fbpx

Ce face executorul judecătoresc dacă instanța admite contestația la executare prin sentință și nu prin încheiere?

Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a lansat, recent, Ghidul de bune practici în activitatea de executare silită, în care sunt tratate mai multe probleme. Chiar prima se referă la ce face executorul judecătoresc dacă instanța admite contestația la executare prin sentință și nu prin încheiere?

”Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești în calitate de Beneficiar al proiectului „Îmbunătățirea accesului la justiție prin dezvoltarea și aplicarea de politici și instrumente noi în activitatea de executare silită”-cod SIPOCA/SMIS 370/112299, proiect cofinanțat din Fondul Social European, prin Programul Operațional Capacitate Administrativă 2014-2020, vine în sprijinul justițiabililor și în special, al executorilor judecătorești cu prezentul ghid de bune practici în activitatea de executare silită.”, se arată în preambului Ghidului. Mai jos un extras din acesta:

Problemă: Care va fi conduita executorului judecătoresc în cazul în care instanța de executare admite o contestație la executare pronunțând în acest sens nu o încheiere, ci o sentință?

Conturarea ipotezei și formularea întrebării

În practica instanțelor de executare este întâlnită situația în care, soluționând contestația la executare, instanța de executare o admite pronunțând nu o încheiere, ci o sentință. În unele cazuri, instanța de executare menționează, la finalul dispozitivului hotărârii, faptul că aceasta este executorie, dar există situații în care lipsește o asemenea mențiune.

Pentru a completa ipoteza care justifică întrebarea, ne putem imagina că executarea silită, directă sau indirectă, nu a încetat prin satisfacerea integrală a creanței, stadiul procedurii impunând efectuarea, în continuare, de acte de executare silită. Pe de altă parte, sensul admiterii contestației la executare este acela al anulării executării silite înseși sau, dimpotrivă, numai a actelor de executare silită ori doar a unora dintre ele.

Întrebarea care se pune este aceea de a ști dacă executorul judecătoresc poate efectua asemenea acte având în vedere că instanța de executare s-a pronunțat prin sentință, iar sentințele, dacă prin lege nu se prevede altfel, nu sunt susceptibile de executare silită înainte de soluționarea apelului. În alți termeni, se pune problema dacă, la stăruința creditorului, executorul judecătoresc ar putea valorifica perioada dintre data pronunțării sentinței și data soluționării apelului în contestația la executare.

În conturarea ipotezei, menționăm că, pentru a facilita urmărirea analizei, ne vom referi la situația, dacă nu cea mai tipică, în orice caz cea mai severă, și anume aceea a unei hotărâri, calificate drept sentință, prin care, admițând contestația la executare, instanța de executare a desființat titlul executoriu sau a anulat executarea silită în totalitate.

În realitate, sfera de aplicare a problemei este mai largă decât aceea generată de un deznodământ care anihilează în întregime procedura execuțională.

Spre exemplu, problema propusă rămâne aceeași, dar la o scară redusă, atunci când, admițând contestația la executare, instanța de executare dispune, prin…sentință, anularea doar a actelor de executare aferente unei anumite modalități de executare ori chiar asupra unui singur bun/venit urmărit. Va putea executorul judecătoresc să considere non-executorie această soluție de primă instanță și, îndată după pronunțarea acesteia, să continue executarea silită nu doar prin acte de executare circumscrise altor modalități de executare decât aceea anulată, respectiv altor bunuri decât cel vizat de soluția anulării, ci și cu privire la modalitatea de executare, respectiv la bunul avut în vedere de instanța de executare, fără a mai aștepta decizia instanței de apel ?

Soluție

În opinia noastră, executorul judecătoresc trebuie să se abțină de la efectuarea, după pronunțarea sentinței prin care s-a dispus anularea executării silite ori desființarea titlului executoriu, a unor acte de executare silită, poziție care, de altfel, nu depinde de existența mențiunii privind caracterul executoriu al sentinței.

Chiar dacă mențiunea caracterului executoriu al sentinței ar lipsi din partea finală a dispozitivului, executorul judecătoresc nu trebuie să continue procedura execuțională prin efectuarea de acte de executare.

Argumentele soluției

Rolul activ al executorului judecătoresc

S-ar putea susține că organul de executare silită nu este chemat să pună în discuție eventuale erori sau inadvertențe strecurate în hotărârea judecătorească, principiu de care, de altfel, ține seama chiar și în privința hotărârilor judecătorești-titluri executorii.

Aplicată problemei expuse, această premisă, ca principiu corectă, ar putea conduce la soluția permisiunii continuării executării silite până la soluționarea apelului sau cel puțin până la admiterea unei cereri de îndreptare a erorii materiale cu consecința înlocuirii denumirii hotărârii din „sentință” în „încheiere”.

În fond, s-ar putea spune că, așa cum nu este chemat să comenteze ori să constate eventuale impedimente la executare pornind de la observarea unor eventuale erori de judecată care au condus la soluția cuprinsă în hotărârea judecătorească-titlu executoriu, în aceeași măsură executorul judecătoresc nu ar putea acorda un efect imediat unei sentințe pronunțate de instanța de executare, întrucât un asemenea efect, executoriu în accepțiunea dată de art. 651 alin. (4) C.proc.civ., este recunoscut de lege nu oricăror hotărâri judecătorești, ci numai încheierilor date de instanța de executare.

O asemenea soluție ar însemna că executorul, ținut de calificarea dată chiar de instanța de executare propriei hotărâri de primă instanță, nu ar mai putea face aplicarea caracterului imediat executoriu al acelei hotărâri, neputând extinde acest caracter, unul recunoscut de lege exclusiv pentru încheieri, la o altă categorie de hotărâri judecătorești, adică la sentințe.

Soluția pe care o recomandăm, și anume aceea care, practic, atribuie unor „sentințe” date de instanța de executare efectul imediat recunoscut de lege exclusiv încheierilor date de instanța de executare are în vedere argumente teoretice, de ordin logico-juridic, dar și argumente de ordin practic.

În seria argumentelor teoretice, trebuie evidențiată, în primul rând, sfera de aplicare a dispoziției art. 651 alin. (4) C.proc.civ. și rolul pe care această dispoziție o ocupă în reglementarea executării silite.

Legea nu prevede, nici măcar în materia contestației la executare, excepții de la regula potrivit căreia instanța de executare se pronunță prin încheiere

Faptul că instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, supusă exclusiv apelului, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii apare ca o soluție de drept comun pentru materia executării silite. Semnificativ în acest sens este faptul că dispoziția legală anterior menționată debutează cu sintagma „dacă prin lege nu se dispune altfel”, rolul sintagmei fiind acela de a avertiza interpretul că, în cazuri anume determinate, legiuitorul poate opta, din anumite motive, pentru derogări în privința tipului de hotărâre, a căii de atac ori a termenului de exercitare a acesteia.

În reglementarea actuală nu este consacrată nicio excepție de la regula potrivit căreia instanța de executare se pronunță prin încheiere.

Argumentul de interpretare exceptio est strictissimae interpretationis presupune, înainte de toate, existența unui text de lege care să conțină o soluție diferită de aceea consacrată în textul de principiu, textul care consfințește soluția-regulă. Or, în reglementarea contestației la executare, nu poate fi identificat un text care să denumească drept sentință hotărârea prin care se soluționează contestația.

Absența, în materia specifică a contestației la executare, a unei referiri explicite la pronunțarea de către instanța de executare a unei încheieri nu este, în niciun caz, un argument care să pledeze pentru interpretarea că legiuitorul ar fi avut în vedere ca soluționarea contestației să se facă printr-o sentință, iar nu printr-o încheiere așa cum impune, cu titlu de principiu, art. 651 alin. (4) C.proc.civ. De altfel, aceeași absență, a indicării tipului de hotărâre, poate fi constatată în texte consacrate unor diferite alte incidente judiciare în executarea silită, incidente care revin spre soluționare instanței de executare în temeiul plenitudinii de competență recunoscute acestei instanțe prin dispoziția art. 651 alin. (3) C.proc.civ.

Sentința, ca și încheierea, este o specie de hotărâre judecătorească, nu echivalentul acesteia

La fel, interpretarea nu ar putea fi susținută nici măcar de utilizarea de către legiuitor a noțiunii de „hotărâre”, noțiune întâlnită chiar în cazul contestației la executare. Această noțiune, și anume aceea de „hotărâre”, reprezintă genul proxim, diferența specifică fiind dată, conform clasificării hotărârilor judecătorești astfel cum această clasificare este prevăzută la art. 424 C.proc.civ., de cele 3 tipuri/specii de hotărâri judecătorești: încheieri, sentințe și decizii.

Este, așadar, cu desăvârșire eronat și în flagrantă contradicție cu dispozițiile legale anterior amintite și cu argumentele de interpretare consacrate în teoria dreptului, ca noțiunea de „hotărâre”, utilizată în materia contestației la executare, să fie contrapusă noțiunii de „încheiere”, utilizată în dispoziția care constituie dreptul comun în materia executării silite.

Acestei false premise, aceea că, în cazul contestației la executare, noțiunea de „hotărâre” este folosită în antiteză cu aceea de „încheiere”, i se asociază valorificarea poziției de drept comun pe care, în temeiul art. 424 alin. (1)-(2) C.proc.civ., sentințele o ocupă în aria hotărârilor judecătorești prin care se soluționează cauza în primă instanță, pentru ca, pe această cale, să se trage concluzia că hotărârea judecătorească prin care se soluționează, în prima instanță, o contestație la executare ar fi nu o (simplă) încheiere, ci o sentință.

Așa cum menționam mai sus, anumite instanțe de executare persistă în a-și califica hotărârile prin care soluționează contestațiile la executare ca fiind sentințe. Scopul Ghidului nu este, în niciun caz, acela de a critica modul de interpretare a dispozițiilor în materie de executare silită de către alte organe sau instituții chemate să le pună în aplicare, ci de a furniza executorului judecătoresc, în situații complicate create de anumite interpretări cel puțin discutabile, soluțiile adecvate.

Ceea ce a interesat în expunerea argumentelor pentru care instanțele de executare nu pot soluționa contestații la executare decât prin pronunțarea unor încheieri este tocmai sublinierea caracterului evident al erorii de raționament pe care se întemeiază, în acest caz, practica emiterii de sentințe în locul unor încheieri.

De aceea, fără a nega principiul potrivit căruia nu este sarcina organului de executare să reinterpreteze conținutul hotărârilor judecătorești și, cu atât mai puțin, să reevalueze legalitatea ori temeinicia acestora, apreciem că, față de miza practică a discuției de față, executorul judecătoresc trebuie să se raporteze la hotărârea de admitere a contestației la executare pe care instanța de executare și-o califică drept sentință ca la o încheiere pentru ca, pe acest temei, săi recunoască natura executorie a acelei „sentințe”, în sensul art. 651 alin. (4) C.proc.civ. și, în consecință, să nu mai efectueze acte de executare silită.

Din punct de vedere practic, riscurile continuării executării silite după admiterea, în primă instanță, a contestației la executare, sunt egale cu cele ale cvasiimposibilității întoarcerii executării Cu această subliniere ajungem la argumentul de ordin practic.

Așa cum am menționat mai sus, dacă ia în considerare calificarea pe care instanța de executare o face propriei hotărâri ca fiind o sentință, mai ales în cazul în care o astfel de calificare nu este însoțită de mențiunea executorialității (sentinței), organul de executare s-ar simți obligat să nu acorde efect imediat hotărârii de admitere a contestației.

Dacă soluția dată contestației ar fi una de respingere, nu s-ar crea, sub aspectul consecințelor practice, nicio diferență față de situația în care, în mod corect, instanța de executare și-ar fi calificat hotărârea ca fiind o încheiere; fie ea încheiere sau sentință, o hotărâre de respingere a unei contestații la executare îl obligă pe executor să continue procedura execuțională, tocmai pentru că depunerea contestației la executare nu are, prin ea însăși, efectul suspendării acestei proceduri.

Dacă însă soluția este în sensul admiterii contestației, ca ipoteză particulară căreia îi este dedicată problema expusă, raportarea executorului la hotărâre ca fiind o sentință nu i-ar mai permite, într-un raționament coerent, să recunoască executorialitatea hotărârii de primă instanță
și, deci, l-ar obliga să continue executarea silită, cu consecințe care se pot dovedi nu doar imediat prejudiciabile, ci, mai grav, ireversibile față de debitor.

În alți termeni, costul tratării hotărârii de admitere a contestației la executare ca pe o sentință, așa cum instanța de executare însăși, prin ipoteză, și-a calificat hotărârea respectivă, poate fi unul suficient de important încât să recomande soluția mai sus propusă.

Ghidul complet AICI

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina