apreciere s-a fundamentat, între altele, pe faptul că în Raportul din 25 ianuarie 2017 al Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismidui de cooperare și verificare, se arată că, în anul 2012, o reformă majoră a consolidat Inspecţia Judiciară ca instituţie independentă şi profesionistă. Acest lucru a permis ca Inspecţia Judiciară să devină mai eficientă şi să aibă o mai mare autoritate, lucru confirmat din nou prin rezultatele înregistrate de aceasta în 2016.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că nu există niciun argument sustenabil care să poată fundamenta ideea că Inspecţia Judiciară nu îşi îndeplineşte atribuţiile pentru că este organizată şi funcţionează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, rapoartele anuale de activitate dovedind, dimpotrivă, faptul că îndeplinirea atribuţiilor Inspecţiei Judiciare nu a fost atenuată ori anihilată ca urmare a acestui mod de organizare.

De asemenea, prin avizul menționat, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că, întrucât mecanismele de verificare şi control al activităţii autorităţii judecătoreşti sunt date în competenţa Inspecţiei Judiciare, este necesar ca și aceasta să beneficieze de suficiente garanţii de independenţă, atât sub aspect funcţional, cât şi organizatoric, cu excluderea oricărei implicări a factorilor politici.

În condițiile se propune ca unele dintre atribuțiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la Inspecţia Judiciară să fie preluate de organismul propus a fi înființat – Consiliul Național de Integritate a Judecătorilor și Procurorilor, argumentele privind necesitatea rămânerii Inspecției Judiciare în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, ca structură care acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, își păstrează în egală măsură pertinența și în ceea ce privește propunerea legislativă transmisă spre avizare de către Camera Deputaților.

Suplimentar față de considerentele reținute prin Hotărârea nr. 974 din 28 septembrie 2017, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii constată că reglementarea preconizată de propunerea legislativă subminează profund independența Inspecției Judiciare și din perspectiva relației acesteia cu noua entitate – Consiliul Național de Integritate a Judecătorilor și Procurorilor.

Potrivit propunerii legislative, Consiliul Național de Integritate a Judecătorilor și Procurorilor ar urma, printre altele, să numească și să revoce conducerea Inspecției Judiciare, fapt care poate avea, fără îndoială, implicații esențiale în planul independenței Inspecției Judiciare.

Rolul deosebit atribuit acestei entități ar fi trebuit dublat de asigurarea concomitentă a unor garanții de independență care, la rândul lor, să gireze independența Inspecției Judiciare și să fundamenteze independența sistemului judiciar a cărui activitate este verificată și controlată de Inspecţia Judiciară.

Ignorând aceste aspecte esențiale, propunerea legislativă nu consacră niciun fel de garanții pentru funcționarea acestei noi entități în condiții de independență. Mai mult, propunerea legislativă nu cuprinde niciun fel de date privind componența, modul de organizare și funcționare, procesul decizional și sursele de finanțare ale organismului propus a fi înființat, acestea urmând să fie stabilite ulterior printr-o lege.

Astfel cum a semnalat și Consiliul Legislativ în avizul referitor la această propunere legislativă, reglementarea propusă cu privire la Consiliul Național de Integritate a Judecătorilor și Procurorilor și Inspecția Judiciară este incompletă, întrucât nu precizează cu exactitate natura juridică a acestor entități, nici locul lor în structura autorităților publice și nici relația cu celelalte autorități, mai ales cea cu Consiliul Superior al Magistraturii care, potrivit art. 133 din Constituție, este garantul independenței justiției și care, potrivit art. 134 alin. (1) din Legea fundamentală, îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor.

Pe de altă parte, neavând o reglementare constituțională, este cert faptul că organismul ce se propune a fi înființat nu poate beneficia de garanții de independență de ordin constituțional.

În egală măsură, din perspectiva analizată, propunerea legislativă nesocotește rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenței justiției.

Independența judecătorilor și procurorilor nu poate fi desprinsă de independența Inspecției Judiciare, care verifică activitatea desfășurată de instanțe și parchete.

Or, pentru a putea să își îndeplinească în mod independent atribuțiile stabilite prin lege, Inspecţia Judiciară trebuie să beneficieze la rândul său de garanții de independență atât sub aspect funcţional, cât şi organizatoric, ce pot fi asigurate doar de către Consiliul Superior al Magistraturii.

În consecință, este necesară menținerea reglementării în vigoare privind Inspecţia Judiciară ca structură ce se bucură de independență operațională în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, singurul organism căruia legea fundamentală îi recunoaște rolul de garant al independenței justiției.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii constată că aceasta este și opinia judecătorilor și procurorilor, care, într-o majoritate covârșitoare s-au exprimat în sensul respingerii reglementării privind înființarea Consiliului Național de Integritate a Judecătorilor și Procurorilor și reorganizarea Inspecției Judiciare, fiind sesizată de către o parte a magistraților o încălcare a dispozițiilor art. 133 alin. (1) din Constituție, care consacră rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenței justiției.

Totodată, magistrații au semnalat faptul că legiuitorul nu a ținut cont de avizul negativ exprimat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la proiectul anterior elaborat de Ministerul Justiției care a avut la bază, între alte aspecte, dezacordul puternic exprimat de aceștia cu privire la modificările și completările vizând Inspecția Judiciară, mulți dintre aceștia opinând în sensul menținerii reglementării în vigoare.

În legătură cu aplicarea prevederilor din cuprinsul propunerii legislative, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii observă, totodată, că aceasta nu cuprinde norme tranzitorii privind funcţionarea Inspecţiei Judiciare, situația mandatelor în curs ale inspectorilor judiciari cu funcții de execuție și funcții de conducere ori situația lucrărilor aflate pe rolul Inspecției Judiciare sau al Secției pentru judecători ori al Secției pentru procurori în materie disciplinară.

În lipsa unor astfel de dispoziţii tranzitorii şi în contextul în care, ca efect al propunerii de modificare a întregului Cap. VII din actuala reglementare a Legii nr. 317/2004, sunt eliminate dispoziţiile referitoare la organizarea Inspecţiei Judiciare şi statutul inspectorilor judiciari, această instituţie nu va putea funcţiona până la adoptarea legislaţiei prin care se va stabili în concret organizarea şi funcţionarea sa şi a Consiliului Național de Integritate a Judecătorilor și Procurorilor.

– În cuprinsul propunerii legislative pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor se regăseşte şi propunerea de modificare a dispoziţiilor art. 96 alin. (7) care prevăd, în prezent, posibilitatea statului de a se îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Conform propunerii legislative, dispoziţiile legale menţionate ar urma să prevadă în mod imperativ că, după acoperirea prejudiciului, statul se îndreaptă cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Or, cu privire la o propunere asemănătoare ce fusese formulată în proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, transmis Consiliului Superior al Magistraturii, spre avizare, de Ministerul Justiției, Plenul Consiliului a reţinut că ridică probleme de constituţionalitate.

Astfel, prin Hotărârea nr. 974 din 28 septembrie 2017, Plenul Consiliului a exprimat un aviz negativ cu privire la proiectul de lege anterior menţionat, în cuprinsul avizului ce constituie Anexa acestei hotărâri reținându-se că dispoziţiile din proiect referitoare la răspunderea patrimonială a magistraţilor pentru erorile judiciare sunt contrare dispoziţiilor Legii fundamentale.

În acest sens, s-a arătat că articolul 52 din Constituţia României, republicată, reglementând „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, prevede la alineatul (3): „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

În condițiile în care reglementarea constituțională în vigoare are în vedere doar posibilitatea statului de a exercita acțiunea în regres, soluția proiectului de lege, care, ignorând norma constituțională, impune statului obligația de a exercita acțiunea în regres împotriva magistratului, ridică probleme de constituţionalitate.

Relevante, în acest sens, sunt şi cele reţinute de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României (par. 174-176), cu ocazia analizării modificării propuse la art. 52 alin. (3) din Constituţie, ce se referea la introducerea unei noi teze în conţinutul acestui text, respectiv „statul exercită dreptul de regres, în condiţiile legii”:

„Deşi sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să îşi exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse în corpul art. 52 alin. (3) din Constituţie poate duce la situaţii inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acţiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea- credinţă sau gravă neglijenţă, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenţia instanţei judecătoreşti. De aceea, conţinutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condiţiile legii.

Aşadar, textul constituţional nu poate constrânge statul la iniţierea, în toate cazurile, a unor acţiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema exercitării acestei acţiuni pentru ca, desigur, în final, tot instanţa judecătorească să se pronunţe asupra acţiunii astfel promovate.”

Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea a recomandat reformularea modificării propuse în privinţa alin. (3) al art. 52 din Constituţie.

În raport de aceste considerente reţinute de Curtea Constituţională, s-a apreciat că reiese cu evidenţă faptul că în sistemul constituţional român actual este consacrată doar facultatea statului de a se îndrepta împotriva magistratului, iar nu o obligaţie a acestuia, în sensul menţionat. Mai mult, în condiţiile în care Curtea a statuat că nu ar fi justificată nici măcar o eventuală modificare a însăşi Legii fundamentale în sensul vizat de Ministerul Justiției, este evident că nu ar fi posibilă o modificare a legislaţiei infraconstituţionale.

S-a mai reținut că propuneri legislative similare au mai fost analizate anterior de către Consiliul Superior al Magistraturii, care le-a avizat negativ.

Menţionăm, în acest sens, Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 243/2010, nr. 891/2016 şi nr. 1381/2016, prin care au fost avizate negativ propuneri legislative pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, ce prevedeau, printre altele, modificarea alin. (7) al art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, tot în sensul obligativităţii statului de a se îndrepta împotriva judecătorului sau procurorului.

De asemenea, prin Hotărârea nr. 330 din 7 aprilie 2015, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avizat negativ o altă propunere legislativă pentru modificarea art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, ce conţinea dispoziţii similare.

În cuprinsul Avizului ce însoţeşte hotărârea menţionată s-a reţinut că problema răspunderii materiale a magistraţilor, în situaţia în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, a mai fost analizată de Consiliu şi cu ocazia examinării amendamentelor formulate în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în şedinţele Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României.

Cu această ocazie, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că dispoziţiile actuale ale art. 52 alin. (3) din Constituţie nu ar trebui modificate, reţinându-se următoarele:

În prezent, dispoziţiile constituţionale menţionate instituie o răspundere obiectivă a statului român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Astfel cum rezultă din formularea acestor prevederi constituţionale, statul are însă doar posibilitatea, iar nu obligaţia, de a se îndrepta cu o acţiune în regres împotriva magistratului.

Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că exercitarea dreptului la acţiunea în regres trebuie să fie lăsată, în continuare, la latitudinea titularului acţiunii – statul şi nu să devină o obligaţie, aceasta fiind regula generală de drept în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor de către titularii acestora.

Astfel, în privinţa statului, sistemul răspunderii obiective este unul adecvat, statul – în calitate de administrator al desfăşurării activităţii sistemului judiciar, atât la nivel legislativ, cât şi la nivel funcţional şi financiar – fiind responsabil de acoperirea prejudiciilor suferite prin comiterea unei erori judiciare săvârşite prin exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă de către un procuror sau un judecător.

În schimb, orice răspundere a unei persoane (penală sau civilă delictuală), inclusiv a magistratului, trebuie să aibă la origine ideea de vinovăţie, în speţă fiind vorba despre vinovăţie în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către magistrat.

Altfel spus, răspunderea materială a judecătorului sau a procurorului nu poate fi angajată în mod obiectiv (similar modului în care răspunde statul), ci numai subiectiv, respectiv doar în situaţia săvârşirii de către acesta a unei fapte personale grave, făcute cu intenţia de a produce un prejudiciu, ori în cazul în care acesta, din culpă gravă, a comis o eroare judiciară determinantă pentru producerea prejudiciului.

Eroarea judiciară presupune, dincolo de situaţiile expres prevăzute de Codul de procedură penală (respectiv situaţia în care o persoană condamnată definitiv este ulterior achitată sau în care libertatea unei persoane a fost restrânsă în mod nelegal) şi alte situaţii a căror delimitare nu este încă bine realizată nici de doctrină şi nici de jurisprudenţă.

Eroarea judiciară se referă, în esenţă, la o soluţie asupra fondului cauzei care nu corespunde unei realităţi juridice stabilite ulterior. Această eroare nu se datorează însă, în exclusivitate şi, uneori nici măcar în parte, activităţii judecătorului sau procurorului.

Dintre erorile judiciare constatate recent, unele dintre ele au fost cauzate fie de faptul că la momentul judecării şi condamnării pentru o anume faptă penală, o serie de probe nu erau accesibile (de exemplu, expertiza ADN), fie au fost date în cauză declaraţii necorespunzătoare adevărului, fie s-au descoperit fapte şi împrejurări noi, necunoscute instanţei de judecată la momentul pronunţării soluţiei definitive.

De altfel, de esenţa exercitării unor căi de atac extraordinare, capabile să desfiinţeze o hotărâre judecătorească definitivă este tocmai împrejurarea că instanţa care a judecat primul proces nu a avut cunoştinţă de noile dovezi sau fapte, inclusiv cele infracţionale legate de cauză, astfel că soluţia iniţială corespundea situaţiei de fapt stabilite pe baza unui ansamblu de probe cunoscute la acel moment.

În unele cazuri de eroare judiciară, faţă de probele posibile şi administrate, eroarea nu ar aparţine numai magistratului, ci ar fi una comună, până la descoperirea faptelor noi. Dincolo de limitele pe care la un moment dat le impune stadiul tehnicii de investigare, care, pe măsura descoperirilor ştiinţifice, poate infirma concluziile anterioare, nu trebuie neglijat factorul uman, care are o mare pondere în ansamblul probatoriului, atât în cauze penale, cât şi în cauze civile.

Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere şi unul dintre principiile fundamentale consacrate de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, în cuprinsul documentului intitulat Magna Carta a Judecătorilor (Principii fundamentale), conform căruia: „Erorile judiciare trebuie remediate în cadrul unui sistem adecvat de căi de atac. Orice remediu pentru alte deficienţe în administrarea justiţiei presupune exclusiv responsabilitatea Statului.”

Tot astfel, s-a reţinut că în Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, se arată:

„Ca principiu general, judecătorii ar trebui să se fie scutiţi complet de răspundere în ceea ce priveşte plângerile direct împotriva lor în legătură cu exerciţiul de bună- credinţă al funcţiunii lor. Erorile juridice, fie că se referă la jurisdicţie, fie la procedură, în aprecierea şi aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie să fie rectificate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectificate astfel trebuie, cel mult, să conducă la o plângere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului.”

Concluzia CCJE este aceea că „nu este potrivit ca un judecător să fie expus, în ceea ce priveşte exerciţiul funcţiunilor juridice, vreunei răspunderi personale, chiar prin despăgubirea statului, cu excepţia cazului în care face o greşeală intenţionată.”

– Alte dispoziții care ar putea ridica probleme din perspectiva conformității cu Legea fundamentală sunt cele care reglementează competențele judecătorilor stagiari, dispoziții care se regăsesc în cuprinsul propunerii de modificare a art. 23 din Legea nr. 303/2004.

Astfel, se propune modificarea alin. (1) al art. 23, după cum urmează: „Judecătorul stagiar participă în complet colegial la soluționarea cauzelor de competența judecătoriei.”

În prezent, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare – a căror modificare nu se propune în cuprinsul Propunerii legislative ce vizează această lege -, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei se judecă în complet format dintr-un judecător.

Or, în acest context, în raport de propunerea formulată, este posibil ca acelaşi tip de cauze să fie soluţionat, după caz, în complet de judecător unic sau în complet colegial, ceea ce poate ridica probleme de constituţionalitate, așa cum a învederat Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest sens, dispozițiile constituționale ale art. 16, reglementând egalitatea în depturi, prevăd la alin. (1) că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.” În legătură cu acest principiu, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, propunerile nici nu se bucură de precizia cerută de normele de tehnică legislativă unui text de lege, nefiind foarte clar ce anume s-a urmărit de către inițiator, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost motivate în cuprinsul Expunerii de motive ce însoțește Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nt. 303/2004.

Astfel, dacă la alin. (1) se prevede că „judecătorul stagiar participă în complet colegial la soluţionarea cauzelor de competența judecătoriei”, conducând la ideea că judecătorul face parte din complet şi participă la deliberări cu drept de vot, la alin. (11) se arată că judecătorul stagiar emite doar o opinie consultativă. Ca atare, textul propus este de natură a crea probleme în aplicare.

Considerații similare sunt valabile, din această perspectivă, și în ceea ce privește propunerile referitoare la competențele procurorilor stagiari.

– Nu în ultimul rând, unele probleme de constituționalitate se ridică şi în legătură cu dispozițiile propuse pentru art. 622, potrivit cărora judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie atunci când a fost ales sau numit într-o funcție de demnitate publică, suspendarea durând pe perioada mandatului din funcția aleasă sau numită, la încetarea mandatului judecătorul sau procurorul urmând să revină în funcția avută anterior suspendării.

Or, referitor la posibilitatea alegerii unui judecători sau procuror într-o funcţie de demnitate publică, este de menţionat interdicția stabilită de art. 37 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care nu au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot cărora le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

Printre categoriile prevăzute de art. 40 alin. (3) din Constituţia României, republicată, se numără şi judecătorii şi procurorii, astfel că le este deopotrivă aplicabilă interdicţia mai sus menţionată.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat de către instanțe și parchete cu ocazia consultării lor, posibilitatea ca magistrații să fie numiți în funcții de demnitate publică poate conduce la alterarea statutului magistratului, care va putea ocupa funcții de demnitate publică asociate activității politice, conducând, astfel, la pierderea încrederii cetățenilor în independența sistemului judiciar. De asemenea, o astfel de posibilitate vine în flagrantă contradicție cu interdicția aplicată magistraților de a desfășura activități publice cu caracter politic, activităţi implicite în cazul unora dintre aceste funcţii de demnitate publică.

II. Propunerile legislative promovează soluții necorespunzătoare în aspecte esențiale pentru sistemul judiciar, cu profund impact negativ asupra funcționării normale a acestuia

– Una dintre aceste soluții promovate de inițiatori se referă la înființarea Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor Săvârșite de Judecători și Procurori.

Deși, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare,” în cuprinsul Expunerii de motive a propunerii legislative nu se regăsesc argumente care să justifice instituirea unei structuri de parchet care să aibă competenţă exclusivă după calitatea persoanei, respectiv care să privească strict infracțiunile săvârșite de judecători și procurori și nici nu se observă existența unor insuficiențe ale legislației din perspectiva angajării răspunderii penale a judecătorilor și procurorilor.

Unul din imperativele ce se impun în procesul legislativ este acela de a asigura raportarea corectă a normei legale la realitatea concretă a relațiilor sociale pe care își propune să le reglementeze. Or, nu există argumente care să conducă la concluzia că starea infracțională din interiorul sistemului judiciar reclamă instituirea unor norme speciale, în sensul propus de inițiatori.

În acest sens, se impune a fi precizat că, potrivit datelor statistice comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, numărul inculpaților magistrați trimiși în judecată (prin rechizitoriu sau acord de recunoaștere a vinovăției), a fost 16 pentru anul 2015, 18 pentru anul 2016 și 5 pentru Semestrul I al anului 2017.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism și Direcţia Naţională Anticorupţie au fost reglementate ca structuri de parchet distincte pentru urmărirea anumitor tipuri de infracțiuni, fiind specializate în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului și, respectiv, în combaterea infracţiunilor de corupţie.

Un tratament juridic şi procedural diferit pentru categoria magistraţilor nu se justifică, însă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, având în vedere calitatea persoanei, Codul de procedură penală reglementează deja derogarea de la competența materială în ceea ce privește anumite cauze penale, prevăzând expres organele judiciare care pot urmări sau judeca infracţiunile săvârşite de judecători și procurori, astfel:

– art. 38 alin. (1) lit. c): Curtea de apel judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;

– art. 39 alin. (1) lit. c): Curtea militară de apel judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe;

– art. 40 alin. (1): Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

– art. 56 alin. (3) lit. a): Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;

– art. 56 alin. (4): Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar;

– art. 56 alin. (6): Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

O astfel de reglementare apare cu atât mai mult nejustificată, în condițiile în care pentru reprezentanții celorlalte puteri în stat, (respectiv pentru Președintele României, deputați, senatori, miniștri) sau pentru alte categorii socio-profesionale (funcționari publici, polițiști, etc) nu sunt prevăzute dispoziții similare referitoare la existența unor structuri de parchet care să aibă competenţă exclusivă de efectuare a urmării penale pentru fapte săvârşite de către aceste persoane.

Drept urmare, nu se impune înființarea unei Direcții pentru Investigarea Infracțiunilor Săvârșite de Judecători și Procurori, normele de procedură în vigoare reglementând deja o competență specială în ceea ce privește organele judiciare care pot urmări sau judeca infracţiunile săvârşite de judecători și procurori.

Nu în ultimul rând, se constată că nu a fost realizată nici evaluarea preliminară a impactului noilor reglementări, după cum prevăd dispozițiile art. 7 din Legea nr. 24/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit alin. (1) al acestui articol, evaluarea preliminară a impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative se realizează în scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative şi presupune identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse.

Evaluările impactului ar trebui să analizeze existența, amploarea și consecințele problemei și chestiunea necesității unei eventuale acțiuni la nivelul Legislativului. Acestea ar trebui să evidențieze soluții alternative și, dacă este posibil, costurile și beneficiile potențiale pe termen scurt și lung, evaluând consecințele economice, sociale și pentru mediu în mod integrat și echilibrat și utilizând atât analize calitative, cât și cantitative. Ar trebui respectate pe deplin principiile subsidiarității și proporționalității, precum și drepturile fundamentale. Evaluările impactului ar trebui să se bazeze pe informații corecte, obiective și complete și să fie proporționale cu sfera lor de aplicare și cu obiectivele urmărite.

Or, deși aplicarea dispozițiilor mai sus prezentate nu este obligatorie în cazul iniţiativelor legislative ale deputaţilor şi senatorilor, un astfel de studiu de impact era absolut necesar în contextul în care se propune înființarea unei noi structuri de parchet specializate pe investigarea infracțiunilor săvârșite de judecători și procurori, cu multiple implicații juridice, bugetare, logistice și de personal.

– Criticabile sunt și propunerile referitoare la formarea auditorilor de justiție și a judecătorilor și procurorilor stagiari, în special din perspectiva majorării semnificative a duratei de formare a acestora, care, practic, se dublează față de cea prevăzută în prezent.

O astfel de propunere ar fi trebuit în mod imperativ să fie precedată de întocmirea unei evaluări preliminare referitoare la evoluția resursei umane din magistratură, având în vedere că, prin consecințele pe care le atrage, este aptă a produce în timp disfuncționalități majore în funcționarea instanțelor și a parchetelor.

În acest sens, trebuie subliniat că durata totală de formare a unui viitor magistrat, fie el judecător sau procuror, va fi de 6 ani, din care 4 ani la Institutul Național al Magistraturii și 2 ani stagiu la instanțe sau parchete. Mai mult, potrivit propunerilor formulate, competenţele judecătorilor şi procurorilor stagiari vor fi unele limitate pe durata stagiului, cu excluderea actului decizional propriu funcţiei ocupate, aceştia putând emite doar opinii consultative.

Referitor la acest din urmă aspect, nu s-au învederat raţiunile pentru care se consideră că judecătorul stagiar, după o pregătire de 4 ani în cadrul Institutul Național al Magistraturii, ar putea să emită doar o opinie consultativă în cauză, în condiţiile în care, în prezent, prin comparaţie, acesta judecă în complet de judecător unic o serie de cauze. Consideraţii similare sunt valabile şi în cazul procurorilor.

Prin urmare, în viziunea propunerii legislative, între momentul admiterii la Institutul Național al Magistraturii și soluționarea primei cauze (lato sensu) de către un judecător sau procuror vor trece nu mai puțin de 6 ani, timp în care sistemul judiciar va trebui să funcționeze cu un număr tot mai redus de magistrați, date fiind schimbările inerente ce vor avea loc, ca urmare a eliberării din funcție a judecătorilor și procurorilor existenți la acest moment prin pensionare sau din alte cauze.

Ca atare, va crește volumul de activitate al judecătorilor și procurorilor existenți – în condițiile în care și în prezent sunt instanțe și unități de parchet cu un mare volum de muncă, peste normele medii acceptate, iar această creștere va avea consecințe grave asupra calității actului de justiție și asupra soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil. Altfel spus, soluţia legislativă propusă nu doar că nu va aduce îmbunătățiri sistemului consacrat de reglementările în vigoare, ci este aptă să conducă chiar la o înrăutățire a acestuia.

Aceste aspecte au fost sesizate, de altfel, de instanțe și parchete, cu ocazia consultării lor de către Consiliul Superior al Magistraturii.

– Nici celelalte propuneri care îi vizează pe auditorii de justiție și pe judecătorii și procurorii stagiari nu sunt la adăpost de critică, atât din perspectiva soluțiilor legislative propuse, cât și a manierei defectuoase de reglementare, susceptibilă de a crea probleme în aplicare.

Astfel, din expunerea de motive ce însoţeşte Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 nu reiese ce disfuncţionalităţi prezintă modalitatea în care sunt reglementate în prezent examenul de absolvire al Institutului Național al Magistraturii şi, respectiv, examenul de capacitate susţinut de judecătorii şi procurorii stagiari, disfuncţionalităţi ce reclamă o intervenţie legislativă în sensul propus.

În acest sens, s-a apreciat de către unele instanţe, parchete şi asociaţii profesionale că examenul de absolvire al Institutului Naţional al Magistraturii trebuie să fie format doar din probe teoretice şi practice şi nu dintr-un interviu în faţa unei comisii din care să facă parte membri din afara sistemului judiciar (avocat, profesor universitar), neexistând nicio justificare pentru ca aspecte ce ţin de cariera magistraţilor să depindă de elemente străine de sistemul judiciar. Pentru identitate de raţiune, în cadrul examenelor de acces în profesia de avocat ar trebui să existe un examen echivalent, iar în comisii să fie desemnaţi un judecător şi un procuror, care să aprecieze asupra însuşirii cunoştinţelor şi abilitaţilor necesare exercitării profesiei de avocat.

Pe de altă parte, textele propuse cu privire la examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii nu sunt complete, căci, dacă în cazul probelor de examen constând în examinarea teoretică şi practică şi, respectiv, în examenul psihologic, se arată în mod expres care este componenţa comisiilor de examinare, astfel de dispoziţii nu se regăsesc şi în ceea ce priveşte proba interviului.

Este drept că aceste aspecte pot fi reglementate în cuprinsul Regulamentului privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii care, potrivit art. 106 lit. a) din Legea nr. 303/2004, prevede modul de organizare, tematica, bibliografia, probele de examen, procedura de desfăşurare a concursului de admitere şi a examenului de absolvire, precum şi media minimă de admitere şi de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii.

Cu toate acestea, în condiţiile în care în privinţa celorlalte probe de examen se arată explicit la nivelul legislaţiei primare care este componenţa comisiilor de examinare, ar trebui să se procedeze în mod similar şi în privinţa probei interviului.

– Au fost criticate şi modificările propuse pentru art. 26-28 din Legea nr. 303/2004, subliniindu-se că susţinerea de judecătorii şi procurorii stagiari a unor interviuri de capacitate în faţa colegiilor de conducere ale curţilor de apel, respectiv parchetelor de pe lângă acestea, nesocoteşte rolul Institutului Naţional al Magistraturii de a realiza formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor.

S-a apreciat că examenul de capacitate ar trebui să se desfăşoare în condiţii de egalitate şi previzibilitate, cu o procedură clară şi precisă, fără a exista riscul unei evaluări subiective. Soluţiile preconizate de un act normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi precise.

Propunerile sunt criticabile şi din perspectiva textelor referitoare la soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor prin care se finalizează interviul, pronunţate de colegiile de conducere ale curţilor de apel sau, după caz, ale parchetelor de pe lângă acestea. Conform acestor propuneri, contestaţiile se soluţionează de un complet de 5 judecători ai Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ. Or, aşa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție, nu există un complet de cinci judecători în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

În acest sens, dispoziţiile în vigoare ale art. 19 alin. (21) din Legea nr. 304/2004 – a căror modificare nu se propune – prevăd funcţionarea a 4 complete de 5 judecători „în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, iar nu în cadrul unor secţii ale instanţei supreme.

Textul propus nu arată, în plus, care este obiectul unei astfel de contestaţii, respectiv ce anume va putea viza aceasta. Dacă s-a urmărit ca aceasta să vizeze chiar fondul evaluării, procedura judiciară propusă nu se justifică. Astfel, în jurisprudenţa instanţelor s-a reţinut că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii şi instanţa de control judiciar nu pot imixtiona în activitatea comisiei de soluţionare a contestaţiilor, aceasta fiind o structură administrativă de specialitate, ce are un drept de apreciere discreţionar în domeniul sau pe disciplina sa de specialitate. Instanţele s-au raportat şi la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Decizia din 28.02.2002, San Juan împotriva Franței), instanţa de contencios european statuând că deciziile comisiilor de confirmare sau de atestare a unor aptitudini, însușiri sau calități profesionale nu pot face obiectul controlului judecătoresc, evaluarea apropiindu-se de o testare a cunoștințelor și a experienței necesare pentru exercitarea unei profesii ce iese din sfera garanțiilor instituite de art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Dacă, însă, verificările efectuate în soluţionarea contestaţiilor nu se referă la fondul examinării, se ridică problema suprapunerii peste dispoziţiile propuse pentru art. 29 alin. (2), conform cărora „Consiliul Superior al Magistraturii poate invalida, în tot sau în parte, examenul de capacitate în cazurile în care constată că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de lege sau de regulament privind organizarea examenului sau că există dovada săvârşirii unor fraude.”

În altă ordine de idei, în maniera în care se propune modificarea art. 30 vor dispărea dispoziţiile referitoare la repartizarea pe posturi a judecătorilor şi procurorilor care au promovat examenul de capacitate, nefiind foarte clar ce se va întâmpla, pe cale de consecinţă, respectiv dacă aceasta presupune că judecătorul sau procurorul stagiar îşi va continua activitatea la instanţa ori parchetul de la care provine sau nu.

În fine, se constată că unele dintre textele propuse nu se bucură de suficientă claritate, iar altele sunt eliptice, fiind de natură a genera probleme în aplicare.

Spre exemplu, la art. 16 se propune introducerea unui nou alineat, alin. (31), care prevede că Regulamentul de organizare și funcționare a stagiului de practică va fi elaborat de Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii, fără, însă, a se arăta cine aprobă acest regulament.

Pe de altă parte, dat fiind că în cazul celorlalte regulamente ce se adoptă de Consiliul Superior al Magistraturii se prevede publicarea în Monitorul Oficial al României, partea I, în lipsa unei astfel de dispoziţii cu privire la regulamentul în discuţie, va rezulta că acest regulament nu beneficiază de o astfel de publicare, nefiind, însă, sigur că aceasta a fost voinţa iniţiatorului.

De asemenea, la art. 26 alin. (3) se arată că modalitatea de susținere a interviului și criteriile de examinare se stabilesc prin regulamente propuse de Institutul Naţional al Magistraturii și se aprobă de secțiile corespunzătoare ale Consiliul Superior al Magistraturii, iar regulamentele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.

Propunerea ar fi impus, însă, modificarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 106 lit. c) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora Consiliul Superior al Magistraturii adoptă Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari, care prevede modul de organizare, tematica, bibliografia, probele de examen, procedura de desfăşurare şi media minimă de promovare a examenului de capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari.

Pe de altă parte, toate regulamentele adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii se publică în Partea I a Monitorului Oficial, nu în Partea a III-a. În acest sens, în art. 5 lit. k) din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată, se prevede că în Partea I a Monitorului Oficial se publică „acte ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit legii.”

Tot astfel, la propunerea vizând art. 28 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 se prevede faptul că interviul se susţine în faţa colegiilor de conducere de la nivelul curţilor de apel, respectiv ale parchetelor de pe langă curțile de apel, fără a se arăta, însă, despre care curţi de apel/parchete de pe lângă curţile de apel este vorba, respectiv despre cele în raza cărora se află instanţa/parchetul de unde provine judecătorul/procurorul stagiar sau altele.

– Propunerea legislativă pentru modificarea completarea Legii nr. 303/2004 este criticabilă şi din perspectiva concepţiei pe care o promovează cu privire la procedura de numire în funcțiile de conducere de rang înalt în cadrul Ministerului Public.

Astfel, se constată, sub un prim aspect, că aceasta nu ţine seama de propunerile formulate de către Consiliul Superior al Magistraturii în cursul anului 2017, ce vizau conferirea unui rol determinant Consiliului, ca garant al independenţei justiţiei.

Conform acestor propuneri, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism și adjuncţii acestora ar urma să fie numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu avizul ministrului justiţiei.

Aceste propuneri au fost reiterate în cuprinsul Avizului ce însoţeşte Hotărârea Plenului Consiliului nr. 974/2017, subliniindu-se că procedura de numire în funcţiile menţionate trebuie să se bucure de transparență şi independenţă în raport de factorul politic, fiind de preferat ca determinantă în acest sens să fie opinia corpului profesional, transpusă în formularea propunerilor menţionate.

De asemenea, se constată că, deşi potrivit propunerii legislative numirea în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procuror şef al Direcției Naționale Anticorupție şi, respectiv, procuror şef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ar urma să se facă de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, revocarea din aceste funcţii ar urma să se facă de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori, care se poate sesiza din oficiu ori la propunerea ministrului justiţiei, fără a se învedera raţiunile pentru care nu s-a respectat principiul simetriei.

Sub un alt aspect, se constată că propunerea legislativă extinde în mod nejustificat implicarea ministrului justiţiei în ceea ce priveşte numirea procurorilor şefi de secţie de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcția Națională Anticorupție şi Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Astfel, potrivit propunerii, procurorii şefi de secţie ar urma să fie numiţi de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori, la propunerea ministrului justiţiei, cu menţiunea că Secția pentru procurori poate refuza motivat, o singură dată, numirea în aceste funcţii de conducere.

Aşa cum s-a arătat în Raportul din 25 ianuarie 2017 al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare, în ceea ce priveşte procedura de numire în cele mai înalte funcţii de conducere din ierarhia Ministerului Public, este necesar a se asigura garanțiile corespunzătoare în termeni de transparență, control și echilibru, chiar și în cazurile în care decizia finală se ia la nivel politic.

Or, în cazul unei propuneri făcute de ministrul justiției, Consiliul Superior al Magistraturii nu are o libertate reală de a alege, iar, pe de altă parte, poate refuza doar o singură dată propunerea de numire într-una din aceste funcţii de conducere. Prin urmare, prin procedura propusă, în realitate, ponderea decisivă în decizia de numire o are ministrul justiției, deci puterea executivă, rolul Consiliului Superior al Magistraturii apărând doar ca un rol formal.

Propunerea nu doar că nu a fost motivată în cuprinsul expunerii de motive, dar nici nu are o justificare obiectivă; prin comparaţie, propunerea anterioară a Consiliului Superior al Magistraturii era în sensul ca numirea procurorilor şefi de secţie de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcția Națională Anticorupție şi Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism să se facă în condiţiile art. 55, respectiv de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, a procurorului şef al structurii specializate. Această propunere este menită să ofere posibilitatea procurorului general sau a procurorilor şefi ai structurilor specializate să îşi realizeze planul managerial, prin propunerea procurorilor şefi de secţie din subordine cu care să realizeze în mod corespunzător o echipă de lucru.

Pe de altă parte, deşi se propune o procedură de numire distinctă a procurorilor şefi de secţie la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism faţă de procedura de numire în cele mai înalte funcţii de conducere la parchetele mai sus menţionate, nu se prevede, similar, care este procedura de revocare.

Nu în ultimul rând, se constată că, spre deosebire de funcţiile de conducere care se ocupă de judecători şi de procurori în condiţiile art. 48 şi 49, unde se propune o majorare a duratei mandatului la 4 ani, în cazul funcţiilor de conducere în care judecătorii şi procurorii sunt numiţi potrivit art. 53-55 nu se formulează o astfel de propunere, fără a fi, însă, motivată această diferenţiere.

Analiza comparativă a propunerilor privind numirea în funcţiile de conducere de la art. 49 şi a celor privind numirea în funcţiile de conducere de la art. 54 relevă, pe de altă parte, şi o necorelare între condiţiile de vechime propuse pentru numirea în aceste funcţii. Astfel, nu există nicio justificare pentru care se cere o vechime efectivă de 14 ani în funcţia de procuror pentru numirea în funcţiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi adjunct al acestuia, iar pentru numirea în cea mai înaltă funcţie din Ministerul Public, respectiv Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o vechime minimă (nu efectivă) în funcţia de procuror de doar 10 ani.

– Separarea deciziei în privinţa carierei judecătorilor şi procurorilor între cele două Secţii ale Consiliului, deşi este expresia unui deziderat exprimat ferm de Secţia pentru judecători, este realizată de o manieră nesistematizată, cuprinzând soluţii incomplete, care pot genera dificultăţi de interpretare.

Din această perspectivă, sunt elocvente dispoziţiile din propunerea legislativă privind modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 care consacră faptul că în procedura de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul probei interviului care ar urma să fie susţinut în faţa Secţiei pentru judecători, va participa şi un psiholog desemnat de Plen, iar nu de Secţia pentru judecători, ori dispoziţiile nou propuse referitoare la atribuţia Consiliului de a lua act de situațiile în care judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie ca urmare a alegerii sau numirii sale într-o funcție de demnitate publică.

Într-o abordare inconsecventă cu ideea de separare a carierelor, propunerile legislative nu prevăd intervenţii legislative corespunzătoare cu privire la alte dispoziţii, lasând în competenţa Plenului Consiliului, iar nu a secţiilor corespunzătoare, validarea examenului de capacitate a judecătorilor şi procurorilor stagiari ori posibilitatea menţinerii în activitate în cazul în care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau dacă, printr-o hotărâre definitivă, s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei.

De asemenea, deşi în cuprinsul Propunerii legislative pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 se prevede atributul Secţiei corespunzătoare a Consiliului de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor – atât a celor care au promovat examenul de capacitate, cât şi a candidaților admişi la concursul de admitere în magistratură – nu se propune şi modificarea corespunzătoare a dispoziţiilor relevante din Legea nr. 303/2004, care se referă în continuare la Consiliul Superior al Magistraturii, iar nu la Secţia corespunzătoare a Consiliului.

Astfel de inconsecvenţe se regăsesc şi în cuprinsul celorlalte două propuneri legislative.

Menționăm, în acest sens, propunerea de modificare a dispoziţiilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, propunere conform căreia „Proiectele de bugete elaborate potrivit alin. (1) şi (3) se supun avizului conform al Secției pentru judecători sau, după caz, a Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.”

Acest text nu este, însă, corelat cu Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care prevede abrogarea doar a lit. a) și b) ale art. 37, nu şi a literei c), care stabileşte de lege lata că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii elaborează propriul proiect de buget, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, şi emite avizele conforme pentru proiectele de buget ale instanţelor şi parchetelor.

Nici printre atribuțiile enumerate la art. 40 alin. (1) și (2) din această din urmă propunere legislativă nu se regăsește avizarea proiectelor de buget.

– Există, însă, şi alte inconsecvenţe în cuprinsul propunerilor legislative analizate. Astfel, în cuprinsul Propunerii legislative pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 se propune modificarea în întregime a articolului 30 din această lege, care ar urma să aibă doar două alineate. Reconfigurarea în întregime a art. 30, cu consecinţa dispariţiei alin. (6) din forma în vigoare în prezent, nu a fost urmată, cum era firesc, de modificarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 33 alin. (4), art. 46 alin. (4), art. 48 alin. (7) teza finală, art. 49 alin. (7) teza finală, care fac trimitere la dispoziţiile art. 30 alin. (6), cu toate că în privinţa art. 48 alin. (7) teza finală şi art. 49 alin. (7) teza finală se propuneau intervenţii legislative.

Tot astfel, textul propus pentru art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 face trimitere la art. 44 alin. (2), omițând că se propusese abrogarea art. 44 alin. (2), ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 785/2009.

Trimiteri similare la dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se regăsesc şi în cuprinsul propunerilor de modificare vizând art. 87 alin. (2) şi, respectiv, art. 887 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

III. Criticabile sunt și unele soluții promovate de propunerile legislative ce urmăresc punerea în acord a legislației infraconstituționale cu decizii ale Curţii Constituţionale.

– Astfel, în ceea ce priveşte Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004, în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017, se reţin următoarele:

Prin Decizia nr. 321/2007, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea  Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești.

În concret, prin decizia Curții Constituționale s-a subliniat necesitatea stabilirii instanței competente să soluționeze recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal și Completele de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost respinse cererile de sesizare a Curții Constituționale.

În prezent, posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este reglementată în cuprinsul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel: „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”

Deși prin textele propuse la art. 21 alin. (2) și art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 s-a urmărit punerea în acord a acestui act normativ cu Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017, propunerea vizând art. 21 reglementează doar posibilitatea exercitării căii de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care au fost respinse cererile de sesizare a Curții Constituționale.

Acest aspect, însă, ar trebui reglementat la nivelul Legii nr. 47/1992, prin formularea unei propuneri din care să rezulte fără echivoc că și hotărârile pronunțate de Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal și Completele de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost respinse cererile de sesizare a Curții Constituționale, sunt supuse căii de atac a recursului.

La nivelul Legii nr. 304/2004, respectiv art. 21 și 24, ar trebui să se reglementeze doar aspectele privind stabilirea instanței competente să soluționeze aceste recursuri.

Reținând că potrivit deciziei Curții Constituționale cererea de recurs astfel formulată angajează, în mod intrinsec, o competență de recurs pe orizontală, respectiv o judecată realizată de un complet aflat pe același nivel ierarhic, la nivelul art. 21 ar trebui să se reglementeze că Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă, printr-un alt complet al acestora, recursul formulat împotriva hotărârii pronunţate de aceste secții prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, iar la nivelul art. 24 să se stabilească că recursul formulat împotriva hotărârii pronunţate de un complet de 5 judecători prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale se soluționează de un alt complet de 5 judecători.

Or, prin propunerile formulate de inițiatori nu s-a realizat punerea în acord a art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cu Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017.

– În ceea ce priveşte Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 588/2017, se apreciază că prin textul propus la alin. (11) al art. 58 nu se realizează o transpunere corespunzătoare a Deciziei Curţii.

Astfel, în cuprinsul acestei decizii s-a reţinut, printre altele, că lipsa unui text expres în cuprinsul art. 58 din Legea nr. 303/2004 ce reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor, care să prevadă condiţiile încetării detaşării anterior duratei pentru care s-a dispus, conduce la imprevizibilitatea textului de lege criticat şi, astfel, la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece, de la caz la caz, în mod arbitrar, se poate decide cu privire la cariera magistratului, şi anume la încetarea detaşării judecătorului sau procurorului anterior duratei pentru care s-a dispus, în unele cazuri pe baza cererii judecătorului sau procurorului, iar în alte cazuri fără a exista o astfel de cerere.

Curtea a concluzionat în sensul că prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie cu privire la calitatea legii, respectiv previzibilitate, sub aspectul condiţiilor de încetare a detaşării judecătorilor şi procurorilor.

Or, în raport de decizia Curţii, redactarea propusă este incompletă, limitându-se la a prevedea doar titularul cererii de încetare, fiind nevoie de o reglementare mai amănunțită a condiţiilor încetării detașării judecătorilor sau procurorilor.

– De asemenea, nici prin textul propus la art. 47 din Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a realizat punea în acord a acestor prevederi cu Decizia Curții Constituționale nr. 397/2014.

Astfel, prin decizia menționată, Curtea a constatat că sintagma „rezoluția de clasare este definitivă” din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

În considerentele deciziei, Curtea a constatat că „dispozițiile legale criticate potrivit cărora inspectorul judiciar, prin rezoluție scrisă și motivată, poate dispune clasarea sesizării în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr.317/2004, respectiv dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, și rezoluția de clasare este definitivă, contravin prevederilor constituționale privind accesul liber la justiție, precum și celor convenționale privind dreptul la proces echitabil.”

Curtea a constatat că, „în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare. Or, în această situație, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluția de clasare este definitivă și, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiție, drept fundamental consacrat atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanță judecătorească. Dacă în primele 3 ipoteze reglementate de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, respectiv atunci când sesizarea nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sesizării sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt, caracterul definitiv al soluției clasării este legitimat prin aceea că aceasta nu are un caracter irefragabil deoarece persoana interesată poate face o nouă sesizare cu respectarea condițiilor prevăzute, așa cum a decis instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa (…), în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) se dispune asupra fondului sesizării, astfel că este absolut necesară asigurarea accesului la justiție prin posibilitatea atacării soluției la instanța judecătorească.”

Or, textul propus la art. 47 alin. (1) lit. b) teza a doua din Propunerea legislativă, în sensul că „rezoluția de clasare este supusă căii de atac la instanțele judecătorești”, nu realizează în fapt o transpunere a Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2014, nefiind prevăzută instanța competentă să soluționeze calea de atac formulată împotriva rezoluției de clasare și nici procedura ce ar trebui urmată (termenul în care poate fi declarată calea de atac, aspecte referitoare la procedura prealabilă, soluțiile pe care le poate pronunța instanța).

IV. Propunerile legislative transmise spre avizare cuprind o serie de propuneri de reglementare noi sau radical diferite faţă de cele existente în forma anterioară a proiectului de lege elaborat de Ministerul Justiției şi care nu au fost supuse consultării sistemului judiciar.

Pe lângă propunerile menţionate anterior, referitoare la înfiinţarea Consiliului Naţional de Integritate a Judecătorilor şi Procurorilor, majorarea duratei cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie şi a duratei stagiului urmat de judecătorii şi procurorii stagiari, modificarea examenelor de absolvire a Institutului Național al Magistraturii şi a celui de capacitate, competenţele judecătorilor şi procurorilor stagiari, proiectul cuprinde şi alte soluţii legislative de noutate absolută, care nu au fost supuse dezbaterii la nivelul instanţelor şi parchetelor şi cu privire la care nu a fost respectată transparenţa decizională.

Menţionăm, în acest sens, propunerile vizând redefinirea noţiunilor de rea credinţă şi gravă neglijenţă prevăzute la art. 991 din Legea nr. 303/2004, modificarea termenului de redactare a hotărârilor judecătoreşti, suspendarea din funcţie a judecătorului sau procurorului atunci când a fost ales sau numit într-o funcție de demnitate publică, numirea procurorilor şefi de secţie de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi de la noua direcţie ce se propune a fi înfiinţată, considerarea ca vechime în magistratură a perioadei în care se exercită funcţia de ministru al justiţiei.

De asemenea, cât priveşte Direcţia pentru Investigarea Infracţiunilor Săvârșite de Judecători şi Procurori, ideea înființării unei astfel de structuri fusese avansată prin proiectul de lege anterior iniţiat de Ministerul Justiției, însă la acel moment soluţia legislativă propusă consta în adoptarea unui act normativ ulterior prin care să se stabilească organizarea şi funcţionarea sa. În Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 intenţia normativă a fost transpusă prin inserarea unei Secţiuni cu 8 articole, în care sunt prevăzute detaliat aspecte privind organizarea şi funcţionarea acestei direcţii.

V. Pe de altă parte, propunerile legislative nu au avut în vedere multe dintre soluţiile propuse anterior de Consiliul Superior al Magistraturii şi care derivă din consultarea sistemului judiciar, referitoare la aspecte deosebit de importante şi în legătură cu care ar fi fost necesară o intervenţie legislativă.

Menţionăm, în acest sens, propunerile vizând procedura de promovare în funcţii de execuţie a judecătorilor şi procurorilor, procedura evaluării activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, extinderea sferei activităţilor ce pot fi desfăşurate de magistraţi, posibilitatea alocării posturilor de judecători şi procurori stagiari suplimentar celor prevăzute în schema de personal a instanţei sau parchetului, desfiinţarea instanţelor militare şi reorganizarea parchetelor militare, eliminarea din sfera titularilor acţiunii disciplinare a ministrului justiţiei, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ş.a.

VI. Propunerile legislative nu îndeplinesc condițiile de accesibilitate și previzibilitate a normei juridice, procesul de elaborare nerespectând principiile generale de legiferare.

– În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată, „În România, respectarea Constituției, a supremației sale şi a legilor este obligatorie.”

In acord cu aceste dispoziţii constituţionale, activitatea de legiferare trebuie să se realizeze în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală, cu respectarea exigențelor fireşti de calitate a legislației.

Or, la elaborarea propunerilor legislative nu au fost luate în considerare regulile generale de legiferare referitoare la motivarea propunerii legislative, astfel cum impun prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 92 alin. (1) și art. 100 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților.

O bună legiferare ar trebui să garanteze că procesul decizional este deschis și transparent, că cetățenii și părțile interesate pot formula observații în toate etapele procesului de legiferare și de elaborare a politicilor și că intenția normativă pleacă de la date concrete și de la o bună înțelegere a impactului pe care îl pot avea acestea.

Soluțiile pe care le cuprinde orice propunere legislativă trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, succintele Expuneri de motive ale propunerilor legislative nu argumentează în niciun fel intenția normativă, ci enumeră în cuprinsul a câtorva paragrafe principalele modificări propuse pentru Legea nr. 303/2004, Legea nr. 304/2004 și Legea nr. 317/2004.

De asemenea, după cum s-a arătat anterior, nu a fost realizată nici evaluarea preliminară a impactului noilor reglementări propuse, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 24/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

– Unele dintre textele propuse conţin o serie de neclarităţi, cum este cazul dispoziţiilor art. 58 alin. (1) şi 60 din cuprinsul Propunerii legislative pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, care prevăd, concomitent, atributul Secţiei corespunzătoare de a dispune, după caz, detaşarea sau transferul judecătorului ori procurorului, precum şi avizul Secţiei respective.

Alte asemenea neclarități au fost semnalate anterior, cu privire la dispoziţiile referitoare la auditorii de justiţie şi la judecătorii şi procurorii stagiari.

Totodată, o serie de neclarități se constată și în ceea ce privește definirea noțiunilor de rea credință şi gravă neglijență, potrivit propunerii pentru art. 991. Astfel, sub un prim aspect, formularea propusă pentru alin. (1) nu este foarte clară: „Există rea- credinţă atunci când judecătorul sau procurorul care, în exercitarea activității, cu intenţie nu îndeplineşte …”.

Dacă în forma propusă pentru alin. (1), care presupune intenţia, sub raport subiectiv, se cere ca vătămarea să fie gravă, certă şi efectivă, în forma propusă pentru alin. (2), care presupune culpa, sub raport subiectiv, nu se mai face o astfel de circumstanţiere a vătămării aduse drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Formularea propusă extinde aria de aplicare şi tinde să se suprapună peste infracţiunile de abuz în serviciu şi, respectiv, neglijenţă în serviciu prevăzute de art. 297 şi respectiv art. 298 Cod penal.

VII. Nu în ultimul rând, cu ocazia consultării, majoritatea instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea, precum și unele asociații profesionale (Forumul Judecătorilor din România și Asociația Procurorilor din România) au solicitat respingerea în bloc a celor 3 propuneri legislative (fie expres, fie solicitând avizarea negativă a acestora, fie implicit, prin votul „împotrivă” acordat pentru fiecare text propus în parte).

Exemplificăm, în acest sens, cu următoarele instanțe: Curtea de Apel București, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Argeș, Tribunalul Specializat Argeș, Tribunalul Bihor, Tribunalul Botoșani, Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, Secția a VI-a Civilă, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Călărași, Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Constanța, Tribunalul Covasna, Tribunalul Dolj, Tribunalul Harghita, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Maramureș, Tribunalul Mureș, Tribunalul Neamț, Tribunalul Olt, Tribunalul Prahova, Tribunalul Sălaj, mai mult de jumătate din numărul total de judecătorii.

Dintre parchete, amintim următoarele: Direcția Națională Anticorupție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman etc.

Pe de altă parte, foarte multe instanțe și parchete au criticat punctual principalele modificări aduse prin cele 3 propuneri legislative, din punctele de vedere formulate de acestea desprinzându-se concluzia dezaprobării respectivelor intenții normative (de exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești etc.).

Întrucât, aşa cum a arătat Consiliul Legislativ, intervențiile legislative propuse referitoare la Legea nr. 303/2004, Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 317/2004 sunt corelate între ele, acestea au fost analizate concomitent de Plen, orice observaţie în privinţa uneia dintre cele 3 legi reflectându-se şi asupra celorlalte.

În raport de argumentele prezentate, Plenul reţine că viciile grave de fond ale propunerilor legislative impun avizarea negativă a acestora.

Chiar dacă propunerile conţin o serie de modificări ale celor trei legi ce au fost anterior agreate la nivelul Consiliul Superior al Magistraturii, în ansamblu viciile de neconstituţionalitate semnalate şi disfuncţionalităţile pe care multe dintre prevederile proiectului le-ar putea genera în organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar, nu permit o soluţie de avizare favorabilă, cu observaţii. O astfel de soluţie ar fi fost posibilă în condiţiile în care, în puncte esenţiale, propunerile transmise spre avizare ar fi de natură să îmbunătăţească activitatea sistemului judiciar, iar nicidecum să constituie un regres faţă de reglementările pe care ar urma să le înlocuiască, din perspectiva normelor constituţionale, a independenţei justiţiei şi a statutului magistratului.

Avizul negativ exprimat de Plenul Consiliului nu împiedică iniţierea unui alt demers de modificare şi completare a celor trei acte normative, putând fi avută în vedere şi soluţia reglementării separate şi cu celeritate a unor aspecte care derivă din decizii ale Curţii Constituţionale (de exemplu, procedura revocării membrilor aleşi ai Consiliului).

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați!