clujust.ro

Av. Radu Chiriță

Chiriță și Asociații a depus amicus curiae la completul de dezlegare a unor probleme de drept cu privire la prescripție

Societatea de avocați Chiriță și Asociații din Cluj-Napoca a redactat un document depus la completul de dezlegare a unor chestiuni de drept în materie penală al ÎCCJ cu privire la modul de rezolvare a problemelor ridicate de sesizările ce vizează prescripţia răspunderii penale.

”Prescripţia răspunderii penale a ajuns în faţa ICCJ, la completul de dezlegare a unor probleme de drept în materie penală. La 25 octombrie, acesta se va pronunţa asupra unor chestiuni atât de semnificative pentru instanţele din ţară încât au fost formulate peste 15 sesizări pentru HP. Atât de multe nu am mai fost niciodată şi, probabil, nu vor mai fi.

În dorinţa noastră de a ajuta la dezlegarea acestor probleme de drept, firma noastră a redactat un scurt document, un amicus curiae, pus la dispoziţia ICCJ. Îl punem la dispoziţia oricărei persoane interesate, în speranţa că incertudinea şi dubiile care frământă acum sistemtul de justiţie penală vor înceta rapid, iar drumul României către un stat de drept în care legea şi Constituţia au preeminenţă faţă de arbitrariu se va netezi un pic.”, au precizat cei de la firma de avocatură.

Extras din documentul amicus curiae:

”Trecând peste inadmisibilitatea cererilor de pronunţare a unei hotărâri privind dezlegarea unor probleme de drept adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cele ce urmează vom face o analiză pe fondul chestiunilor supuse dezbaterii.

Cea mai mare parte a sesizărilor au la bază aceeaşi problemă de drept şi anume: dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum. Întrebarea implicită e dacă art. 155 alin. (1) C. pen., în forma în vigoare în perioada 26.06.2018 – 30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă.

Începând cu Codul penal din tipul regelui Carol al II-lea, opţiunea legiuitorului român a fost de a concepe instituţia prescripţiei răspunderii penale ca una de drept penal substanţial în toate componentele sale, inclusiv termene, cauze de întrerupere sau suspendare. Şi în prezent prescripţia răspunderii penale este reglementată în ansamblul ei în Codul penal, neexistând o reglementare structurată a instituţiei în Codul de procedură penală, acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluţii de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei. Trebuie avut în vedere că prescripţia, inclusiv în componentele care ţin de cauzele de întrerupere, este legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale, precum şi aplicabilitatea deplină a principiului legalităţii incriminării şi a sancţiunilor.

. Întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept substanţial, fiind legată de instituţia răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanţei sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunţat la tragerea la răspunderea penală a persoanei. Acest lucru este susţinut implicit şi de Curtea Constituţională, care a analizat art. 155 alin. (1) C. pen. referitor la întreruperea cursului prescripţiei prin raportare la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, care e specific doar dreptului substanţial, nu şi procedurii (Decizia nr. 297 din 26.04.2018 a Curţii Constituţionale; Decizia nr. 443 din 22.06.2017 a Curţii Constituţionale). În acelaşi sens este şi Decizia nr. 1470 din 08.11.2011 a Curţii Constituţionale, care arată că „în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile”.

. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat aplicarea imediată a normelor care vizau prescripţia în dreptul belgian. Însă această împrejurare nu poate avea consecinţe în dreptul penal român, luând în considerare valenţele procedural penale ale normelor belgiene în materie de prescripţie. În legislaţia belgiană şi franceză, efectul juridic al prescripţiei este acela că înlătură acţiunea penală, dar acest fapt nu prezintă relevanţă în dreptul nostru intern. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material (Decizia penală nr. 350/A/2022 din 22.06.2022 a Curţii de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul penal nr. 2440/177/2018). Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu califică şi nici nu intenţionează să califice prescripţia ca fiind o instituţie de procedură în toate sistemele de drept penal, ci chiar recunoaşte eterogenitatea sistemelor de drept (Hotărârea din 21.10.2013 în cauza Del Rio Prada c. Spaniei). Lipsa de relevanţă a jurisprudenţei Curţii în raport de normele privind prescripţia din dreptul belgian nu au relevanţă în sistemul nostru de drept în considerarea faptului că în sistemul nostru de drept prescripţia apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei.

Tradiţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a refuzat să califice ea însăşi instituţia prescripţiei ca fiind de drept material sau procesual. În cauzele în care s-a pronunţat şi care vizau într-o formă sau alta instituţia prescripţiei, Curtea s-a raportat la modul în care aceasta este calificată în dreptul intern al statului parte în cauză, soluţionând litigiul în consecinţă.

Deşi nu aduce chestiuni suplimentare relevante în acest context, în Hotărârea din 22.09.2015 în cauza Borcea c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pronunţând o soluţie de inadmisibilitate, a atins şi problema prescripţiei. Petentul a considerat că în cauză în care a fost condamnat s-a încălcat art. 7 din Convenţie prin aceea că nu a beneficiat de o legislaţie clară şi previzibilă în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile. Concret, acesta critica faptul că instanţa a făcut aplicarea globală a legii mai favorabile, conformându-se Deciziei nr. 265 din 06.05.2014 a Curţii Constituţionale, în locul aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome. Lipsa de previzibilitate era generată, în opinia petentului, de jurisprudenţa divergentă care se formase ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal şi până la decizia Curţii Constituţionale.

Într-o succintă analiză pe fond, Curtea a reluat o parte din concluziile la care a ajuns anterior în alte cauze care vizau problema prescripţiei, fără ca acestea să poată fi aplicate şi în cazul dlui Borcea. De altfel, o premisă a plângerii validată de Curte era tocmai calificarea de drept material conferită prescripţiei în dreptul intern, cu consecinţa aplicării legii penale mai favorabile în ceea ce o priveşte. Critica viza doar modalitatea în care instanţele naţionale au înţeles să facă aplicarea legii penale mai favorabile, global sau pe instituţii. Inclusiv în cuprinsul deciziei, Curtea a constat că instanţa naţională a analizat modul în care trebuie aplicată legea penală mai favorabilă: „În continuare, Curtea constată că instanţa de apel a explicat pe larg reclamantului modul de stabilire şi de aplicare, în cazul acestuia, a legii penale mai favorabile”. Constatările Curţii care au dus la respingerea acestui capăt de cerere au fost următoarele: faptele pentru care petentul a fost condamnat nu au fost niciodată prescrise, iar jurisprudenţa formată în sensul aplicării legii penale mai favorabile în mod global nu a afectat condiţiile de tragere la răspundere penală în sensul agravării lor. De asemenea, din perspectiva previzibilităţii modului de aplicare a normelor legale, Curtea a apreciat ca fiind rezonabilă o perioadă de câteva luni necesară unificării practicii după intrarea în vigoare a noului Cod penal. Faptul că prin Decizia nr. 265 din 06.05.2014 a Curţii Constituţionale, pronunţată la scurt timp după intrarea în vigoare a noii legislaţii, s-a clarificat problema modului de aplicare a legii penale mai favorabile este în concordanţă cu prevederile Convenţiei. În consecinţă, decizia nu prezintă vreo relevanţă din perspectiva stabilirii naturii juridice a prescripţiei sau a modului în care este soluţionat conflictul de legi în timp în ceea ce o priveşte.

În Decizia nr. 265 din 06.05.2014 a Curţii Constituţionale, care priveşte modul de aplicare şi identificare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională nu a pus sub semnul întrebării caracterul de normă de drept substanţial a prescripţiei, ci raportat la această calificare a stabilit modul în care trebuie aplicată legea penală mai favorabilă. Această decizie continuă tradiţia Curţii Constituţionale de a considera că instituţia prescripţiei este o normă de drept substanţial: „În jurisprudenţa Curţii Constituţionale determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o serie de elemente cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care înlătură răspunderea penală, influenţa circumstanţelor agravante sau atenuante, norme privitoare la participare, tentativă, recidivă, etc.”- Decizia nr. 1483 din 08.11.2011 a Curţii Constituţionale. Concluzia a fost reluată şi în Decizia nr. 297 din 26.04.2018 a Curţii Constituţionale: „Mai mult, prin Decizia nr. 1902 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material şi nu dreptului procesual penal, şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale”.

Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă nu pot fi identificate opinii contrare celor arătate mai sus. În Decizia penală nr. 350/A/2022 din 22.06.2022 a Curţii de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în dosarul penal nr. 2440/177/2018 s-a insistat asupra necesităţii unei rigori în citarea opiniilor doctrinare, pentru a evita erorile de raţionament rezultate din citări parţiale şi selective, astfel cum sunt cele care apar în Nota Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criteriile unitare de aplicare a Deciziei nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale şi a OUG nr. 71/2022. Aceeaşi hotărâre prezintă opinia profesorului Vintilă Dongoroz conform căreia dacă „prescripţiunea acţiunei penale sau a pedepselor este diferit reglementată prin legi succesive, se aplică legea care prevede prescripţia cea mai scurtă, apreciind, totodată, că prescripţia este o instituţie de drept substanţial, căreia îi este aplicabil principiul legii penale mai favorabile” (G.C. Rătescu, H. Asnavorian, Tr. Pop, V. Dongoroz ş.a., Codul penal “Regele Carol II”, adnotat, vol. I Partea generală, Editura Socec & Co S.A.R., Bucureşti, 1937, p. 12).

Concluzia din Nota Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vine în contradicţie inclusiv cu practica aceluiaşi parchet, care în urma Deciziei nr. 297 din 06.05.2018 a Curţii Constituţionale, anterior publicării Deciziei nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale, considera că în aplicarea legii penale mai favorabile, cursul prescripţiei este întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, iar nu a oricărui act de procedură. Anterior datei de 09.06.2022, parchetul aproba teza potrivit căreia modificarea domeniului de incidenţă a dispoziţiei din art. 155 alin. (1) C. pen. ca efect al reinterpretării sale de către Curtea Constituţională este asimilată intervenţiei unei legi mai favorabile, pentru ca ulterior, în data de 10.06.2022, consecutiv publicării Deciziei nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale, să îşi modifice fără fundament această optică în sensul că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ar fi norme de procedură.

Dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi.

Chiar dacă am accepta faptul că prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. şi instituţia întreruperii cursului prescripţiei ar avea o dublă valenţă, de drept substanţial şi de drept procedural, regula de aplicare în timp ar rămâne aceea a aplicării legii penale mai favorabile. În acest sens sunt Decizia 1470 din 08.11.2011 a Curţii Constituţionale, dar şi Decizia nr. 1483 din 08.11.2011 a Curţii Constituţionale.

De asemenea, s-ar putea face o paralelă cu situaţia prevederilor fostului art. 3201 C. proc. pen. din 1969 despre care s-a apreciat că ar fi o normă cu caracter mixt, de drept substanţial şi de procedură. Odată cu introducerea normei în legislaţie, prin Legea nr. 202/2010, norma a fost aplicată în conformitate cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, inclusiv persoanelor care la momentul intrării în vigoare a normei depăşiseră momentul procedural relevant din perspectiva conţinutului normei. Astfel, chiar şi la o comparaţie superficială, prevederile art. 3201 C. proc. pen. din 1969 au mult mai multe valenţe procedurale decât cele ale art. 155 alin. (1) C. pen., dar în considerarea caracterului mixt al normei, inclusiv de drept substanţial, legea nu permite ignorarea principiului legii penale mai favorabile.

Jurisprudenţa formată la nivelul instanţelor judecătoreşti ulterior Deciziei nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale este în sensul aplicării principiului legii penale mai favorabile şi implicit a confirmării caracterului de normă de drept substanţial a prescripţiei:

a. În Decizia nr. 565 din 20.07.2022 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a arătat că „Având în vedere că instituţia prescripţiei răspunderii penale se supune principiului legii penale mai favorabile, luând în considerare aspectele anterior evocate, inclusiv retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale mai favorabile, ansamblul normativ în forma existentă ulterior Deciziei nr. 297/2018 este cel mai favorabil inculpatelor din prezenta cauză, deoarece acesta prevede un singur termen de prescripţie pentru orice faptă de natură penală, respectiv cele reglementate de art. 154 Cod penal”.

b. În Decizia nr. 589 din 20.07.2022 a Curţii de Apel Iaşi: „Cum aplicarea legii penale mai favorabile în timpul judecăţii se face potrivit art. 5 alin. 2 C. pen. şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 155 alin.1 din actualul Cod penal, în vigoare în perioada sus menţionată, ce nu includea vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă legea penală mai favorabilă, în care prescripţia specială nu operează, iar prescripţia răspunderii penale intervine la împlinirea termenului general al prescripţiei, prev. de art. 154 C. pen”. Ideea a fost reluată şi de Decizia nr. 732 din 19.07.2022 a Curţii de Apel Timişoara, de Decizia nr. 888 din 27.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti sau de Decizia nr. 907 din 30.06.2022 a Curţii de Apel Cluj.

De asemenea, în acelaşi sens a concluzionat inclusiv Înalta Curte, prin Decizia nr. 185/A/2022 din 30 septembrie 2022, singura în care a fost analizată problema prescripţiei raportat la aplicabilitatea Deciziei nr. 297 din 26.04.2018 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale. În motivare, după ce a subscris considerentelor din deciziile instanţei de contencios constituţional menţionate, Curtea a constatat că: “în ceea ce priveşte întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. a existat următoarea succesiune de legi:

a. de la data intrării în vigoare a C. pen. (1 februarie 2014) şi până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conţinutul “Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” şi s-a bucurat de prezumţia de constituţionalitate.

b. între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022) şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conţinutul “Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea” şi nu a cuprins vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

c. de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. are următorul conţinut “Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.

Întrucât în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), acestea sunt supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 C. pen.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa supremă a asigurat deplina aplicabilitate a Deciziei nr. 297 din 26.04.2018 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale şi a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunile ce făceau obiectul judecăţii şi cu privire la care se împlinise termenul general de prescripţie.

Concluzionând, răspunsul la sesizările care au format obiectul dosarelor nr. 1341/1/2022, 1344/1/2022, 1346/1/2022, 1348/1/2022, 1396/1/2022, 1446/1/2022, 1495/1/2022 şi 1554/1/2022 este că prescripţia şi toate instituţiile adiacente acesteia, inclusiv întreruperea, sunt instituţii de drept penal substanţial şi prin urmare aplicarea normelor relevante este guvernată de principiul aplicării legii penale mai favorabile.

În ceea ce priveşte sesizările care au format obiectul dosarelor nr. 1490/1/2022, 1492/1/2022, 1506/1/2022, 1506/1/2022, 1577/1/2022, 1578/1/2022, acestea vizează întreruperea prescripţiei prin efectuarea unui anumit act de procedură. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale, în perioada 01.02.2014 – 09.06.2022, nu au existat în dreptul pozitiv cauze de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale. În consecinţă, nici actele enumerate de către instanţele de trimitere nu au avut efect întreruptiv de prescripţie.”

Documentul complet

Loader Loading...
EAD Logo Taking too long?

Reload Reload document
| Open Open in new tab

Download

Comments

comentarii

Europarlamentarul Nicu Ștefănuță (Renew Europe) își anunță plecarea din USR - Uniunea Salvați Roomânia, din motive ce țin de direcția partidului.... Citește mai mult
Statuia lui Iuliu Maniu de lângă Bastionul Croitorilor din Cluj-Napoca a fost repusă pe soclu luni, după ce în weekend a fost pusă la pământ de muncitorii care efectuează lucrări de modernizare în zonă.... Citește mai mult

Lasă un răspuns

error: Alert: Conținut protejat !!