fbpx

CCR referitor la Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție: ”expresia opțiunii legiuitorului”. Cu opinie separată

În Decizia nr. 33/2018, a cărei motivare a fost publicată recent, Curtea Constituțională a României (CCR) explică de ce se poate înființa Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție prin legea de modificare a legii 304/2004 privind organizarea judiciară.

”Opțiunea legiuitorului în sensul înființării unei noi structuri de parchet – secție, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. –, corespunde competenței sale constituționale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar. (…) Înființarea unor structuri de parchet specializate pe domenii de competență materială (D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.) sau personală (Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție) constituie expresia opțiunii legiuitorului, care, în funcție de necesitatea prevenirii și combaterii anumitor fenomene infracționale, decide cu privire la oportunitatea reglementării acestora.”, se arată în decizie.

Un judecător de la CCR a făcut opinie separată, în sensul că înființarea secției contravine Constituției.

Prezentăm în continuare extrasul din Decizia CCR nr.33 din 23 ianuarie 2018 referitor la Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție:

”125. Critica referitoare la dispozițiile art.I pct.45 prin raportare la prevederile art.1 alin.(3) și (5), art.16 alin.(1), art.132 alin.(1), art.134 alin.(1) și art.148 alin.(2) și alin.(4) din Constituție. Art.I pct.45 din legea supusă controlului de constituționalitate prevede introducerea unei noi secțiuni, Secțiunea 21 – Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, care urmează a funcționa în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Această secțiune face obiectul atât al unor critici de ansamblu, cu privire la înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, (i) din perspectiva efectelor pe care instituirea acestei noi structuri de parchet o are asupra competențelor altor structuri deja existente, (ii) din perspectiva faptului că reglementează norme care țin de statutul procurorului, precum și (iii) din perspectiva creării unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective și raționale, cât și obiectul unor critici punctuale care vizează (iv) modul de reglementare a instituției procurorului șef al acestei secții și (v) competența procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a soluționa conflictele de competență ivite între structurile Ministerului Public.

126. (i) În ceea ce privește critica referitoare la efectele pe care înființarea acestei Secții le are asupra competenței Direcției Naționale Anticorupție, în sensul diminuării acesteia în ceea ce privește cercetarea infracțiunilor de corupție, a infracțiunilor asimilate și în legătură directă cu acestea, comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii C.S.M., precum și a celor comise de alte persoane alături de magistrați, diminuare a competenței care, în opinia autorilor sesizării, încălcă „recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele M.C.V.” și, implicit, prevederile art.148 alin.(2) și alin.(4) din Constituție, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată.

127. Astfel, așa cum s-a subliniat în prealabil în ceea ce privește competența de reglementare a legiuitorului ordinar a normelor privind structura instanțelor de judecată, secțiile și completele specializate din cadrul acestora sau compunerea completelor de judecată, respectiv a faptului că stabilirea lor intră în marja legiuitorului de apreciere, în virtutea dispozițiilor constituționale cuprinse în art.126 alin.(1) și alin.(4), toate argumentele menționate sunt pe deplin aplicabile și în cazul structurilor de parchete care funcționează pe lângă instanțele de judecată, în condițiile legii, potrivit art.131 alin.(3) din Constituție. Așadar, opțiunea legiuitorului în sensul înființării unei noi structuri de parchet – secție, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. –, corespunde competenței sale constituționale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar.

128. Împrejurarea că, în urma înființării acestei noi structuri cu competențe proprii de investigare, o structură de parchet preexistentă pierde o parte dintre competențele sale legale nu constituie o problemă de constituționalitate. Atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o consacrare constituțională, fiind înființată și funcționând tot ca rezultat al opțiunii legiuitorului ordinar, aspectele legate de competențele sale rămân în sfera de decizie a legiuitorului, în temeiul prevederilor constituționale cuprinse în art.131 alin.(2), potrivit cărora „Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii.”

129. În ceea ce privește invocarea în susținerea criticilor de neconstituționalitate a prevederilor art.148 alin.(2) și alin.(4) din Constituție, care prevăd prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din dreptul intern, întrucât nu este relevat niciun act european cu caracter obligatoriu care să susțină criticile formulate, Curtea constată că aceste norme constituționale nu au incidență în materia supusă controlului.

130. (ii) Referitor la critica potrivit căreia, în contradicție cu prevederile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și, implicit, cu prevederile art.1 alin.(5) din Constituție, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 stabilește reglementări care se află în strânsă legătură cu statutul magistraților, motiv pentru care acestea trebuie reglementate în primul rând în Legea nr.303/2004, Curtea consideră că și aceasta este neîntemeiată.

131. În prezent, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, în Titlul III – Ministerul Public, Capitolul II – Organizarea Ministerului Public, prevede trei secțiuni referitoare la structurile de parchet înființate pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție: Secțiunea 1 – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiunea 11 – Direcția de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism și Secțiunea 2 – Direcția Națională Anticorupție. Cele două direcții sunt structuri cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competențe în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, respectiv în combaterea infracţiunilor de corupţie. Statutul procurorilor care își desfășoară activitatea în aceste structuri este cel prevăzut de dispozițiile Legii nr.303/2004, act normativ cu caracter de drept comun în materia statutului judecătorilor și procurorilor. Însă, având în vedere specializarea acestor parchete, legiuitorul a prevăzut unele dispoziții derogatorii sub aspectul condițiilor de acces (interviu organizat de comisii speciale), de evaluare anuală a rezultatelor sau de încetare a activității (revocarea prin ordin a procurorului șef) în ceea ce privește procurorii celor două direcții, chiar în cuprinsul acestei legi.

132. În mod similar, prin art.I pct.45 din legea supusă controlului constituțional, legiuitorul introduce o nouă secțiune – Secțiunea 21, intitulată Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, care are competența exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Dispozițiile cuprinse în noua reglementare stabilesc norme derogatorii de la Legea nr.303/2004, în ceea ce privește statutul procurorilor, sub aspectul numirii procurorului șef de secție, a delegării sau detașării procurorilor în această secție.

133. Deși este preferabil ca normele privind statutul și cariera procurorilor să se regăsească în mod unitar cuprinse într-un singur act normativ, respectiv Legea nr.303/2004, opțiunea legiuitorului de a reglementa distinct în cuprinsul actului normativ prin care se înființează noi structuri de parchet, respectiv Legea nr.304/2004, a acelor norme de drept care prezintă caracter de specificitate nu afectează constituționalitatea acestei din urmă legi, care este, deopotrivă, o lege organică, deci cu aceeași forță juridică cu legea care constituie dreptul comun în materie. Noile reglementări nu au aplicabilitate generală, nu înlocuiesc și nici nu modifică normele privind statutul procurorilor consacrat de Legea nr.303/2004, ci doar stabilesc acele elemente care derogă de la dreptul comun și care se vor aplica în regim de lege specială. Așadar, dispozițiile art.I pct.45 sunt constituționale prin raportare la prevederile art.1 alin.(5) din Constituție, din perspectiva respectării normelor de tehnică legislativă.

134. (iii) În ceea ce privește critica, potrivit căreia înființarea acestei structuri de investigare a infracțiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraților nu are la bază un criteriu obiectiv și rațional și reprezintă o evidentă măsură discriminatorie, de natură a înfrânge principiul constituțional al egalității în drepturi, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată.

135. Înființarea unor structuri de parchet specializate pe domenii de competență materială (D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.) sau personală (Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție) constituie expresia opțiunii legiuitorului, care, în funcție de necesitatea prevenirii și combaterii anumitor fenomene infracționale, decide cu privire la oportunitatea reglementării acestora.

136. Cât priveşte competenţa după calitatea persoanei sau personală (ratione personae), Curtea a reţinut că „aceasta este determinată de o anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii şi reprezintă o derogare de la competenţa materială obişnuită. Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii sau în momentul începerii judecăţii” (Decizia nr.302 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din data de 30 martie 2016, par.19).

137. Analizând dispozițiile Constituției, Curtea constată că însăși Legea fundamentală stabilește derogări de la competența materială obișnuită a parchetelor, având în vedere criteriul calității persoanei. Astfel sunt dispozițiile art.72 alin.(2) teza a doua, în cazul deputaților și senatorilor, „Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”, precum și art.96 alin.(4) teza întâi, în cazul punerii sub acuzare a Președintelui României, respectiv art.109 alin.(2) teza finală, în cazul miniștrilor, potrivit cărora „Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

138. De asemenea, Codul de procedură penală stabilește competența după calitatea persoanei în cazul curților de apel, potrivit art.38 alin.(1) lit.c), d), e), f) și g), în ceea ce îi privește pe judecătorii de la judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel şi procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, controlori financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi, şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, membrii Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, adjuncţii Avocatului Poporului şi pe chestori, precum și în cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art.40 alin.(1), în ceea ce îi privește pe senatori, deputaţi şi membrii din România în Parlamentul European, membrii Guvernului, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

139. În contextul normativ constituțional și legal prezentat mai sus, noile dispoziții stabilesc competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de „judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii”. Din analiza comparativă a conținutului normativ al dispozițiilor art.38 și art.40 din Codul de procedură penală prin raportare la norma modificatoare, Curtea constată că aceasta din urmă completează competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale, tribunale militare, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel şi procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe. În ceea ce îi privește pe membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, infracțiunile săvârșite de aceștia sunt deja stabilite, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, în competența de cercetare penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

140. Cu privire la reglementarea competenței după calitatea persoanei, în ceea ce îi privește pe judecători și procurori, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat statuând cu privire la constituționalitatea dispozițiilor criticate. Astfel, prin Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.886 din 5 decembrie 2014, par.16-18, Curtea a reținut că „dispoziţiile art.38 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură penală au preluat soluţia legislativă care se regăsea în art.281 pct. 1 lit.b2) din Codul de procedură penală din 1968. Cu privire la conţinutul acestora, instanţa de contencios constituţional a statuat prin Decizia nr.909 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.23 din 11 ianuarie 2013, că stabilirea competenţei, inclusiv a celei după calitatea persoanei şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituţionale. Astfel, reglementarea competenţei curţilor de apel de a soluţiona în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art.16 din Legea fundamentală, deoarece situaţia deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit”. De asemenea, Curtea a constatat că „textul de lege criticat nu contravine liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. Instituirea unor reguli de competenţă după calitatea persoanei nu îngrădeşte dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel”.

141. Sub aspectul înființării Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, la nivelul celui mai înalt parchet național, Curtea reține că aceasta are ca scop crearea unei structuri specializate, cu un obiect determinat de investigație, și constituie o garanție legală a principiului independenței justiției, sub aspectul componentei sale individuale, independența judecătorului. Se asigură, pe această cale, o protecție adecvată a magistraților împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva abuzurilor săvârșite prin sesizări/denunțuri arbitrare și se asigură o practică unitară, la nivelul acestei structuri de parchet, cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracțiunile săvârșite de magistrați. Pe de altă parte, Curtea observă că normele cu privire la competența instanțelor judecătorești abilitate să judece cauzele penale privind judecătorii și procurorii rămân neschimbate, astfel că, potrivit dispozițiilor art.38 alin.(1) lit.c) și f) din Codul de procedură penală, curtea de apel judecă în primă instanță infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, de la tribunale, de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, respectiv de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe, iar, potrivit dispozițiilor art.40 alin.(1) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile săvârșite de judecătorii acestei instanțe, respectiv de procurorii de la parchetul care funcționează pe lângă această instanță, precum și cele săvârșite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii.

142. De altfel, stabilirea unor reguli speciale de competenţă cu privire la o anumită categorie de persoane nu reprezintă un element de noutate în actualul cadru normativ procesual penal. Astfel, Codul de procedură penală stabilește competența tribunalului militar, care, potrivit art.37 alin.(1), judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, și a curții militare de apel, care, în temeiul art.39 alin.(1), judecă în primă instanţă anumite infracțiuni comise de militari, cele comise de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum și cele săvârşite de generali, mareşali şi amirali. Cu privire la normele speciale de competență a parchetelor militare, Curtea s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr.273 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.559 din 4 august 2003. Cu acel prilej, Curtea a arătat că „instituirea instanţelor militare, a căror competenţă este determinată de calitatea persoanelor de militari sau de angajaţi ai anumitor organe […] nu încalcă nici principiul egalităţii în drepturi, nici drepturile procesuale garantate în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Existenţa unei competenţe personale nu exclude egalitatea cetăţenilor în faţa legii, întrucât instituirea ei, care este atributul legiuitorului, aşa cum se prevede în art.125 alin.(3) din Constituţie [în prezent, art.126 alin.(2) din Constituția, republicată], nu se face în mod discriminatoriu, ci în raport cu specializarea cerută de calitatea de militar sau de angajat civil în forţele armate. De asemenea, nu se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, deoarece dispoziţiile legale criticate nu înlătură posibilitatea inculpatului de a beneficia de toate drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces echitabil”.

143. Prin Decizia nr.1363 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.836 din 4 decembrie 2009, Curtea a constatat că „nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a principiului egalităţii în drepturi, întrucât textele de lege criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei criticate, fără privilegii sau discriminări arbitrare. În plus, stabilirea unor reguli speciale de competenţă cu privire la o anumită categorie de persoane – militari în activitate, în sensul că în cauzele privind infracţiunile de corupţie săvârşite de aceştia, urmărirea penală se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate, nu este contrară principiului egalităţii, care, astfel cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, nu înseamnă uniformitate, astfel încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un regim juridic egal, pentru situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit”.

144. Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază ca neîntemeiată critica, potrivit căreia înființarea acestei structuri de investigare a infracțiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraților nu are la bază un criteriu obiectiv și rațional și reprezintă o măsură discriminatorie. Curtea constată că, în considerarea unor valori și principii constituționale, aparține competenței legiuitorului ordinar dreptul de a adopta norme care să dea conținut Legii fundamentale. Sub acest aspect, prin Decizia nr.20/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 18 februarie 2000, Curtea a reţinut că dispoziţiile art.124 alin.(3) din Constituţie, conform cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, „nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzut prin art.1 alin.(3) din Constituţie”.

145. În concluzie, critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art.16 din Constituție este neîntemeiată, dispozițiile art.I pct.45 fiind în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților.

146. (iv) Potrivit art.881 alin.(4) din legea supusă controlului de constituționalitate, „Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este condusă de un procuror șef secție, ajutat de un procuror șef adjunct, numiți în funcție de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile prezentei legi.” Critica de neconstituționalitate având ca obiect aceste norme, care prin modul de numire îi conferă procurorului șef de secție „o independență totală față de Parchetul din care face parte”, vizează încălcarea principiului controlului ierarhic consacrat în art.132 alin.(1) din Constituție.

147. Transpunerea în plan legal a principiului constituțional al controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor în România o constituie prevederile art.65 din Legea nr.304/2004. Potrivit acestor dispoziții, „(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv.
(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.
(3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi.”

148. În temeiul art.70 alin.(2) din Legea nr.304/2004, „Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct”. Mai mult, dispozițiile art.72 din lege prevăd că „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor”. Reglementând organizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prevederile art.75 teza întâi din lege stabilesc că acesta „are în structură secţii conduse de procurori-şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi.”

149. Din analiza coroborată a tuturor acestor norme, rezultă că procurorul șef de secție din structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este subordonat conducătorului acestui parchet. Așa cum s-a precizat mai sus, Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este o structură specializată din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că procurorul șef al acestei secții este subordonat ierarhic procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

150. Prin urmare, Curtea constată că autorii sesizării își formulează critica pornind de la premisa greșită că modalitatea de numire a procurorului șef determină „independența totală față de Parchetul din care face parte”. Or, împrejurarea că procurorul șef al Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este numit de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art.art.881 alin.(4) din legea supusă controlului de constituționalitate, în vreme ce procurorii șefi – al Direcţiei Naţionale Anticorupţie și, respectiv, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – sunt numiți de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, nu prezintă relevanță din perspectiva aplicării dispozițiilor art.132 alin.(1) din Constituție. Cu alte cuvinte, indiferent de modul de numire în funcțiile de conducere în cadrul parchetelor, potrivit principiului constituțional al controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor, toți aceștia sunt subordonați procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

151. Astfel, în raporturile dintre procurorul șef al Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt aplicabile dispozițiile art.64 din Legea nr.304/2004, potrivit cărora „(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine”, iar „(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale”. De asemenea, sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse, de exemplu, în art.304, art.335 alin.(1), art.328 alin.(1) sau în art.339 alin.(2) din Codul de procedură penală.

152. Pentru aceste argumente, Curtea constată că normele introduse prin dispozițiile art.I pct.45, în ceea ce privește art.881 alin.(4) din Legea nr.304/2004, respectă principiul constituțional consacrat de art.132 alin.(1) din Legea fundamentală.

153. (v) Pornind de la dispozițiile nou introduse, cuprinse în art.881 alin.(2), care prevăd că Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție își păstrează competența de urmărire penală și în situația în care, alături de procurori și judecători, sunt cercetate și alte persoane, autorii sesizării susțin că dispozițiile art.881 alin.(5) încalcă prevederile art.1 alin.(5) din Constituție, întrucât nu prevăd procedura efectivă de soluționare a conflictelor de competență care se pot ivi între această secție și celelalte structuri de parchet.

154. Dispozițiile art.881 alin.(5) din legea supusă controlului de constituționalitate au următorul conținut: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență apărute între Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public.”

155. Analizând dispozițiile criticate, Curtea reține că, prin instituirea unor structuri de parchet cărora legea le atribuie competență exclusivă în domeniile proprii de activitate investigativă, pot apărea situații în care două sau mai multe astfel de entități se consideră deopotrivă competente să instrumenteze o cauză sau, dimpotrivă, se consideră toate necompetente și își declină reciproc competența. Conflictele de competență pot fi pozitive sau negative.

156. În temeiul art.58 alin.(1) și alin.(2) din Codul de procedură penală, „organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare”, iar „dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent”. Mai mult, dispozițiile art.63 alin.(4) teza întâi prevăd că „Conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora”.

157. Prin urmare, dispozițiile art.881 alin.(5) din legea supusă controlului de constituționalitate au ca scop rezolvarea unor astfel de situații, stabilind competența procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este procurorul ierarhic imediat superior în subordinea căruia își desfășoară activitatea structurile de parchet aflate în conflict, de a decide cărei structuri îi revine competența de a efectua urmărirea penală în respectiva cauză. Norma criticată nu face altceva decât să transpună norma cu caracter general, cuprinsă în art.63 alin.(4) teza întâi din Codul de procedură penală, la situația concretă a unor conflicte apărute între Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public, procedura de soluționare a conflictului fiind cea după care se soluționează orice conflict de competență ivit între procurori.

158. De altfel, Curtea observă că, în mod similar, dispozițiile art.1 alin.(31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă apărute între Direcţia Naţională Anticorupţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public”.

159. Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că normele introduse prin dispozițiile art.I pct.45, în ceea ce privește art.881 alin.(4) din Legea nr.304/2004, respectă principiul constituțional consacrat de art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, sub aspectul condițiilor de calitate pe care norma trebuie să le îndeplinească.”

DESCARCĂ DECIZIA AICI

Judecătoarea Livia Stanciu, fosta șefă ÎCCJ, a făcut opinie separată, din care prezentăm următorul extras cu referire la noua secție din Parchetul General:

”30. Cu privire la critica intrinsecă de neconstituționalitate referitoare la înfiinţarea, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, având o competenţă materială după calitatea persoanei (judecător sau procuror, inclusiv judecător sau procuror militar şi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii) – critică formulată atât de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, cât și de grupul parlamentar al P.N.L. – apreciem că dispoziţiile art.I pct.45 din legea supusă controlului de constituţionalitate – prin care este introdusă în cuprinsul Legii nr.304/2004 o nouă secțiune, Secțiunea 21 vizând înființarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (art.881-889) – încalcă prevederile art.16 alin.(1) şi ale art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţie.

31. În ansamblu, criticile sunt formulate din perspectiva efectelor pe care instituirea acestei noi structuri de parchet le are asupra competenţelor altor structuri de parchet deja existente, din perspectiva faptului că reglementează norme care ţin de statutul procurorului, din perspectiva creării unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective şi raţionale, vizând, totodată, și modul de reglementare a instituţiei procurorului şef al acestei secţii, precum și a competenţei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între structurile Ministerului Public. Astfel, se susţine că, prin înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, este limitat rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în combaterea corupţiei şi, drept consecinţă, sunt încălcate recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele Mecanismului de Cooperare și de Verificare (MCV) şi, implicit, prevederile art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţie.

32. Astfel, constatăm că dispoziţiile legale criticate consacră posibilitatea înfiinţării unei structuri de investigare a infracţiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraţilor, în condiţiile în care în România nu mai există nicio altă categorie profesională cu privire la care să funcționeze un organ de anchetă specializat. Prin urmare, spre deosebire de ceilalţi cetăţeni ai României, judecătorilor și procurorilor, inclusiv judecătorilor și procurorilor militari şi membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, le este aplicat un tratament juridic diferit, prin reglementarea cercetării infracţiunilor ce s-ar comite de către aceştia de către o structură specială de parchet. Această situaţie nu-şi găseşte justificare în exigenţele constituţionale consacrate de art.16 alin.(1) din Constituţie potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Cu privire la incidenţa art.16 alin. (1) din Constituţie, reţinem că, sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22).

33. De asemenea, Curtea Constituţională – făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) – a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi raţional, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr.270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.420 din 12 iunie 2015, paragraful 25).

34. Din analiza procesului legislativ, constatăm că expunerea de motive care a însoţit propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară justifică reglementarea criticată numai printr-o simplă enunţare: „se impune înfiinţarea unei direcţii (s.n. secţie) speciale, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să investigheze infracţiunile săvârşite de magistraţi”, fără a se face nicio referire la necesitatea înfiinţării unei astfel de structuri şi la scopul urmărit de legiuitor. O structură specială poate fi justificată doar în măsura în care se constată/este evidentă existenţa unei probleme speciale. Practic, se induce ideea că există o problemă de infracţionalitate în rândul magistraţilor care necesită o atenţie specială. De asemenea, observăm că nici analiza noii reglementări în ansamblu nu relevă elemente care să conducă la evidenţierea scopului avut în vedere pentru înfiinţarea secţiei speciale. O astfel de necesitate s-ar fi putut desprinde numai în situaţia existenţei unui instrument de prezentare și motivare, care, în acord cu art.31 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, ar fi evidențiat cerințele care reclamă intervenția normativă, cu referire specială la insuficienţele şi neconcordanțele reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse, cu evidenţierea elementelor noi; impactul asupra sistemului juridic prin implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare; consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ; activităţile de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ, precum și măsurile de implementare. Totodată, potrivit art.7 alin.(31) din Legea nr.24/2000, introdus prin art.I pct.1 din Legea nr.29/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.182 din 15 martie 2011, „Propunerile legislative, proiectele de legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Aceasta reprezintă un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative, în vederea, atât a evaluării impactului legislaţiei specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât și a evaluării impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează.

35. În analiza sa, Curtea ar fi trebuit să constate dacă pentru atingerea obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv acela de combatere a infracţiunilor comise de magistraţi se impun măsuri disuasive de reglementare determinate de amploarea fenomenului premisă. Or, câtă vreme nu există o expunere de motive corespunzătoare care să releve faptul că fenomenul infracţionalităţii în rândul magistraţilor are o amploare care să justifice înfiinţarea unei secţii speciale pentru combaterea lui, nu ne aflăm în prezenţa niciunui criteriu obiectiv şi raţional. Crearea unei secţii specializate pentru cercetarea magistraţilor nu a fost justificată de apariţia unei situaţii obiective ce ar necesita o schimbare de politică penală, întrucât faptele de corupţie comise de magistraţi nu reprezintă, nici prin tipologie şi nici prin număr, un fenomen aparte în comparaţie cu cele săvârşite de alte categorii profesionale. Tot astfel, în lipsa unor garanţii legislative şi instituţionale cu privire la independenţa acestei noi structuri de parchet, există riscul afectării luptei împotriva corupţiei. Înfiinţarea acestei secţii face posibilă crearea în viitor a unor alte parchete specializate pe diverse categorii profesionale, iar nu pe natura infracţiunilor. În logica aceasta, s-ar impune şi înfiinţarea de unităţi de parchet care să-i ancheteze doar pe parlamentari sau doar pe ministri.

36. Totodată, constatăm că nu există o astfel de măsură pentru parlamentari, pentru membrii Guvernului, pentru funcţionari sau pentru vreo altă categorie profesională. Nu există nicio justificare pentru ca magistraţii să fie supuşi unui tratament special, nici măcar din perspectiva asigurării protecţiei acestora. Pentru efectuarea unei cercetări penale eficiente este necesar ca magistratul să fie investigat ca orice cetăţean, în funcţie de natura infracţiunii pretins a fi săvârşită de către acesta. Astfel, magistratul are dreptul de a fi cercetat penal de un organ de urmărire penală specializat în categoria de infracţiuni din care face parte cea care i se impută, drept pe care îl are orice cetăţean, cu atât mai mult cu cât magistratul este vulnerabil, soluţiile sale lăsând întotdeauna cel puţin o parte nemulţumită, ceea ce determină de foarte multe ori formularea împotriva sa a unor plângeri neîntemeiate, cu scop şicanator. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, specializarea presupune o experienţă profesională, pe lângă o cunoaştere amănunţită a unei materii la nivel teoretic, iar specializarea se dobândeşte după o lungă perioadă de practică efectivă în domeniu. Or, prin înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, este pusă sub semnul întrebării specializarea procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul ei, aceştia fiind, cel puţin ipotetic, puşi în situaţia de a instrumenta cauze referitoare la toate infracţiunile reglementate de Codul penal şi de legile speciale. Nu are nicio justificare raţională opţiunea legislativă de a restrânge aria de competenţă a unor structuri de parchet deja existente şi specializate (Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism). Aceasta cu atât mai mult cu cât statul român a investit fonduri semnificative şi a dezvoltat ani la rând un mecanism eficient de abordare a faptelor de corupţie şi de criminalitate organizată. Practic, prin înfiinţarea acestei secţii, o parte din cauzele aflate în competenţa unor procurori cu experienţă în ce priveşte procedura de cercetare şi investigare a acestui gen de fapte trece în competenţa altor procurori care, deşi bine pregătiţi profesional, nu au însă aceeaşi experienţă în instrumentarea cauzelor care presupun o anumită specializare.

37. Prin urmare, constatăm că prin înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie se creează o diferenţă de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de făptuitori – cetăţeni ai României – , fără a exista vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art.16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.

38. Totodată, înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie nu are nicio legătură cu modernizarea justiţiei din România, justiţie care se află într-o evoluţie pozitivă vizibilă, apreciată de rapoartele succesive ale Mecanismului de Cooperare şi de Verificare (MCV), ci reprezintă doar un „experiment judiciar” pregătit superficial, în lipsa oricăror studii şi programe şi fără o analiză amănunţită şi riguroasă. Acest lucru este în totală contradicţie cu angajamentele pe care şi le-a asumat România prin aderarea la Uniunea Europeană şi nu face decât să menţină pe termen nelimitat Mecanismul de Cooperare şi de Verificare (MCV).

39. Ultimul Raport din cadrul Mecanismului de Cooperare şi de Verificare (2017) a recomandat României: „în vederea îmbunătățirii în continuare a transparenței și a predictibilității procesului legislativ, precum și pentru a consolida garanțiile interne în materie de ireversibilitate, Guvernul și Parlamentul ar trebui să asigure transparența totală și să țină seama în mod corespunzător de consultările cu autoritățile relevante și cu părțile interesate în cadrul procesului decizional și în activitatea legislativă legate de […] de legile justiției (referitoare la organizarea sistemului justiţiei) […]”. Prin Decizia nr.2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională a apreciat că, prin faptul că are calitatea de membru al Uniunii Europene, statului român îi revine obligaţia de aplica acest mecanism şi de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu prevederile art.148 alin.(4) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actele aderării şi din prevederile alineatului (2)”.

40. Dezbaterea parlamentară desfăşurată cu privire la această propunere legislativă, şi implicit asupra înfiinţării Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, propunere legislativă prezentată de 10 deputaţi şi senatori, a ignorat punctul de vedere covârşitor majoritar al magistraturii şi avizele consecutive negative emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Or, Comisia Europeană a reţinut că ignorarea avizelor Consiliului Superior al Magistraturii şi a poziţiei ferme a corpului magistraţilor ridică întrebări cu privire la necesitatea reexaminării de către Comisie a tuturor progreselor înregistrate în legătură cu independenţa sistemului judiciar.

41. Aşa fiind, în condiţiile în care se elimină din competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie – unitate de parchet specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie -, atât infracţiunile de corupţie comise de magistraţi, cât şi infracţiunile de corupţie comise de alte persoane doar pentru că acestea sunt cercetate alături de magistraţi, rolul D.N.A. în combaterea corupţiei este limitat, fiind încălcate astfel recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele MCV şi, pe cale de consecinţă, se aduce atingere prevederilor art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţie.

42. Distinct de cele deja menționate, semnalăm faptul că, sub aspectul procedurii de elaborare și adoptare, legea examinată se abate inclusiv de la normele imperative ale Constituției – art.74 alin.(4) potrivit căruia „Deputaţii, senatorii (…) pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi” – și ale Legii nr.24/2000 referitoare la instrumentele de prezentare și motivare a propunerilor legislative, având în vedere că expunerea de motive, ce a însoțit legea în forma sa inițială, nu mai corespunde conținutului legii adoptate de Parlament, datorită numărului extrem de mare de amendamente adus pe parcursul procesului legislativ.

43. În acest sens, relevantă este Decizia nr.710/20091 prin care Curtea, pronunțând o soluție de admitere în cadrul controlului anterior promulgării, a statuat următoarele:

<<III. În continuare, Curtea nu poate să nu observe, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, aşa cum statuează art.142 alin. (1) din Legea fundamentală, că în procesul de legiferare în cauză au existat unele deficienţe care au tangenţă cu unele prevederi ale Constituţiei şi care ar fi putut fi evitate printr-o atenţie sporită în examinarea proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor permanente, cât şi în cadrul plenului Camerei Deputaţilor.
Este de observat, aşadar, că avizul dat de Consiliul Legislativ se referea la propunerea legislativă privind unele măsuri pentru organizarea administraţiei publice şi că proiectul de lege adoptat de Senat a căpătat o formă deosebită de cea avizată iniţial de Consiliu. În această situaţie, era de apreciat dacă nu ar fi fost cazul ca pentru amendamentele formulate în cadrul comisiei să se fi solicitat punctul de vedere al Consiliului Legislativ, având suportul constituţional în art.79 alin.(1) din Legea fundamentală şi cel regulamentar în art.99 alin.(7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
În ceea ce priveşte cuprinsul expunerii de motive – instrumentul de prezentare şi motivare, avem în vedere prevederile art.74 alin.(4) din Constituție, potrivit cărora „Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi”, ale art.29-31 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (referitoare la motivarea proiectelor de acte normative, sub aspectul instrumentelor de prezentare şi motivare, precum şi al cuprinsului şi redactării motivării) şi, desigur, ale art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, conform  cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Analizând expunerea de motive ce însoţeşte propunerea legislativă, Curtea constată că aceasta este extrem de sumară, cuprinzând numai câteva menţiuni generice. În expunerea de motive nu se regăseşte motivarea asupra niciuneia dintre soluţiile preconizate, ceea ce este contrar prevederilor constituţionale şi legale mai sus indicate.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns