CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
În urma sesizării Curții de Apel Brașov, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a decis prin hotărârea în cauza C‑107/23 PPU că ”instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat”
”Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995,
trebuie interpretate în sensul că
instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că
instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.”, se arată în dispozitivul hotărârii.
Extras din motivarea Hotărârii CJUE din 24 iulie cu privire la aplicarea celor două decizii CCR:
”Cu privire la obligațiile ce revin instanțelor naționale
95 Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, de a asigura efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 24, Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 61 și 62, precum și Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 53].
96 În speță, articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 253, precum și jurisprudența citată).
97 În consecință, revine, în principiu, instanțelor naționale sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, precum și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care, în cadrul unei proceduri care privește fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum și jurisprudența citată).
98 Rezultă prin urmare că, în principiu, instanțele naționale sunt obligate, în conformitate cu acest articol 325 alineatul (1) și cu acest articol 2 alineatul (1), să lase neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii nr. 297/2018, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într‑un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, așa cum s‑a constatat la punctul 91 din prezenta hotărâre, de a crea un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni.
99 De asemenea, instanțele naționale sunt obligate, în principiu, în conformitate cu aceste dispoziții, să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripției răspunderii penale, în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni.
100 Cu toate acestea, mai este necesar să se verifice dacă obligația de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, protecției drepturilor fundamentale.
101 În această privință, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată, obligația de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scutește instanțele naționale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă și principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracțiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C‑310/16, EU:C:2019:30, punctul 33, precum și, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 204).
102 În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere rezultă că jurisprudența națională relevantă în cadrul litigiului principal, rezumată la punctele 23-32 din prezenta hotărâre, este întemeiată pe două principii distincte, și anume, pe de o parte, în ceea ce privește Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, precum și, pe de altă parte, în ceea ce privește Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), inclusiv unor hotărâri definitive de condamnare pronunțate după 25 iunie 2018.
103 În ordinea juridică a Uniunii, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) sunt consacrate la articolul 49 alineatul (1) din cartă.
104 În temeiul principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, dispozițiile penale trebuie, printre altele, să asigure accesibilitatea și previzibilitatea în ceea ce privește atât definiția infracțiunii, cât și stabilirea pedepsei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 55, precum și Hotărârea din 11 iunie 2020, Prokuratura Ála w Słupsku, C‑634/18, EU:C:2020:455, punctul 48).
105 În plus, cerința privind precizia legii aplicabile, care este inerentă acestui principiu, presupune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, pornind de la textul dispoziției pertinente și, la nevoie, cu ajutorul interpretării care îi este dată de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 56, precum și Hotărârea din 11 iunie 2020, Prokuratura Ála w Słupsku, C‑634/18, EU:C:2020:455, punctul 49).
106 În sfârșit, în conformitate cu articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) impune ca, în cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, să se aplice aceasta din urmă.
107 Mai întâi, aplicarea acestui din urmă principiu implică o succesiune de regimuri juridice în timp și se întemeiază pe constatarea că această succesiune reflectă, în cadrul ordinii juridice în cauză, o schimbare de poziție fie în ceea ce privește calificarea penală a faptelor susceptibile să constituie o infracțiune, fie în ceea ce privește pedeapsa care trebuie aplicată unei asemenea infracțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Clergeau și alții, C‑115/17, EU:C:2018:651, punctul 33, precum și jurisprudența citată).
108 În continuare, reiese din jurisprudența Curții că normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alineatul (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții, C‑105/14, EU:C:2015:555, punctele 54-57).
109 În consecință, obligația instanțelor naționale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alineatul (1) din cartă.
110 În al doilea rând, trebuie amintit că, atunci când, precum în speță, o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într‑o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 47, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 211).
111 În speță, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se întemeiază pe premisa potrivit căreia, în dreptul român, normele privind întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material și, în consecință, sunt supuse principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate de Constituția României. Prin urmare, aceste principii trebuie considerate standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, în sensul punctului anterior.
112 Din cele expuse la punctele 108 și 109 din prezenta hotărâre rezultă că aceste standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale nu sunt de natură, în cauze precum cele în discuție în litigiul principal, să compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte.
113 În această privință, este necesar să se amintească importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 51).
114 Aceste cerințe privind previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea legii penale constituie o expresie specifică a principiului securității juridice. Astfel, acest principiu fundamental al dreptului Uniunii impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat constituie un element esențial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 și 162, precum și Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C‑156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 și 223).
115 În speță, trebuie să se observe că, atunci când a statuat, într‑o primă etapă, că legiuitorul român a încălcat principiul constituțional al previzibilității și preciziei legii penale prin faptul că a permis ca actele de procedură să întrerupă termenul de prescripție a răspunderii penale chiar dacă aceste acte nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, Curtea Constituțională din România a aplicat un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecției împotriva arbitrariului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securității juridice. Ea a aplicat un astfel de standard național de protecție a drepturilor fundamentale și atunci când, într‑o a doua etapă, a constatat în esență că lipsa unei intervenții a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziția din Codul penal referitoare la întreruperea acestui termen declarată neconstituțională a dat naștere unei noi situații lipsite de claritate și de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituțional.
116 Având în vedere tocmai importanța acestei protecții împotriva arbitrarului, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice ale statelor membre, Curtea a statuat în esență, la punctele 58-62 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C‑42/17, EU:C:2017:936), că un standard național de protecție care urmărea să consacre cerințele de previzibilitate, de precizie și de neretroactivitate a legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni, se putea opune obligației care, în împrejurările în discuție în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre, revenea instanțelor naționale în temeiul articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale care reglementau prescripția în materie penală, iar aceasta deși aplicarea acelor dispoziții naționale era de natură să împiedice aplicarea unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă care aducea atingere intereselor financiare ale Uniunii.
117 Era de asemenea relevant în această privință faptul că regimul prescripției aplicabile infracțiunilor care aduceau atingere intereselor financiare ale Uniunii, care era în discuție în acea cauză, nu făcuse, la fel ca în prezenta cauză, obiectul unei armonizări complete, astfel cum s‑a arătat la punctul 81 din prezenta hotărâre.
118 Având în vedere considerațiile care figurează la punctele 113-117 din prezenta hotărâre și așa cum a statuat Curtea și în Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C‑42/17, EU:C:2017:936), este necesar, prin urmare, să se concluzioneze că, în cadrul unei cauze precum cea în discuție în litigiul principal, instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudența națională menționată la punctul 111 din prezenta hotărâre, conform articolului 325 alineatul (1) TFUE și articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile menționate la acest punct 111 se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.”
