fbpx
Acasă » JURIDICE-LEGISLAȚIE » CCR arată ce praf e legiuitorul: ”o astfel de instituție (cea a „transformării”) nu există în dreptul penal românesc”

CCR arată ce praf e legiuitorul: ”o astfel de instituție (cea a „transformării”) nu există în dreptul penal românesc”

Curtea Constituțională a României arată în motivarea deciziei nr. 147/2019, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a modificării legii de combatere a evaziunii fiscale, cât de praf e legiuitorul, adică parlamentarii care au inițiat și scris textul legii de modificare. De exemplu, ”o astfel de instituție (cea a „transformării”) nu există în dreptul penal românesc”, precizează judecătorii constituționali.

Redăm mai jos un pasaj relavant din decizie în ce privește standardele de calitate a legii:

”Curtea constată că reglementarea la art.10 alin.(11) din Legea nr.241/2005 a obligativității dispunerii de către instanța de judecată, în condițiile arătate în cuprinsul normei analizate, a pedepsei amenzii penale este în totală contradicție cu dispozițiile art.8 și 9 din Legea nr.241/2005, care prevăd pentru infracțiunile de evaziune fiscală pe care le reglementează doar pedeapsa închisorii, ce nu este alternativă cu pedeapsa amenzii. Or, și sub acest aspect, dispozițiile legale analizate contravin principiului legalității incriminării, astfel cum acesta este prevăzut la art.23 alin.(12) din Constituție.

 De asemenea, articolul unic pct.2 din lege face referire, în teza a doua a textului propus pentru art.10 alin.(12) din Legea nr.241/2005, la transformarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare. Însă o astfel de instituție (cea a „transformării”) nu există în dreptul penal românesc, fiind cunoscute doar instituțiile revocării și anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementate la art.96 și 97 din Codul penal. Prin urmare, sintagma folosită este non-juridică, aspect ce contravine rigorilor prevăzute la art.8 alin.(4) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

De asemenea, sintagma „urmările prevăzute în alineatul precedent”, din finalul alin.(13) al art.10 din Legea nr.241/2005, constituie o trimitere vagă și echivocă, întrucât art.10 alin.(12) din Legea nr.241/2005 prevede o singură urmare, cea reglementată în teza a doua a normei anterior menţionate, respectiv „transformarea” suspendării executării pedepsei sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare. Mai mult, deși menționează că instanța poate dispune acoperirea sumelor prevăzute la alineatele precedente într-un interval de 1-3 ani, textul criticat, nu arată momentul de la care începe să curgă acest interval de timp, respectiv de la data pronunțării sentinței – astfel cum se prevede în art.10 alin.(12) din legea criticată – sau de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Așa fiind, dispoziția legală analizată este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, putând duce la aplicarea de către organele judiciare a unor soluții diferite sau chiar contradictorii, în situații juridice identice.

Totodată, folosirea de către legiuitor a sintagmei „o singură dată”, în cuprinsul art.10 alin.(1)-(12) din Legea nr.241/2005, nu permite destinatarilor legii să determine care a fost scopul urmărit de legiuitor, respectiv ca actul de clemență prevăzut de dispozițiile art.10 alin.(1) – (12) din Legea nr.241/2005 să se aplice o singură dată pentru o persoană care săvârșește o infracțiune prevăzută la art.8 sau 9 din aceeași lege, astfel încât inculpatul să nu mai poată invoca beneficiile reglementate la art.10 alin.(1)-(12) din Legea nr.241/2005 pentru nicio altă infracțiune de acest fel săvârșită ulterior sau, dimpotrivă, dacă unei asemenea persoane îi sunt aplicabile de patru ori prevederile art.10 alin.(1)-(12) din Legea nr.241/2005, respectiv o dată în etapa urmăririi penale, o dată în cursul judecății, până la primul termen de judecată, o dată în cursul judecății până la terminarea cercetării judecătorești și o dată în etapa executării pedepsei, pentru câte o infracțiune de evaziune fiscală săvârșită, fiecare dintre ele aflate în etape procesuale distincte. Prin urmare, și această neclaritate este de natură a genera o aplicare imprevizibilă a legii, cu consecința pronunțării unor soluții diferite de către organele judiciare, în privința unor persoane care se află în situații juridice similare.

Or, referitor la standardele de calitate a legii, dar și la principiul legalității incriminării și a pedepsei, Curtea Constituțională, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut că, deși legea penală nu poate avea o precizie absolută, fiind inevitabil nevoie de operațiuni de interpretare a acesteia, este obligatoriu ca ea să permită destinatarilor săi, la nevoie apelând la îndrumări clarificatoare, să determine, în mod rezonabil, care este conduita sancționată prin normele de incriminare și care sunt consecințele nerespectării lor, în circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. S-a statuat, totodată, că aceste considerente au în vedere, cu atât mai mult, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea Decizia nr.717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.216 din 23 martie 2016, paragraful 30).”

Decizia completă

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina