România a fost condamnată pentru legislația deficitară referitoare la măsura de siguranță a internării nevoluntare și obligarea la tratament medical, stabilind daune morale de 16.300 euro pentru doi cetățeni supuși la tratament obligatoriu și internare nevoluntară.

 

În hotărârea de astăzi a Comisiei în cauza R.D. și I.M.D. v. România (cererea nr. 35402/14) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în unanimitate, că a existat:

o încălcare a articolului 5 § 1 (dreptul la libertate și securitate) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și

o încălcare a art. 8 (dreptul la respectarea vieții private).

Cauza privea internarea forțată a reclamanților într-un spital de psihiatrie pentru a-i obliga să urmeze un tratament medical, precum și obligația de a urma acest tratament.

Curtea a observat că rapoartele medico-legale psihiatrice relevante cu privire la reclamanți fuseseră întocmite la 4 octombrie 2011, adică cu mai mult de trei ani înainte de măsura prin care s-a dispus plasarea lor într-un spital de psihiatrie.

În opinia Tribunalului, lipsa unei evaluări medicale recente a fost suficientă pentru a concluziona că plasamentul reclamanților nu a fost legal în temeiul convenției. În plus, lipsa unei motivări detaliate în hotărârile instanței naționale prin care se dispunea internarea lor nu permitea să se stabilească în mod suficient faptul că reclamanții prezentau un risc pentru ei înșiși sau pentru alții, în special din cauza stării lor psihiatrice. Curtea a considerat că, deși măsura în litigiu avea într-adevăr un temei juridic în dreptul român, lipsa unor garanții suficiente împotriva tratamentului medicamentos forțat îi privase pe reclamanți de gradul minim de protecție la care aveau dreptul într-o societate democratică.

Fapte  principale

Reclamanții,  domnii R.D. și  I.M.D., sunt cetățeni români care s-au născut în 1967 și, respectiv, 1982 și locuiesc în  Ștei. La 27 septembrie 2011 au fost opriți de polițiști, care le-au cerut să-și dezvăluie identitatea. Au refuzat și se pare că au început să lovească un ofițer de poliție. A fost deschisă o anchetă penală pentru tulburarea ordinii și liniștii publice. La 3 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleul  Silvaniei, care răspundea de anchetă, a solicitat spitalului public Zalău să întocmească rapoarte medico-legale psihiatrice cu privire la  domnii  R.D. și  I.M.D. Două analize medico-legale, din data de 4 octombrie 2011 și întocmite de secția de medicină legală de la Spitalul Sălaj,  au arătat că ambii solicitanți sufereau de tulburări delirante persistente și că, în general, discernământul lor era afectat. Comisia medicală le-a recomandat  domnilor  R.D. și I.M.D. să urmeze un tratament psihofarmacologic și psiho-terapeutic în ambulatoriu într-o  unitate medicală specializată.

Prin ordonanța din 11 octombrie 2011, parchetul a reținut că nu este necesară tragerea lor la răspundere penală și a considerat că sănătatea lor mintală impune luarea unor măsuri de siguranță.

Într-o hotărâre din 6 iunie 2013, care s-a întemeiat în principal pe aprecierile medico-legale din 4 octombrie 2011 și pe articolul 113 din Codul penal, astfel cum era în vigoare la data faptelor din prezenta cauză, Judecătoria Șimleul  Silvaniei a adoptat o măsură în privința reclamanților, impunând un tratament obligatoriu. Tribunalul  Sălaj  a menținut această hotărâre.

Întrucât  domnii  R.D. și  I.M.D. nu s-au prezentat la spital pentru a primi tratamentul medical care le-a fost prescris, Biroul de executări penale din cadrul instanței de prim grad de jurisdicție a formulat contestație la executare împotriva hotărârii din 6 iunie 2013. Acesta a solicitat ca măsura tratamentului obligatoriu să fie înlocuită cu o măsură prin care se dispune internarea medicală și a susținut că solicitanții refuză să își urmeze tratamentul medical.

Printr-o hotărâre din 10 noiembrie 2014, instanța de prim grad de jurisdicție a dispus ca măsura de siguranță care impune tratamentul obligatoriu să fie înlocuită cu internarea medicală obligatorie a reclamanților, până la vindecarea acestora sau până la îmbunătățirea stării lor de sănătate într-o asemenea măsură încât să nu mai reprezinte o amenințare la adresa ordinii publice. 

Domnul  R.D. și  doamna  I.M.D. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că se aflau într-o stare bună de sănătate și că autoritățile doreau să îi plaseze în izolare pentru alte  motive. Instanța din țară le-a respins recursul.

La data de 30 decembrie 2014,  domnii  R.D. și I.M.D. au fost plasați, împotriva voinței lor, într-un spital de psihiatrie. Ei sunt încă reținuți acolo astăzi și sunt supuși unui tratament medical bazat pe sedative și medicamente antipsihotice.

Printr-o hotărâre din 23 februarie 2017 întemeiată pe documentele medicale și pe un raport medico-legal din 13 aprilie 2016,  Judecătoria  Șimleul  Silvaniei a admis o cerere a mamei doamnei  I.M.D. de a fi plasată sub tutelă și de a fi numită ea însăși tutore.

La solicitarea spitalului de psihiatrie, consiliul local al orașului Pericei  a solicitat ca  domnul  R.D. să fie plasat sub tutelă. Un raport medico-legal psihiatric din 11 ianuarie 2017 a declarat că suferea de tulburări delirante persistente și că discernământul său a fost afectat. Viceprimarul orașului  Pericei  a fost numit tutorele acestui reclamant.

Plângeri, procedura și compunerea Curții

Invocând articolele 5 § 1 (dreptul la libertate și securitate) și 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), reclamanții s-au plâns de internarea lor obligatorie, pe care au considerat-o nejustificată și arbitrară.

De asemenea, aceștia au susținut că au fost obligați să urmeze un tratament medical de la începutul internării.

Invocând articolul 34 (dreptul la cerere individuală), aceștia s-au plâns de ingerință în exercitarea dreptului lor de aplicare individuală.

În temeiul articolului 38 (obligația de a furniza facilitățile necesare pentru examinarea cauzei), acestea au susținut că statul român nu și-a respectat obligațiile.

Cererea a fost depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 28 aprilie 2014.

Hotărârea a fost pronunțată de o comisie formată din trei judecători, compusă după cum urmează: Gabriele  Kucsko-Stadlmayer  (Austria), președinte, Iulia  Antoanella  Motoc  (România) și Pere Pastor  Vilanova  (Andorra), precum și Ilse  Freiwirth,grefier adjunct.

Decizia Curții

Articolul 5 § 1

Curtea a reținut că două rapoarte medico-legale medicale au stabilit că reclamanții au fost suferă de tulburări delirante persistente, că acestea au suferit de o lipsă de discernământ și că acestea ar trebui să fie supuși tratamentului medical. Cu toate acestea, aceste evaluări ale experților au fost efectuate la 4 octombrie 2011, adică cu mai mult de trei ani înainte de măsura obligatorie de izolare impusă la 17 decembrie 2014.

În opinia Curții, numai lipsa unei evaluări medicale recente a fost suficientă pentru a concluziona că plasamentul reclamanților a fost ilegal în temeiul articolului 5 § 1 litera (e).

În plus, Curtea a reiterat că internarea unei persoane trebuie să fie justificată în mod corespunzător de gravitatea stării persoanei în interesul asigurării propriei sale protecții sau a altor persoane. Cu toate acestea, în speță și în lipsa unei motivări detaliate în acest sens în decizia internă prin care s-a dispus internarea acestora, Curtea a considerat că nu s-a stabilit că reclamanții prezentau un risc de vătămare a lor sau a altor persoane, în special din cauza stării lor psihiatrice.

Cu toate acestea, Curtea a observat că rapoartele de expertiză care au fost întocmite începând cu 2018 au fost mult mai detaliate și că deciziile autorităților au oferit motive specifice pentru a constata că este necesară menținerea măsurii de internare. Aceste aprecieri și deciziile incluse în dosarul cauzei au arătat că autoritățile naționale au verificat dacă tulburările psihice ale reclamanților persistăau sau dacă acestea se stabilizaseră. Acestea au constatat că condiția reclamanților impunea menținerea măsurii, însă aceste decizii nu indicau faptul că se evaluase în mod efectiv nivelul de pericol pe care reclamanții îl reprezentau pentru ei înșiși sau pentru alții.

În consecință, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

Articolul 8

Curtea a reiterat faptul că administrarea forțată a medicamentelor reprezenta o ingerință gravă în integritatea fizică a unei persoane și, în consecință, trebuia să se bazeze pe o “lege” care prevedea garanții adecvate împotriva arbitrariului.

Curtea a reținut că măsura de internare impusă reclamanților prin Hotărârea din 10 noiembrie 2014 s-a întemeiat pe dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală și că, prin urmare, a avut un temei în dreptul român. Cu toate acestea, Curtea a observat că niciuna dintre dispozițiile legale relevante în prezenta cauză nu stabilește regimul aplicabil tratamentului medical eficient al bolilor mintale. Textele nu reglementau cadrul în care persoanele care urmau să facă obiectul unei măsuri de siguranță urmau să fie îngrijite în spitalele de psihiatrie, nu precizau cine avea dreptul să decidă cu privire la tratamentul adecvat și nu defineau modul în care urma să fie administrat tratamentul, în special în cazul în care un pacient nu dorea să accepte tratamentul prescris.

Mai mult, aceste texte nu indicau faptul că era posibil să se introducă o cale de atac împotriva deciziei unui medic cu privire la medicamentul care urmează să fie administrat. În aceste condiții, Curtea a observat că reclamanții nu dispuneau de nicio cale de atac prin care să poată solicita unei instanțe să se pronunțe cu privire la legalitatea, inclusiv proporționalitatea, a administrării forțate a medicamentelor sau să o întrerupă.

În sfârșit, Curtea a observat că ambii reclamanți fuseseră plasați sub tutelă. Acest lucru a ridicat semne de întrebare cu privire la gravitatea tulburărilor lor psihice și la capacitatea lor de a-și da consimțământul în cunoștință de cauză cu privire la administrarea tratamentului care le-a fost prescris. Cu toate acestea, nu s-a părut că dispozițiile legale aplicabile reglementau modul în care a fost obținut consimțământul persoanelor fizice sau procedura care trebuie urmată în cazul în care aceste persoane refuză să fie supuse unui tratament.

În concluzie, Curtea a considerat că, chiar dacă măsura atacată avea un temei în dreptul român, lipsa unor garanții suficiente împotriva medicației forțate îi privase pe reclamanți de gradul minim de protecție la care aveau dreptul într-o societate democratică.

În astfel de împrejurări, Curtea a constatat că nu se poate spune că ingerința în cauză a fost “în conformitate cu legea”, astfel cum prevede articolul 8 § 2 din Convenție. A urmat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Articolul 34

Curtea cunoaște că reclamanții erau persoane vulnerabile. Cu toate acestea, faptul că a fost inițiată o procedură de tutelă în privința reclamanților nu ar echivala, în speță, cu o formă de presiune nelegitimă și inacceptabilă care a împiedicat dreptul de a adresa petiții individuale. Curtea a concluzionat că statul nu și-a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 34.

Articolul 38

Deși documentele furnizate de guvern nu au analizat în mod exhaustiv întreaga procedură la care reclamanții au fost părți, Curtea a considerat că caracterul incomplet al acestor informații nu o împiedicase să examineze cauza.

Aceasta a concluzionat că statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 38 din convenție.

Justa satisfacție (articolul 41)

Curtea a statuat că România urma să plătească reclamanților 16.300 de euro pentru prejudiciile morale și 5.150 de euro pentru cheltuieli de judecată și cosaturi.

Hotărârea este disponibilă numai în limba franceză.

Comments

comentarii