fbpx
Avocat Ioana Gelepu

”Ce putem face pentru a nu ajunge la închisoare pe motiv că am crezut în irevocabilitatea unor hotărâri judecătorești irevocabile”

Ioana Gelepu, avocat în Baroul București, a scris despre motivarea condamnării colegului ei Robert Roșu, arătând că și ea a făcut la fel, crezând în hotărâri judecătorești irevocabile.

”Atunci în decembrie, după fatidicul 17, am încercat să scriu. Nu am reușit, pur și simplu cuvintele nu se lăsau așezate pe pagină. Șuvoaie de explicații raționale ce puteau fi puse pe hârtie într-un mod coerent îmi pulsau în cap și, totuși, degetele se blocau deasupra tastaturii. Furia și revolta produseseră acest efect: eram blocată.

A venit apoi mult așteptatul eveniment al motivării. Nu a venit așa ușor cum am fi crezut citind Codul de procedură penală. Măsura din cod s-a triplat și tot creștea. Probabil fiind percepută prin niște lentile monstruoase, aceleași cuajutorulcărora am aflat, prin hotărâre, că albul nu e alb, e negru. Și că 1 + 1 nu fac 2, ci fac atât cât vrea completul. Dar și că profesia noastră nu valorează nici cât o ceapă degerată.

Când am început să citesc hotărârea, primul impuls a fost să închid documentul. Ajunsesem la paragrafele care explicau de ce patru hotărâri judecătorești care confirmau drepturile pentru care eu, colega lui Robert, alături de el și de mulți alți colegi, am făcut demersuri, nu pot fi luate în considerare, fiind nerelevante. M-am oprit, am citit din nou, am înțeles ce înțelesesem și prima oară și m-am gândit că nu are rost să avansez. Dacă autoritatea de lucru judecat, concept fundamental al dreptului, cheie de boltă a siguranței circuitului civil, care face ca dezlegarea dată unei pricini de o instanță printr-o hotărâre irevocabilă sau definitivă (în funcție de codul de procedură civilă aplicabil) să reprezinte adevărul absolut, este considerată „nerelevantă”, mi-a fost clar că tocmai am pătruns într-un teritoriu ce nu aparține dreptului, ci beznei. Mi-am adunat curajul pentru ce urma și am continuat să citesc. Iar drumul prin beznă aproape m-a orbit.

Una dintre faptele care au condus la concluzia săvârșirii infracțiunii de complicitate la constituirea de grup infracțional o reprezintă, conform hotărârii din 17 decembrie, demersurile efectuate de Robert pentru punerea în posesie a bunului Snagov, premisele avute în vedere fiind că Prințul Paul nu ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită, iar avocatul ar fi știut acest lucru. Aici mă retrag și rectific: a fost un automatism, nu sunt premise, pentru că nu vorbim despre un raționament. Discutăm doar despre piesele unui colaj al groazei. Citez: [a]stfel, în cazul Pădurii Snagov, inculpatul Roşu Robert Mihăiță a intervenit doar în faza punerii în posesie, după ce funcţionarii publici dispuseseră, cu încălcarea legii, retrocedarea către inculpatul Al României Paul a suprafeței de 46,78 ha teren forestier.

Inculpatul Roşu Robert Mihăiță cunoştea că inculpatul Al României Paul Philippe nu este îndreptățit la restituirea acestui teren […]”. – subl. ns. – (fila 359, paragrafele 5 și 6);

Iau busola dreptului (altă inerție, în condițiile în care motivarea de mai sus ne spune că trebuia să o arunc la gunoi) și văd direcția indicată:

  1. demersurile de punere în posesie s-au făcut în baza a două hotărâri judecătorești (sentințele civile nr. 1872/2003 și nr. 1496/2005 ale Judecătoriei Buftea). Prima dintre aceste hotărâri a devenit irevocabilă în anul 2003, iar a doua a dobândit caracter definitiv în 2006, adică anterior implicării societății de avocatură în acest proiect. Cea de-a doua hotărâre a devenit irevocabilă în ianuarie 2007;
  2. sentința civilă nr. 1872/2003 stabilise că Prințul Paul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, iar sentința nr. 1496/2005 respinsese acțiunea în anulare privind hotărârea Comisiei Județene Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate din 2004, care aprobase înscrierea acestuia în anexa 53, ca titular al suprafeței relevante de teren;
  3. ambele hotărâri, având autoritate de lucru judecat la data demersurilor, exprimă un adevăr imuabil.

Pare o situație seducător de simplă pentru orice avocat. Dosarele s-au tranșat, justiția   și-a spus cuvântul, iar adevărul a fost deja stabilit (în mod definitiv). Este o chestiune de timp până când se va materializa rezultatul acestor dosare, prin punerea în posesie în legătură cu bunul.

Chiar ați crezut în mirajul dreptului?

Ei bine, ați greșit!

Iată interpretarea corectă a situației: „[or, niciuna dintre cele două comisii nu a fost parte în procesul civil soluţionat prin sentinţa civilă nr.1872/2003 a Judecătoriei Buftea, iar Comisia locală Snagov – nici în cea de-a doua cauză civilă, soluţionată prin sentinţa civilă nr.1496/2005 a aceleiaşi instanţe şi, prin urmare, nu erau dispensate de îndeplinirea obligaţiei care le revenea […].” (subl.ns.), iar „inculpatul Al României Paul Philippe nu a făcut dovada dreptului de proprietate a presupusului său autor” – subl. ns.- (fila 323, paragrafele 2 și 1).

Fără a intra în toate cotloanele acestei anticamere a sfârșitului dreptului, tragem câteva concluzii, utile pe post de avertisment tuturor avocaților naivi, care au crezut în autoritatea de lucru judecat.

  1. O hotărâre judecătorească irevocabilă nu este obligatorie pentru stat, chiar dacă a fost pronunțată împotriva statului. De ce? Va striga un avocat de modă veche, care nu se dă bătut. Pentru că așa scrie mai sus, altă explicație nu îți pot da (am tot căutat, crede-mă).
  1. O autoritate a statului trebuie să reverifice situația juridică stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Cum așa? S-ar putea cutremura un alt inocent al dreptului. Și atunci ce mai înseamnă adevăr? Ne lămurește motivarea: „în privinţa sentinţelor civile nr.1872/2003 şi nr.1496/2005 pronunţate de Judecătoria Buftea, […] Înalta Curte reţine că, ceea ce li se impută acestora, este, în esenţă, încălcarea, în calitate de către membri ai Comisiei locale şi a celei judeţene de fond funciar, a obligaţiei prevăzută explicit în art.6 alin.1 din Legea nr.1/2000, de a verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestora, cu ocazia soluţionării cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.” – subl. ns. – (fila 322, paragraful 7). Astfel, hotărârea din 17 decembrie rescrie cu larghețe noul concept de autoritate de lucru judecat, unul flexibil și volatil, o fata morgana (ba apare, ba dispare și, indiferent cum o dai, e clar un lucru: nu ajungi niciodată să beneficiezi de efectele sale).
  1. Autoritatea statului este liberă să ajungă la o concluzie opusă celei rezultând din hotărârea judecătorească irevocabilă. Dar de ce s-a mai purtat un proces? Se va zvârcoli un alt decrepit al dreptului. Nu știu, mă tot întreb.
  1. Dacă te-ai încrezut în autoritatea de lucru judecat, iar un procuror este de părere că hotărârea judecătorească irevocabilă nu a ajuns la concluzia corectă, atunci cu regret te anunț că vei merge la închisoare. Ce mostră de umor negru este asta? Se va auzi din nou glasul avocatului desuet. Și cum putem preveni așa ceva, ai vreun sfat? Va îngăima clientul, potențial cumpărător al unui imobil cu privire la care vânzătorul a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă, care îi consfințea dreptul de proprietate.

Stau și mă gândesc ce să-i răspund. Nu este prima oară, m-am tot gândit la asta din 2015 încoace.

Și eu am făcut ce-a făcut Robert. Și eu am crezut în acele hotărâri judecătorești. Da, exact în aceleași. Și eu, exact ca și el, am redactat, semnat și trimis o notificare de punere în posesie, bazându-mă pe adevărul exprimat de aceste hotărâri (știu că mă repet, însă mă lovește nostalgia de câte ori vine vorba despre autoritate de lucru judecat). Adică exact ceea ce s-a reținut în sarcina lui ca fiind o infracțiune.

Doar pentru cei care nu sunt încă dezmeticiți, adaug: deși cutremurătoarea mea faptăde a face demersuri era reflectată de actele din dosarul penal, dar și de propria declarație ca martor, nu s-a sesizat nimeni vreodată că aș fi comis vreo infracțiune.

Date fiind noile „dezlegăripe care ni le oferă hotărârea din 17 decembrie, îmi fac curaj și sar înapoi în timp, încercând să înțeleg ce putem face pentru a nu ajunge la închisoare pe motiv că am crezut în irevocabilitatea unor hotărâri judecătorești irevocabile. O luăm pas cu pas, metodic, să nu ratăm ceva. Avem în față hotărârea judecătorească care zice ca X are dreptul la bunul Y. Verific: da, are ștampilă, este irevocabilă. Dacă mă iau după ce am învățat la scoală, aș face din nou ce am făcut: o notificare de punere în posesie (mare atenție și la acest subiect, voi reveni, există un cod nescris al cuprinsului unei notificări, iar încălcarea lui, de asemenea, te poate propulsa direct după gratii). Cum facem, totuși, să nu fim condamnați pentru constituire de grup infracțional? Este clar că există măsuri de prevenție. Trebuia să studiem toate actele dosarelor civile, să ne punem în locul completelor de judecată și să vedem dacă considerăm soluțiile corecte? Sau puteam suna la 112? Ne puteau ajuta poliția sau pompierii? Ori poate există o instituție desprinsă din Palatul viselor lui Kadare, care măsoară și cântărește hotărârile judecătorești, stabilind care sunt (citez) „verosimile? Asta trebuie să fie. Îngustă minte am uneori.

Deci, dragi confrați, acum totul este limpede ca lumina zilei: statul a înfăptuit justiția, apoi tot statul a decis că hotărârile judecătorești nu au, de fapt, nicio valoare (până când nu le validează autoritatea aceea omniscientă care, atenție, se ocupă și cu a bate cuie în destinele oamenilor neatenți, care nu au știut despre competențele sale). Nimic nou, vă rog să nu vă mai mirați atâta, până la urmă și Cronos își înghițea copiii, așa și cu statul nostru de drept care, prin justițiaînfăptuită pe 17 decembrie, a înghițit hotărârile produse anterior tot de justiție.

Am rezolvat viitorul, rămâne acum să ne ocupăm și de trecut. Știu că sunteți bântuiți de zeci, sute de hotărâri irevocabile, în baza cărora ați făcut demersuri materializate prin prestarea de servicii avocațiale. Și eu sunt în aceeași situație. Nu vă rămâne decât ca, după ce le spuneți copiilor povestea de noapte bună, să adăugați o scurtă rugăciune în speranța că a doua zi veți fi tot acolo și veți putea spune o nouă poveste. Robert a avut ghinion. El nu mai poate face asta. Hotărârile judecătorești nu au fost considerate verosimile”, iar el nu și-a dat seama că nu erau: [nu este de omis faptul că, în justificarea calităţii sale de persoană îndreptăţită, inculpatul Al României Paul a invocat, ca precedent judiciar, chiar sentinţa civilă nr.1872/2003 a Judecătoriei Buftea, care a fost utilizată pentru a obţine restituirea unei părţi din Pădurea Snagov, deşi atât acest inculpat, cât şi inculpatul Roşu cunoşteau caracterul nelegal al acestei restituiri, în condiţiile în care pădurea în cauză nu a aparţinut niciodată regelui Carol al-II-lea.” – subl. ns. – (fila 589, paragraful 3).

Altă faptă care a condus la concluzia săvârșirii infracțiunii de complicitate la constituirea de grup infracțional o reprezintă, conform deciziei din 17 decembrie, demersurile efectuate de Robert pentru restituirea Fermei Băneasa.

Intervenția lui a constat în prestarea unor servicii de asistență juridică, materializate prin acte de tipul: redactare notificare, reprezentare în fața instituției care, în urma unei pledoarii convingătoare (conform rechizitoriului) a decis, în final, restituirea unei suprafețe de teren din Fermă. Dacă omul era mai puțin elocvent, atunci poate avea șansa ca activitatea sa să fi ieșit din sfera ilicitului penal.”

Textul integral pe AlăturideRobert.ro

Comments

comentarii

Lasă un răspuns