fbpx

CJUE-despre independența judecătorilor, statul de drept și combaterea corupției-concluziile avocatului general

Concluziile avocatului general în cauzele conexate C-357/19, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și alții/QN și alții, și C-547/19, CY și alții, cauza C-379/19, DNA – Serviciul Teritorial Oradea/IG și alții, și cauzele conexate C-811/19 și C-840/19, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și alții/FQ și alții.

Potrivit avocatului general Bobek, deciziile unei curți constituționale prin care se constată nelegala compunere a unor completuri de judecată din cadrul unei instanțe supreme pentru motivul că dreptul la o instanță independentă și imparțială a fost încălcat și prin care se declară neconstituționalitatea măsurilor de supraveghere tehnică luate în cadrul procesului penal de către serviciile naționale de informații sunt compatibile cu dreptul Uniunii.
Dreptul Uniunii se opune însă unei decizii prin care se constată nelegalitatea compunerii completurilor de judecată din cadrul unei instanțe supreme pentru motivul că aceste completuri nu sunt specializate, dacă o astfel de constatare este susceptibilă să aducă atingere protecției efective a intereselor financiare ale Uniunii.

În cursul anului 2019, diferite instanțe din România au sesizat Curtea cu întrebări preliminare privind independența judecătorilor, statul de drept și combaterea corupției. Primul grup de cauze privea diverse modificări aduse legilor naționale ale justiției, care fuseseră în marea lor parte efectuate prin ordonanțe de urgență.
Prezentele cauze formează un al doilea grup a cărui temă principală este aspectul dacă deciziile Curții Constituționale a României pot încălca principiile independenței judecătorilor și statului de drept, precum și protecția intereselor financiare ale Uniunii.

În primul rând, la 7 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 685/2018 prin care a statuat în esență că anumite completuri ale instanței supreme naționale, Înalta Curte de Casație și Justiție (România) (denumită în continuare „ÎCCJ”) au fost compuse în mod necorespunzător. Această decizie a permis anumitor părți interesate să formuleze căi extraordinare de atac, care, la rândul lor, au ridicat potențiale probleme referitoare nu numai la protecția intereselor financiare ale Uniunii, în temeiul articolului 325 alineatul (1) TFUE, ci și la interpretarea noțiunii de „instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege”, care figurează la articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

În al doilea rând, la 16 februarie 2016, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr.51/2016 prin care a declarat neconstituțională participarea serviciilor naționale de informații la punerea în executare a unor măsuri de supraveghere tehnică în cadrul urmăririi penale, determinând excluderea unor astfel de probe din procesul penal.

În al treilea rând, la 3 iulie 2019, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 417/2019 prin care
a constatat neîndeplinirea de către ÎCCJ a obligației sale legale de a constitui completuri specializate care să soluționeze în primă instanță infracțiuni de corupție. Aceasta conduce la rejudecarea unor cauze de corupție legate de administrarea fondurilor Uniunii deja soluționate printr-o hotărâre.

Prin diferitele întrebări adresate în prezentele cauze, ÎCCJ și Tribunalul Bihor (România) solicită
Curții să analizeze dacă Deciziile nr. 685/2018, nr. 51/2016 și nr. 417/2019 ale Curții
Constituționale sunt compatibile cu anumite dispoziții și principii ale dreptului Uniunii.

Decizia nr. 685/2018
În concluziile prezentate astăzi, avocatul general Michal Bobek propune Curții, în primul rând, să declare că dreptul Uniunii3 nu se opune deciziei unei curți constituționale naționale prin care se constată nelegala compunere a unor completuri din cadrul unei instanțe supreme naționale pentru motivul că dreptul la o instanță imparțială a fost încălcat, chiar dacă aceasta are drept consecință crearea premiselor necesare admiterii unor căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri judecătorești definitive.
Avocatul general amintește, mai întâi, că problema compunerii completurilor de judecată, precum și cea a căilor de atac disponibile în cazul încălcării normelor naționale în materie nu sunt reglementate de dreptul Uniunii, astfel că statele membre își mențin marja de apreciere.

Prin urmare, dreptul Uniunii nu se opune ca într-o situație care nu este pe deplin reglementată de
acesta, o curte constituțională națională să declare, în aplicarea unui standard național efectiv și
rezonabil de protecție a drepturilor constituționale, că completurile de judecată din cadrul instanței
supreme naționale nu au fost stabilite potrivit legii.

În ceea ce privește protecția intereselor financiare ale Uniunii, avocatul general amintește că articolul 325 alineatul (1) TFUE impune statelor membre să combată activitățile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective și disuasive.
În această privință, criteriul relevant este dacă o normă, o jurisprudență sau o practică națională este susceptibilă să compromită – din punct de vedere normativ și independent de efectul concret în ceea ce privește numărul de cauze afectate – protecția efectivă a intereselor financiare ale Uniunii. Elementele analizei care trebuie efectuată sunt: primo, evaluarea normativă și sistematică a conținutului normelor în cauză, secundo, finalitatea acestora, precum și contextul național, tertio, consecințele lor practice, în mod rezonabil perceptibile sau așteptate, quarto, drepturile fundamentale și principiul legalității, care fac parte din echilibrul intern în interpretarea articolului 325 alineatul (1) TFUE atunci când se apreciază compatibilitatea normelor și a practicilor naționale cu această dispoziție.
Avocatul general arată că, apreciată în lumina acestor criterii, Decizia nr. 685/2018 a Curții Constituționale nu pare a fi de natură să compromită protecția efectivă a intereselor financiare ale Uniunii.

Primo, decizia nici nu creează noi căi de atac, nici nu modifică sistemul preexistent al căilor de atac. Secundo, niciun element nu sugerează că scopul acesteia a fost acela de a compromite instrumentele juridice disponibile pentru combaterea corupției sau de a aduce atingere protecției intereselor financiare ale Uniunii. Tertio, eventualele efecte practice ale deciziei sunt limitate în timp și nu conduc la abandonarea procedurii penale, ci doar la o redeschidere a unei faze a procedurii. Quarto, motivarea deciziei se întemeiază pe dreptul fundamental la un proces echitabil.

În ceea ce privește principiul independenței judecătorilor, avocatul general arată că nu reiese că metoda de numire la Curtea Constituțională este în sine problematică. Împrejurarea că instituții
„politice” participă la numirea unui organ precum Curtea Constituțională nu o transformă într-un
organ politic ce aparține sau este subordonat puterii executive. Mai mult, nu a fost evidențiat niciun
element susceptibil să repună în discuție independența sau imparțialitatea Curții Constituționale.

Decizia nr. 51/2016
În al doilea rând, avocatul general Michal Bobek propune Curții să declare că dreptul Uniunii nu se opune deciziei unei curți constituționale naționale, precum Decizia nr. 51/2016, prin care se declară neconstituțională punerea în executare de către serviciile naționale de informații a unor măsuri de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal și prin care se impune excluderea din procesul penal a oricărei probe astfel obținute.
În opinia avocatului general, dreptul Uniunii nu reglementează modul în care sunt puse în executare măsurile de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal și nici rolul și
competențele serviciilor naționale de informații. În acest cadru, o curte constituțională națională
este în mod natural în măsură să declare că anumiți actori sau organe nu pot pune în executare măsuri de supraveghere tehnică. Faptul că o astfel de decizie constituțională va avea repercusiuni procedurale asupra procedurilor penale în curs și viitoare în materie de corupție este o consecință necesară și logică.

În ceea ce privește sancțiunile disciplinare pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale, avocatul general consideră că dreptul Uniunii5 se opune inițierii unei proceduri disciplinare împotriva unei judecător pentru simplul motiv că acesta a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară în care repune în discuție jurisprudența curții constituționale naționale și invocă
posibilitatea de a lăsa neaplicată această jurisprudență.

Decizia nr. 417/2019
În al treilea rând, avocatul general Bobek propune Curții să declare că articolul 325 alineatul (1)
TFUE se opune unei decizii a unei curți constituționale naționale, precum Decizia nr. 417/2019, prin care se constată nelegalitatea compunerii completurilor de judecată ale instanței supreme naționale care se pronunță în primă instanță asupra unor infracțiuni de corupție pentru motivul că aceste completuri nu sunt specializate în materie de corupție, deși judecătorilor care fac parte din completurile menționate le-a fost recunoscută specializarea necesară, atunci când o astfel de constatare este susceptibilă să genereze un risc sistemic de impunitate în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii.
Avocatul general arată că încălcarea normei naționale privind compunerea completului de judecată în prezenta cauză nu constituie o încălcare a articolului 47 din cartă. Primo, condiția specializării pare să aibă un caracter eminamente formal. Secundo, această regulă pare a fi o excepție destul de limitată care se aplică numai în domenii juridice specifice și în etapa primei instanțe. Tertio, alte elemente suplimentare ar indica lipsa caracterului „flagrant” al încălcării.
În ceea ce privește protecția intereselor financiare ale Uniunii, avocatul general consideră că decizia în discuție nu îndeplinește cerințele articolului 325 alineatul (1) TFUE menționate mai sus, întrucât ar putea să se ridice îndoieli serioase în ceea ce privește consecințele practice, în general perceptibile sau așteptate, ale acesteia.
Decizia nr. 417/2019 impune rejudecarea în primă instanță a tuturor cauzelor aflate în etapa apelului, în care hotărârea primei instanțe a fost pronunțată între 21 aprilie 2003 și 22 ianuarie 2019. Ținând seama de nivelul general de complexitate a cauzelor privind infracțiunile de corupție săvârșite de persoanele care intră în sfera de competență a ÎCCJ, precum și de probabilitatea declarării unui apel, efectele așteptate în mod rezonabil ale acestei hotărâri sunt foarte extinse.

Referitor la principiul supremației, avocatul general apreciază că acesta trebuie interpretat în
sensul că permite unei instanțe naționale să înlăture aplicarea unei decizii a curții constituționale naționale, obligatorie în dreptul național, dacă instanța de trimitere ar considera că această înlăturare este necesară pentru a se conforma obligațiilor care decurg din dispozițiile direct aplicabile ale dreptului Uniunii.

Redăm integral concluziile Avocatului General:

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MICHAL BOBEK

prezentate la 4 martie 2021(1)

Cauza C379/19

DNA – Serviciul Teritorial Oradea

împotriva

KI,

LJ,

IG,

JH

[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul Bihor (România)]

„Trimitere preliminară – Decizia 2006/928/CE a Comisiei de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare (MCV) – Efectele juridice ale MCV și ale rapoartelor întocmite de Comisie în temeiul acestuia – Procedură penală în materie de corupție – Decizii ale unei curți constituționale privind excluderea unor probe obținute de serviciile de informații sau cu colaborarea acestora – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Independența judecătorilor – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Supremația dreptului Uniunii – Procedură disciplinară împotriva judecătorilor”

I.      Introducere

1.        Sunt compatibile cu dreptul Uniunii deciziile unei curți constituționale naționale prin care se declară neconstituțională participarea serviciilor naționale de informații la punerea în executare a unor măsuri de supraveghere tehnică în cadrul urmăririi penale și care insistă asupra excluderii acestor probe din procesul penal?

2.        Aceasta este în esență întrebarea care se pune în prezenta cauză. Cauza de față ridică însă și o serie de alte probleme pe care am avut privilegiul să le examinăm în concluziile noastre anterioare, în special în cauza Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții(2), precum și în concluziile paralele cu cele de față, mai precis în cauza Euro Box Promotion și alții(3). Prin urmare, în prezenta cauză ne vom întemeia pe analiza deja efectuată în cuprinsul acestora.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Dreptul primar

3.        Dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii din Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană (denumit în continuare „Tratatul de aderare”)(4), precum și din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României (denumit în continuare „Actul de aderare”)(5) au fost reproduse la punctele 5-8 din Concluziile AFJR.

2.      Dreptul derivat

4.        Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (denumită în continuare „Decizia MCV”)(6) a fost adoptată, potrivit considerentului (5) al acesteia, în temeiul articolelor 37 și 38 din Actul de aderare.

5.        Conform considerentului (6) al Deciziei MCV, „[c]hestiunile nerezolvate în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar și ale organelor de aplicare a legii justifică instituirea unui mecanism de cooperare și de verificare a progreselor realizate de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției”.

6.        Articolul 1 din Decizia MCV precizează că România prezintă Comisiei în fiecare an un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia dintre obiectivele de referință enumerate în anexa la această decizie. În conformitate cu articolul 2, Comisia va transmite, pentru prima dată în luna iunie 2007, Parlamentului European și Consiliului comentariile și concluziile sale privind raportul prezentat de România, iar ulterior în funcție de evoluția situației și cel puțin o dată la fiecare șase luni. Articolul 3 prevede că Decizia MCV „intră în vigoare numai sub rezerva și la data intrării în vigoare a Tratatului de aderare”. Potrivit articolului 4, Decizia MCV se adresează statelor membre.

7.        Anexa la Decizia MCV conține „[o]biectivele de referință pe care România trebuie să le atingă, prevăzute la articolul 1”. Primul, al treilea și al patrulea obiectiv de referință stabilite în această anexă sunt: „[g]arantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităților și a responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii […]”, „[c]ontinuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt” și, respectiv, „[a]doptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale”.

B.      Dreptul român

1.      Codul de procedură penală

8.        În temeiul articolului 102 alineatul (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, „[p]robele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”. Potrivit alineatului (3) al aceluiași articol, „[n]ulitatea actului prin care s‑a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”.

9.        Articolul 142 alineatul (1) din Codul de procedură penală, în versiunea anterioară Deciziei Curții Constituționale a României (denumită în continuare „Curtea Constituțională”) nr. 51 din 16 februarie 2016 (denumită în continuare „Decizia nr. 51/2016”), intitulat „Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică”, prevedea că „[p]rocurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului”.

10.      Articolul 142 alineatul (1) din Codul de procedură penală, în versiunea care rezultă din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 6/2016, prevede că „[p]rocurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției”.

11.      Articolul 281 din Codul de procedură penală, intitulat „Nulitățile absolute”, prevede:

„(1)      Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind:

[…]

b)      competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

[…]

(2)      Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.

(3)      Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alineatul (1) literele a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului.

[…]”

2.      Legea nr. 303/2004

12.      Potrivit articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (denumită în continuare „Legea nr. 303/2004”)(7), „nerespectarea deciziilor Curții Constituționale […]” constituie o abatere disciplinară.

III. Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare

13.      La 22 august 2016, Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea (România) (denumită în continuare „procurorul”) a trimis în judecată patru persoane, inculpații din litigiul principal, pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție.

14.      În cadrul procedurii de cameră preliminară, primul și al doilea inculpat au solicitat judecătorului de cameră preliminară, inter alia, excluderea din materialul probatoriu, în conformitate cu Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, a probelor rezultate din procesele‑verbale de redare a interceptărilor comunicațiilor, asemenea probe fiind, în opinia lor, nelegale.

15.      Prin încheierea penală din 27 ianuarie 2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bihor a respins această cerere, a constatat că probele au fost administrate în mod legal și a dispus începerea judecății. El a reținut că Decizia nr. 51/2016 nu era aplicabilă în speță întrucât efectele acestei decizii se produc doar pentru viitor.

16.      Calea de atac declarată de inculpați împotriva încheierii penale din 27 ianuarie 2017 a fost respinsă la 10 mai 2017 de Curtea de Apel Oradea. Această instanță a reținut că Decizia nr. 51/2016 nu era aplicabilă măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză deoarece a fost publicată în Monitorul Oficial după administrarea probatoriului în faza de urmărire penală. Ea a arătat că, potrivit articolului 147 alineatul (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii de la data publicării lor și au putere numai pentru viitor. Hotărârea în cadrul fazei de cameră preliminară a rămas astfel definitivă, fără excluderea niciunei probe administrate în cursul urmăririi penale.

17.      În faza de judecată, mai mulți inculpați au solicitat instanței să verifice dacă procurorul a colaborat cu Serviciul Român de Informații (denumit în continuare „SRI”) în cadrul fazei de urmărire penală, în baza protocoalelor încheiate între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (România) și SRI. Câțiva inculpați au solicitat de asemenea, întemeindu‑se pe Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curții Constituționale (denumită în continuare „Decizia nr. 302/2017”), constatarea nulității absolute a procedeului de punere în executare a mandatelor de supraveghere și excluderea din materialul probatoriu a tuturor proceselor‑verbale de consemnare a rezultatelor respectivelor activități de supraveghere.

18.      Inculpații au invocat totodată Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 a Curții Constituționale (denumită în continuare „Decizia nr. 26/2019”), prin care s‑a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție (denumită în continuare „ÎCCJ”) și celelalte instanțe, pe de altă parte, generat de protocoalele încheiate între Parchetul de pe lângă ÎCCJ și SRI.

19.      La cererea instanței de judecată, procurorul a arătat că în speță au fost puse în executare, cu sprijinul tehnic al SRI‑ului, nouă mandate de supraveghere tehnică. Alte două mandate au fost puse în executare după publicarea Deciziei nr. 51/2016, însă fără intervenția SRI‑ului.

20.      Instanța de trimitere consideră că, înainte de a putea continua cercetarea judecătorească, este obligată să soluționeze cu prioritate cererea de excludere a probelor administrate în faza de urmărire penală. Acest lucru este indispensabil pentru a garanta că ansamblul procedurii penale nu este viciat de mijloace de probă susceptibile să fi fost obținute în mod nelegal.

21.      În aceste condiții, Tribunalul Bihor a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      [MCV] instituit potrivit [Deciziei MCV] și cerințele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui mecanism au caracter obligatoriu pentru statul român?

2)      Articolul 2 [TUE] corelat și cu articolul 4 alineatul (3) [TUE] trebuie interpretate în sensul că în cadrul obligației statului membru de a respecta principiile statului de drept se înscrie și necesitatea ca România să respecte cerințele impuse prin rapoartele din cadrul [MCV], instituit potrivit [Deciziei MCV], inclusiv în privința abținerii intervenției unei curți constituționale, o instituție politico‑jurisdicțională, de a interpreta legea și de a stabili modul concret și obligatoriu de aplicare a ei de către instanțele judecătorești, competență exclusivă atribuită autorității judecătorești, și de a institui norme legale noi, competență exclusivă atribuită autorității legislative? Dreptul Uniunii Europene impune înlăturarea efectelor unei astfel de decizii pronunțate de o curte constituțională? Dreptul Uniunii Europene se opune existenței unei norme interne care reglementează răspunderea disciplinară pentru magistratul care înlătură de la aplicare decizia Curții Constituționale, în contextul întrebării formulate?

3)      Principiul independenței judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [denumită în continuare «carta»], astfel cum a fost interpretat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră, Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C‑64/16, EU:C:2018:117), se opune substituirii competențelor lor de deciziile Curții Constituționale ([Decizia nr. 51/2016, Decizia nr. 302/2017 și Decizia nr. 26/2019]), cu consecința lipsirii de previzibilitate a procesului penal (aplicare retroactivă) și a imposibilității interpretării și aplicării legii la cauza concretă? Dreptul Uniunii Europene se opune existenței unei norme interne care reglementează răspunderea disciplinară pentru magistratul care înlătură de la aplicare decizia Curții Constituționale, în contextul întrebării formulate?”

IV.    Procedura în fața Curții

22.      Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență, în temeiul articolului 107 din Regulamentul de procedură al Curții și, în subsidiar, a procedurii accelerate, în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Cererea de aplicare a procedurii preliminare de urgență a fost respinsă prin decizia Curții din 13 iunie 2019. Cererea de aplicare a procedurii accelerate a fost de asemenea respinsă, prin decizia președintelui Curții din 17 iunie 2019.

23.      Prin scrisoarea din 27 iunie 2019, instanța de trimitere a informat Curtea că, prin încheierea penală din 18 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea a admis recursul formulat de procuror împotriva suspendării judecății cauzei principale care a fost dispusă prin încheierea penală din 7 mai 2019 pronunțată de Tribunalul Bihor pentru a adresa prezentele întrebări preliminare. Prin încheierea penală a Curții de Apel Oradea s‑a dispus continuarea judecății cauzei pe alte aspecte decât cele care fac obiectul trimiterii preliminare adresate Curții.

24.      Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, Tribunalul Bihor a confirmat, prin scrisoarea din 26 iulie 2019, că dorește să mențină întrebările adresate. Instanța de trimitere a precizat că, deși procedura principală nu mai este suspendată în temeiul normelor naționale, ea nu se va putea pronunța cu privire la mijloacele de probă care fac obiectul prezentei cereri de decizie preliminară atât timp cât Curtea nu va fi răspuns la întrebările adresate.

25.      În aceeași scrisoare, instanța de trimitere a informat de asemenea Curtea că Inspecția Judiciară (România) a dispus începerea cercetării disciplinare împotriva judecătorului care a efectuat trimiterea preliminară, în temeiul articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia nerespectarea deciziilor Curții Constituționale constituie o abatere disciplinară.

26.      Prin decizia din 18 septembrie 2019, președintele Curții a dispus ca prezenta cauză să fie judecată cu prioritate.

27.      Au depus observații scrise primul și al doilea inculpat, guvernul polonez, precum și Comisia Europeană.

28.      Primul și al doilea inculpat, procurorul, guvernul român și Comisia au răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns scris adresate de Curte.

V.      Analiză

29.      Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. În primul rând, vom aborda criticile referitoare la admisibilitatea întrebărilor preliminare formulate de părțile interesate (A). În al doilea rând, vom prezenta pe scurt dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii aplicabile prezentei cauze (B). În al treilea rând, vom proceda la examinarea pe fond a întrebărilor preliminare adresate Curții (C).

A.      Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare

30.      Primul și al doilea inculpat, precum și guvernul polonez susțin că întrebările adresate în prezenta cauză sunt inadmisibile.

31.      Făcând referire la Hotărârea Cilfit(8), primul și al doilea inculpat apreciază că prima întrebare este inadmisibilă deoarece răspunsul la aceasta este evident. În plus, ei susțin că este clar că interpretarea solicitată Curții nu are nicio legătură cu obiectul procedurii principale. În opinia lor, instanța de trimitere invită în realitate Curtea să se pronunțe cu privire la legalitatea deciziilor în cauză ale Curții Constituționale pentru a fi scutită de obligația de a aplica aceste decizii. În ceea ce privește a treia întrebare, primul și al doilea inculpat susțin că întrebările adresate nu au legătură cu soluționarea litigiului principal. În opinia lor, în realitate se urmărește obținerea imunității în cadrul unei proceduri disciplinare naționale de către judecătorul care a efectuat trimiterea preliminară.

32.      Guvernul polonez, care nu a prezentat observații decât cu privire la a treia întrebare, consideră că aceasta este inadmisibilă întrucât, pe de o parte, Uniunea nu dispune de competențe în domeniul organizării judiciare și, pe de altă parte, procedura penală în cauză are un caracter pur intern.

33.      Considerăm că niciuna dintre aceste critici nu poate fi reținută.

34.      În primul rând, faptul că aplicarea corectă a dreptului Uniunii poate fi evidentă în contextul procedurii principale poate avea într‑adevăr efect asupra obligației instanțelor de ultim grad de jurisdicție de a sesiza Curtea(9) sau, în mod subsidiar, asupra modului în care o întrebare va fi tratată de Curte(10). În stadiul actual al dreptului Uniunii, acest aspect nu este însă relevant pentru admisibilitatea unei întrebări adresate cu titlu preliminar.

35.      În al doilea rând, în ceea ce privește legătura dintre interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere și obiectul litigiului principal, această instanță a explicat motivele pentru care consideră că răspunsul Curții este „necesar”. Astfel, pentru a adopta o decizie pe fond, instanța de trimitere a subliniat că este obligată să se pronunțe asupra cererii de excludere a probelor administrate în faza de urmărire penală. În acest scop, instanța de trimitere consideră necesar să verifice dacă hotărârile Curții Constituționale prin care se dispune excluderea unor astfel de probe sunt conforme cu dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată prin întrebările sale adresate cu titlu preliminar.

36.      În al treilea rând, primul și al doilea inculpat susțin de asemenea că instanța de trimitere urmărește în realitate să obțină imunitate în cadrul unei proceduri disciplinare. Acest argument poate fi înțeles ca o contestare indirectă a admisibilității celei de a treia părți a celei de a doua întrebări și a celei de a doua părți a celei de a treia întrebări. Astfel, prin fiecare dintre aceste întrebări se urmărește să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune, în contextul specific al cererii de decizie preliminară adresate Curții, unei dispoziții de drept național potrivit căreia nerespectarea deciziilor Curții Constituționale atrage răspunderea disciplinară a judecătorului care a efectuat trimiterea preliminară.

37.      În Hotărârea Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, Curtea a considerat că simplul fapt că judecătorii care au introdus cererile de decizie preliminară au făcut, în urma acestor cereri, obiectul unei anchete disciplinare prealabile nu avea relevanță în ceea ce privește admisibilitatea. Litigiile în discuție, cu privire la care Curtea a fost sesizată cu titlu preliminar, nu aveau legătură cu acest aspect(11).

38.      Considerațiile respective au fost însă reținute în cadrul unei trimiteri preliminare care avea ca unic obiect aprecierea compatibilității dispozițiilor referitoare la procedura disciplinară cu dreptul Uniunii în condițiile în care procedura principală în aceste cauze nu prezenta niciun alt element de legătură cu dreptul Uniunii. În acest context precis, Curtea a declarat că întrebarea preliminară adresată într‑o astfel de împrejurare nu putea fi considerată necesară pentru soluționarea cauzelor deduse judecății instanței naționale(12).

39.      Prezenta cauză este însă diferită. Prin prezenta cerere de decizie preliminară se adresează mai multe întrebări preliminare care privesc interpretarea unor surse clar identificate de drept al Uniunii și, așadar, sunt prin ele însele deja admisibile. În acest context, chiar dacă judecătorul nu adoptă în mod vădit o decizie judiciară referitoare la propria răspundere disciplinară, întrebările adresate cu privire la această problemă nu sunt, în opinia noastră, nicidecum lipsite de relevanță.

40.      Problema eventualei răspunderi disciplinare, indiferent dacă ea intervine înainte sau după introducerea unei cereri de decizie preliminară, poate repune în discuție în mod indirect opinia juridică a unui alt actor național, în special o instanță superioară, tocmai pentru motivul că o asemenea cerere a fost formulată și devine astfel strâns legată de fondul cererii respective. Într‑o asemenea situație, problemele legate de regimul răspunderii disciplinare a judecătorilor care au introdus o cerere de decizie preliminară sunt, în opinia noastră, „necesare” pentru soluționarea litigiului principal pentru un motiv destul de simplu: în cazul în care s‑ar angaja răspunderea disciplinară a judecătorilor naționali pentru că aceștia adresează întrebări Curții(13), probabil că s‑ar adresa foarte puține întrebări. Prin urmare, un răspuns al Curții poate avea o incidență determinantă asupra eventualei decizii a instanței de a menține sau de a retrage cererea de decizie preliminară și, mai ales, asupra aplicării ulterioare, în procedura principală, a răspunsului dat de Curte(14).

41.      Pe de altă parte, posibilitatea ca o procedură disciplinară să fie inițiată, departe de a fi pur teoretică, s‑a concretizat efectiv în speță în privința judecătorului care a efectuat trimiterea, dat fiind că Inspecția Judiciară a deschis o anchetă disciplinară preliminară direct legată de prezenta cerere(15).

42.      Considerațiile care precedă demonstrează că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la cazuri individuale de disciplină judiciară, la fel cum nu este de competența acesteia, în general, nici să aplice dreptul Uniunii în cazuri individuale. Este însă fără îndoială de competența Curții să se pronunțe asupra unor probleme structurale și sistemice de drept național care au incidență clară și repercusiuni asupra instanțelor naționale care doresc să exercite prerogativa care le este atribuită în mod direct prin articolul 267 TFUE.

43.      În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentul, invocat de guvernul polonez, întemeiat pe necompetența Uniunii în domeniul organizării judiciare, trebuie amintit că statele membre au obligația de a respecta cerințele care decurg din articolul 2 și din articolul 19 alineatul (1) TUE, precum și orice altă sursă de drept al Uniunii aplicabilă, inclusiv, în speță, Decizia MCV. Prin urmare, este suficient să se constate că cererea de decizie preliminară privește tocmai interpretarea dreptului Uniunii, în special a articolului 2 și a articolului 19 alineatul (1) TUE, precum și a Deciziei MCV, astfel încât Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la această cerere în totalitatea ei(16).

44.      În consecință, considerăm că niciunul dintre argumentele prezentate nu este de natură să dea naștere unor îndoieli cu privire la competența Curții sau la admisibilitatea întrebărilor adresate în prezenta cauză.

B.      Dreptul Uniunii aplicabil

45.      Instanța de trimitere și‑a formulat întrebările invocând Decizia MCV, articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) TUE, precum și articolul 47 din cartă. În opinia noastră, potrivit abordării adoptate în cauzele anterioare și paralele(17), considerăm că sursa relevantă de drept al Uniunii în prezenta cauză este Decizia MCV, care atrage aplicarea cartei, în special a articolului 47 din aceasta.

46.      Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se aplică atunci când un organ național se poate pronunța, în calitate de instanță, asupra unor aspecte referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului Uniunii(18). În măsura în care este vizată această dispoziție, instanța de trimitere, care este organul jurisdicțional a cărui independență ar putea fi eventual afectată de deciziile Curții Constituționale în discuție în prezenta cauză, este un organ jurisdicțional național care poate fi chemat să se pronunțe, în calitate de instanță, asupra unor aspecte referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului Uniunii.

47.      Nu este necesar să se efectueze o analiză separată a articolului 2 TUE în vederea soluționării prezentei cauze. Statul de drept, ca valoare pe care se întemeiază Uniunea, este protejat prin garantarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și a dreptului fundamental la un proces echitabil, acestea având la rândul lor printre componentele esențiale intrinseci principiul independenței judecătorilor. Articolul 7 din cartă, precum și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE concretizează această dimensiune a valorii statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE(19).

48.      În răspunsurile lor la întrebările formulate de Curte, Comisia, guvernul român și procurorul au susținut că, în opinia lor, Decizia MCV este aplicabilă litigiului principal.

49.      Suntem de acord.

50.      Decizia MCV este relevantă pentru prezenta procedură dat fiind (i) domeniul de aplicare larg al obiectivelor de referință care figurează în anexa la aceasta și (ii) domeniul de aplicare al deciziilor Curții Constituționale în discuție în cauza principală și impactul lor sistemic asupra eficacității sistemului judiciar și, mai general, asupra combaterii corupției. Astfel, anexa la Decizia MCV conține „[o]biectivele de referință pe care România trebuie să le atingă, prevăzute la articolul 1”. Primul, al treilea și al patrulea obiectiv de referință sunt „[g]arantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient […]”, „[c]ontinuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt” și, respectiv, „[a]doptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale”.

51.      Prezenta cauză privește efectele potențiale ale mai multor decizii ale Curții Constituționale care, prin faptul că determină excluderea anumitor probe, pot avea incidență asupra eficienței procesului judiciar (obiectivul de referință 1). În plus, cauza principală privește în mod specific infracțiuni de corupție, ceea ce înseamnă că hotărârile acestei instanțe pot avea efect și asupra combaterii corupției, vizată de obiectivele de referință 3 și 4 ale Deciziei MCV. Există, așadar, o amplă legătură materială între obiectul prezentei cauze și Decizia MCV.

52.      Faptul că prezenta cauză privește decizii ale unei curți constituționale, iar nu acte adoptate de puterea executivă sau de legiuitor, este lipsit de relevanță. Caracterul sistemic al deciziilor unei curți constituționale, care au valoare generală și stabilesc în mod clar norme generale de modificare a mediului legislativ, face ca aceste decizii să nu se distingă, din punctul de vedere al efectelor lor, de acțiunile legiuitorului sau ale altor actori politici care dispun de competențe de reglementare.

53.      În plus, faptul că deciziile Curții Constituționale în discuție în prezentele concluzii intră în domeniul de aplicare al MCV implică în același timp că acestea constituie un caz de „punere în aplicare” a Deciziei MCV și, așadar, a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. În scopul prezentei cauze, articolul 47 din cartă constituie dispoziția cea mai specifică ce poate permite Curții să dea un răspuns util instanței de trimitere.

C.      Apreciere

54.      Pentru a răspunde la întrebările adresate în prezenta cauză, vom începe prin a aminti pe scurt cadrul juridic național (1). În al doilea rând, vom aborda prima și a doua întrebare, referitoare la efectele juridice ale Deciziei MCV și ale rapoartelor (2). În al treilea rând, vom examina a treia întrebare, referitoare la principiul independenței judecătorilor (3). În sfârșit, în al patrulea rând, vom încheia prin câteva observații asupra incidenței pe care principiul supremației dreptului Uniunii o are asupra aplicării în cazul judecătorilor a sancțiunilor disciplinare pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale (4).

1.      Cadrul juridic național

55.      La 4 februarie 2009 și la 8 decembrie 2016, Parchetul de pe lângă ÎCCJ și SRI, serviciul național de informații român, au semnat două protocoale prin care au încredințat SRI sarcina de a efectua măsuri de supraveghere tehnică, precum interceptarea comunicațiilor, în temeiul articolului 142 din Codul de procedură penală.

56.      Prin Decizia nr. 51/2016, pronunțându‑se asupra unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională sintagma „ori de alte organe specializate ale statului”, care figura la articolul 142 din Codul de procedură penală. Aceasta a constatat în special că formularea respectivă era lipsită de claritate, de precizie și de previzibilitate și nu permitea identificarea organelor abilitate să realizeze măsuri care implică un grad ridicat de intruziune în viață privată a persoanelor.

57.      În plus, în temeiul articolului 147 alineatul (4) din Constituția României, Curtea Constituțională a declarat că Decizia nr. 51/2016 nu se va aplica hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat la data publicării sale, însă va fi aplicabilă cauzelor pendinte.

58.      Ca urmare a acestei decizii, articolul 142 alineatul (1) din Codul de procedură penală a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 6/2016. Noul text al acestei dispoziții precizează că procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției, eliminând expresia „ori de alte organe specializate ale statului”.

59.      Prin Decizia nr. 302/2017, pronunțându‑se asupra unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional articolul 281 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură penală în măsura în care acesta nu reglementa în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.

60.      Prin Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parchetul de pe lângă ÎCCJ și Parlament, pe de o parte, și ÎCCJ și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte. Acest conflict era generat de încheierea între Parchetul de pe lângă ÎCCJ și SRI a protocoalelor din 4 februarie 2009 și din 8 decembrie 2016, precum și de exercitarea în mod necorespunzător a controlului parlamentar asupra activității SRI. Curtea Constituțională a considerat printre altele că dispozițiile protocoalelor încălcau dreptul la un proces echitabil și dreptul la viață intimă, familială și privată prevăzute de Constituția României. Decizia nr. 26/2019 a impus instanțelor judecătorești obligația de a aplica Deciziile nr. 51/2016 și nr. 302/2017 și de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s‑a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.

2.      Decizia MCV și rapoartele

61.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Decizia MCV și cerințele formulate în rapoartele întocmite pe baza acesteia au caracter obligatoriu pentru România. Prin intermediul primei și al celei de a doua părți ale celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 TUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE impune României obligația de a respecta cerințele formulate în rapoartele MCV și dacă această obligație impune de asemenea Curții Constituționale să se abțină de la adoptarea unor decizii de interpretare a dreptului național care stabilesc norme imperative de aplicare a legii de către organele jurisdicționale. Instanța de trimitere solicită în plus să se stabilească dacă în aceste împrejurări trebuie să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale.

62.      Aceste întrebări ar trebui examinate împreună. Ele cuprind două părți. Mai întâi, ele ridică problema naturii și a efectelor juridice ale acestor instrumente. Apoi, prin ele se solicită să se stabilească dacă deciziile constituționale în discuție în speță respectă în realitate aceste instrumente.

63.      În primul rând, am abordat în detaliu problema naturii efectelor juridice ale Deciziei MCV și ale rapoartelor adoptate în temeiul ei în Concluziile AFJR(20). Am sugerat că Decizia MCV este obligatorie din punct de vedere juridic pentru România. Am sugerat de asemenea că Decizia MCV determină aplicabilitatea cartei: normele naționale adoptate și aplicate în cadrul domeniului de aplicare al Deciziei MCV implică faptul că aceste norme intră și în domeniul de aplicare al articolului 51 alineatul (1) din cartă(21).

64.      Cu toate acestea, rapoartele și recomandările MCV cuprinse în acestea nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru România. Aceste rapoarte însă trebuie să fie luate în considerare în mod corespunzător de România în eforturile sale de a‑și îndeplini obligațiile care îi revin în vederea atingerii obiectivelor de referință cuprinse în anexa la Decizia MCV, cu respectarea principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE(22).

65.      Din considerațiile de la acest ultim punct rezultă o altă consecință importantă, de asemenea relevantă în speță: întrucât rapoartele MCV nu conțin nicio obligație juridică, acestea nu ar putea fi invocate ca atare în fața instanțelor naționale. Așadar, din perspectiva dreptului Uniunii, instanțele naționale nu se pot întemeia pe recomandările cuprinse în aceste rapoarte pentru a lăsa neaplicate dispoziții de drept național pe care le consideră contrare unor astfel de recomandări(23).

66.      În al doilea rând, pe fond, Decizia MCV se opune adoptării deciziilor constituționale în litigiu? Două tipuri generale de argumente au fost prezentate în această privință.

67.      Primo, din modul de redactare a celei de a doua întrebări preliminare reiese că Curtea Constituțională a interpretat legea și a stabilit norme specifice și imperative pentru aplicarea legii de către organele jurisdicționale, ceea ce ține de competența exclusivă a autorităților judiciare. Din această întrebare rezultă de asemenea că intervențiile acestei curți instituie norme legale noi, ceea ce ține de competența exclusivă a autorității legislative. Acest argument sugerează în esență că Curtea Constituțională nu a respectat principiul separației puterilor și că deciziile sale aduc atingere prerogativelor celorlalți actori publici, în special puterii judiciare.

68.      Secundo, procurorul a arătat în răspunsurile sale la întrebările adresate de Curte că, din moment ce deciziile Curții Constituționale în discuție în cauza principală au condus la excluderea tuturor probelor obținute cu sprijinul tehnic al SRI, este afectată negativ și în mod semnificativ combaterea corupției la nivel înalt. Aceasta privează instanțele ordinare de posibilitatea de a stabili de la caz la caz dacă participarea SRI a condus la o încălcare a drepturilor fundamentale.

69.      Primul și al doilea inculpat susțin în răspunsurile lor la întrebările adresate de Curte că nu a fost prezentat niciun element care ar sugera că astfel de decizii ale Curții Constituționale sunt contrare obiectivelor de referință cuprinse în anexa la Decizia MCV.

70.      În opinia noastră, argumentele care sugerează că deciziile Curții Constituționale în discuție ar constitui o încălcare a obligațiilor care revin României în temeiul Deciziei MCV sunt lipsite de orice temei.

71.      Trebuie subliniat că, deși supus regimului într‑adevăr special al Deciziei MCV, un stat membru își păstrează autonomia instituțională originară în ceea ce privește alegerea și conceperea instituțiilor și a procedurilor sale naționale. Această autonomie include și alegerea organismelor abilitate să efectueze, în temeiul dreptului național, o supraveghere tehnică ce poate fi utilizată ca probă în cadrul unei proceduri penale. Ea include în mod firesc și organizarea și competențele serviciilor naționale de informații.

72.      În continuare, Decizia MCV și obligațiile care decurg din cartă a căror aplicabilitate rezultă din această decizie nu constau doar în obligația de a urmări realizarea (oarecum mecanică) a obiectivelor de referință care figurează în anexa la Decizia MCV. Acestea implică de asemenea o nevoie sporită de respectare a drepturilor fundamentale garantate de cartă, a legalității și a statului de drept. Astfel, putem presupune în mod rezonabil că un stat membru nu ar fi fost supus regimului special al MCV dacă totul ar fi fost deja ideal înainte.

73.      Pe scurt, Decizia MCV urmărește, așadar, să promoveze eficiența (judiciară) și combaterea corupției, însă aceste obiective trebuie realizate în cadrul – sau mai ales în cadrul – unui sistem funcțional care își respectă propriul cadru juridic și respectă drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză. Este inexact (și foarte periculos) să se considere că scopul Deciziei MCV constă doar în maximizarea unei valori (eficiența măsurată în numărul de condamnări definitive(24)) în detrimentul altor valori la fel de importante(25).

74.      Într‑un astfel de context, dacă s‑ar putea spune ceva despre deciziile constituționale în litigiu, aceasta ar fi mai degrabă că ele pun efectiv în aplicare scopurile și obiectivele de referință prevăzute în anexa la Decizia MCV, iar nicidecum că le încalcă. Cu alte cuvinte, nu vedem de ce ar fi problematică o decizie constituțională națională prin care se declară că, din punctul de vedere al dreptului constituțional național și al garanțiilor naționale, serviciile interne de informații nu trebuie să participe la cercetările penale.

75.      De fapt, în conformitate cu observațiile formulate în trecut de Comisie cu privire la această problemă, ar exista cu siguranță motive de îngrijorare în cazul în care serviciile naționale de informații ar participa în mod sistematic la cercetările penale. Raportul MCV al Comisiei din anul 2018 a evidențiat problemele ridicate de protocoalele încheiate cu SRI(26). În plus, Raportul MCV al Comisiei din anul 2019 a făcut trimitere la deciziile Curții Constituționale în discuție, subliniind că „obiectivul urmărit ar trebui să fie asigurarea unui cadru în baza căruia serviciile de informații să fie supuse unui control democratic adecvat, infracțiunile să poată fi investigate și sancționate în mod eficace, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, iar cetățenii să poată avea încredere în independența sistemului judiciar”(27).

76.      Prin urmare, se poate pur și simplu repeta că dreptul Uniunii, inclusiv mecanismul destul de amplu al MCV, nu reglementează nicidecum modul în care sunt puse în executare măsurile de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal și nici rolul și competențele serviciilor naționale de informații. În acest cadru, o curte constituțională națională este în mod natural în măsură să declare că anumiți actori sau organe nu pot pune în executare măsuri de supraveghere tehnică.

77.      Faptul că o astfel de decizie constituțională va avea repercusiuni procedurale asupra procedurilor penale în curs și viitoare în materie de corupție este o consecință necesară și logică. În Hotărârea Dzivev, Curtea a admis necesitatea unei astfel de consecințe, sub forma unei „reguli de excludere” a probelor obținute nelegal, chiar și în cazuri care intră în domeniul de aplicare al articolului 325 alineatul (1) TFUE(28). Situația trebuie să fie aceeași, a fortiori, în ceea ce privește regimul, mult mai vag, al Deciziei MCV.

78.      În urma acestor considerații, propunem Curții să răspundă la prima întrebare, precum și la prima și la a doua parte a celei de a doua întrebări după cum urmează:

–        Decizia 2006/928 este obligatorie din punct de vedere juridic. Rapoartele adoptate de Comisie în cadrul MCV nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru România. Totuși, aceste rapoarte trebuie luate în considerare în mod corespunzător de acest stat membru în eforturile sale de a‑și îndeplini obligațiile care îi revin în vederea atingerii obiectivelor de referință prevăzute în anexa la Decizia MCV, ținând seama de cerințele principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE.

–        Obligațiile care revin României în vederea atingerii obiectivelor prevăzute în Decizia MCV nu se opun unor decizii ale curții constituționale naționale prin care se declară neconstituțională punerea în executare de către serviciile naționale de informații a unor măsuri de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal și prin care se impune excluderea din procesul penal a oricărei probe astfel obținute.

3.      Principiul independenței judecătorilor

79.      Prin intermediul primei părți a celei de a treia întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă principiul independenței judecătorilor, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune Deciziei nr. 51/2016, Deciziei nr. 302/2017 și Deciziei nr. 26/2019 ale Curții Constituționale.

80.      Instanța de trimitere consideră că efectele coroborate ale Deciziilor nr. 51/2016, nr. 302/2017 și nr. 26/2019 ale Curții Constituționale afectează competențele instanțelor ordinare. Ele conduc la excluderea probelor în cazurile în care SRI a fost implicat în executarea unor mandate de supraveghere, lipsind instanțele ordinare de posibilitatea de a proceda la o apreciere in concreto în raport cu circumstanțele specifice ale fiecărei spețe. Instanța de trimitere apreciază de asemenea că, întrucât impun aplicarea acestei jurisprudențe în cauzele pendinte, deciziile constituționale menționate mai sus au efect retroactiv, cu consecința lipsirii de previzibilitate a procesului penal. Potrivit instanței de trimitere, acest lucru este de natură să îi compromită independența.

81.      În opinia Comisiei, faptul că instanța de trimitere este ținută de deciziile Curții Constituționale nu îi compromite în sine independența atât timp cât Curtea Constituțională însăși se conformează cerințelor privind independența judecătorilor. Potrivit Comisiei, nimic nu arată că Curtea Constituțională, în special deciziile constituționale în litigiu, nu respectă cerințele de independență și de imparțialitate ale judecătorilor care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și din articolul 47 din cartă.

82.      Suntem de acord cu această din urmă poziție.

83.      În primul rând, din niciun element din prezenta cauză sau din cauzele paralele nu a rezultat existența unor motive structurale pentru a considera curtea constituțională națională ca nefiind independentă. Mai precis, în Concluziile Euro Box Promotion, la care nu putem decât să facem referire și în scopul prezentei cauze, am sugerat că nimic din compunerea, din statutul și din competențele Curții Constituționale nu este de natură să suscite îndoieli cu privire la independența și la imparțialitatea acestei curți(29). În plus, nu a fost invocat niciun argument sau element de fapt din care să rezulte o manipulare, o eludare sau o folosire abuzivă a unor proceduri normale prevăzute de dreptul național(30).

84.      Aceste considerații sunt valabile și în prezentul context. Prezenta cerere de decizie preliminară nu conține elemente adiționale care să impună reconsiderarea acestei concluzii în cadrul specific al deciziilor Curții Constituționale în discuție în cauza principală.

85.      În al doilea rând, nu par întemeiate îngrijorările specifice invocate de instanța de trimitere, care sugerează că Curtea Constituțională a încălcat competențele puterii judecătorești în măsura în care deciziile sale reprezintă o amenințare pentru independența instanțelor ordinare. Nimic nu arată că prin declararea neconstituționalității anumitor aspecte specifice ale unor dispoziții din Codul de procedură penală, în deciziile sale nr. 51/2016 și nr. 302/2017, sau prin constatarea, în Decizia nr. 26/2019, a existenței unui conflict juridic de natură constituțională Curtea Constituțională a acționat în afara competențelor sale sau a pus în pericol în alt mod independența instanțelor ordinare.

86.      În al treilea rând, nu rezultă nici că aplicarea în cauzele pendinte a efectelor deciziilor în discuție ale Curții Constituționale, în condițiile în care măsurile de supraveghere fuseseră deja executate în conformitate cu dispozițiile anterior acceptate ca fiind constituționale, ar echivala cu o aplicare retroactivă a jurisprudenței, care pune în pericol principiul legalității. Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, excluderea probelor întemeiate pe aceste mandate de supraveghere nu aduce atingere drepturilor individuale. În plus, este destul de obișnuit ca o nouă interpretare a legii pronunțată de o instanță supremă sau constituțională să fie aplicabilă, cu excepția cazului în care se prevede în mod expres altfel, tuturor cauzelor viitoare și pendinte(31).

87.      Așadar, în concluzie, ceea ce pare a se afla în centrul preocupărilor exprimate de instanța de trimitere este în realitate un dezacord cu privire la abordarea juridică specifică adoptată de curtea constituțională națională, din care decurg anumite limite pentru instanța de trimitere. Acest lucru nu poate fi interpretat însă, per se, ca o amenințare structurală la adresa independenței judecătorilor instanței respective. „Independența judecătorilor” nu ar trebui să fie confundată cu insularitatea judecătorilor sau cu un sistem judiciar care nu face obiectul niciunui control. Astfel, instanțele beneficiază de privilegiul independenței pentru a putea fi imparțiale, dar în limitele legii și în cadrul controalelor constituționale exercitate de alte puteri ale statului.

88.      Este însă adevărat că cele de mai sus se aplică doar structurilor și instituțiilor statelor membre care rămân ele însele în interiorul a ceea ce se poate considera a fi „regulile jocului statului de drept”. Recunoaștem că este imposibil să se respecte asemenea reguli (normale) în perioade (anormale) și în sisteme naționale în care alte instituții nu mai respectă regulile respective. Astfel, respectarea autorității instituționale formale a unei alte instituții (judiciare) se justifică atât timp cât această instituție respectă ea însăși garanțiile structurale de independență și de imparțialitate(32).

89.      În consecință, propunem Curții să răspundă la prima parte a celei de a treia întrebări după cum urmează: principiul de drept al Uniunii privind independența judecătorilor, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă și la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, nu se opune unor decizii ale unei curți constituționale naționale prin care se declară neconstituțională punerea în executare de către serviciile naționale de informații a unor măsuri de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal și prin care se impune excluderea din procesul penal a oricărei probe astfel obținute.

4.      Sancțiuni disciplinare pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale

90.      În cadrul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei dispoziții de drept național care reglementează răspunderea disciplinară a unui judecător care nu a aplicat o decizie a Curții Constituționale în cadrul unei cauze în care Curtea a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

91.      Această întrebare este motivată de faptul că, în temeiul articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004, nerespectarea de către un judecător a unei decizii a Curții Constituționale constituie o abatere disciplinară. Spre deosebire de Concluziile Euro Box Promotion, în care o problemă similară a fost ridicată de instanța de trimitere din perspectiva posibilității de nerespectare într‑un stadiu ulterior a jurisprudenței constituționale naționale potențial incompatibile (fără a se expune unei proceduri disciplinare pentru acest motiv)(33), situația din prezenta cauză se află însă într‑un stadiu ulterior.

92.      Prin intermediul scrisorii din 26 iulie 2019, instanța de trimitere a informat Curtea că Inspecția Judiciară a dispus începerea cercetării disciplinare împotriva judecătorului care a efectuat trimiterea preliminară, în temeiul articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004. Începerea unei asemenea cercetări pare să fi fost motivată de conținutul deciziei de trimitere în prezenta cauză, în care judecătorul adoptă o poziție critică în raport cu jurisprudența Curții Constituționale, repunând în discuție competența acesteia și caracterul obligatoriu al deciziilor sale(34).

93.      În Concluziile Euro Box Promotion am urmărit să punem în contextul adecvat jurisprudența Curții referitoare la limitele admisibile de „nesupunere judiciară”. În esență, am sugerat că dreptul Uniunii lasă instanțelor naționale (fără a ține seama de ierarhia formală a acestora) posibilitatea de a adopta un discurs juridic rațional în ceea ce privește interpretarea corectă a dreptului Uniunii. Pe de o parte, aceasta presupune că orice instanță națională trebuie să fie autorizată să aplice dreptul Uniunii și, în cazul în care consideră necesar, să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE. Pe de altă parte însă, în măsura în care aceste criterii minime sunt respectate, prin simpla invocare a dreptului Uniunii, un judecător național nu este exonerat complet de orice constrângeri aplicabile în mod normal exercitării funcției judiciare naționale, inclusiv cele privind ierarhia instanțelor și disciplina judiciară națională(35).

94.      Cu toate acestea, dacă este într‑adevăr exact că judecătorul național se confruntă cu o cercetare disciplinară pentru simplul fapt că a introdus o cerere de decizie preliminară în cadrul căreia a contestat opinia juridică a curții constituționale naționale, atunci, după părerea noastră, orice dezbatere cu privire la echilibrul adecvat dintre cerințele sistemice ale dreptului național și dreptul Uniunii este încheiată. Dreptul Uniunii se opune categoric ca judecătorii să facă obiectul unei proceduri disciplinare naționale pentru simplul motiv că și‑au exercitat dreptul conferit de articolul 267 TFUE(36).

95.      Este suficient să se amintească faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, dreptul Uniunii se opune unor dispoziții ale dreptului național care pot expune judecătorii naționali unei proceduri disciplinare ca urmare a faptului că au sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară(37). Aceasta înseamnă că simpla perspectivă de a face obiectul unei proceduri disciplinare ca urmare a introducerii unei cereri de decizie preliminară sau a menținerii unei asemenea cereri după formularea ei poate aduce atingere exercitării efective de către judecătorii naționali în cauză a opțiunii și a funcțiilor de care dispun instanțele naționale în cadrul articolului 267 TFUE(38). În plus, faptul de a nu fi expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru exercitarea unei asemenea opțiuni de a sesiza Curtea constituie de asemenea o garanție esențială a independenței lor(39).

96.      În consecință, propunem Curții să răspundă la a treia parte a celei de a doua întrebări și la a doua parte a celei de a treia întrebări după cum urmează: articolul 267 TFUE, precum și principiul independenței judecătorilor, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din cartă, se opun inițierii unei proceduri disciplinare împotriva unei judecător pentru simplul motiv că acesta a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară în care repune în discuție jurisprudența curții constituționale naționale și invocă posibilitatea de a lăsa neaplicată această jurisprudență.

VI.    Concluzie

97.      Propunem Curții să răspundă astfel la întrebările formulate cu titlu preliminar de Tribunalul Bihor (România):

–        La prima întrebare, precum și la prima și la a doua parte a celei de a doua întrebări ar trebui să se răspundă după cum urmează:

–        Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este obligatorie din punct de vedere juridic. Rapoartele adoptate de Comisia Europeană în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru România. Totuși, aceste rapoarte trebuie luate în considerare în mod corespunzător de acest stat membru în eforturile sale de a‑și îndeplini obligațiile care îi revin în vederea atingerii obiectivelor de referință prevăzute în anexa la Decizia 2006/928, ținând seama de cerințele principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE.

–        Obligațiile care revin României în vederea atingerii obiectivelor prevăzute în Decizia 2006/928 nu se opun unor decizii ale curții constituționale naționale prin care se declară neconstituțională punerea în executare de către serviciile naționale de informații a unor măsuri de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal și prin care se impune excluderea din procesul penal a oricărei probe astfel obținute.

–        La prima parte a celei de a treia întrebări ar trebui să se răspundă după cum urmează: principiul de drept al Uniunii privind independența judecătorilor, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, nu se opune unor decizii ale unei curți constituționale naționale prin care se declară neconstituțională punerea în executare de către serviciile naționale de informații a unor măsuri de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal și prin care se impune excluderea din procesul penal a oricărei probe astfel obținute.

–        La a treia parte a celei de a doua întrebări și la a doua parte a celei de a treia întrebări ar trebui să se răspundă după cum urmează: articolul 267 TFUE, precum și principiul independenței judecătorilor, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opun inițierii unei proceduri disciplinare împotriva unei judecător pentru simplul motiv că acesta a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară în care repune în discuție jurisprudența curții constituționale naționale și invocă posibilitatea de a lăsa neaplicată această jurisprudență.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns