fbpx

CEDO a dat dreptate procurorului Zamfirescu care a folosit biroul Parchetului ca și ,,cuib de nebunii”

Prin Hotărârea din 18 mai 2021, în cauza Zamfirescu împotriva României, CEDO a constatat că procurorului i-a fost încălcat dreptul la viață privată și că măsurile de supraveghere derulate împotriva acestuia au fost intruzive, expunând aspecte ale vieții sale private și, uneori, foarte intime, în contextul în care acesta folosea biroul situat în clădirea Parchetului ca și locuință.

Redăm hotărâre, în traducerea redacției:

Cauza Zamfirescu împotriva României (Cererea nr. 14132/14)

Hotărârea din 18 mai 2021

Această hotărâre este definitivă. Poate suferi modificări ale formei.

Având în  vedere cererea îndreptată împotriva României, care privește un resortisant al României, domnul Ciprian-Călin Zamfirescu (“reclamantul”), a sesizat Curtea la 13 februarie 2014 în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”),

Având în vedere decizia de a aduce la cunoștința guvernului român (“Guvernul”) nemulțumirile referitoare la corectitudinea procedurii penale și a interceptărilor telefonice, interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului și percheziția biroului acestuia, precum și declararea inadmisibilității cererii de excedent,

Având în vedere observațiile părților,

Având în vedere decizia instanței de respingere a opoziției Guvernului față de examinarea cererii de către o comisie,

După deliberarea în camera de consiliu din 13 aprilie 2021,

Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la acea dată:

Introducere

1. Cererea privește corectitudinea procedurilor penale pentru trafic de influență împotriva reclamantului, care era procuror la momentul evenimentelor, precum și interceptările telefonice, interceptarea convorbirilor telefonice ale persoanei în cauză și percheziția biroului său în care acesta susține că și-a petrecut o parte din viața privată. Aceasta ridică întrebări din perspectiva articolelor 6 și 8 din convenție.

În fapt

2. Reclamantul s-a născut în anul 1971 și domiciliază în Timișoara. El este reprezentat de L.C. Popescu, avocat.

3. Guvernul a fost reprezentat de agentul său, doamna O. F. Ezer, Reprezentantul Permanent al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

I.CONTEXTUL CAUZEI

4. La momentul evenimentelor, reclamantul era procuror-șef la parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare. Locuința sa oficială se afla în Timișoara, de undefăcea naveta zilnic la Sânnicolau Mare. Avea un birou cu două camere în clădirea parchetului.

5. Reclamantul susține că și-a mutat o parte semnificativă a vieții private la locul său de muncă din clădirea Parchetului din Sânnicolau Mare. El a explicat că biroul său era format dintr-un birou propriu-zis și o cameră alăturată care putea fi accesată doar prin biroul său și avea un pat. Această cameră era destinată utilizării sale exclusive și avea o cheie pentru a o accesa. Acolo a mâncat și a dormit noaptea. El a instalat mobilier (un frigider) și a păstrat obiecte personale (haine și articole de igienă). A făcut sex cu alte femei în afară de soția lui. Un agent tehnic al procuraturii intra, la instrucțiunile sale, pentru a face menajul, pentru a-i curăța hainele și pe cele ale femeilor cu care avea relații. El a indicat că o mare parte din viața sa privată s-a desfășurat acolo, deoarece locuința sa oficială era îndepărtată și relațiile cu soția sa s-au deteriorat în momentul incidentului. El susține, de asemenea, că această situație de facto a fost cunoscută și tolerată de superiorii săi.

6. Guvernul precizează că biroul în cauză era destinat exclusiv uzului profesional și nu reprezenta locuință de serviciu. Acesta precizează că reclamantul nu avea dreptul, în conformitate cu legislația aplicabilă, la cazare de serviciu, deoarece locuia împreună cu soția sa, care deținea un apartament în Sânnicolau Mare. În plus, nu a existat niciun temei juridic sau practică instituțională pentru ca procurorii să își amenajeze locuințe în clădirea unui parchet. Încăperea alăturată biroului  a fost trecută în registrele parchetului din Sânnicolau Mare ca “sală de ședințe”. De asemenea, în evidențele parchetului nu au fost menționate orele suplimentare lucrate de reclamant sau de vizitatorii pe care i-ar fi primit în afara orelor de program. Guvernul susține că nu a furnizat probe care să susțină afirmația că situația de facto descrisă de el a fost tolerată de superiorii ierarhici, mai ales că a fost procuror-șef și nu a avut niciun superior în acel loc.

II. MĂSURI DE SUPRAVEGHERE DECISE ÎN CONTEXTUL URMĂRIRII PENALE

A. Interceptari telefonice și înregistrări ale convorbirilor reclamantului (înregistrări în mediu ambiental)

7. La data de 15 aprilie 2010, prin ordonanța procurorului, Direcția Națională Anticorupție (DNA) a autorizat, cu titlu provizoriu și pentru o perioadă de 48 de ore, interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului cu terții, precum și interceptarea convorbirilor acestuia (înregistrări în mediu ambiental), persoana în cauză fiind suspectată de săvârșirea unor fapte de corupție denunțate de martorul L.L.M.

8. Într-o decizie prealabilă din 19 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție (Înalta Curte) a confirmat ordonanța procurorului mai sus menționată pe motiv că existau indicii convingătoare privind pregătirea și comiterea faptelor de corupție și că erau necesare măsuri de supraveghere având în vedere faptul că localizarea și identificarea celor implicați nu puteau fi efectuate în alt mod. În acest sens, a considerat că, având în vedere rapiditatea faptelor, ordonanța emisă de procuror era justificată și că obținerea autorizației judiciare, la cererea procurorului, ar fi avut ca efect tergiversarea punerii în aplicare a acestor măsuri. De asemenea, a autorizat continuarea măsurilor de interceptare pentru încă douăzeci și opt de zile, considerându-le necesare pentru a clarifica natura relațiilor dintre suspecți. Decizia Înaltei Curți nu a indicat intervale orare care să delimiteze timpul alocat pentru realizarea înregistrărilor.

9. La 14 mai, la 11 iunie și la 14 iulie 2010, Înalta Curte a prelungit de fiecare dată autorizația de interceptare pentru câte o perioadă de treizeci de zile. Aceste trei decizii au vizat în mod special interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului la locul său de muncă situat în clădirea Parchetului din Sânnicolau Mare. Aceste decizii au indicat că măsurile de supraveghere au scos la iveală dovezi de alte fapte de corupție în legătură cu T.Z.P.D. și R.C.I., administratorii a două societăți comerciale (punctele 15-16 de mai jos). Prin urmare, Înalta Curte a considerat necesar să obțină, prin interceptări și înregistrări clarificarea faptelor relevante. Deciziile în cauză nu indicau intervalul orar.

10. Din dosar reiese că în biroul reclamantei au fost instalate echipamente tehnice, dar că nu se specifică nici amplasarea exactă a echipamentului, nici numărul de microfoane instalate. Reclamantul susține că înregistrarea era pentru ambele încăperi ale biroului său și că agenții statului intraseră în acest spațiu, în medie, la fiecare trei zile pentru a întreține echipamentul.

11. La 21 iulie și la 13 august 2010, Înalta Curte a autorizat interceptarea convorbirilor telefonice ale T.Z.P.D. și înregistrarea convorbirilor telefonice dintre T.Z.P.D. și alții.

12. Între timp, la 27 iulie 2010, T.Z.P.D. a sesizat autoritățile de urmărire penală cu privire la reclamant. La 8 septembrie 2010, el a dat o declarație în calitate de martor.

B. Percheziția

13. La data de 7 septembrie 2010, la solicitarea DNA, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii și-a dat acordul pentru percheziționarea domiciliului reclamantului, a autoturismelor personale și profesionale, precum și a biroului acestuia. Această decizie se referea la “biroul utilizat [de persoana în cauză] pentru exercitarea activității sale profesionale la parchet”.

14. Într-o decizie anterioară aceleiași zile, Înalta Curte a admis cererea DNA și a autorizat percheziția locuinței reclamantului, a autoturismelor personale și profesionale și a biroului. Copia deciziei transmise curții de către reclamant este incompletă și nu conține motivele invocate de Înalta Curte.

15. În cadrul unei proceduri de organizare a flagrantului, percheziția a avut loc la data de 8 septembrie 2010, ocazie cu care într-unul dintre sertarele biroului reclamantului a fost găsit un plic care conținea suma de 1.000 de euro (EUR). Mâinile și îmbrăcămintea reclamantului au fost examinate cu o lampă fluorescentă, fiind găsite urme de substanță fluorescentă pe mâinile acestuia și în buzunarele pantalonilor; suma de bani fusese marcată anterior de organele de anchetă și dată martorului T.Z.P.D.

16. Din deciziile interne reiese de asemenea că o serie de documente (referitoare la o procedură inițiată de soțul lui R.C.I.) au fost confiscate în timpul percheziției.

17. Reclamantul susține că percheziția a vizat întregul său birou, inclusiv camera despre care credea că este locuința sa privată.

III. URMĂRIREA PENALĂ PENTRU TRAFIC DE INFLUENȚĂ

18. La data de 27 octombrie 2010, sub acuzația de trafic de influență, reclamantul a fost trimis în judecată pentru trafic de influență. Acesta a fost acuzat că a acceptat suma de 4.500 euro de la T.Z.P.D. pentru a acționa ca intermediar pentru încheierea unui contract de prestări servicii între două societăți, una administrată de T.Z.P.D. și cealaltă de R.C.I. (punctul 9 de mai sus).

19. În conformitate cu normele procedurale în vigoare la momentul evenimentelor, cauza a fost înregistrată de Înalta Curte de Casație pe rolul unui complet de trei judecători, ca primă instanță.

20. În ședința din 21 noiembrie 2011, reclamantul a solicitat excluderea probelor obținute în mod ilegal. În ceea ce privește autorizația de supraveghere și interceptare, acesta a considerat-o ilegală, deoarece adresa indicată era cea a fostei clădiri a parchetului, iar măsurile de supraveghere au fost luate de persoane care nu au acționat pe baza delegării. De asemenea, el a susținut că, în timpul punerii în aplicare a acestor măsuri, agenții de stat au intrat în mod repetat într-un spațiu privat pentru a menține echipamentele tehnice utilizate în acest scop (schimbarea bateriilor). În cele din urmă, el a criticat faptul că procuratura a continuat supravegherea în cauză, deși faptele pentru care fusese suspectat inițial nu aveau caracter penal.

21. Printr-o decizie din 9 decembrie 2011, Înalta Curtea a respins cererea reclamantului ca nefondată. Aceasta a constatat că indicarea unei alte adrese a fost o eroare materială și că decizia de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice a fost emisă și pusă în aplicare pe căi legale.

22. În cadrul ședințelor din 20 și 28 februarie 2012, Înalta Curtea a analizat înregistrarea imaginilor surprinse la 13 mai și la 13 iulie 2010 și a audiat înregistrarea a patru convorbiri telefonice ale reclamantului. În plus, în ședința din 28 februarie 2012, Înalta Curte a dispus, la cererea reclamantului, expertizarea înregistrărilor efectuate în biroul personal la 13 mai, 23 iunie și 13 iulie 2010, precum și a celor două înregistrări efectuate de martorul T.Z.P.D. cu echipamentele tehnice puse la dispoziție de autorități. În cadrul acestei expertize, Înalta Curte a adresat trei întrebări, printre care și (i)dacă înregistrările au fost autentice; (ii) dacă au inclus intervenții, ar fi existat ștergeri sau inserții de cuvinte sau fraze; și (iii) dacă au fost efectuate simultan cu evenimentele înregistrate și dacă elementele de timp se potrivesc cu momentul înregistrării sau creării fișierelor.

23. La data de 26 aprilie 2012 a fost întocmit un raport de expertiză criminalistică de către Institutul Național de Expertize Criminalistice. S-a arătat că expertului i-au fost transmise două tipuri de înregistrări: înregistrarea convorbirilor (înregistrarea ambientală) realizate cu echipamente tehnice portabile, precum și înregistrările video și audio realizate cu ajutorul echipamentelor de supraveghere audio-video, probabil ascunse într-o încăpere folosită ca birou (echipament tehnic de supraveghere audiovideo, probabil disimulat, într-o încăpere de tip birou). Acesta a concluzionat că autenticitatea înregistrărilor nu poate fi stabilită cu certitudine fără accesul la echipamentele utilizate. El a precizat apoi că înregistrările erau reproduceri (clone) ale înregistrărilor originale. În cele din urmă, aceasta a indicat că înregistrările nu prezentau niciun montaj sau alte intervenții sau indicii temporale care să stabilească simultaneitatea înregistrărilor cu evenimentele acustice sau vizuale pe care le conțineau.

24. La 11 mai 2012, reclamantul a formulat obiecțiuni cu privire la raportul de expertiză criminalistică și a criticat, printre altele, faptul că expertul nu a avut acces la echipamentele utilizate pentru realizarea înregistrărilor. El a cerut ca expertul să fie intervievat în ședință publică. În aceeași zi, Înalta Curte i-a respins obiecțiile, pe motiv că expertul desemnat a îndeplinit obiectivele expertizei și a explicat metodologia utilizată. De asemenea, a respins cererea de audiere a expertului, întrucât acesta nu ar fi putut oferi mai multe explicații decât cele deja prezentate în raportul de expertiză.

25. Guvernul arată că reclamantul a avut acces la întregul dosar penal pe tot parcursul procedurii, pe care reclamantul o contestă.

26. Prin decizia din 7 iunie 2012, Înalta Curte l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de patru ani de închisoare cu suspendare. Aceasta a examinat argumentele reclamantului potrivit cărora înregistrările efectuate în biroul său erau ilegale și le-a respins pentru aceleași motive ca cele deja expuse în decizia sa din 9 decembrie 2011 (punctul 21 de mai sus). În special, Înalta Curte, pe baza mărturiei unui martor, a recunoscut că reclamantul își petrecuse uneori noaptea în biroul său și că a avut o aventură extraconjugală, dar a constatat că nu putea pretinde protecția “locuinței” sale deoarece deturnase utilizarea biroului său în scopuri private, că ocupația sa în astfel de scopuri era doar ocazională și că nu petrecea acolo o “parte importantă” a vieții sale private. Înalta Curte, în continuare, a constatat că, chiar presupunând o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului său, aceasta era în conformitate cu dispozițiile articolului 8 din convenție.

27. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia personalului tehnic nu îi era permis să intre într-un spațiu privat pentru a întreține echipamentele tehnice de supraveghere, Înalta Curte l-a respins pe motiv că acestea erau operațiuni tehnice inerente executării deciziei privind interceptarea convorbirilor telefonice. Ea a respins, de asemenea, argumentul reclamantului potrivit căruia parchetul a continuat cu rea-credință să-l monitorizeze atunci când primele înregistrări au arătat că acesta era nevinovat de faptele pentru care a fost vizat inițial. Acesta a constatat că supravegherea a continuat pe baze legale, în măsura în care Codul de procedură penală autoriza parchetul să verifice dacă există probe care să indice pregătirea și comiterea altor infracțiuni.

28. De asemenea, Înalta Curte a luat în considerare concluziile raportului de expertiză privind înregistrările (punctul 23 de mai sus) și a considerat că înregistrările ar putea fi admise ca dovadă a valorii relative ((mijloc de probă ce oferă o informaţie cu valoare relativă). Aceasta a considerat că este oportun să se analizeze dacă alte elemente de probă au confirmat aceste înregistrări.

29. Pe fond, Înalta Curte a constatat că reclamantul primise de patru ori sume de bani de la T.Z.P.D. în valoare totală de 4.500 euro pentru a-l convinge pe R.C.I, administratorul unei societăți comerciale, să încheie un contract cu societatea administrată de T.Z.P.D. S-a considerat că aceste fapte constituie infracțiunea de trafic de influență. Ea și-a susținut decizia în baza mai multor probe, printre care mărturiile lui T.Z.P.D., R.C.I. și ale altor martori, stenogramele înregistrărilor obținute din supravegherea interesatului și documentele bancare care atestă salariile care i-au fost plătite în 2010.

30. Recursul reclamantului a fost înregistrat de Înalta Curte, în fața completului de cinci judecători.

31. În ședința din 25 martie 2013, reclamantul a solicitat administrarea mai multor elemente de probă în susținerea apărării sale, inclusiv efectuarea unei contra-expertize a înregistrărilor în cauză și accesul la toate aceste înregistrări, ceea ce ar putea dezvălui un alt sens care trebuie dat conversațiilor în cauză. Înalta Curte a refuzat să dispună o examinare încrucișată, constatând că nu a fost utilă în cauză, deoarece obiecțiile persoanei au fost respinse în mod corespunzător în timpul procesului și nu au fost invocate altele noi. În continuare, aceasta a constatat că accesul la toate înregistrările nu era impus de dispozițiile procedurale referitoare la arhivarea conversațiilor.

32. Într-o hotărâre din aceeași zi, care a fost publicată pe internet la 26 noiembrie 2013, Înalta Curte a respins recursul reclamantului. Aceasta a confirmat raționamentul urmat la proces (punctul 26 de mai sus) potrivit căruia biroul, format din cele două încăperi puse la dispoziția reclamantului, nu reprezenta locuința sa, întrucât deturnase utilizarea sa în scopuri personale și că, în orice caz, măsurile împotriva sa nu ignoraseră cerințele articolului 8 din convenție.

33. În continuare, Înalta Curte a hotărât:

Existența faptelor de trafic de influență, astfel cum s-a stabilit în primă instanță, rezultă din coroborarea declarațiilor martorilor R.C.I. (…), T.Z.P.D. (…), B.B.V. (…) precum și conținutul discuțiilor interceptate dintre inculpat și martorul T.Z.P.D.”

34. În ceea ce privește înregistrările relevante, Înalta Curte a precizat:

“Conținutul interceptărilor[în medie]este coroborat cu declarațiile martorului R.C.I., care confirmă influența pe care inculpatul a avut-o asupra sa, în mod indirect, precum și prin convorbirea telefonică dintre cei doi la data de 29 iulie 2010 (…) ceea ce relevă existența unei relații reciproc avantajoase între aceștia și interesul inculpatului de a o păstra, în măsura în care acesta era preocupat, în calitate de procuror, de accelerarea dosarelor de care era interesat martorul [R.C.I].

Aceste aspecte sunt coroborate și cu declarațiile martorului T.Z.P.D., care a declarat că a acordat o sumă de bani în tranșe, după încheierea contractului cu S.C. Z., și după luarea în considerare a influenței exercitate de inculpat asupra directorului societății, R.C.[I.], fapt reiterat de inculpat în toate discuțiile cu martorul T.[Z.P.D.]. În aceeași ordine de idei sunt și declarațiile martorului B.B.V., unicul partener al S.C. S., care a arătat că înainte de semnarea contractului a perceput[1]influența reală a inculpatului asupra directorului S.C. Z., care a contribuit la încheierea contractului.

În ceea ce privește sumele de bani date inculpatului (500 de euro în aprilie 2010, 4.200 de lei românești, echivalentul a 1.000 de euro în mai, iunie și iulie 2010 și 1.000 de euro în septembrie 2010), argumentul apărării potrivit căruia două sume reprezentau valoarea creditelor a fost răsturnat de probele din dosar , în special prin înregistrările efectuate în condițiile de legalitate impuse de dispozițiile art. 911 și următoarele din Codul de procedură penală, conținutul acestora fiind coroborat cu declarațiile martorului T.Z.P.D., autorul unui denunț.

Argumentul inculpatului potrivit caruia o parte din bani reprezentau împrumuturi sau proveneau din salariul său a fost răsturnat de continutul extraselor de cont din anul 2010, care, chiar daca confirma retragerea unor sume mari de bani, arata ca suma de 4.200 lei romanesti primita de la martorul T.Z.P.D. nu provenea din contul in care erau platite salariile deoarece inainte de 13 mai 2010 si in aceeasi zi in care salariul a fost achitat în cont – inculpatul nu a efectuat nicio tranzacție astfel încât în perioada cuprinsă între momentul în care a primit plicul martorului T.[Z.P.D.] și momentul în care a dat banii martorului I. L. pentru a schimba suma de 1.000 euro, în contul inculpatului nu i s-au debitat niciun ban.

Cu privire la suma de 1.000 euro, aceasta a fost predată în luna iunie 2010 de către martorul T.[Z.P.D.], ca urmare a coroborării extrasului de cont și a declarației martorului S.A. care a confirmat faptul că la data de 16 iunie 2010 inculpatul i-a solicitat să sesizarea casa de schimb valutar pentru a schimba suma predată cu suma de 1.500 euro. , iar a doua zi a retras doar 3.000 de lei români din contul său.

În iulie 2010, ca urmare a probelor din dosar, la data de 13 iulie 2010, inculpatul a primit contravaloarea sumei de 1.000 euro de la martorul T.Z.P.D. înainte de ora 14:35 p.m. când, potrivit înregistrărilor, inculpatul i-a dat conducătorului auto suma de 4.250 lei românești, solicitându-i să o schimbe cu suma de 1.000 euro; acest lucru este confirmat de faptul că, în aceleași circumstanțe, l-a întrebat pe martorul S.A. dacă salariul a fost plătit în contul său, iar martorul a răspuns negativ. Aceste probe sunt coroborate cu extrasul de cont din care rezultă că salariul a fost plătit în contul inculpatului la data de 13 iulie 2010 la ora 14:26.m. și că în acea zi nu s-au efectuat retrageri pentru ca banii dați șoferului pentru un schimb valutar să nu poată proveni din salariu. »

35. Prin urmare, Înalta Curte a confirmat condamnarea reclamantului.

IV. ALTE ELEMENTE

36. Din dosar reiese că, la data de 10 ianuarie 2011, DNA a dispus clasarea dosarului privind faptele de corupție sesizate de L.L.M. (punctul 7 de mai sus).

CADRUL JURIDIC INTERN RELEVANT

37. Codul penal în vigoare la data săvârșirii infracțiunilor de trafic de influență, după urmează:

Articolul 257

“(1) O persoană se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani pentru primirea sau solicitarea de bani sau beneficii ori pentru acceptarea de promisiuni, daruri, direct sau indirect, pentru ca el sau alții să abuzeze de influența sa reală sau percepută pentru a obține de la un funcționar să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui act care intră în funcția sa.”

38. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare la data evenimentelor, referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice și a altor comunicații sunt descrise în Cauza Pruteanu contra României (nr. 30181/05,22, 3 februarie 2015).

39. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală, în vigoare la data faptelor, referitoare la percheziții sunt descrise în Cacuci și S.C. Virra – Cont Pad L.R.L.c. România (nr. 27153/07,4548, 17 ianuarie 2017).

40. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor conține următoarele dispoziții relevante în prezenta cauză:

Articolul 95

“(1) Judecătorii și procurorii pot fi [supuși] unei percheziții, [plasați] în custodie sau arestați preventiv numai cu acordul Secției pentru judecători sau, respectiv, al Secției pentru procurori a Consiliului Suprem al Magistraturii.

(2) În cazul unei infracțiuni flagrante, judecătorii și procurorii pot fi [supuși] unei percheziții și [plasați] în custodia poliției în conformitate cu căile legale, autoritatea care a decis reținerea sau percheziția trebuind să informeze imediat secția pentru judecători sau, respectiv, secția pentru procurori. »

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

41. Reclamantul susține că supravegherea și percheziția constantă a biroului său au reprezentat o ingerință în dreptul său la viață privată și la locuința sa și că o astfel de ingerință nu era prevăzută de lege și nu era necesară într-o societate democratică. Acesta invocă articolul 8 din Convenție, care prevede:

“(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței.

(2) Nu poate exista o ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă o astfel de ingerință este prevăzută de lege și este o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor. , pentru a proteja sănătatea sau morala sau pentru a proteja drepturile și libertățile altora. »‑

A. Cu privire la admisibilitate

42. Guvernul nu ridică în mod oficial o excepție de la articolul 8 din convenție. Cu toate acestea, acesta arată că biroul reclamantei nu era acoperit de noțiunea “domiciliu” și că astfel iese din domeniul de aplicare al articolului 8 din convenție.

43. Reclamantul susține că își protejează “locuința” în sensul jurisprudenței Curții, în măsura în care a ocupat exclusiv un spațiu privat la locul său de muncă, în care, în afara timpului său de lucru, locuia și unde își adusese obiecte personale și intime. El a adăugat că această situație este cunoscută de procuratură și de superiorii săi. Acesta susține că utilizarea exclusivă a camerei învecinate biroului său, scopul privat (și neprofesional) al utilizării sale, precum și desfășurarea unei vieți private și, uneori, de familie au fost factori determinanți în acest caz. În orice caz, el susține că era în joc protecția “vieții private”.

44. Deși Guvernul nu a ridicat o excepție, Curtea reamintește că excepțiile de incompatibilitate ratione materiae ridică problema competenței sale și că trebuie să examineze această problemă în fiecare etapă a procedurii (Tănase c. Moldovei [GC],nr. 7/08,131, CEDH 2010).

45. Curtea face trimitere la concluziile sale privind aplicabilitatea articolului 8 din Convenție în context profesional, care sunt cuprinse în cauza Bărbulescu c. României ([GC],nr. 61496/08,6981, 5 septembrie 2017). În cazul în care această cauză privea monitorizarea comunicațiilor electronice ale reclamantului, Curtea consideră că principiile enunțate în acestea sunt totuși aplicabile în speță în cazul interceptărilor telefonice și al percheziției biroului său. Într-adevăr, Curtea reamintește că instrucțiunile angajatorului nu pot reduce la neant și anula exercitarea vieții private sociale la locul de muncă(ibidem,80).

46. În speță, Curtea consideră că nu este necesar să se decidă dacă reclamantul poate solicita protecția “locuinței” sale, în măsura în care, în conformitate cu principiile enunțate în Bărbulescu menționată anterior, acesta poate invoca în mod valabil protecția “vieții sale private” la locul de muncă. Prin urmare, se constată că se aplică articolul 8 din convenție.

47. Constatând că această plângere nu este vădit nefondată sau inadmisibilă pentru un alt articol 35 din Convenție, Curtea o consideră admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Teoriile părților

48. Reclamantul consideră că supravegherea efectuată în biroul său de la parchet reprezintă o ingerință în dreptul său protejat de articolul 8 din convenție și că nu îndeplinește niciunul dintre cele trei criterii prevăzute la alineatul (2) din prezenta dispoziție. El a considerat că ingerința nu a fost “prevăzută de lege”, deoarece personalul tehnic care a făcut înregistrările (personalul de informații) nu se numără printre cei cărora legea le-a dat o astfel de competență (procurorul și poliția judiciară). În al doilea rând, acesta susține că existența unui scop legitim nu a fost stabilită. În cele din urmă, el susține că ingerința nu a fost “necesară” din mai multe motive: autorizarea judiciară nu s-a bazat pe o bază factuală convingătoare, iar instanțele nu au efectuat o examinare eficientă a cererilor procurorului; înregistrările s-au petrecut pe o perioadă lungă de timp (patru luni), iar ofițerii tehnici au intrat în locuința sa de aproximativ cincizeci de ori; măsura a fost extrem de intruzivă (au fost înregistrate cele mai intime aspecte ale vieții sale private, inclusiv sexuale); în cele din urmă, procuratura a continuat să pună în aplicare măsurile de supraveghere pentru a-l putea acuza, în timp ce primele înregistrări au arătat că acesta este nevinovat de actele de corupție, care au fost inițial invocate împotriva sa.

49. În ceea ce privește percheziția, reclamantul și-a exprimat îndoielile cu privire la cerința “prevăzută de lege” și a considerat că aceasta nu este nici proporțională, nici justificată. El susține că modul în care a fost autorizată și apoi efectuată percheziția nu a luat în considerare faptul că aceasta viza “locuința” sa în sensul convenției. Decizia de autorizare a percheziției nu a stabilit, în opinia sa, niciun obiectiv, niciun scop, nicio limită pentru procuror și poliția judiciară, care aveau astfel discreție totală. Ea nu a fost motivată și nu a justificat în mod convingător interferența cu dreptul său.

50. Guvernul, pe baza hotărârii definitive a Înaltei Curți, consideră că reclamantul nu poate pretinde respectarea vieții sale private sau a domiciliului său. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea concluzionează că există ingerințe, guvernul consideră că aceasta ar fi compatibile cu clauzele articolului 8-2. Ingerința a fost prevăzută de Codul de procedură penală și a avut un scop legitim: apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor. În plus, aceasta a fost proporțională, întrucât a fost decisă în conformitate cu dispozițiile legale și pentru o perioadă limitată de timp.

51. În observațiile sale ulterioare, guvernul arată că reclamantul nu avea dreptul de a stabili în mod voluntar o locuință de serviciu în clădirea parchetului și că, procedând astfel, a încălcat etica profesională. El mai susține că jurisprudența dezvoltată de Curte cu privire la percheziția birourilor membrilor profesiilor liberale nu este transpusă în speță, deoarece reclamantul era magistrat, iar funcția sa se afla într-o clădire publică supusă unor reguli de acces mult mai stricte.

2. Aprecierea Curții

52. Curtea consideră că interceptările telefonice, interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului și percheziția biroului său sunt presupuse a fi o ingerință în dreptul său protejat de articolul 8 din Convenție. O astfel de ingerință încalcă convenția în cazul în care nu îndeplinește cerințele articolului 8 alineatul (2). Prin urmare, trebuie să se urmărească dacă a fost “prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul acestui alineat și a fost “necesară într-o societate democratică”.

53. În circumstanțele prezentei cauze, Curtea poate conveni cu Guvernul că ingerința a fost prevăzută de Codul de procedură penală și a avut un scop legitim, și anume apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (punctul 50 de mai sus).

54. Rămâne de văzut dacă ingerința în cauză a fost “necesară într-o societate democratică”. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, statele contractante au o anumită marjă de apreciere în judecarea existenței și întinderii unei astfel de necesități, dar această marjă merge mână în mână cu controlul european atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care o aplică, chiar și atunci când provin de la o instanță independentă(Pruteanu, c. României,nr. 30181/05,47, 3 februarie 2015).

55. Indiferent de sistemul de supraveghere ales, Curtea trebuie să fie convinsă că există garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor. Această evaluare are un caracter relativ: depinde de toate circumstanțele cazului, de exemplu natura, domeniul de aplicare și durata măsurilor, motivele necesare pentru a le dispune, autoritățile competente pentru a le permite, executarea și controlul, tipul de cale de atac prevăzută de dreptul intern(Roman Zaharov c. Rusiei [GC],nr. 47143/06,232, CEDH 2015; Klass et al c. Germaniei, 6 septembrie 1978, 50, seria Anr. 28).

56. În ceea ce privește în special proporționalitatea unei măsuri precum percheziția și sechestrul, Curtea analizează circumstanțele speciale ale cauzei și ia în considerare următoarele criterii: gravitatea infracțiunii care a motivat percheziția și sechestrul, termenii și împrejurările în care a fost emis mandatul, în special dacă erau disponibile alte elemente de probă la momentul respectiv, conținutul și domeniul de aplicare al mandatului, în special având în vedere natura spațiilor percheziționate și garanțiile luate pentru a se asigura că acțiunea rămâne rezonabilă în ceea ce privește efectele acesteia, precum și amploarea impactului posibil asupra reputației persoanei percheziționate(K.S. și M.S.c. Germania, nr.    , 44, 6 octombrie 2016, și Vinks și Ribicka c. Letoniei,nr. 28926/10, 103, 30 ianuarie 2020).

57. Curtea va examina criteriile prevăzute la punctele 55 și 56 de mai sus în lumina împrejurărilor de fapt specifice din prezenta cauză. Aceasta observă că reclamantul a făcut obiectul a două măsuri separate: pe de o parte, măsura care a condus la interceptarea convorbirilor telefonice și a altor conversații ale persoanei (punctele 7-9 de mai sus) și, pe de altă parte, măsura care a condus la percheziția biroului său (punctul 1314 de mai sus).

58. Aceasta observă, la prima vedere, că aceste două măsuri au fost autorizate de instanțele naționale. Astfel, Înalta Curte a confirmat ordonanța inițială și provizorie a procurorului de interceptare a comunicațiilor telefonice și a autorizat continuarea executării acestei măsuri, pe care a prelungit-o apoi de trei ori (punctele 8-9 de mai sus). Înalta Curte a luat act de existența unor probe de corupție în cauză și a considerat necesar să obțină clarificarea faptelor relevante(ibidem). În al doilea rând, a autorizat, de asemenea, efectuarea percheziției, după obținerea avizului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel prevede dreptul intern (punctele 13-14 de mai sus).

59. În continuare, Curtea observă că reclamantul a putut contesta, în cadrul procedurilor penale împotriva sa, atât luarea acestor măsuri, cât și executarea acestora (punctul 20 de mai sus). Aceasta arată că Înalta Curte a statuat în mod lapidar că persoana în cauză nu putea pretinde protecția vieții sale private într-un context profesional și că, în orice caz, ingerința suferită de aceasta ar fi fost în conformitate cu convenția (punctele 26 și 32 de mai sus). Cu toate acestea, consideră că această analiză este discutabilă.

60. În opinia Curții, există mai multe elemente care necesită o analiză atentă. În primul rând, aceasta observă că decizia de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice ale reclamantului nu indica fusuri orare concrete (punctele 8 de mai sus). Din aceasta rezultă că supravegherea reclamantului a fost constantă, inclusiv pe timp de noapte, pe care guvernul nu o contestă. În acest caz, comisia observă că din raportul de expertiză în speță și din deciziile instanțelor naționale reiese că echipamentele tehnice instalate în biroul reclamantului ar putea capta atât sunetele, cât și imaginile (punctele 22-23 de mai sus). Aceasta consideră că, prin natura sa, înregistrarea imaginilor este mai importantă decât înregistrarea sunetelor. Aceasta reamintește că, în ceea ce privește supravegherea video la locul de muncă, așteptarea vieții private pe care angajatul o poate avea în mod rezonabil rămâne ridicată în spațiile de lucru închise, ar fi birourile (a se vedea în acest sens L.Pez Ribalda et al c. Spaniei [GC], nos 1874/13 și 8567/13, 125,17 octombrie 2019). Aceasta observă, de asemenea, că guvernul nu a înlăturat îndoielile cu privire la localizarea exactă a echipamentului de supraveghere, în timp ce reclamantul afirmă că și camera sa a fost filmată (punctele 10 și 48 de mai sus). Aceasta observă, de asemenea, că supravegherea reclamantului a durat aproximativ patru luni. În cele din urmă, se constată că executarea acestei măsuri a continuat în ciuda faptului că expunerea unor aspecte din viața privată a persoanei trebuie să fi apărut anchetatorilor foarte devreme în anchetă, în special din cauza numeroaselor intervenții ale tehnicienilor procurorului care se aflau la fața locului. Cu toate acestea, se pare că acest element nu a fost luat în considerare de autoritățile care au continuat să capteze imaginile și sunetele din biroul reclamantului și apoi au procedat la o măsură la fel de intruzivă, cum ar fi percheziția aceluiași birou.

61. Trebuie să se constate că supravegherea reclamantului a fost constantă, că aceasta a implicat atât înregistrarea sunetelor, cât și înregistrarea imaginilor și că aceasta s-a întins pe o perioadă considerabilă de timp. Aceasta consideră că, prin natura și durata lor, măsurile împotriva reclamantului au fost intruzive și că au fost expuse aspecte ale vieții sale private și, uneori, foarte intime. Curtea observă că Guvernul nu a identificat motivele continuării supravegherii, întrucât ancheta a evidențiat aspecte din viața privată a reclamantului, precum și decizia de a continua o măsură la fel de intruzivă ca percheziția.

62. În aceste condiții, Curtea consideră că măsurile împotriva reclamantului nu pot fi considerate proporționale din cauza caracterului lor intruziv și constant, precum și a prelungirii acestora în timp pentru o perioadă considerabilă de timp.

63. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

II. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE

64. Reclamantul se plânge de lipsă de echitate în cadrul procedurilor penale împotriva sa și, în special, de restricții privind dreptul la apărare din cauza refuzului instanțelor de a-i pune la dispoziție toate înregistrările care ar fi inclus elemente utile apărării sale și refuzul de a dispune o examinare încrucișată a acestor înregistrări. Acesta invocă articolul 6 din Convenție, care prevede:

“Orice persoană are dreptul de a fi audiată corect (…) (…) care va decide (…) temeinicia oricăror acuzații penale împotriva sa. »

A.Cu privire la admisibilitate

65. Constatând că această plângere nu este vădit nefondată sau inadmisibilă pentru un alt articol 35 din Convenție, Curtea o consideră admisibilă.

B.Cu privire la fond

1.Teoriile părților

66. Reclamantul susține că înregistrările erau elementele esențiale pentru a-i justifica condamnarea. El a considerat că procedura a devenit abuzivă prin combinarea a doi factori: refuzul instanțelor interne de a examina contestația la validitatea expertizei judiciare a înregistrărilor și refuzul acelorași instanțe de a acorda acces la toate înregistrările (inclusiv descărcate, favorabile reclamantului). Acesta susține că, în instanțele interne, a contestat, motivat și convingător, autenticitatea și caracterul complet al înregistrărilor și că și-a justificat în mod valabil cererea de a efectua o contra-expertiză a acestor înregistrări, în timp ce instanțele i-au respins cererile fără a le justifica. El mai susține că procurorul șef al DNA a declarat public că software-ul informatic este disponibil pentru a fabrica un discurs din cuvintele rostite de o persoană. În cele din urmă, el a arătat că a formulat, de asemenea, o cerere motivată și convingătoare pentru ca toate înregistrările dezincriminatoare să fie depuse la dosar, pe care instanțele le-au refuzat.

67. Guvernul susține că procedura a fost, în general, corectă, având în vedere că reclamantul, asistat de avocat, a avut acces la toate documentele din dosar și că acuzația s-a bazat nu numai pe transcrierile înregistrărilor, ci și pe alte probe (declarații ale martorilor, documente bancare și altele). Acesta a considerat că reclamantul avea acces la toate înregistrările care erau în legătură cu procedura penală împotriva sa și că refuzul Înaltei Curți de a-i pune la dispoziție toate înregistrările nu a compromis caracterul echitabil al procedurii. Acesta a arătat că reclamantul nu a indicat o conversație specifică la care nu a avut acces și care ar putea avea o influență asupra rezultatului procedurii. În plus, acesta precizează că Codul de procedură penală a permis anumite limitări ale accesului la elementele dosarului în cazul în care astfel de elemente au fost utilizate într-o altă cauză sau ar putea încălca viața privată a altora.

68. Aceasta consideră că înregistrările au făcut obiectul unui control al experților și că refuzul Înaltei Curți de a autoriza o examinare încrucișată nu a făcut ca procedura să fie abuzivă, întrucât reclamantului i s-a oferit posibilitatea adecvată de a contesta raportul de expertiză.

2. Aprecierea Curții

69. Curtea reamintește că nu trebuie să se pronunțe, în principiu, cu privire la admisibilitatea anumitor tipuri de probe,cum ar fi probele obținute în mod ilegal în temeiul dreptului intern, sau cu privire la vinovăția reclamantului. Aceasta trebuie să analizeze dacă procedura, inclusiv modul în care au fost colectate elementele de probă, a fost echitabilă în ansamblul său, ceea ce implică o examinare a “ilegalității” în cauză și, în cazul încălcării unui alt drept protejat prin convenție, a naturii acestei încălcări (a se vedea, printre altele, Hotărârea Khan împotriva Regatului Unit, nr.   35394/97,34 în amendă,CEDO 2000V, și Bykov c. Rusiei [GC],nr. 4378/02,89, 10 martie 2009).

70. Pentru a stabili dacă procedura în ansamblul său a fost echitabilă, trebuie să se analizeze de asemenea dacă au fost respectate drepturile la apărare. În special, trebuie analizată posibilitatea reclamantului de a pune la îndoială autenticitatea elementelor de probă incriminate și de a se opune utilizării acestora. Calitatea elementelor de probă trebuie, de asemenea, să fie luată în considerare, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost colectate pun la îndoială fiabilitatea sau acuratețea acestora. Dacă o problemă de echitate nu apare neapărat atunci când dovezile obținute nu sunt coroborate cu alte elemente, trebuie remarcat faptul că, atunci când este foarte puternică și insuportabilă, nevoia de alte elemente de susținere devine mai mică (Bykov, supra, 90; a se vedea, de asemenea, Khan, supra, 35 și 37).

71. Revenind la situația de fapt din prezenta cauză, Curtea observă că, potrivit reclamantului, înregistrările constituiau elementele esențiale care justificau condamnarea sa (punctul 66 de mai sus), pe care guvernul le contestă (punctul 67 de mai sus). Acesta arată că, în condamnarea reclamantului, Înalta Curte a luat în considerare atât elementele de probă obținute ca urmare a supravegherii reclamantului, cât și mărturia martorilor și a documentelor bancare (a se vedea în special Hotărârea din 25 martie 2013 a Înaltei Curți citată la punctele 33 și 34 de mai sus). Prin urmare, Curtea nu poate spune că înregistrările în cauză constituiau elementele de probă unice sau elementele determinante care justificau condamnarea reclamantului. Cu toate acestea, poate admite că aceste dovezi au avut o anumită greutate, chiar de mare importanță, și că administrarea lor a cauzat dificultăți în apărare (a se vedea mutatis mutandis, Valdhuter c. României, 70792/10, 49, 27 iunie 2017).

72. În continuare, Curtea observă că persoana în cauză a solicitat o expertiză a înregistrărilor în cauză și că instanțele naționale au aderat la cererea sa (punctul 22 de mai sus). Expertiza a fost efectuată de Institutul Național de Expertize Criminalistice și a concluzionat că înregistrările nu au arătat montaje sau alte intervenții (punctul 23 de mai sus). În lipsa unor argumente concrete și convingătoare din partea reclamantului, Curtea nu poate pune la îndoială această constatare. Cu toate acestea, aceasta ia în considerare argumentul autorului potrivit căruia experții nu au determinat autenticitatea înregistrărilor în cauză (punctul 66 de mai sus). Cu toate acestea, aceasta observă că Înalta Curte a justificat cererea reclamantului de contra-expertiză (punctul 24 de mai sus).

73. Pe de altă parte, însăși Înalta Curte a statuat că înregistrările erau de valoare relativă și că puteau fi luate în considerare dacă erau coroborate cu alte elemente de probă (punctul 28 de mai sus). Curtea observă că, în hotărârea sa din 25 martie 2013, Înalta Curte a explicat în detaliu modul în care înregistrările au fost coroborate cu anumite declarații ale martorilor sau cu documente bancare (punctele 33 și 34 de mai sus). Aceasta demonstrează, în opinia Curții, că Înalta Curte a efectuat o analiză echilibrată a tuturor elementelor de probă, a examinat cu prudență valoarea probantă a acestora și a statuat că faptele au fost stabilite de toate elementele de probă, în sensul că elementele de probă au fost coroborate cu alte elemente de probă (a se vedea în acest sens Hotărârea Bykov, supra, 98).

74. În ceea ce privește cererea reclamantului de a avea acces la toate înregistrările efectuate în prezenta cauză, Curtea observă că scopul cererii era de a-i furniza elemente dezincriminatoare, în măsura în care intenționa să demonstreze că interpretarea faptelor putea fi diferită în contextul mai larg al cauzei. Curtea subliniază că Înalta Curte a respins această cerere în mod motivat (punctul 31 de mai sus). Pe de altă parte, aceasta arată că, nici în fața instanțelor naționale, nici în fața acesteia, reclamantul nu a prezentat elemente de probă specifice în susținerea afirmațiilor sale. Într-adevăr, el nu a explicat în termeni concreți strategia pe care intenționa să o urmeze în prezentarea apărării sale. Curtea observă că, în hotărârea sa din 25 martie 2013, Înalta Curte a analizat cu atenție apărarea reclamantului potrivit căreia o parte din banii pe care i-a primit reprezentau împrumuturi sau proveneau din salariul său și a respins-o motivat (punctul 34 de mai sus). În orice caz, Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la strategia de apărare a reclamantului și reamintește că un suspect nu are dreptul de a face cereri specifice de informații în speranța că o altă explicație a faptelor ar putea apărea în cele din urmă[domnul C. Țărilor de Jos,nr. 2156/10, 112,25 iulie 2017 (extrase)].

75. În concluzie, Curtea observă că condamnarea reclamantului s-a bazat pe un ansamblu de elemente de probă și că instanțele naționale au efectuat o analiză echilibrată a tuturor elementelor de probă și au analizat cu atenție valoarea probantă a acestor elemente, inclusiv cea a înregistrărilor obținute ca urmare a supravegherii reclamantului. În aceste condiții, aceasta consideră că refuzul instanțelor naționale de a permite o contra-expertiză a înregistrărilor în cauză și refuzul de a permite persoanei să aibă acces la toate înregistrările efectuate în prezenta cauză nu au încălcat dreptul la apărare. În concluzie, Curtea consideră că procedura desfășurată în cauza reclamantului, luată în ansamblu, nu a ignorat cerințele unui proces echitabil (Bykov, supra, 104).

76.Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 din Convenție.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

77. În temeiul articolului 41 din Convenție,

“În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă legislația internă a Înaltelor Părți Contractante șterge doar în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este necesar, satisfacție echitabilă.”

78. Reclamantul solicită Curții să dispună redeschiderea procedurii de către instanțele naționale printr-o revizuire și precizează că își rezervă dreptul de a solicita repararea prejudiciului său pe plan intern.

79. Guvernul îndeamnă Curtea să nu aloce reclamantului o sumă în temeiul articolului 41 din convenție.

80. Curtea reamintește că, atunci când o persoană a fost victima unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor articolului 6 din Convenție, un nou proces sau redeschiderea procedurii la cererea persoanei în cauză este, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate(Cauza Cudak împotriva Lituaniei [GC], nr. 15869/02,79, CEDH 2010; Cabral c. Țărilor de Jos,nr. 37617/10,’4243, 28 august 2018). În acest caz, aceasta reamintește că a constatat doar o încălcare a articolului 8 din convenție (punctul 63 de mai sus). Cu toate acestea, curtea observă că noul Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1  februarie 2014, permite revizuirea unui proces intern atunci când Curtea a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant(Cauza Mischie împotriva României, 50224/07,50, 16 septembrie 2014; Pătrașcu c. Românieinr. 7600/09,58, 14 februarie 2017). Reclamantul poate profita de aceasta, dacă dorește (Pătrașcu, mai sus, 58 cu referințele citate). În plus, în absența unei cereri cuantificale din partea solicitantului în temeiul articolului 41 din convenție, aceasta consideră că nu ar trebui să i se acorde o sumă în această calitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

  1. declară cererea admisibilă;
  2. Constată că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție;
  3. Constată că nu a existat nici o încălcare a articolului 6 din Convenție;
  4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă.

Redactată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 18 mai 2021, în conformitate cu secțiunea 77-2 și 3 din regulament.

Ilse Freiwirth                          Gabriele Kucsko-Stadlmayer

Grefier adjunct                       Președinte

Comments

comentarii

Iluminatul public din Florești va fi alcătuit din becuri LED, anunță primarul Bogdan Pivariu. Peste 300 de noi becuri urmează să fie montate.... Citește mai mult
Profesorul Răzvan Cherecheș, expert în sănătate publică susține că pe români îi așteaptă o iarnă lungă cu multe restricții din cauza pandemiei de Covid-19.... Citește mai mult
O femeie de 80 de ani din județul Maramureș a fost găsită sâmbătă dimineața moartă în gospodăria sa. Un vecin de 85 de ani este bănuit că ar fi lovit-o pe aceasta cu toporul în cap, pe fondul băuturii.... Citește mai mult
Deputatul USR-PLUS Viorel Băltărețu atrage atenția asupra faptului că există întârzieri ale Companiei de Apă Arieș la montarea conductelor de apă. Aceste decalaje ar putea duce la „bani din buzunarul cetățenilor aruncați pe apa sâmbetei”, spune Băltărețu.... Citește mai mult

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

error: Alert: Conținut protejat !!