fbpx

CCR despre impunitatea martorului denunțător și cauzele de reducere a pedepsei

,,Excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.”, a reținut CCR referitor la inadmisibilitatea excepțiilor ridicate.

Prin Decizia nr. 566/2020 din 9 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 20 din 8 ianuarie 2021, CCR a respins ca inadmisibilă excepția invocată.

Cu toate acestea, atât motivele de neconstituționalitate invocate de parte cât și din oficiu de către instanță, sunt de interes pentru practicienii dreptului, putând fi valorificate în spețe în care sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate.

Redăm decizia nr. 566/2020:

Valer Dorneanu – preşedinte
Cristian Deliorga – judecător
Marian Enache – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Gheorghe Stan – judecător
Livia Doina Stanciu – judecător
Elena-Simina Tănăsescu – judecător
Varga Attila – judecător
Daniela Ramona Mariţiu – magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, excepţie ridicată în Dosarul nr. 1.081/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal a fost ridicată de Gheorghe Ţarălungă, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor a fost ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 229D/2018.
2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepţiei domnul avocat Dan Lupaşcu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează că la termenul anterior din data de 2 iunie 2020 procedura de citare nu era legal îndeplinită cu partea Faloutsos Evangelos, drept pentru care s-a acordat termen de judecată în vederea refacerii procedurii de citare pentru data de 9 iulie 2020. Magistratul-asistent referă asupra concluziilor scrise depuse la dosar de către Ministerul Public, prin care se solicită, în principal, respingerea ca inadmisibilă a excepţiei, iar, în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Dan Lupaşcu, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă. Susţine că dispoziţiile art. 290 alin. (3) din Codul penal au legătură cu soluţionarea cauzei deoarece autorul excepţiei a fost condamnat pe baza denunţurilor şi declaraţiilor martorilor faţă de care s-a dispus clasarea, reţinându-se cauza de impunitate prevăzută de textul de lege criticat, deşi denunţurile au fost realizate după începerea urmăririi penale în cauză. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, apreciază că şi acestea au legătură cu soluţionarea cauzei, inculpatul formulând la un moment dat un denunţ finalizat cu trimiterea în judecată şi condamnarea unor persoane. Cu toate acestea, instanţa de judecată nu a aplicat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.
4. În continuare, susţine că dispoziţiile art. 290 alin. (3) din Codul penal sunt lipsite de claritate şi previzibilitate. Redactarea acestui articol permite interpretarea potrivit căreia autodenunţul atrage nepedepsirea pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită şi în ipoteza în care intervine după sesizarea organului de urmărire penală prin denunţul altei persoane cu privire la o pluralitate de fapte de luare de mită. Astfel, se pune semnul egalităţii între autodenunţ şi recunoaştere, deşi acestea sunt instituţii juridice diferite. În aceste condiţii, apreciază că, în cazul în care organul de urmărire penală a fost sesizat în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor corelative de dare de mită şi luare de mită, autodenunţul ulterior nu poate atrage impunitatea pentru autor, astfel cum permite textul de lege criticat. Fără acest beneficiu, cel ce se autodenunţă poate avea o altă atitudine procesuală, fără existenţa unei dependenţe de organul de urmărire penală, ceea ce poate influenţa în mod hotărâtor situaţia celui acuzat de luare de mită. Totodată, arată că instanţa judecătorească nu poate cenzura aplicarea de către organul de urmărire penală a acestei cauze de nepedepsire.
5. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, arată că acestea reglementează o cauză specială de reducere a limitelor de pedeapsă. Aceste dispoziţii sunt valorificate exclusiv în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, deci în cursul judecăţii de către instanţa judecătorească. Învederează că în practică există mai multe abordări în ceea ce priveşte verificarea condiţiilor necesare aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. De exemplu, unele instanţe emit o adresă către parchet pentru a li se comunica dacă este sau nu incidentă această dispoziţie, însuşindu-şi opinia parchetului; alte instanţe aplică dispoziţiile criticate dacă s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale; unele instanţe aplică aceste dispoziţii doar dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală; iar altele doar dacă s-a dispus trimiterea în judecată. În prezenta cauză, deşi s-a dispus condamnarea, instanţa nu a aplicat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002. În acelaşi context, susţine că alte instanţe solicită un referat al parchetului referitor la aplicarea dispoziţiilor criticate, iar altele solicită copii conforme cu originalul de pe actele de procedură, dar principiul confidenţialităţii împiedică procurorul să trimită astfel de copii. Toate aceste abordări diferite pun în evidenţă modalitatea echivocă în care este formulată dispoziţia art. 19 din Legea nr. 682/2002. Trimiterea pe care art. 19 din Legea nr. 682/2002 o face la art. 2 pct. 1 din acelaşi act normativ amplifică ambiguitatea din perspectiva aprecierii asupra caracterului determinant al denunţului, a contribuţiei denunţătorului la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi în ceea ce priveşte facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.
6. Reprezentantul Ministerului Public solicită, în principal, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, apreciind că o eventuală decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar produce niciun efect în cauză. Astfel, dispoziţiile art. 290 alin. (3) din Codul penal vizează exclusiv situaţia mituitorului, iar nu a persoanei mituite, autorul excepţiei având calitatea de autor al infracţiunii de luare de mită. Totodată, apreciază că se critică modul de aplicare a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal de către procuror, însă această critică trebuia formulată în cadrul procedurii de soluţionare a unei plângeri împotriva dispoziţiei procurorului de clasare. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, arată că aceasta a fost formulată în contextul realizării unui denunţ de către autorul excepţiei anterior începerii urmăririi penale în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi fără nicio legătură cu dosarul penal în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată. Invocă Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018.
7. În subsidiar, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Arată că dispoziţiile art. 290 alin. (3) din Codul penal reglementează o cauză personală de nepedepsire care priveşte fiecare acţiune de dare de mită, independent de comiterea unei pluralităţi de infracţiuni. Susţine că textul este clar, iar pentru a beneficia de această cauză mituitorul trebuie să denunţe fapta sa de dare de mită mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la acea faptă. Apreciază că chestiunile ce ţin de sinceritatea denunţătorului şi neinfluenţarea sa de factori externi nu reprezintă probleme de constituţionalitate, de aplicare a dispoziţiilor criticate de către organele judiciare. Face trimitere la Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 3 martie 2020, potrivit căreia martorul denunţător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) din Codul penal poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.
8. Referitor la verificarea de către instanţa judecătorească a modalităţii în care procurorul a acordat cauza de nepedepsire, apreciază că aceste aspecte depăşesc cadrul procesual cu care instanţa este învestită, faţă de prevederile art. 371 din Codul de procedură penală. Folosirea ca probă a declaraţiilor date de persoanele care se autodenunţă pentru a beneficia de cauza de nepedepsire este legală, fiind permisă atât de legislaţia internă, cât şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, arată că dispoziţii similare se regăsesc şi în alte acte normative. Astfel, la lămurirea textului de lege criticat au contribuit atât jurisprudenţa de aproape 20 de ani a instanţelor judecătoreşti referitoare la textele similare din alte acte normative, cât şi Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
10. Referitor la imposibilitatea instanţei de a verifica conduita celor care beneficiază de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, susţine că aplicarea acestor dispoziţii este atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti, iar parchetul este chemat doar să exprime un punct de vedere ori să furnizeze informaţii oficiale. Instanţele judecătoreşti pot solicita procurorului – iar acesta se va conforma – nu doar un răspuns oficial asupra ajutorului dat organelor de urmărire penală de către persoana în cauză, ci şi copii ale denunţului, ale declaraţiilor, ale ordonanţelor de începere şi de efectuare în continuare a urmăririi penale, ale ordonanţelor de punere în mişcare a acţiunii penale sau ale rechizitoriului. Împrejurarea că în unele situaţii caracterul confidenţial al urmăririi penale a împiedicat transmiterea acestor acte nu poate reţine persoana interesată de a depune chiar ea copii ale denunţului, ale declaraţiilor date sau ale unor acte transmise acesteia de către organul de urmărire penală şi care sunt relevante în cauză.

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
11. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.081/118/2015, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal a fost ridicată de Gheorghe Ţarălungă, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor a fost ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu.
12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal, autorul arată că acestea sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate. Modul de redactare permite interpretarea potrivit căreia autodenunţul atrage nepedepsirea pentru dare de mită şi în ipoteza în care intervine după sesizarea organului de urmărire penală (prin denunţul altei persoane) cu privire la o pluralitate de fapte (concurs de infracţiuni sau infracţiunea continuată de luare de mită). Conform jurisprudenţei, aplicabilitatea cauzei speciale de nepedepsire presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: mituitorul a denunţat fapta; denunţarea trebuie să fie făcută unei autorităţi, chiar necompetentă să efectueze urmărirea penală în această materie; denunţarea trebuie să se producă mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat.
13. Referitor la prima condiţie, apreciază că autodenunţarea nu este sinonimă cu recunoaşterea, în cazul autodenunţării făptuitorul dezvăluind fapta săvârşită de el din proprie iniţiativă şi în mod spontan, în timp ce în situaţia recunoaşterii dezvăluirea este totdeauna determinată de intervenţia organului de urmărire penală. Cu privire la cea de-a doua condiţie, dacă autoritatea care primeşte denunţul este necompetentă, aceasta va încunoştinţa de îndată organul de urmărire penală competent. În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, arată că, în situaţia în care organul de urmărire penală a fost sesizat pentru infracţiunea de dare de mită, indiferent dacă a început sau nu urmărirea penală, autodenunţul nu poate produce efectul impunităţii.
14. Astfel, având în vedere lipsa de precizie a textului de lege, apreciază că singura interpretare conformă Legii fundamentale este aceea de a beneficia de cauza de nepedepsire doar persoanele care prin voinţa lor neinfluenţată de factori externi (precum organele de urmărire penală) denunţă fapta. Susţine că dispoziţia criticată contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii, ce impune obligaţia legiuitorului ca normele juridice pe care le adoptă să fie precise, clare şi previzibile.
15. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României. Totodată, face referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la principiul încrederii legitime, care impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că aceasta a reţinut constant că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat.
16. Imprecizia şi lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, încălcând principiul legalităţii, afectează şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Implicit, sunt nesocotite şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 20 din Constituţie.
17. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, instanţa judecătorească arată că, deşi titlul legii se referă la protecţia martorilor, iar domeniul de reglementare prevăzut în art. l este limitat la martorii a căror viaţă sau integritate corporală sau libertate le este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea unor cauze, totuşi, prevederile art. 19, care instituie un beneficiu constând în reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru săvârşirea unei infracţiuni de către persoana în favoarea căreia este instituit acest beneficiu, sunt limitate în ceea ce priveşte aplicarea numai la martorii prevăzuţi de art. 2 lit. a) pct. 1 din lege, subiecţi de drept cu privire la care nu există pericolul ameninţării vieţii, integrităţii corporale sau a libertăţii.
18. Totodată, îndeplinirea condiţiei suplimentare vizând conduita beneficiarilor de a furniza informaţii şi date având un anume rol determinant nu poate fi analizată în mod concret, echitabil şi transparent de către instanţa de judecată în faţa căreia se solicită aplicarea acestei prevederi legale, instanţei fiindu-i limitată accesibilitatea la dosarele organului de urmărire penală pentru verificarea concretă a efectelor din punct de vedere juridic ale datelor şi informaţiilor furnizate de către beneficiarul cauzei de reducere a limitelor pedepsei.
19. Astfel, în practică, stabilirea situaţiei complexe de fapt şi juridice ce constituie premisa aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 se realizează în mod neunitar, prin examinarea unor declaraţii sintetice ale procurorului cu privire la îndeplinirea condiţiilor de aplicare a acestor dispoziţii sau, eventual, după scurgerea unei perioade mai lungi de timp, prin examinarea considerentelor unor hotărâri judecătoreşti de condamnare, în măsura în care acestea analizează caracterul determinant al informaţiilor în soluţionarea cauzei, fără însă a fi posibilă şi verificarea rolului determinant în descoperirea infractorilor.
20. Această situaţie face ca norma să aducă atingere prevederilor art. 1 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, fiind neclară şi permiţând ca actul de judecată să se bazeze pe constatări neverificabile din partea unei alte instituţii implicate în activitatea judiciară, care astfel poate impune soluţia dispusă de instanţa judecătorească, substituindu-se în acest mod judecătorului.
21. Totodată, se consideră că norma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 instituie un tratament discriminatoriu în favoarea unei persoane fizice care la un anumit moment al vieţii are calitatea prevăzută de art. 2 lit. a) pct. l din lege, fiind o cauză de reducere a limitelor pedepsei la modul general. Aplicarea cauzei generate de reducerea substanţială a limitelor pedepsei creează un beneficiu viager în favoarea subiectului normei, aplicabil la orice faptă viitoare prevăzută de legea penală săvârşită de acesta şi la care sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale, creând, pe cale de consecinţă, un sistem sancţionator penal discriminatoriu în raport cu ceilalţi subiecţi ai răspunderii penale care nu se află în situaţia premisă prevăzută de art. 2 lit. a) pct. l din lege.
22. Legiuitorul are libertatea de a institui politici penale adecvate pentru sprijinirea luptei împotriva infracţionalităţii, iar în cadrul acestor politici poate stabili dispoziţii de favoare ce ar putea constitui cauze de reducere a limitelor pedepselor pentru persoane care colaborează activ în sprijinul acţiunii organelor judiciare penale. Totuşi, această libertate nu este neîngrădită, ci este limitată de cerinţele privind aplicabilitatea unor drepturi fundamentale şi principii constituţionale, cum sunt cele vizând principiul legalităţii, al clarităţii şi preciziei normei juridice, precum şi al caracterului nediscriminatoriu.
23. Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, exprimându-şi opinia referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal, apreciază că practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul acceptării caracterului doveditor al declaraţiei uneia sau mai multor persoane care, prin efectul legii sau prin înţelegerea acestora cu organele de anchetă, au beneficiat de impunitate totală sau parţială cu privire la fapte caracterizate ca infracţiuni de lege. Totuşi, în cadrul principiilor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţelor naţionale li se recomandă să dea dovadă de circumspecţie cu privire la caracterul preponderent al acestor probatorii, precum şi să asigure acuzatului instrumente efective pentru a putea contesta credibilitatea şi verosimilitatea declaraţiilor în acuzare, circumscrise astfel şi efectelor impunităţii asupra valorii probatorii a declaraţiei. Denunţarea faptei de corupţie de către mituitor, în anumite condiţii, generează o cauză de nepedepsire a acestuia, cauză ce nu se regăseşte şi în beneficiul celuilalt participant la faptele de corupţie, respectiv mituitul, iar condiţiile în care această cauză de nepedepsire intervine este în mod incomplet şi neclar reglementată, întrucât nu se precizează care este condiţia premisă anterioară a denunţului.
24. Acţiunea de sesizare a organului de urmărire penală nu este în mod clar determinată astfel încât să se poată stabili dacă se referă numai la modurile procedurale de sesizare a organului de urmărire penală sau se poate referi şi la sesizări anterioare începerii urmăririi penale adresate organelor de cercetare penală sau de urmărire penală şi neînregistrate ca acte de sesizare penale, deşi conţinutul acestora poate fi valorificat în acest sens.
25. Modalitatea în care intervine cauza de nepedepsire în beneficiul mituitorului nu poate fi complet verificată de către instanţa de judecată în faţa căreia se regăseşte cauza penală având ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru săvârşirea unei eventuale infracţiuni de luare de mită şi, ca atare, analiza veridicităţii şi verosimilităţii persoanei ascultate ca martor denunţător este viciată şi poate conduce la reţinerea unor elemente de fapt diferite decât cele reale, afectând caracterul echitabil al procedurii. Instanţa de judecată nu are aptitudinea de a face verificări la nivelul unităţii de parchet din care face parte procurorul ce a emis rechizitoriul, astfel încât să stabilească dacă, înainte de acordarea beneficiului cauzei de nepedepsire mai sus expusă, organul de urmărire penală era sau nu sesizat formal sau informal cu privire la săvârşirea infracţiunii de luare de mită. Ca atare, se consideră că soluţia legislativă prevăzută în art. 290 alin. (3) din Codul penal este afectată de vicii de neconstituţionalitate, încălcând deplinul acces la justiţie al inculpatului şi caracterul efectiv al garanţiilor oferite de Constituţie şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
26. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
29. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 290 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, cu următorul conţinut:
– Art. 290 alin. (3) din Codul penal: “Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.”;
– Art. 19 din Legea nr. 682/2002: “Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”
30. Dispoziţiile art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 au următorul cuprins: “În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: a) martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situaţii: 1. are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni.”
31. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Totodată, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
32. Instanţa judecătorească susţine că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 126 alin. (1), potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
33. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia critică dispoziţiile art. 290 alin. (3) din Codul penal, care reglementează cauza de nepedepsire în cazul în care mituitorul denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Curtea constată că dispoziţiile art. 290 alin. (3) din Codul penal sunt incidente doar în ceea ce priveşte persoana mituitorului, fiind aplicate de organul judiciar atunci când pronunţă o soluţie de clasare deoarece există, potrivit art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Aşa fiind, Curtea observă că dispoziţiile criticate sunt incidente în cadrul soluţionării unei plângeri împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, reglementată de dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală, prin care se critică soluţia de clasare.
34. Or, având în vedere că în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, instanţa judecătorească nu va analiza aplicarea dispoziţiilor criticate. Cu alte cuvinte, în analiza acuzaţiei în materie penală adusă inculpatului instanţa judecătorească nu aplică prevederile criticate.
35. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal este inadmisibilă, neavând legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
36. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, Curtea constată că, prin Sentinţa penală nr. 78 din 21 februarie 2017, Tribunalul Constanţa – Secţia penală l-a condamnat pe inculpatul Ţarălungă Gheorghe la 8 ani şi 8 luni de închisoare pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de luare de mită aflate în concurs real, respingând ca nefondată cererea privind aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. Curtea reţine că, potrivit acestei sentinţe (pg. 62 şi 63), infracţiunile pentru care inculpatul Ţarălungă Gheorghe a fost condamnat au fost săvârşite în totalitate în anul 2015. De asemenea, din aceeaşi sentinţă (pg. 49) reiese că inculpatul Ţarălungă Gheorghe a denunţat anterior anului 2015, deci înainte de săvârşirea infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată, săvârşirea de către unele persoane a anumitor infracţiuni. Astfel, în sentinţa anterior citată se menţionează că prin Adresa DNA nr. 9/P/2013 din data de 25 februarie 2014 s-a precizat că în urma denunţului s-a dispus doar trimiterea în judecată penală a 4 inculpaţi prin Rechizitoriul nr. 9/P/2013 din data de 12 septembrie 2013.
37. Împotriva sentinţei a fost formulat apel, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 22/P din 8 ianuarie 2020, printre altele, l-a condamnat pe inculpatul Ţarălungă Gheorghe la pedeapsa închisorii de 8 ani pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată (11 acte materiale) şi a respins ca nefondată cererea privind aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 formulată de inculpat.
38. În acest context, Curtea constată că, potrivit Deciziei nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018, efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că efectele cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă se vor produce numai asupra infracţiunilor ce fac (sau, după caz, vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia martorul a formulat denunţul. Aceste efecte nu se vor produce şi în alte cauze penale având ca obiect infracţiuni descoperite sau săvârşite ulterior denunţului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului.
39. Or, în prezenta cauză, astfel cum s-a arătat, denunţul inculpatului a fost realizat anterior săvârşirii infracţiunilor pentru care acesta a fost condamnat, iar nu în dosarul penal ce s-a încheiat cu condamnarea denunţătorului, fapt ce determină inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în cauza în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, chiar şi în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, decizia pronunţată nu va produce niciun efect concret întrucât cererea formulată este inadmisibilă. Primind decizia de admitere, soluţia instanţei judecătoreşti va fi aceeaşi ca cea reţinută anterior pronunţării Curţii Constituţionale, de neaplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.
40. Aşa fiind, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, “legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.
41. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.
42. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor este inadmisibilă, neavând legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 – 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Gheorghe Ţarălungă în Dosarul nr. 1.081/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, excepţie ridicată din oficiu de instanţa judecătorească.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 9 iulie 2020.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Mariţiu

—————-

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Alert: Conținut protejat !!