CEDO a acordat daune morale unei societăți și a condamnat România pentru omisiunea instanței de a motiva respingerea cererii de sesizare a CJUE

CEDO: ,,instanțele naționale ale căror decizii nu fac obiectul controlului jurisdicțional în temeiul dreptului național, care refuză să sesizeze CJUE pentru o întrebare preliminară referitoare la interpretarea dreptului Uniunii ridicată în fața lor, sunt obligate să își motiveze refuzul în lumina obiecțiilor prevăzute de jurisprudența CJUE.”

Pentru acordarea despăgubrilor morale, CEDO reține: ,,În ceea ce privește repararea prejudiciului care nu este material, Curtea a declarat deja că prejudiciul moral poate implica, pentru o persoană juridică, elemente mai mult sau mai puțin “obiective” și “subiective”. Dintre aceste elemente, trebuie să recunoaștem reputația persoanei juridice, dar și incertitudinea în planificarea deciziilor ce urmează a fi luate, perturbările cauzate conducerii persoanei juridice în sine, ale căror consecințe nu se pretează unui calcul exact și, în cele din urmă, deși într-o măsură mai mică, angoasa și neplăcerile cu care se confruntă membrii organelor de conducere ale societății.”

În Cauza Bio Farmland Betriebs S.R.L. împotriva României, CEDO a condamnat România la plata sumei de 6.500 de euro (1500 euro daune morale și 5000 euro cheltuieli de judecată) pentru lipsa motivării unei hotărâri prin care s-a respins cererea de sesizare a CJUE formulată de societatea reclamantă.

Redăm în traducerea redacției, Hotărârea din 13 iulie 2021, în Cauza Bio Farmland Betriebs S.R.L. împotriva României:

(Cererea nr. 43639/17)  

Art 6 § 1 (civil) • Proces echitabil • Curtea de Apel, se pronunță în ultimă instanță, după ce a respins o cerere de decizie preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) fără referire la unul dintre cele trei criterii Cilfit  ale CJUE

Strasbourg

13 Iulie 2021

Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Poate suferi modificări de formă.

În Bio Farmland Betriebs S.R.L. împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a IV-a), întrunită într-o cameră compusă din:

Yonko Grozev, președinte,
Tim Eicke, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Armen Harutyunyan, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Ana Maria Guerra Martins,  judecători,și Andrea Tamietti,  grefier,

Văzând:

cererea(nr. 43639/17) împotriva României, conform căreia o societate cu răspundere limitată cu sediul social în acest stat, Bio Farmland Betriebs (“societatea reclamantă”), a introdus o acțiune în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“convenția”) la 8 iunie 2017;

decizia de a aduce la cunoștința Guvernului României (“Guvernul”) plângerea întemeiată pe articolul 6 § 1 din Convenție privind neindicarea de către instanță, în ultimă instanță, a motivelor respingerii unei cereri de decizie preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene și declararea inadmisibilității cererii pentru restul ,

observațiile părților;

După deliberarea în camera de consiliu din 22 iunie 2021,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:

Introducere

1. Societatea reclamantă susține că, încălcând articolul 6 § 1 din Convenție, Curtea de Apel, pronunțându-se în ultimă instanță, a respins fără motiv cererea sa de decizie preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

În fapt

2. Societatea reclamantă a fost înființată în 2005 și are sediul social în Firiteaz. A fost  reprezentată de M. Galanton, avocat în Timișoara.

3. Guvernul a fost reprezentat de agentul său, doamnaO. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

4. Domeniul de activitate al societății solicitante este cultivarea cerealelor, leguminoaselor și plantelor sămânță.

5. În 2011, partea interesată a solicitat sprijin pentru dezvoltare rurală din partea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (Apia) din București pentru a avea acces la plățile de agromediu acordate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) în temeiul articolului 36 litera (a) punctul (iv) coroborat cu articolul 39 din Regulamentul (CE) nr.  1698/2005 al Consiliului din 20 septembrie 2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) [Regulamentul (CE) nr.  1698/2005]. Societății reclamante i s-a permis, printre altele, să primească un ajutor care corespundea angajamentului de agromediu pe care îl încheiase în conformitate cu pachetul 5.1 privind agricultura ecologică. Potrivit angajamentului semnat de societatea reclamantă la 15 aprilie 2011, aceasta s-a angajat să desfășoare activități agricole într-o zonă defavorizată pentru o perioadă de cinci ani și să respecte bunele condiții agricole și de mediu.

6. În 2012, societatea solicitantă și-a reiterat cererea de a primi ajutor pentru plățile de agromediu acordate în temeiul articolului 36 litera (a) punctul (iv) coroborat cu articolul 39 din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005.  În cererea depusă în 2012, societatea reclamantă a declarat suprafețe mai mici decât cele declarate în 2011 pentru anumite parcele de teren pentru care a semnat angajamentul de agromediu în 2011.

7. La data de 4 decembrie 2012, APIA Arad a emis o așa-numită decizie de plată împotriva societății solicitante cu penalități multianuale. Prin această decizie întemeiată pe anexa nr. 2 la Ordinul ministrului  agriculturii și dezvoltării rurale nr. 161/2012 (ordinul nr.   161/2012), societatea reclamantă a fost sancționată cu “Codul 3”, care prevedea o reducere cu 50 % a ajutorului obținut în cadrul programului de finanțare.

8. Prin nota din 6 martie 2013, APIA Arad a respins acțiunea ex gratia formulată de societatea reclamantă împotriva deciziei din 4 decembrie 2012. Din această notă reiese că persoana în cauză a fost sancționată pentru nerespectarea angajamentului său de agromediu încheiat în 2011, corespunzător pachetului 5.1, potrivit căruia trebuia să respecte condițiile legate de sistemul de management pentru o perioadă de cinci ani.

9. La 30 mai 2013, societatea reclamantă a introdus o acțiune la Curtea de Apel Timișoara (denumită în continuare “Curtea de Apel”) într-un litigiu administrativ împotriva Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva APIA București și APIA Arad, în vederea anulării deciziei din 4 decembrie 2012 la rândul său privind sancțiunea corespunzătoare reducerii cu 50 % a ajutorului de sprijin. Societatea reclamantă s-a întemeiat cu titlu preliminar pe motivul de nulitate al acestei decizii, susținând că aceasta nu a fost motivată.

10. În ceea ce privește fondul cauzei, societatea reclamantă a susținut că nedeclararea, pentru un anumit an, a anumitor suprafețe de teren ca având aceeași dimensiune ca și cele menționate în angajamentul de agromediu nu constituie o încălcare a unui criteriu general de eligibilitate sancționat la punctul B din anexanr. 2 la Ordinul nr. 161/2012, ci intră în domeniul de aplicare al punctului D din această anexă care reglementează sancțiunile pentru nedeclararea tuturor suprafețelor.

11. Aceasta a explicat de asemenea că dimensiunile suprafeței de teren erau, în esență, o chestiune separată de criteriile de eligibilitate și că, astfel se prevede în mod expres la articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1975/2006 al Comisiei din 7 decembrie 2006 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește aplicarea procedurilor de control și de ecocondiționalitate pentru măsurile de sprijin pentru dezvoltare rurală [Regulamentul (CE) nr.   1975/2006), reducerile sau excluderile de ajutor aplicate în cazul nerespectării criteriilor de eligibilitate nu s-au aplicat fluctuațiilor suprafeței de teren. Potrivit societății reclamante, dispozițiile punctului D din anexa nr.      2 la Ordinul nr. 161/2012 corespundeau articolului 16 alineatul   (1) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 al Comisiei din 27 ianuarie 2011 de stabilire   a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește aplicarea procedurilor de control și de ecocondiționalitate pentru măsurile de sprijin pentru dezvoltare rurală [Regulamentul (UE) nr.   65/2011] și la articolul 55 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr.   1122/2009; care a stabilit o sancțiune care nu depășește 3 % din valoarea ajutorului financiar în cazul nedeclarării sau retragerii anumitor părți ale suprafețelor pentru un anumit an calendaristic și, implicit, a exclus calificarea acestor “nereguli” drept încălcări ale condițiilor de eligibilitate.

12. În ședința din 9 septembrie 2013, societatea reclamantă a solicitat Curții de Apel, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, să sesizeze CJUE cu întrebări preliminare cu privire la dispozițiile europene pe care le-a considerat relevante în speță.

13. Printr-o hotărâre din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel a respins acțiunea societății interesate în cauză și a anulat decizia atacată pentru lipsa motivării. Curtea de Apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea de decizie preliminară formulată de societatea reclamantă.

14. APIA București și APIA Arad au atacat această hotărâre la Înalta Curte de Casație și Justiție (“Înalta Curte”). Printr-o hotărâre din 24 februarie 2015, Înalta Curte le-a admis recursul, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre judecare Tribunalului Arad (“Tribunalul Arad”), instanța competentă, potrivit Înaltei Curți, să judece cauza în primă instanță.

15. În ședința din 5 mai 2015, societatea reclamantă a solicitat instanței departamentale să sesizeze CJUE cu privire la întrebările referitoare la interpretarea articolului 18 din Regulamentul (UE)nr.

16. Printr-o hotărâre pronunțată în data de 19 mai 2015, instanța de fond a respins cererea de decizie preliminară formulată de societatea reclamantă. Aceasta a amintit că instanța națională avea posibilitatea de a nu iniția cererea de decizie preliminară fie pentru că a considerat că poate interpreta ea însăși dispozițiile europene respective, fie pentru că a considerat că dreptul european invocat nu era relevant în speță sau, în sfârșit, deoarece răspunsul la întrebarea adresată era evident din jurisprudența deja existentă a CJUE. În continuare, aceasta a arătat că instanța națională nu era obligată să permită o astfel de cerere în cazul în care decizia care urma să fie pronunțată putea fi atacată. Acesta a explicat că, în cazul în care instanța națională avea îndoieli cu privire la compatibilitatea unui standard intern cu un standard european, principiul supremației dreptului european i-a permis, după caz, să elimine efectele primului. Prin urmare, acesta a considerat că, în cazul de față, nu era oportun să sesizeze CJUE, astfel solicitase societatea reclamantă.

17. Printr-o hotărâre din 16 iunie 2015, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei și a anulat decizia atacată.

18. APIA din București și APIA din Arad au sesizat Curtea de Apel. Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel a admis aceste recursuri, a desființat hotărârea pronunțată în primă instanță și a retrimis cauza instanței de fond pentru o nouă hotărâre în primă instanță.

19. Printr-o hotărâre din 9 februarie 2016, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei. În acest sens, instanța de fond a reținut că art. 7 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernuluinr. 125/2006 privind aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, acordate în agricultură începând cu anul 2007 (“O.U.G.nr. 125/2006”) prevedea condițiile pentru a putea beneficia de aceste plăți. Aceasta a remarcat apoi că, pentru a obține plata, agricultorul a trebuit, printre altele, să țină un angajament pentru o perioadă de cinci ani. Acesta a enumerat condițiile sistemului de gestionare pe care agricultorul trebuia să le îndeplinească pentru a primi ajutorul corespunzător pachetului 5. În cele din urmă, aceasta a adăugat că ar trebui să se țină seama de faptul că, în anexa nr. 2, Ordinul nr.   161/2012 a inclus punctul B intitulat “sancțiuni generale și specifice pentru nerespectarea criteriilor de eligibilitate” și că, printre aceste criterii, a menționat că “domeniile pentru care întreprinderea a fost încheiată ar trebui să fie în continuare înregistrate la un organism de control și certificate pentru întreaga perioadă de angajament”. Acest criteriu a fost un criteriu special prevăzut în mod expres în pachetul 5.

20. Instanța departamentală a explicat apoi că, în temeiul articolului 36 litera (a) punctul (iv) din Regulamentul (CE)nr. 1698/2005, plățile pentru agromediu trebuiau să sprijine dezvoltarea durabilă a zonelor rurale și că, în conformitate cu articolul 39 alineatele (2) și (3) din același regulament, fermierul s-a fost angajat în mod voluntar și, în general, pentru o perioadă de cinci până la șapte ani. Acesta a stabilit apoi conținutul articolelor 13 și 14 din Ordonanța Guvernului (224/2008) de stabilire a cadrului general pentru punerea în aplicare a măsurilor cofinanțate din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală în cadrul Programului național de dezvoltare rurală 2007-2013 (punctul 30 de mai sus).

21. Instanța de fond a reținut că, în cererea sa din 2012, societatea reclamantă declarase, pentru cinci dintre parcelele sale, suprafețe mai mici decât cele declarate în anul 2011, ceea ce contravine condițiilor referitoare la sistemul de management corespunzător pachetului de agromediu acordat pe o perioadă de cinci ani. Aceasta a observat, de asemenea, că, pentru trei parcele, societatea reclamantă nu a fost în măsură să prezinte certificarea acordată de organismul de control. În ceea ce privește instanța de fond, aceste fapte intră sub incidența punctului B din anexanr. 2 la Ordinul nr. 161/2012 și nu a punctului D, astfel a susținut societatea reclamantă. Aceasta a explicat că sancțiunile prevăzute pentru nedeclararea tuturor suprafețelor erau aplicabile atunci când nu era cunoscută condiția de eligibilitate prevăzută la articolul 7 alineatul (1) literele (b) și (e) din OUG   nr. 1125/2006. Potrivit instanței departamentale, legiuitorul european a solicitat ca, pentru a fi eligibil pentru sprijin financiar de la bugetul UE, agricultorul să respecte cerințele agricole și de mediu minime pe întreaga suprafață a exploatației și nu numai pe suprafața pentru care a fost acordat ajutorul financiar.

22. Societatea reclamantă a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel. Aceasta a susținut că decizia atacată a fost emisă cu încălcarea articolelor 16 și 18 din Regulamentul (UE)nr. 65/2011, că condiția referitoare la întreținerea aceleiași suprafețe de teren nu era un criteriu de eligibilitate și că, având în vedere suprafața foarte mică de teren nedeclarată în 2012, aplicarea sancțiunilor prevăzute în anexa nr. 2   la Ordinul nr. 161/2012 era incorectă și a avut loc cu încălcarea legislației relevante a Uniunii, care ar trebui să prevaleze asupra legislației naționale.

23. În ședința din 28 octombrie 2016, la încheierea procedurii în ședință publică, societatea reclamantă a solicitat Curții de Apel să reia cauza și să redeschidă procedura pentru a invoca un incident procedural. Curtea de Apel a admis această cerere.

24. Societatea reclamantă a solicitat Curții de Apel să sesizeze CJUE cu titlu preliminar, întrucât interpretarea dispozițiilor legale aplicabile și conformitatea acestora cu dreptul european erau deschise mai multor interpretări. Cererea de trimitere în cauză se referea la interpretarea următoarelor standarde:

– articolul 16 alineatul (1) a doua teză și articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul (UE)nr. 65/2011;

– punctele 79 și 80 din Preambulul Regulamentului (CE) nr. 1122 al Comisiei din 30 noiembrie 2009 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr.   73/2009 al Consiliului în ceea ce privește ecocondiționalitatea, modularea și sistemul integrat de administrare și control în cadrul schemelor de sprijin direct pentru agricultori prevăzute în regulamentul respectiv;

– articolul 24 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din Regulamentul (CE) nr.    73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori – articol abrogat, dar în vigoare la momentul punerii în aplicare a presupuselor acțiuni de natură să sancționeze și să inițieze proceduri;

– sancțiunile reglementate    de Ordinul nr. 161/2012 și ale căror dispoziții, potrivit reclamantei, urmau să constituie transpunerea articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr.  65/2011 și a articolului 55 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr.

25. Reclamanta întocmește de asemenea o listă de întrebări și întrebări juridice care trebuie adresate CJUE, pe care le-a depus la dosar.

26. Printr-o hotărâre definitivă din 28 octombrie 2016, Curtea de Apel a respins recursul reclamantei. În ceea ce privește cererea de decizie preliminară, aceasta s-a exprimat după cum urmează în partea introductivă a hotărârii sale:

[Curtea de Apel], în deliberare, a considerat că nu este necesar să se discute cererea de sesizarea CJUE în scopul de a se pronunța cu privire la interpretarea preliminară a dispozițiilor regulamentelor CE, astfel s-a sugerat (…) solicitantului. (…) »

27. Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat că dispozițiile Ordinului nr. 161/2012 nu intrau în conflict cu articolul 18 din Regulamentul (UE) nr.  65/2011, astfel a susținut reclamanta. Aceasta a considerat că dispozițiile ordinului respectiv “au stabilit în mod corect, în anexa   nr. 2 la acesta, sancțiunile generale și specifice aplicabile în cazul nerespectării criteriilor de eligibilitate” și că acestea “au stabilit la punctul B din această anexă criteriile de eligibilitate corespunzătoare pachetului 5 privind agricultura ecologică, care prevedeau o condiție principală de eligibilitate conform căreia suprafețele pentru care angajamentul fusese încheiat în vederea obținerii ajutorului financiar trebuiau să fie înregistrate în continuare la un organism de control și certificate pentru întreaga perioadă a angajamentului”. În urma examinării documentelor din dosar, Curtea de Apel a constatat că nu a fost îndeplinită condiția de eligibilitate necesară pentru obținerea asistenței financiare în conformitate cu angajamentul de agromediu încheiat în 2011, întrucât, în anul 2012, suprafața totală pentru care reclamanta s-a angajat în anul 2011 nu a fost înregistrată sau certificată, cu încălcarea condiției care impunea respectarea angajamentului încheiat inițial pentru o perioadă de cinci ani. Aceasta a adăugat că instanța departamentală a aplicat în mod corect dispozițiile relevante din O.U.G.nr. 125/2006.

28. Societatea reclamantă a formulat o contestație în anulare, o cale extraordinară de atac, împotriva hotărârii din 28 octombrie 2016, întemeiată pe o lipsă de motivare a acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 26 aprilie 2017, Curtea de Apel a respins contestația în anulare, precizând că instanța care s-a pronunțat în ultimă instanță s-a pronunțat cu privire la cererea de decizie preliminară în măsura în care a respins-o și că motivarea insuficientă a acestei decizii nu constituia o omisiune în sensul dreptului procedural.

CADRUL JURIDIC INTERN ȘI EUROPEAN RELEVANT

DREPTUL INTERN RELEVANT

29. Articolele relevante din Codul de procedură civilă au următorul cuprins:

Articolul 425

“Hotărârea trebuie să cuprindă:

(…)

(b) considerentele, care precizează obiectul cererii introductive și stabilesc pe scurt afirmațiile părților respective, situația de fapt adoptată de instanță pe baza probelor cercetate, motivele în fapt și în drept ale deciziei, indicând atât motivele pentru care au fost admise cererile părților, cât și motivele pentru care au fost respinse. »

30. Articolul 13 din Ordonanța Guvernului nr. 224/2008 pentru stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor cofinanțate din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală în cadrul Programului național de dezvoltare rurală 2007-2013, în vigoare la momentul faptelor, prevedea că utilizarea durabilă a terenurilor agricole era asigurată, printre altele, prin măsura 214 intitulată “Plăți pentru agromediu”. Potrivit articolului 14 din acest ordin, APIA trebuia să stabilească dacă solicitantul ajutorului avea dreptul la plată, să definească suma care urma să fie alocată și să efectueze plata.

31. Prevederile relevante în cazul de față ale Ordonanței de urgență a Guvernuluinr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor naționale suplimentare de plăți directe, care au fost acordate în agricultură începând cu anul 2007, în vigoare la momentul faptelor, au fost formulate după urmează:

Articolul 7

“(1) Pentru a beneficia de acordarea plăților în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înregistrați în registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să solicite plăți în timp util și să îndeplinească următoarele condiții generale:

a) să exploateze terenuri agricole cu o suprafață de cel puțin 1 ha și suprafața parcelei agricole de cel puțin 0,3 ha (…);

(b) să declare toate parcelele agricole;

(…)

(e) să respecte bunele condiții agricole și de mediu, reglementate de legislația națională, pe întreaga suprafață agricolă a exploatației;

(…) »

32. Ordinulministrului agriculturii si dezvoltarii rurale nr. 161/2012, in vigoare la data faptelor, prevedea, printre altele, in cadrul Programului National de Dezvoltare Rurala 20072013, sistemul de penalitati aferente cererilor de plata depuse inca din anul 2012, care a fost aprobat pentru masura 214 intitulata “Plati pentru agromediu”. Anexa 2 reglementa sistemul de sancțiuni pentru măsura 214.

33. Punctul B din anexa nr. 2 se referea la sancțiunile generale și specifice aplicabile în cazul nerespectării criteriilor de eligibilitate.” Cu privire la acest aspect, “semnarea și menținerea angajamentului pentru o perioadă de cinci ani de la data semnării” a fost inclusă în al doilea tabel din anexa  nr. 2. În ceea ce privește pachetul 5 privind agricultura ecologică, același tabel a indicat, printre condițiile de eligibilitate, că “zonele pentru care a fost încheiat angajamentul ar trebui să fie în continuare înregistrate la un organism de control și certificate pentru întreaga perioadă de angajament”. În cazul în care acest criteriu nu a fost îndeplinit și suprafața a fost redusă cu mai mult de 30 % decât cea pentru care a fost încheiat angajamentul, ar trebui aplicată sancțiunea de la codul 3, și anume reducerea cu 50 % a ajutorului acordat.

34. Punctul D din anexa nr. 2 la Ordinul nr.  161/2012 intitulat “Sancțiuni pentru nedeclararea tuturor suprafețelor” prevede următoarele:

“În cazul în care, pentru un anumit an, un agricultor nu declară toate suprafețele agricole și diferența dintre suprafața agricolă totală declarată în cererea de plată, pe de o parte, și suprafața declarată plus suprafața totală a parcelelor agricole nedeclarate, pe de altă parte, este mai mare de 3 % din suprafața declarată, valoarea totală a plăților datorate unui agricultor pentru anul în care s-a constatat neregula se reduce cu maximum până la 3% (…) »

DREPTUL RELEVANT AL UNIUNII EUROPENE

35. Articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE; fostul articol 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene) prevede trimiterea unei hotărâri preliminare la CJUE după urmează:

“Curtea de Justiție este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la:

(a) cu privire la interpretarea prezentului tratat,

(b) privind valabilitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității (…);

(…)

În cazul în care o astfel de întrebare este adresată unei instanțe dintr-unul dintre statele membre, instanța respectivă poate, în cazul în care consideră că este necesară o decizie cu privire la acest aspect pentru a se pronunța, să solicite Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o astfel de întrebare este ridicată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale împotriva căreia nu există o cale de atac judiciară în temeiul dreptului intern, instanța respectivă este obligată să sesizarea Curții de Justiție. »

36. Interpretând această dispoziție, CJUE a precizat următoarele în Hotărârea S.r.l. CILFIT și Lanificio di Gavardo S.p.a.c. Ministerul Sănătății (C-283/81, hotărârea din 6 octombrie 1982, ECLI : EU : C : 1982:335, § 21):

« (…) o instanță ale cărei decizii nu fac obiectul unei căi de atac judiciare în temeiul dreptului național este obligată, în cazul în care se pune problema dreptului [Uniunii], să își respecte obligația de a sesiza instanța, cu excepția cazului în care a constatat că întrebarea ridicată este lipsită de relevanță sau că dispoziția [Uniunii] în cauză a fost deja interpretată de Curte sau că aplicarea corectă a dreptului [Uniunii] este necesară cu o astfel de evidentă încât nu lasă loc de îndoială rezonabilă; existența unei astfel de eventualitate trebuie apreciată în lumina caracteristicilor specifice ale dreptului [Uniunii], a dificultăților deosebite prezentate de interpretarea sa și a riscului de divergențe în jurisprudența comunitară. »

37. În ceea ce privește inițierea procedurii preliminare, CJUE a arătat următoarele în hotărârea György Katz c. István Roland Sós (C-404/07, 9 octombrie 2008, ECLI:EU:C:2008:553, § 37):

« (…) este de competența instanței naționale, iar nu a părților din litigiul principal să sesizeze Curtea. Prin urmare, competența de a stabili întrebările care trebuie adresate Curții revine exclusiv instanței naționale, iar părțile nu își pot modifica conținutul(…) »

38. În Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ference Schneider (C-137/08, ECLI:EU:C:2010:659, § 28), CJUE a precizat următoarele:

« (…) sistemul instituit la articolul 267 TFUE pentru a asigura unitatea interpretării dreptului Uniunii în statele membre stabilește o cooperare directă între Curte și instanțele naționale printr-o procedură care nu are legătură cu nicio inițiativă a părților (…) »

39. La 25 noiembrie 2016, CJUE a publicat o actualizare a “recomandărilor sale adresate instanțelor naționale cu privire la introducerea unei proceduri preliminare” (2016/C 439/01),a căror parte relevantăeste următoarea:

“(3) Competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțelor naționale, indiferent dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu doresc să sesizeze Curtea. În măsura în care este chemată să își asume răspunderea pentru decizia judecătorească care urmează să fie pronunțată, revine instanței naționale sesizate cu un litigiu – și numai pentru aceasta – luarea în considerare, având în vedere particularitatile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a putea pronunța o hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le pune Curții. »

40. Dispozițiile relevante ale Regulamentului (CE)nr. 1698/2005 al Consiliului din 20 septembrie 2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) au următorul cuprins:

Articolul 36 – Măsuri

“Ajutorul prevăzut în prezenta secțiune se referă la:

(a) măsuri care vizează utilizarea durabilă a terenurilor agricole prin:

(…)

(iv) plăți de agromediu;

(…) »

Articolul 39 – Plăți pentru agromediu

« (…)

(2) Plățile pentru agromediu se acordă fermierilor care își iau în mod voluntar angajamente în materie de agromediu. În cazul în care acest lucru este justificat de realizarea obiectivelor de mediu, plățile de agromediu pot fi acordate altor administratori de terenuri.

(3) Plățile pentru agromediu se referă numai la angajamentele care depășesc standardele obligatorii stabilite în conformitate cu art.

Aceste angajamente sunt, în general, asumate pentru o perioadă de cinci până la șapte ani. (…) »

41. Articolele relevante din Regulamentul (UE)nr. 65/2011 al Comisiei din 27 ianuarie 2011 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește aplicarea procedurilor de control și de ecocondiționalitate pentru măsurile de sprijin pentru dezvoltare rurală au următorul cuprins:

Articolul I

Domeniul de aplicare

“Prezentul regulament stabilește normele de aplicare a procedurilor de control și de ecocondiționalitate pentru măsurile de sprijin pentru dezvoltare rurală cofinanțate instituite în temeiul Regulamentului (CE)nr.

Subsecțiunea II

Reduceri și excluderi

Articolul 16

Reduceri și excluderi în dimensiunea suprafeței

“(1) În cazul în care, pentru un anumit an, un beneficiar nu declară toate suprafețele agricole și diferența dintre suprafața agricolă totală declarată în cererea de plată, pe de o parte, și suprafața declarată plus suprafața totală a parcelelor agricole nedeclarate, pe de altă parte, este mai mare de 3 % din suprafața declarată, valoarea totală a plăților pentru măsurile pe suprafață care trebuie plătite beneficiarului respectiv pentru anul respectiv se reduce până la 3%, în funcție de severitatea omisiunii.

(…) »

Articolul 18

Reduceri și excluderi în cazul nerespectării altor criterii de eligibilitate, angajamente și obligații conexe

“(1) Ajutorul solicitat se reduce sau se refuză în cazul în care nu sunt îndeplinite următoarele obligații și criterii:

(a) pentru măsurile prevăzute la articolul 36 literele (a) punctele (iv) și (a) punctul (v) și la articolul 36 litera (b) punctul (v) din Regulamentul (CE) nr.

(b) alte criterii de eligibilitate decât cele referitoare la suprafața sau numărul de animale declarate.

În cazul angajamentelor multianuale, reducerile, excluderile și recuperările ajutoarelor se aplică, de asemenea, sumelor deja plătite în anii anteriori pentru angajamentul respectiv. (…) »

ÎN DREPT

PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

42. Societatea reclamantă susține că Curtea de Apel i-a respins cererea de decizie preliminară fără a motiva acest lucru. Acesta invocă articolul 6 § 1 din Convenție, ale căror părți relevante sunt formulate după urmează:

“Orice persoană are dreptul la un proces echitabil (…) de către o instanță (…), care va decide (…) contestarea drepturilor și obligațiilor sale într-un proces în condițiile legii (…) »

Admisibilitate

43. Curtea reamintește că, pentru ca articolul 6 § 1 să se aplice în cadrul componentei sale “civile”, trebuie să existe o “contestație” la un “drept” care poate fi invocat, cel puțin într-o manieră care poate fi apărată, recunoscut în dreptul intern, indiferent dacă dreptul în cauză este sau nu protejat de convenție (a se vedea, printre multe alte precedente, Cauza Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) [GC],nr. 22251/08,§42, CEDO 2015). Curtea observă că procedura internă se referea la amploarea reducerii ajutorului financiar acordat societății reclamante care desfășura activități agricole, în temeiul dispozițiilor europene privind sprijinul pentru dezvoltare rurală și al legislației naționale relevante (punctul 5 de mai sus). În aceste condiții, Curtea consideră că societatea reclamantă ar putea pretinde, cel puțin în mod discutabil, să aibă un drept recunoscut de dreptul național. Având în vedere interesul patrimonial și potențialele repercusiuni pe care soluționarea litigiului le-ar putea avea asupra activității societății în cauză, Curtea consideră că partea civilă a articolului 6 din Convenție este aplicabilă în speță.

44. Constatând că această plângere nu este vădit nefondată sau inadmisibilă pentru niciun alt motiv menționat la articolul 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă.

Pe fond

Tezele părților

(a) Societatea solicitantă

45. Societatea reclamantă susține că refuzul Curții de Apel de a sesiza CJUE cu privire la întrebările preliminare care i-au fost adresate nu a fost motivat în lumina criteriilor stabilite în hotărârea Cilfit. Aceasta adaugă că, în motivarea Hotărârii din 28 octombrie 2016, nu existau elemente de probă care să fi condus la deducerea faptului că abordarea Curții de Apel se referea la criteriul irelevanței cererii introductive și/sau la criteriul evidentei interpretării exacte a dispozițiilor dreptului Uniunii. Aceasta precizează că motivarea instanței departamentale în hotărârea preliminară din 19 mai 2015 nu a complinit ne motivarea curții de apel, dat fiind că era o instanță de primă instanță pentru care cererea de trimitere preliminară era facultativă și că s-a pronunțat pe principiul supremației dreptului european și nu pe criteriile stabilite în jurisprudența Cilfit.

(b) Guvernul

46. Guvernul explică faptul că, în speță, Curtea de Apel a respins cererea de decizie preliminară formulată de societatea reclamantă pentru motivul că nu era necesară examinarea cererii. Aceasta adaugă că instanța departamentală, în hotărârea preliminară din 19 mai 2015, menționase că instanța națională nu era obligată să facă o cerere de decizie preliminară deoarece a considerat fie că poate interpreta ea însăși dispozițiile europene, fie că dreptul european invocat nu era relevant în speță (punctul 16 de mai sus).

47. Pentru guvern, răspunsul dat societății reclamante a sugerat că instanțele naționale nu aveau nicio îndoială cu privire la aplicarea corectă a dreptului Uniunii în speță și că motivul astfel invocat de societatea reclamantă era lipsit de relevanță. Guvernul susține că instanța departamentală și-a motivat temeinic decizia, subliniind liniile intime ale întrebărilor adresate CJUE pentru o decizie preliminară (punctul 16 de mai sus). Aceasta adaugă că motivele respingerii cererii de decizie preliminară în lumina criteriilor stabilite în cauza Cilfit ar putea fi deduse din motivarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel pe fond. Acesta explică faptul că, răspunzând căilor de atac ale societății reclamante întemeiate pe dreptul Uniunii, Curtea de Apel a arătat că dispozițiile Ordonanței nr.  161/2012 nu contravin dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr.   65/2011 și au stabilit modul în care acest ordin a stabilit sancțiunile aplicabile.

Constatările Curții

(a) Principii generale

48. Astfel a explicat Curtea în Hotărârea Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei (nr. 3989/07 și 38353/07,§56, 20 septembrie 2011) și amintită mai recent în cauza Sanofi Pasteur c. Franța (nr.  25137/16,§  68, 13 februarie 2020), rezultă din articolul 267 al treilea paragraf TFUE că, atunci când o întrebare referitoare în special la interpretarea tratatului sau la actele adoptate de instituțiile Uniunii este ridicată în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu fac obiectul controlului jurisdicțional în temeiul dreptului național – ar fi, în speță, Curtea de Apel – această instanță este obligată să sesizeze CJUE cu titlu preliminar. Cu toate acestea, această obligație nu este absolută. Din jurisprudența Cilfit a CJUE reiese că instanțele naționale ale căror decizii nu fac obiectul controlului jurisdicțional în temeiul dreptului național, precum și alte instanțe naționale, trebuie să aprecieze dacă este necesară o decizie cu privire la un aspect al dreptului Uniunii pentru a le permite să se decidă. Hotărârea arată în această privință că, în consecință, acestea nu sunt obligate să sesizeze o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii ridicată în fața lor atunci când consideră că “[această întrebare] este lipsită de relevanță”, că “dispoziția [Uniunii] în cauză a fost deja interpretată de Curte [de Justiție]” sau că “aplicarea corectă a dreptului [Uniunii] este atât de evidentă încât nu lasă loc de îndoieli întemeiate” (punctele 36-39 de mai sus).

49. Convenția nu garantează, ca atare, dreptul de a dispune trimiterea unei cauze preliminare de către judecătorul național la CJUE(Hotărârea Baydar c. Țărilor de Jos, nr.   55385/14,§39, 24 aprilie 2018; a se vedea, de asemenea, Hotărârea Ullens de Schooten și Rezabek,citată anterior, § 57). Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (1) impune instanțelor naționale obligația de a preciza, în lumina legislației aplicabile, deciziile prin care refuză să sesizeze o întrebare preliminară, cu atât mai mult cu cât legea aplicabilă permite un astfel de refuz numai ca excepție. Curtea a dedus din aceasta că, atunci când este sesizată pe baza unei acuzații de încălcare a articolului 6 alineatul (1), sarcina sa este de a se asigura că decizia de refuz criticată în fața sa este însoțită în mod corespunzător de astfel de motive. În aceste condiții, aceasta a amintit că, deși îi revine solicitantului să efectueze această verificare în mod riguros, nu îi revine solicitantului să evidențieze eventualele erori pretins făcute de instanțele naționale în interpretarea sau aplicarea legii relevante (Ullens de Schooten și Rezabek,citate mai sus, §§ 60-61, Dhahbi c. Italiei,nr. 17120/09,§31, 8 aprilie 2014, și Sanofi Pasteur, citată mai sus, § 69). Cu privire la acest ultim aspect, Aceasta a subliniat de asemenea că revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor judecătorești, față de interpretarea și aplicarea dreptului național, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii, rolul Curții fiind limitat la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor deciziilor lor(Ullens de Schooten și Rezabek,citate mai sus, § 54).

50. Curtea a clarificat de asemenea că, în contextul specific al articolului 267 al treilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii, aceasta înseamnă că instanțele naționale ale căror decizii nu fac obiectul controlului jurisdicțional în temeiul dreptului național, care refuză să sesizeze CJUE pentru o întrebare preliminară referitoare la interpretarea dreptului Uniunii ridicată în fața lor, sunt obligate să își motiveze refuzul în lumina obiecțiilor prevăzute de jurisprudența CJUE (Ullens de Schooten și Rezabek,citate mai sus, § 62, și Sanofi Pasteur,citate mai sus, § 70).

51. Curtea a confirmat aceste principii în hotărârile și deciziile ulterioare, precizând în același timp că acestea nu se opun faptului că, în cazul în care o instanță națională superioară respinge sumar o cerere deoarece nu ridică probleme juridice fundamental importante sau nu are nicio șansă de reușită, este, după caz, acceptabil ca, în temeiul articolului 6 din convenție, să nu se trateze în mod explicit cererea de decizie preliminară formulată în cadrul acestei cereri (a se vedea în special Hotărârea Baydar,citată anterior, §§ 42, 46 și 48). Același lucru este valabil și în cazul în care acțiunea este declarată inadmisibilă pentru nerespectarea condițiilor de admisibilitate (Astikos Kai Paratheristikos Oikodomikos Synetairismos Axiomatikon și Karagiorgos c. Greciei (dec.), nr. 29382/16 și 489/17,§47, 9 mai 2017). În astfel de cazuri, răspunsurile la întrebările avute în vedere, oricare ar fi acestea, nu ar avea niciun efect asupra rezultatului cauzei(ibidem). Curtea admite, de asemenea, că, concreto,motivele respingerii cererii de decizie preliminară în lumina criteriilor Cilfit pot fi deduse din motivarea restului deciziei instanței în cauză(Cauza Krikorian c. Franței (dec.), nr.  6459/07,§§ 9799, 26 noiembrie 2013, Harisch c. Germania,nr. 50053/16,§§ 37-42, 11 aprilie 2019, și Ogieriakhi c. Irlandei (dec.), [Comitetul] nr.     57551/17, §62, 30 aprilie 2019) sau din motive oarecum implicite indicate în decizia de respingere a cererii (Repcevirág Szövetkezet c. Ungariei,nr.  70750/14,§§ 57-58, 30 aprilie 2019).

(b) Cu aplicare a acestor principii în speță

52. În speță, întrebările preliminare adresate Curții de Apel CJUE de către societatea reclamantă, care priveau interpretarea mai multor articole de drept european, au fost formulate în mod precis și în modul impus de dreptul național (punctele 24-25 de mai sus) (în raport cu Hotărârea Somorjai împotriva Ungariei, nr.  60934/13,§§ 59-60, 28 august 2018). În plus, acest lucru nu a fost controversat între părți. Pe de altă parte, Curtea de Apel nu a declarat inadmisibil recursul reclamantei, ci l-a respins după examinarea fondului cauzei. Astfel, nu este cazul primului caz menționat la punctul 51 de mai sus.

53. Apoi, ca răspuns la cererea de decizie preliminară formulată împotriva CJUE de societatea reclamantă, Curtea de Apel s-a limitat să constate că “nu era necesar să se discute cererea de sesizării CJUE” (punctul 26 de mai sus). Prin urmare, Curtea de Apel nu s-a referit în mod expres la unul dintre cele trei criterii Cilfit și nu există niciun lucru care să indice că ar fi considerat că dispozițiile dreptului Uniunii în cauză ar fi fost “deja interpretate” de CJUE, guvernul nu îl susține. Pe de altă parte, guvernul pare să considere că este implicit în hotărârea Curții de Apel că, pentru judecătorii care au soluționat cauza, aplicarea corectă a dreptului Uniunii era evidentă și că, prin urmare, întrebările erau lipsite de relevanță (punctul 47 de mai sus). În această privință, acesta susține că, în hotărârea sa din 28 octombrie 2016, Curtea de Apel a menționat că dispozițiile Ordinului nr. 161/2012 „nu contravin articolului 18 din Regulamentul (UE) nr. 65/2011”.

54. Cu toate acestea, Curtea nu vede în motivarea deciziei curții de apel niciun fel de elemente de probă din care să se poată deduce că aceasta ar fi fost abordarea Curții de Apel.

55. Desigur, hotărârea Curții de Apel se referă cel puțin în partea introductivă la întrebările preliminare adresate de societatea reclamantă (utilizând formularea “nu era necesar să se discute cererea de sesizarea CJUE”). Cu toate acestea, această hotărâre nu indică motivele pentru care s-a considerat că întrebările adresate nu meritau să fie discutate și transmise CJUE(Sanofi Pasteur,citată mai sus, § 78, și Schipani și alții împotriva Italiei, nr.   38369/09,§§ 70-71, 21 iulie 2015). Simplul fapt de a menționa că dispozițiile Ordinului nr.   161/2012 nu au fost contrare articolului 18 din Regulamentul (UE) nr.   65/2011 nu constituie un răspuns clar cu ceea ce privește motivul refuzului (a se vedea, pentru o situație diferită, Sindicatul Pro România (dec.), nr.    24456/13, §§ 29-30, 6 martie 2014, în care instanțele naționale au explicat de ce dispozițiile europene nu erau aplicabile în speță). Mai mult, analiza efectuată de Curtea de Apel care a făcut referire la articolul 18 § 1 din Regulamentul (UE) nr.   65/2011 (punctul 27 de mai sus) a acoperit cu greu absența oricărei explicații cu privire la refuzul de a adresa CJUE întrebări cu privire la celelalte dispoziții europene menționate în cererea de sesizare. În opinia Curții, raționamentul care stă la baza hotărârii Curții de Apel nu face, așadar, posibil să se stabilească dacă aceste întrebări au fost examinate în lumina criteriilor Cilfit  și, în caz afirmativ, având în vedere care dintre aceste criterii instanța de fond a decis să nu le transmită CJUE.

56. În ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia instanța departamentală a furnizat în hotărârea sa preliminară din 19 mai 2015 o explicație aprofundată care justifică respingerea cererii de decizie preliminară formulată de societatea reclamantă (punctul 47 de mai sus), Curtea observă că, în fața acestei instanțe, societatea reclamantă nu a ridicat întrebări identice cu cele ridicate în fața Curții de Apel (punctele 15 și 24 de mai sus). În plus, ca urmare a casarii hotărârii din 16 iunie 2015 pronunțată de instanța de fond (punctul 18 de mai sus), cauza a fost retrimisă instanței de fond pentru o nouă hotărâre, hotărârea pronunțată anterior dreptului din 19 mai 2015 nefiind mai valabilă. În sfârșit, având în vedere că decizia care urmează să fie pronunțată de instanța departamentală a fost supusă recursului, criteriile care trebuie aplicate de instanță pentru respingerea cererii de sesizare a societății reclamante nu au fost cele prevăzute în jurisprudența Cilfit (punctul 16 de mai sus).

57. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz.

CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

58. În temeiul articolului 41 din Convenție,

“În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite doar ștergerea imperfectă a consecințelor unei astfel de încălcări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, doar satisfacție.”

Prejudiciu

1. Societatea reclamantă nu solicită niciun prejudiciu material. Pe de altă parte, aceasta solicită despăgubiri în valoare de 6 000 de euro pentru prejudiciul nepatrimonial pe care îl consideră că l-ar fi suferit.

2. Guvernul susține că o posibilă constatare a încălcării Convenției ar putea constitui o cale de atac adecvată. În subsidiar, aceasta consideră că suma solicitată de persoana în cauză este excesivă și nerezonabilă.

3. Curtea observă că societatea reclamantă nu solicită despăgubiri pentru prejudiciul său material. Prin urmare, nu se va acorda nicio sumă pentru acest lucru. În ceea ce privește repararea prejudiciului care nu este material, Curtea a declarat deja că prejudiciul moral poate implica, pentru o persoană juridică, elemente mai mult sau mai puțin “obiective” și “subiective”. Dintre aceste elemente, trebuie să recunoaștem reputația persoanei juridice, dar și incertitudinea în planificarea deciziilor ce urmează a fi luate, perturbările cauzate conducerii persoanei juridice în sine, ale căror consecințe nu se pretează unui calcul exact și, în cele din urmă, deși într-o măsură mai mică, angoasa și neplăcerile cu care se confruntă membrii organelor de conducere ale societății (Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României [GC], nr. 76943/11,§182, 29 noiembrie 2016). Tribunalul consideră că, în speță, simpla constatare a încălcării nu constituie o compensație suficientă pentru prejudiciul ne material suferit de societatea reclamantă. Acționând în acțiuni în conformitate cu articolul 41 din convenție, aceasta acordă suma de 1 500 EUR pentru daune morale.

Costuri și cheltuieli

1. Societatea reclamantă solicită 8 892 de euro pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor naționale și 6 273 de euro pentru cele efectuate în fața Curții. Acesta furnizează facturile corespunzătoare acestor sume.

2. Guvernul susține că societatea reclamantă nu a furnizat nicio dovadă a realității și a necesității costurilor suportate.

3. Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora sunt stabilite. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde societății reclamante suma de 5 000 de euro pentru toate costurile luate împreună.

Dobânda implicită

1. Curtea consideră oportun să se bazeze rata dobânzii de nerambursare pe rata dobânzii facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, hotărând în unanimitate,

1. Declară plângerea admisibilă;

2. constată că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție;

3. Constată

a) că statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data soluționării:

1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, pentru daune morale;

5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă de către societatea solicitantă cu drept impozit, pentru costuri și cheltuieli;

(b) de la expirarea perioadei menționate până la plată, aceste sume se majorează cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale;

4. Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă.

Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 13 iulie 2021, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Andrea Tamietti                         Yonko Grozev

Grefier                                         Președinte

Hotărârea în limba franceză se poate vizualiza aici.

 

Comments

comentarii

Tendință ascendentă a evoluției infecțiilor respiratorii și a cazurilor de gripă. În ultima săptămână, la Cluj au fost raportate trei decese și 1.544 de cazuri de gripă, astfel încât Clujul se plasează pe primul loc la niveț national după numărul cazurilor raportate.... Citește mai mult
Rezidenții ar putea susține examenul de obținere a titlului de medic în oricare dintre centrele universitare în care au efectuat minimum 6 luni de pregătire de bază.... Citește mai mult
Sărbători fericite!
APBCT

Lasă un răspuns